Parcul Sălii Palatului

Parcurile Sălii Palatului: Două parcuri, două identități: Parcul Kretzulescu și Parcul Sălii Palatului

Zona din imediata vecinătate a Sălii Palatului și a Căii Victoriei cuprinde două spații verzi distincte, cu identități, istorii și funcții diferite, care sunt frecvent confundate sau tratate ca un singur parc atât în uzajul curent, cât și pe hărțile digitale disponibile publicului. Pe Google Maps, Waze și alte platforme de cartografiere, eticheta Parcul Kretzulescu este uneori aplicată peste un perimetru mai larg care include și porțiuni din Parcul Sălii Palatului, generând o ambiguitate care nu corespunde realității administrative și istorice a celor două spații. Prezenta monografie, intitulată Parcurile Sălii Palatului, acoperă ambele entități și propune, în acest capitol introductiv, o delimitare clară a fiecăreia.

Parcul Sălii Palatului

Parcul Sălii Palatului este format din două parcele verzi distincte — una nordică și una sudică —, dispuse simetric de o parte și de alta a clădirii Sala Palatului de pe strada Ion Câmpineanu nr. 28. Spre deosebire de Parcul Kretzulescu, care este orientat spre Calea Victoriei și gravitează în jurul Bisericii Kretzulescu, Parcul Sălii Palatului este un spațiu verde interior ansamblului urbanistic socialist construit între 1959 și 1960, accesibil dinspre străzile Ion Câmpineanu, Walter Mărăcineanu, Știrbei Vodă și Poiana Narciselor. Suprafața totală a celor două parcele este de aproximativ 5.000 de metri pătrați, iar principala lor valoare rezidă în fondul arboricol matur acumulat pe parcursul a peste șase decenii, cu arbori de talie mare care includ, potrivit documentelor civice, și specii rare.

Parcul Sălii Palatului a fost amenajat pe terenul fostelor grădini posterioare ale Palatului Regal și al reședinței cunoscute ca Casa Nouă, demolată odată cu construirea ansamblului socialist. El nu a beneficiat de un proiect peisagistic de referință documentat, vegetația sa actuală reprezentând rezultatul acumulărilor succesive din deceniile de după construire. Parcul adăpostește Monumentul Reformei Protestante, inaugurat la 4 mai 2022, operă a sculptorului Ionel Stoicescu, amplasat în parcela sudică, pe locul unde se afla înainte de 1959 grădina Bisericii Calvine, demolată samavolnic în acel an. Cele două parcuri — Kretzulescu și Sălii Palatului — se învecinează și comunică pietonal, formând împreună un continuum verde între Calea Victoriei și strada Ion Câmpineanu, deși sunt entități administrative și istorice distincte.

Parcul Kretzulescu

Parcul Kretzulescu este un scuar urban de mici dimensiuni, amplasat pe Calea Victoriei, în Sectorul 1, în imediata vecinătate a Piețelor Revoluției și a Palatului. El se află pe latura dreaptă a Căii Victoriei privind dinspre nord spre sud, cu acces direct din această arteră, și este delimitat la vest de clădirea Sala Palatului, la est de Calea Victoriei, la nord de strada Walter Mărăcineanu și la sud de treptele care coboară dinspre Calea Victoriei spre aleea pietonală a ansamblului. Elementul definitoriu al acestui parc este Biserica Kretzulescu, monument de arhitectură brâncovenească construit între 1720 și 1722, care se află în interiorul perimetrului verde și constituie principalul reper vizual al spațiului. Parcul Kretzulescu are un caracter de scuar pietonal, cu alei, bănci și o vegetație relativ modestă față de fondul arboricol al parcelelor Parcului Sălii Palatului.

Parcul găzduiește trei monumente de for public amplasate după 1990: bustul lui Corneliu Coposu (sculptor Mihai Buculei, 1996), bustul lui Avram Iancu (sculptor Adrian Pîrvu, dezvelit în decembrie 2018) și bustul lui Alexander Dubcek (sculptor Vit Bojnansky, donat de Ambasada Republicii Slovace, inaugurat în 2016 de primarul general Gabriela Firea, în prezența ministrului slovac de Externe Miroslav Lajcak). Existența acestor trei monumente, fiecare cu propria sa poveste de amplasare, a contribuit la consolidarea identității Parcului Kretzulescu ca spațiu cu semnificație memorială și civică distinctă în peisajul urban al centrului Bucureștiului.

Sursa confuziei cartografice

Confuzia frecventă dintre cele două parcuri are mai multe cauze. Prima este de natură fizică: cele două spații verzi se învecinează direct, fără o delimitare construită clară la nivelul solului, iar traseele pietonale le conectează în mod natural. A doua cauză este de natură cartografică: platformele digitale de tip Google Maps sau Waze aplică etichete de denumire pe baza unor date administrative incomplete sau inexacte, suprapunând uneori eticheta Parcul Kretzulescu peste perimetrul mai larg al ansamblului. A treia cauză este de natură denominativă: o serie de surse turistice și jurnalistice în limbă engleză — inclusiv site-uri specializate în turism — descriu bustul lui Avram Iancu sau bustul lui Dubcek ca aflându-se în Parcul Kretzulescu, deși acestea se găsesc de fapt în parcela nordică a Parcului Sălii Palatului, adiacentă Parcului Kretzulescu.

O delimitare precisă poate fi operată pe baza raportului față de Calea Victoriei și față de clădirea Sala Palatului: Parcul Kretzulescu se află între Calea Victoriei și fațada de est a Sălii Palatului, conținând Biserica Kretzulescu, și este vizibil dinspre marele bulevard; Parcul Sălii Palatului se află la vest și sud-vest de Sala Palatului, cuprinzând cele două parcele flanând clădirea dinspre străzile Ion Câmpineanu, Știrbei Vodă și Walter Mărăcineanu. În practică, un pietonal care coboară treptele de pe Calea Victoriei înspre Sala Palatului traversează mai întâi Parcul Kretzulescu, apoi intră în Parcul Sălii Palatului fără să perceapă vreo frontieră fizică între ele.

Poziționare și delimitări

Parcul Sălii Palatului este un spațiu verde de mici dimensiuni, de aproximativ 5.000 de metri pătrați, situat în Sectorul 1 al Municipiului București, în imediata vecinătate a clădirii Sala Palatului de pe strada Ion Câmpineanu nr. 28. Din punct de vedere topografic, parcul este format din două parcele verzi distincte — una sudică și una nordică —, dispuse simetric de o parte și de alta a clădirii Sala Palatului, cu care formează, împreună cu blocurile de locuințe din jur, ansamblul urbanistic cunoscut sub denumirea de Piața Sălii Palatului. Terenul este plan, fără denivelare semnificativă, și aparține administrativ Sectorului 1, aflându-se în administrarea Primăriei Municipiului București prin Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPAB).

Parcul este delimitat la est de strada Ion Câmpineanu, la sud de strada Știrbei Vodă, la nord de strada Walter Mărăcineanu și la vest de strada Poiana Narciselor. Aceste patru artere trasează conturul unui perimetru urban dens, în care parcul funcționează ca singura rezervă de spațiu verde dintr-o zonă altfel complet construită. Accesul pietonal în parc se poate face din fiecare dintre aceste străzi, traseele interioare conectând teoretic intrările dinspre Ion Câmpineanu cu cele dinspre Știrbei Vodă și Walter Mărăcineanu, deși în practică permeabilitatea dinspre Luterană și Știrbei Vodă este limitată de configurația actuală a spațiului.

Relația cu marile repere ale centrului bucureștean

Parcul Sălii Palatului se află în inima centrului administrativ și cultural al Bucureștiului, într-un areal de importanță excepțională din punct de vedere urban și istoric. La circa 140 de metri est de parc se găsesc două dintre cele mai importante monumente ale capitalei: Palatul Regal — astăzi sediul Muzeului Național de Artă al României — și Ateneul Român, la aproximativ 310 metri nord-est. Această proximitate față de Calea Victoriei și Piața Revoluției plasează parcul într-o rețea de spații cu o densitate culturală remarcabilă, incluzând Biblioteca Centrală Universitară, Hotelul Hilton (fostul Intercontinental Athenée Palace) și Hotelul Radisson Blu. Arhitectul Romeo Belea, unul dintre proiectanții Sălii Palatului, a descris această zonă drept un potențial pol cultural de importanță europeană, în care evenimentele Festivalului Internațional George Enescu se desfășoară în săli situate la distanțe de câteva sute de metri una față de cealaltă.

Contextul imediat al parcului este definit de ansamblul arhitectonic al Piețelor Sălii Palatului și Revoluției, ansamblu construit în cea mai mare parte între 1959 și 1960. Blocurile de locuințe cu zece niveluri, care înconjoară Sala Palatului pe laturile de nord, sud și vest, și turnul cu 18 niveluri de pe strada Ion Câmpineanu alcătuiesc un cadru construit de factură modernistă-socialistă, în care cele două parcele verzi reprezintă practic singurele spații libere de construcții din perimetrul ansamblului. Această pondere redusă a spațiului verde în raport cu densitatea construită a zonei face ca parcul să îndeplinească un rol funcțional și ecologic semnificativ dincolo de mărimea sa fizică limitată, constituind o resursă de aer și umiditate pentru una dintre cele mai intens circulate zone ale Capitalei.

Infrastructura stradală și accesibilitatea

Strada Ion Câmpineanu, care delimitează parcul la est, este o arteră cu circulație rutieră intensă, legând Calea Victoriei de Bulevardul Știrbei Vodă și servind ca axă principală a ansamblului Sala Palatului. Strada Walter Mărăcineanu, la nord, face legătura dintre Calea Victoriei și zona interioară a ansamblului, oferind accesul pietonal principal către intrarea Sălii Palatului dinspre nord. Strada Știrbei Vodă, la sud, reprezintă una dintre arterele de circulație ale centrului, conectând zona Cișmigiu cu axul Calea Victoriei. Strada Poiana Narciselor, mai puțin cunoscută, închide perimetrul parcului la vest, constituind un traseu secundar cu trafic redus.

Zona beneficiază de o accesibilitate cu transportul public dintre cele mai bune din București. Stația de metrou Piața Universității (Magistrala M2) se află la circa 500 de metri sud-est, iar stația Piața Victoriei (M1/M3) la aproximativ un kilometru nord. Mai multe linii de autobuz și troleibuz deservesc Calea Victoriei și Bulevardul Știrbei Vodă. Parcul nu dispune de o parcare proprie supraterană, aceasta constituind de altfel una dintre principalele tensiuni urbanistice care au generat în deceniile recente propuneri de construire a unor parcaje subterane sub cele două parcele verzi. Propunerile respective au stârnit opoziție considerabilă din partea locuitorilor și a asociațiilor civice, datele problemei rămânând nerezolvate definitiv.

Istoricul parcului: de la grădinile regale la parcul socialist

Terenul înainte de 1947: grădinile posterioare ale Palatului Regal și Casa Nouă

Terenul pe care se află astăzi Parcul Sălii Palatului și clădirea omonimă a aparținut, în epoca monarhică, domeniului Palatului Regal din București. Palatul Regal, situat pe Calea Victoriei în Piața Palatului (redenumită Piața Revoluției după decembrie 1989), deținea în partea sa posterioară — spre vest și sud-vest — o serie de grădini și anexe care se întindeau dincolo de corpul principal al edificiului. Pe acest teren se afla, la momentul abdicării forțate a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, o rezidență secundară cunoscută sub denumirea de Casa Nouă. Această clădire fusese deteriorată grav de bombardamentele germane din august 1944 și rămăsese în stare precară până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Potrivit unor surse istorice, în interiorul Casei Noi, la 23 august 1944, a fost arestat mareșalul Ion Antonescu, în cadrul evenimentelor care au marcat ieșirea României din alianța cu Germania nazistă.

Grădinile regale din spatele Palatului aveau un caracter privat, nefiind accesibile publicului larg. Ele reprezentau prelungirea spațiului rezidențial al familiei regale, îndeplinind funcții de agrement și de protocol, și erau separate de spațiul stradal prin împrejmuiri. Odată cu instaurarea regimului comunist și cu naționalizarea proprietăților regale, în 1948, întregul ansamblu al Palatului Regal, inclusiv grădinile și anexele sale, a intrat în patrimoniul statului. Palatul Regal însuși a găzduit, începând cu 1959, în aripa sa posterioară, o sală de conferințe a Partidului Comunist Român, o decizie facilitată tocmai de vecinătatea imediată cu sediul Comitetului Central al PCR de pe Calea Victoriei.

Demolările din 1959 și construirea ansamblului Sala Palatului

Decizia de a construi Sala Palatului pe terenul fostelor grădini regale a fost luată în contextul politicii de sistematizare urbanistică a Bucureștiului, promovate de regimul comunist în a doua jumătate a anilor 1950. Proiectul a vizat înlocuirea spațiului cu caracter monarhic-rezidențial cu un ansamblu de factură socialistă, menit să materializeze simbolic ruptura cu ordinea politică anterioară. Lucrările de construire a Sălii Palatului și a ansamblului rezidențial din jur au demarat în 1959 și s-au finalizat la sfârșitul aceluiași an, ansamblul fiind inaugurat în decembrie 1959. Sala Palatului propriu-zisă a fost deschisă în 1960. Principalii arhitecți ai proiectului Sălii Palatului au fost Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Romeo Belea și Ignace Șerban. Clădirea a primit forma prismatică cu acoperiș metalic boltit pe care o are și astăzi.

Ansamblul construit în jurul Sălii Palatului a cuprins, pe lângă clădirea centrală, nouă corpuri de blocuri de locuințe cu zece niveluri, dispuse pe laturile de nord, sud și vest ale parcelei, și un turn cu 18 niveluri pe strada Ion Câmpineanu. Blocurile se remarcau prin coloanele de la parter și, în primii ani după inaugurare, prin fațadele în culori pastelate — detaliu consemnat de istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa Istoria Bucureștilor. Cercetătorul Gruia Bădescu, de la Universitatea din Konstanz, a caracterizat ansamblul drept o intervenție prin care statul socialist și-a marcat în mod deliberat impactul asupra orașului, substituind grădinile regale cu un complex de locuire colectivă și funcțiuni publice. Parcul, în forma sa inițială, a apărut ca spațiu verde rezidual între blocuri și clădirea Sala Palatului, mai degrabă ca element de compoziție urbanistică decât ca un parc proiectat cu un program peisagistic distinct.

Evoluția spațiului verde după 1960

În deceniile care au urmat inaugurării ansamblului, spațiul verde din jurul Sălii Palatului a evoluat treptat, prin plantarea unui număr semnificativ de arbori și arbuști, ajungând să adăpostească specii cu valoare dendrologică remarcabilă. Această vegetație, care s-a dezvoltat pe parcursul a peste șase decenii, a conferit parcului un caracter matur, cu arbori de talie mare care domină silueta spațiului și asigură umbră și filtrare a aerului într-o zonă cu trafic intens. Absența unui proiect peisagistic de referință documentat pentru parcul inițial face dificilă reconstituirea compoziției vegetale originare, însă fondul dendrologic actual este rezultatul acumulărilor succesive din perioada comunistă și din anii de după 1990.

După 1990, ansamblul Sălii Palatului a intrat într-un proces lent de degradare, vizibil atât la nivelul blocurilor de locuințe — ale căror fațade au suferit intervenții necontrolate, cu închideri de balcoane, montare de aparate de aer condiționat și revopsiri neomogene —, cât și la nivelul spațiului verde, insuficient întreținut față de standardele unui parc central. Dezbaterea privind clasarea ansamblului ca monument istoric a fost lansată, fără rezultat definitiv, în jurul anului 2022, pe fondul discuțiilor despre soarta patrimoniului modernist-socialist din București. Spațiul verde al parcului, cu cei câteva sute de arbori ai săi, rămâne până în prezent principala valoare ecologică și ambientală a zonei, amenințată periodic de proiecte de construire a unor infrastructuri subterane.

Descrierea parcului și vegetația

Structura spațială: cele două parcele verzi

Parcul Sălii Palatului nu constituie o suprafață verde unitară, ci este alcătuit din două parcele distincte, dispuse simetric față de axul longitudinal al clădirii Sala Palatului. Parcela nordică se extinde între fațada de nord a Sălii Palatului și strada Walter Mărăcineanu, iar parcela sudică ocupă spațiul dintre fațada de sud a aceleiași clădiri și strada Știrbei Vodă. Cele două parcele sunt separate între ele de clădirea Sala Palatului și de circulația carosabilă de pe strada Ion Câmpineanu, la est. Suprafața totală a celor două parcele este de aproximativ 5.000 de metri pătrați, o dimensiune modestă care le situează mai degrabă în categoria scuarurilor urbane decât a parcurilor de mari dimensiuni, însă densitatea arboricol constituie principala lor calitate.

Configurația actuală a celor două parcele reflectă logica ansamblului urbanistic din care fac parte: ele funcționează ca spații tampon între clădirea cu funcțiune publică majoră — Sala Palatului — și blocurile de locuințe din jur, asigurând o distanță construită minimă și un filtru vizual și acustic față de circulația stradală. Aleile interioare ale parcului sunt relativ simple, fără o compoziție peisagistică elaborată, urmărind în principal conectarea intrărilor pietonale dinspre cele patru străzi limitrofe. Mobilierul urban este modest — bănci și coșuri de gunoi — și nu a beneficiat de reabilitări semnificative în ultimele decenii. Iluminatul public este prezent, dar insuficient față de standardele unui spațiu verde central de această importanță.

Fondul arboricol și valoarea dendrologică

Principala valoare a Parcului Sălii Palatului rezidă în fondul său arboricol, acumulat pe parcursul a peste șase decenii de creștere neîntreruptă. Documentele de protest ale Fundației Eco-Civica din 2016 menționează explicit că în cele două parcele se găsesc sute de arbori de talie mare, unii aparținând unor specii rare. Această caracterizare, deși neînsoțită de un inventar dendrologic publicat, reflectă percepția locuitorilor și a specialiștilor în mediu care s-au opus proiectelor de intervenție subterană. Arborii maturi, cu coroane largi, asigură un grad ridicat de umbrire și o biomasă folieră semnificativă, cu efect direct asupra calității aerului într-o zonă aflată la intersecția mai multor artere cu trafic intens din centrul Capitalei.

Nu există, în surse publice accesibile, un inventar dendrologic detaliat al parcului, care să precizeze speciile prezente, numărul exact al exemplarelor și vârsta estimată a fiecăruia. Această lacună documentară este caracteristică majorității spațiilor verzi de dimensiuni mici din centrul Bucureștiului, pentru care nu au fost realizate studii sistematice de patrimoniu vegetal. În absența unor date precise, se poate aprecia, pe baza fotografiilor aeriene și a mărturiilor locuitorilor din blocurile adiacente, că parcul conține predominant arbori foioși de talie medie și mare, cu o structură pe verticală relativ bine stratificată. Prezența unor specii rare, invocată în documentele civice din 2016, rămâne neconfirmată printr-un studiu de specialitate publicat, dar constituie un argument frecvent utilizat în dezbaterile privind protejarea acestui spațiu verde.

Raportul cu clădirea Sala Palatului și cu ansamblul construit

Parcul este inseparabil, din punct de vedere vizual și funcțional, de clădirea Sala Palatului, față de care constituie cadrul imediat și zona de degajare. Sala Palatului — edificiu de formă prismatică, cu acoperiș metalic boltit, construită între 1959 și 1960 după proiectele arhitecților Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Romeo Belea și Ignace Șerban — are o capacitate de 4.060 de locuri în sala mare, cu o scenă de deschidere de 30 de metri în față și 20 de metri în spate, la o adâncime de 15 metri. Clădirea a fost concepută inițial ca sală de congrese și conferințe, iar accesul publicului la evenimentele din sală se face prin intrările principale dinspre strada Ion Câmpineanu și dinspre Walter Mărăcineanu, trecând prin sau pe lângă cele două parcele verzi. În zilele de concert sau congres, parcul devine spațiu de așteptare și circulație pentru publicul aflat în tranzit, fapt care îi conferă o funcție socială activă dincolo de simpla prezență a vegetației.

Arhitectul Romeo Belea, ultimul în viață dintre proiectanții Sălii Palatului și membru corespondent al Academiei Române din 2010, a propus, într-un proiect de reabilitare prezentat ministrului Culturii Lucian Romașcanu, amenajarea unui amfiteatru în aer liber de aproximativ 2.500 de locuri în parcul sudic, pe suprafața dinspre strada Știrbei Vodă. Propunerea viza crearea unui spațiu performativ exterior care să completeze oferta culturală a Sălii Palatului și să valorifice potențialul zonei în contextul Festivalului Internațional George Enescu. Proiectul lui Belea prevedea totodată un parcaj subteran de aproximativ 900 de locuri, amplasat în subsolul parcului, cu accesul tot dinspre strada Știrbei Vodă. Această soluție a fost prezentată ca alternativă la proiectele de parking anterior contestate, cu argumentul că ar fi integrată unui program cultural coerent, și nu unei simple infrastructuri de parcare.

Proiecte de intervenție și controverse urbanistice

PUZ-ul din ianuarie 2016 și proiectul parcărilor subterane

Principala controversă urbanistică legată de Parcul Sălii Palatului a izbucnit la începutul anului 2016, când Consiliul General al Municipiului București (CGMB) a aprobat, în ședința din 26 ianuarie 2016, un Plan Urbanistic Zonal (PUZ) care prevedea construirea a două parcări subterane cu mai multe niveluri, amplasate de o parte și de alta a clădirii Sala Palatului, sub suprafața celor două parcele verzi. Proiectul prevedea, în esență, că întreaga suprafață a parcului — de aproximativ 5.000 de metri pătrați — urma să fie pietruită sau betonată la nivel suprateran, după finalizarea lucrărilor subterane, eliminând astfel practic întreg fondul arboricol existent. Numărul arborilor care urmau să fie tăiați era estimat la sute de exemplare, inclusiv specii descrise de specialiști drept rare.

Același PUZ aprobat în ședința CGMB din 26 ianuarie 2016 prevedea, conform documentației de urbanism, că la nivel suprateran urma să fie amenajat un parc cu gazon, arbuști și vegetație înaltă, iar circulația pietonală urmă să fie reconfigurată pentru a conecta traseele dinspre strada Ion Câmpineanu, strada Walter Mărăcineanu și strada Poiana Narciselor cu cele de pe strada Luterană și strada Știrbei Vodă. Parcarea nordică era dimensionată la aproximativ 500 de locuri, iar cea sudică la aproximativ 450 de locuri. Proiectul mai prevedea ridicarea la același nivel a părții carosabile cu trotuarul și tratarea unitară a pavimentului din fața Sălii Palatului, lucrări de reabilitare și restructurare a spațiilor pietonale, verzi și carosabile, planificate în două etape succesive.

Reacția locuitorilor și a asociațiilor civice

Aprobarea PUZ-ului a declanșat o reacție promptă din partea locuitorilor din zonă și a organizațiilor de mediu. Asociația de Proprietari Bloc 6 și asociația de la blocul 7 de pe strada Ion Câmpineanu nr. 27 au depus un memoriu la Primăria Municipiului București, solicitând sistarea proiectelor considerate incompatibile cu legislația în vigoare privind spațiile verzi. Fundația Eco-Civica, cu sprijinul unui număr semnificativ de semnatari, a depus o plângere prealabilă pentru contestarea avizelor și oprirea lucrărilor pe cale judiciară. În luna februarie 2016, Fundația Eco-Civica a organizat o întâlnire cu locuitorii din zonă pentru stabilirea strategiei comune de acțiune. Argumentele principale ale contestatarilor vizau pierderea iremediabilă a spațiului verde, precedentul negativ al betonării din zona Universității și inutilitatea practică a parcărilor subterane în ameliorarea traficului din centru.

Contestatarii au invocat și experiența parcării subterane din Piața Universității, construită anterior și considerată ocupată mult sub capacitate, în timp ce străzile adiacente rămâneau în continuare aglomerate de autovehicule. Petiția civică adresată consilierilor generali solicita respingerea proiectului și propunea soluții alternative, printre care descurajarea circulației auto în centrul Capitalei, încurajarea transportului public și introducerea unei taxe de tranzit în zona centrală. Orașul din jurul Sălii Palatului — evocat adesea ca un pol cultural potențial între Piața Revoluției și Calea Victoriei — risca, în viziunea semnatarilor, să devină un spațiu betonat similar esplanadei din zona Universității, dominat de infrastructuri auto în detrimentul calității pietonale și ecologice.

Stadiul actual și perspectivele de reamenajare

Proiectul de parcări subterane aprobat în 2016 nu a fost pus în executare până în prezent, opoziția civică și procedurile judiciare reușind să blocheze sau să întârzie implementarea sa. Parcul a rămas, în intervalul 2016—2026, în starea sa anterioară, fără intervenții majore de reabilitare sau de degradare accelerată. Problema nu a fost însă rezolvată definitiv din punct de vedere juridic și urbanistic, PUZ-ul aprobat rămânând un instrument de planificare activ care poate fi reactivat oricând condițiile politice o permit. Această incertitudine a menținut zona într-o stare de suspensie investițională, fără ca nici un proiect de reabilitare coerentă a parcului să fie avansat și aprobat de autoritățile municipale.

Propunerea arhitectului Romeo Belea — amfiteatru exterior de 2.500 de locuri și parcaj subteran integrat unui program cultural — reprezintă singura alternativă proiectată public până în prezent, dar nu a primit un aviz formal din partea autorităților. Dezbaterea mai largă privind clasarea ansamblului Sălii Palatului ca monument istoric, lansată în jurul anului 2022 de Edmond Niculușcă, directorul instituției responsabile de consolidarea seismică a clădirilor din București, ar putea oferi un cadru de protecție suplimentar pentru spațiul verde, dar implică și restricții privind renovarea și consolidarea blocurilor adiacente. Zona rămâne, la mijlocul anilor 2020, un teritoriu urban cu un potențial cultural și peisagistic insuficient valorificat, a cărui soartă depinde de capacitatea administrației municipale de a reconcilia nevoile de infrastructură cu imperativele ecologice și patrimoniale.

Monumente și opere de artă în Parcurile Sălii Palatului

Parcul Sălii Palatului și Parcul Kretzulescu — spațiul verde din jurul clădirii construite în 1960 pe locul fostei Grădini a Palatului Regal, la intersecția dintre strada Ion Câmpineanu, Calea Victoriei și strada Știrbei Vodă — adăpostesc un inventar mic dar semnificativ de opere de artă și monumente comemorative, toate posterioare anului 1989. Spre deosebire de parcurile mari ale capitalei, care stratifică epoci multiple, patrimoniul sculptural de aici este exclusiv post-decembrist și acoperă un interval de trei decenii: de la prima lucrare amplasată, monumentul lui Ion Nicodim din 1992, până la Monumentul Reformei Protestante din mai 2022. Contextul de amplasare este unul simbolic major — vecinătatea imediată a Pieței Revoluției, a Bisericii Kretzulescu și a Palatului Regal — ceea ce a atras în mod firesc lucrări cu semnificație comemorativă și politică explicită.

Inventarul cuprinde: o alegorie a Revoluției române din decembrie 1989; bustul unui om politic emblematic al opoziției post-comuniste; o lucrare de artă abstractă; bustul unui erou național; un bust diplomatic slovac; și un monument comun al Reformei Protestante. Autorii reprezintă generații și școli diferite: de la Ion Nicodim (1932–2007), artist plastic cu carieră internațională și prezență la expoziții majore din Torino, Paris și Yokohama, la Ionel Stoicescu, sculptorul bucureștean activ al deceniului 2000–2020.

• Revoluția Română / alegorie / bronz / 1992 / autor: Ion Nicodim / Parcul Sala Palatului Monumentul victimelor Revoluției române din decembrie 1989 a fost instalat în Piața Palatului Regal — actuala Piață a Revoluției — la începutul anilor 1990, cu dimensiunile 280 × 260 × 170 cm. Lucrarea lui Ion Nicodim este considerată prima și cea mai neutră dintre intervențiile monumentale din Piața Revoluției, remarcabilă prin intensitatea sa dramatică redusă la esențial. Ion Nicodim (n. 26 martie 1932, Constanța — d. 15 martie 2007, Paris) a absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, secția Artă Monumentală, în 1956. Nu a reușit să treacă frontierele României decât în 1977, invitat de Cité Internationale des Arts din Paris, în pofida invitației ONU din 1976, care îl numise Planetary Citizen alături de Martin Luther King, Pablo Casals, Arthur Miller și Yehudi Menuhin. A realizat tapiseria donată de România Organizației Națiunilor Unite, montată în sediul din New York, și a participat la expozițiile internaționale de la Torino, Yokohama și Milano.
• Corneliu Coposu / bust / bronz / 1996 / autor: Mihai Buculei / Parcul Sala Palatului (în apropierea Bisericii Kretzulescu) Sculptura a fost realizată în trei zile și se dorea inițial să fie expusă la Galeria Catacomba. La rugămințile surorilor lui Corneliu Coposu, sculptorul Mihai Buculei a turnat statuia în bronz, fără să ceară nicio sumă de bani, datorită faptului că îl cunoscuse personal pe omul politic. Statuia este în formă de cruce, spre a aminti de crucile din cimitirele ardelenești și de suferința îndurată în pușcăriile comuniste. Corneliu Coposu (20 mai 1914 — 11 noiembrie 1995) a fost președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat între 1989 și 1995, senator și lider al opoziției din România post-decembristă; a fost arestat în 1947 și condamnat la muncă silnică pe viață. Mihai Buculei (n. 22 decembrie 1940, Mihoveni, Suceava) a absolvit în 1970 Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București și este autorul Monumentului Luptei Anticomuniste (Aripi) din Piața Presei Libere, al Monumentului Unirii de la Alba Iulia (2018) și al statuii lui Șerban Cantacuzino de pe Dealul Patriarhiei.
• Instrument Muzical / statuie / travertin / 1998 / autor: Alexandru Țipoia / Parcul Sala Palatului Lucrare de artă abstractă în travertin, în registrul sculpturii nonfigurative. Alexandru Țipoia este un sculptor român; datele biografice detaliate nu sunt disponibile în sursele publice consultate.
• Avram Iancu / bust / bronz / noiembrie 2018 / autor: Adrian Pîrvu / Parcul Sala Palatului Bustul lui Avram Iancu este realizat din bronz de artistul plastic profesor universitar Adrian Pîrvu și poate fi văzut în parcul dintre strada Ion Câmpineanu, Sala Palatului și Biserica Kretzulescu. Bustul are inscripționat citatul Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită și a fost dezvelit la 19 noiembrie 2018, cu câteva zile înainte de Centenarul Marii Uniri, în prezența președintelui PNL Ludovic Orban și a mai multor parlamentari. Avram Iancu (1824–1872), supranumit Crăișorul Munților, a fost avocat și conducătorul românilor din Apuseni în Revoluția de la 1848–1849.
• Alexander Dubček / bust / bronz / 30 august 2016 / autor: Vít Bojňanský / Parcul Sala Palatului, str. Ion Câmpineanu nr. 30 Bustul lui Alexander Dubček (1921–1992) a fost donat orașului de Ambasada Republicii Slovace și dezvelit în 2016. Realizat de sculptorul Vít Bojňanský (n. 1962), lucrarea este amplasată în vecinătatea busturilor lui Avram Iancu și Corneliu Coposu. Dezvelirea a avut loc în prezența ministrului slovac de externe Miroslav Lajčák, care a evocat faptul că România a fost singura țară din Pactul de la Varșovia care a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei și a condamnat-o în august 1968. Bustul de bronz al lui Alexander Dubček are înălțimea de 57 cm și greutatea de aproximativ 30 kg. Amplasarea sa a generat o controversă administrativă: Direcția Monumente a Primăriei Capitalei venise cu un deviz de 50.000 de euro doar pentru soclu, proiectul fusese respins inițial de consilierii generali, dar a fost finalizat ulterior prin implicarea primarului general Gabriela Firea.
• Monument comun Martin Luther și Jean Calvin / monument / piatră naturală și bronz / 4 mai 2022 / autor: Ionel Stoicescu (sculptor); concept: Biserica Reformată Calvină și Biserica Luterană, cu sprijinul Primăriei Capitalei / str. Știrbei Vodă / Parcul Sala Palatului Monumentul, realizat din piatră naturală, reprezintă o biblie deschisă, pe coperta căreia sunt plasate efigiile în bronz ale lui Martin Luther (1483–1546) și Jean Calvin (1509–1564). Ansamblul ocupă o suprafață de circa 16 metri pătrați, situat în spațiul verde delimitat de strada Știrbei Vodă — fostă Calea Calvină — și aleea carosabilă spre parcarea Sălii Palatului. Monumentul aduce un omagiu celor două personalități cu prilejul comemorării a 500 de ani de la Reforma Protestantă (1517–2017) și celebrează toleranța religioasă a bucureștenilor. Locul ales este grădina Bisericii Calvine, demolată în 1959. La inaugurare, primarul general Nicușor Dan a declarat că monumentul reprezintă un gest de reparație istorică. Au participat vicepremierul Kelemen Hunor, episcopii celor două Biserici — Kató Béla și Reinhard Guib — ambasadorul Elveției Arthur Mattli și secretarul de stat Victor Opaschi. Autorul în lista de inventar este menționat ca ACRON CREATIVE SRL, firma executantă, însă surse documentare identifică sculptorul ca Ionel Stoicescu.

Patrimoniul sculptural al Parcului Sălii Palatului este unul dintre cele mai coerente tematic din București, în ciuda dimensiunilor sale reduse. Toate cele șase lucrări sunt posterioare anului 1989 și toate au, explicit sau implicit, o dimensiune comemorativă sau civică. Lipsa unui plan urbanistic articulat în momentul amplasărilor individuale este vizibilă în diversitatea stilistică și în absența unui dialog formal între piese, dar coerența tematică — memorie, libertate, rezistență la totalitarism, reformă — conferă ansamblului o unitate de sens.

Lucrarea lui Ion Nicodim din 1992 rămâne piesa de cel mai înalt rang artistic din inventar. Realizată de un artist cu carieră internațională verificată — Cité Internationale des Arts din Paris, Bienala de la Paris, expoziții la Torino, Yokohama, Milano —, este considerată prima intervenție monumentală autentică din Piața Revoluției, anterioară și distinctă de valul de monumente mai tumultuoase care i-au urmat în același spațiu. Bustul lui Corneliu Coposu semnat de Mihai Buculei (1996) este o piesă cu o poveste de execuție neobișnuită — realizat în trei zile, donat gratuit, conceput în formă de cruce cu referință directă la crucile ardelenești și la trauma închisorii — și are o valoare documentară și simbolică care depășește calitățile sale strict plastice.

Monumentul lui Alexander Dubček (2016), donație diplomatică a Slovaciei, documentează totodată relația specifică dintre România și Primăvara de la Praga: România a fost singura țară din blocul socialist care a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei și a condamnat-o public în 1968, un fapt invocat explicit la dezvelire de ministrul slovac de externe. Amplasarea bustului — la câțiva metri de bustul lui Corneliu Coposu și de bustul lui Avram Iancu — creează, intenționat sau nu, o microzonă tematică a rezistenței la totalitarism.

Monumentul Reformei Protestante din 2022 este singura lucrare din inventar cu o semnificație religioasă și ecumenică explicită. Amplasarea sa pe locul fostei Grădini a Bisericii Calvine, demolată în 1959 de regimul comunist, adaugă un strat de restituire simbolică pe care primarul Nicușor Dan l-a numit explicit reparație istorică. Autorul, Ionel Stoicescu, a realizat în același deceniu Aleea Cariatidelor reconstituită din Herăstrău și Monumentul Fondatorilor Uniunii Europene de pe Insula Trandafirilor — ceea ce îl plasează printre cei mai prolifici autori de for public post-decembriști din București, cu un profil de executant de comenzi publice mai degrabă decât de inițiator de proiecte artistice autonome.

Monumente și sculpturi de for public (sinteză)

Perimetrul format din Parcul Kretzulescu și Parcul Sălii Palatului adăpostește, la nivelul anului 2025, patru monumente de for public amplasate după 1990, la care se adaugă Biserica Kretzulescu ca monument de arhitectură de sine stătător. Ansamblul statuar al celor două parcuri reflectă, prin compoziția și cronologia sa, atât orientările memoriale ale administrației post-decembriste a Capitalei, cât și raporturile diplomatice și culturale ale României cu alte state europene în deceniile de după 1989.

• Bustul lui Corneliu Coposu, amplasat în imediata apropiere a altarului Bisericii Kretzulescu, pe Calea Victoriei nr. 45, este opera sculptorului Mihai Buculei (n. 22 decembrie 1940, Mihoveni, județul Suceava), absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, promoția 1970. Monumentul a fost inaugurat în 1996, la un an după decesul omului politic Corneliu Coposu (20 mai 1914, Bobota, Sălaj — 11 noiembrie 1995, București), președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat între 1989 și 1995, fost deținut politic timp de 17 ani în închisorile comuniste. Sculptura, executată din bronz în trei zile, a fost turnată la solicitarea surorilor lui Coposu și a ministrului de Finanțe de la acea dată, Mircea Ciumara, sculptorul refuzând orice remunerație, motivând că îl cunoscuse personal pe omul politic la Alba Iulia. Monumentul are forma unei cruci — înălțimea totală este de 4,05 metri, din care bustul propriu-zis măsoară 1,05 metri, montat pe un soclu prismatic din bronz —, formă care evocă atât crucile cimitirelor ardelenești, cât și martiriul militant al lui Coposu.
• Bustul lui Alexander Dubcek (27 noiembrie 1921 — 7 noiembrie 1992), om de stat slovac și inițiator al reformelor cunoscute sub numele de Primăvara de la Praga (1968), a fost donat Primăriei Municipiului București de Ambasada Republicii Slovace, ca gest de recunoaștere a faptului că România a fost singura țară din blocul sovietic care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei în august 1968. Bustul, operă a sculptorului slovac Vit Bojnansky, realizat din bronz, cu înălțimea de 57 cm și greutatea de aproximativ 30 de kilograme, a fost inaugurat în Parcul Sălii Palatului în 2016, în cadrul unei ceremonii la care au participat primarul general Gabriela Firea și ministrul slovac de Externe Miroslav Lajcak. Amplasarea monumentului a fost precedată de o controversă administrativă — CGMB respinsese inițial proiectul din cauza costului de 50.000 de euro estimat pentru realizarea soclului —, problema fiind rezolvată ulterior prin reducerea cheltuielilor aferente.
• Bustul lui Avram Iancu (1824–1872), revoluționarul transilvănean supranumit Craiul Munților, a fost dezvelit în decembrie 2018, în parcul din fața Bisericii Kretzulescu, pe strada Ion Câmpineanu. Lucrarea a fost realizată din bronz de sculptorul și profesorul universitar Adrian Pîrvu, câștigătorul unui concurs public de for public organizat în 2011 pentru portretul monumental al lui Avram Iancu — concurs câștigat față în față cu alte propuneri de portret monumental. La ceremonia dezvelirii au participat reprezentanți ai Fundației Avram Iancu și ai Administrației Monumentelor și Patrimoniului Turistic. Sculptorul Adrian Pîrvu a subliniat cu acel prilej semnificația amplasamentului, în vecinătatea altarului unei biserici ortodoxe, Avram Iancu fiind el însuși ortodox.
• Monumentul dedicat Reformei Protestante, intitulat (și) Martin Luther și Jean Calvin, a fost inaugurat la 4 mai 2022 în parcela sudică a Parcului Sălii Palatului, la intersecția dintre strada Ion Câmpineanu cu strada Știrbei Vodă (fosta Calea Calvină). Primarul general Nicușor Dan a descris evenimentul drept o reparație istorică, referindu-se la demolarea din 1959 a Bisericii Calvine care se aflase pe acel teren, în grădinile căreia a fost amplasat ulterior monumentul. Monumentul a fost realizat cu sprijinul comun al Bisericii Reformate Calvine și al Bisericii Luterane din București, împreună cu Primăria Municipiului București, și a fost organizat prin Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public a Primăriei. Monumentul este opera sculptorului român Ionel Stoicescu, cunoscut și pentru refacerea monumentului lui Ion C. Brătianu din Piața Universității și pentru ansamblul monumental dedicat Prințului Rainier al III-lea de Monaco amplasat lângă Circul de Stat din București. Lucrarea este realizată din piatră naturală de Vrața (Bulgaria) și bronz, având dimensiunile de 2,30 m x 2,30 m și înălțimea de 3,60 m, montată pe o platformă înconjurată de o lentilă cu suprafața bombată, ușor ridicată față de nivelul solului, ocupând în total aproximativ 16 metri pătrați. Forma aleasă este cea a unei biblii deschise, pe coperta căreia sunt aplicate efigiile în bronz ale lui Martin Luther (Germania, 1483–1546) și Jean Calvin (Franța, 1509 – Geneva, 1564), cei doi inițiatori ai Reformei Protestante europene.

Cele patru monumente din perimetrul celor două parcuri compun, privite împreună, un ansamblu statuar cu o coerență tematică remarcabilă. Toate patru sunt legate de rezistența în fața autoritarismului și a opresiunii politice: Corneliu Coposu, deținut politic 17 ani; Alexander Dubcek, reformator comunist suprimat de invazia sovietică; Avram Iancu, lider al revoluției transilvane împotriva dominației habsburgice; Luther si Calvin, reformatori religioși care au sfâșiat autoritatea papală și au deschis calea libertății de conștiință în Europa. La acestea se adaugă prezența fizică a Bisericii Kretzulescu, monument de arhitectură amenințat el însuși cu demolarea în două rânduri în epoca comunistă (1959–1960 și în anii 1980), și a fostei grădini a Bisericii Calvine, marcată acum de Monumentul Reformei Protestante. Zona devine astfel, cumulat, un spațiu memorial al rezistenței și al conștiinței civice, suprapus unui context urbanistic dominat de moștenirea socialismului de stat.

Critica de specialitate a apreciat în mod diferit calitatea artistică a celor patru monumente. Busturile lui Corneliu Coposu și Iuliu Maniu (acesta din urmă amplasat în Piața Revoluției, nu în parcuri, sculptat de Mircea Spătaru) au fost considerate împliniri artistice de referință, apreciate și prin modul în care sunt puse în valoare de amplasament. Bustul lui Dubcek și cel al lui Avram Iancu, mai recente, nu au beneficiat de aceeași receptare critică sistematică. Monumentul Reformei Protestante, singura lucrare de amploare din acest perimetru (16 metri pătrați, înălțime 3,60 m), introduce o dimensiune conceptuală distinctă prin forma de biblie deschisă, care depășește portretul convențional și propune o reprezentare a unui principiu teologic. În ansamblu, cele două parcuri funcționează, în același timp, ca spațiu verde de tranzit și agrement și ca sit memorial cu densitate istorică neobișnuită pentru dimensiunile sale fizice reduse.

Arhitecții ansamblului Sala Palatului (1959–1960)

• Horia Maicu — arhitect, unul dintre principalii autori ai proiectului Sălii Palatului și ai ansamblului urbanistic din jur. Autor și al soclului statuii lui V. I. Lenin de la Casa Scânteii (1960, împreună cu arhitecții Nicolae Cucu și Iulian Nămescu).
• Tiberiu Ricci — arhitect, coautor al proiectului Sălii Palatului.
• Romeo Belea — arhitect, coautor al proiectului Sălii Palatului. Profesor universitar doctor, membru corespondent al Academiei Române din 2010. Autor al unui proiect de reabilitare a Sălii Palatului și de reconversie a parcelei sudice a parcului (amfiteatru în aer liber de 2.500 de locuri și parcaj subteran de 900 de locuri), prezentat ministrului Culturii Lucian Romașcanu.
• Ignace Șerban — arhitect, coautor al proiectului Sălii Palatului.

Sculptori — monumente de for public

• Mihai Buculei (n. 22 decembrie 1940, Mihoveni, județul Suceava) — sculptor, absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București (1970), fost profesor la Universitatea Națională de Arte București, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Association Internationale des Arts Plastiques. Autor al bustului lui Corneliu Coposu amplasat în Parcul Kretzulescu (1996, bronz, înălțime totală 4,05 m, formă de cruce). Lucrarea a fost executată în trei zile și donată fără contravaloare, sculptorul refuzând orice remunerație. Alte lucrări notabile: Monumentul Luptei Anticomuniste (Aripi) din Piața Presei Libere (2015), Monumentul Unirii de la Alba Iulia (2018).
• Adrian Pîrvu (n. 30 iulie 1963, București) — sculptor, absolvent al Universității Naționale de Arte București, secția Sculptură (1992), doctor în arte vizuale (2008) cu teza Corpul Uman în Sculptura Recentă — Pierdere și Regăsire, conferențiar universitar la Universitatea Națională de Arte București, secția Sculptură, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1993. Câștigătorul concursului public de portret monumental Avram Iancu (2011). Autor al bustului lui Avram Iancu amplasat în Parcul Kretzulescu (dezvelit în decembrie 2018, bronz). Alte lucrări notabile: portretul monumental Iosif Sava în Piața Iosif Sava din București (2004); cinci portrete monumentale de domnitori pentru Aleea Domnitorilor din Târgoviște (2007).
• Vit Bojnansky — sculptor slovac, autor al bustului lui Alexander Dubcek amplasat în Parcul Sălii Palatului (inaugurat 2016, bronz, înălțime 57 cm, greutate cca. 30 kg). Lucrarea a fost donată de Guvernul Republicii Slovace Primăriei Municipiului București, cu ocazia aniversării a 95 de ani de la nașterea fostului lider cehoslovac.
• Ionel Stoicescu (n. 25 aprilie 1968, Căldăraru, județul Argeș) — sculptor, absolvent al Facultății de Arte Plastice și Decorative din cadrul Academiei de Artă București, secția Sculptură (1997), membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Autor al Monumentului Reformei Protestante (Martin Luther și Jean Calvin) din parcela sudică a Parcului Sălii Palatului, inaugurat la 4 mai 2022 (piatră naturală de Vrața, bronz, 2,30 x 2,30 m, înălțime 3,60 m, suprafață totală cca. 16 m.p.). Proiect câștigat prin concurs organizat de Consiliul General al Municipiului București. Alte lucrări notabile: reconstrucția monumentului Ion C. Brătianu din Piața Brătianu (2017–2018); ansamblul monumental Prințul Rainier al III-lea de Monaco (2017); Aleea Cariatidelor și Fântâna Modura din Parcul Herăstrău (reconstituire după originalul lui Constantin Baraschi, 2006); ansamblul monumental Părinții Fondatori ai Uniunii Europene (2006); restaurări ale monumentelor lui Dinicu Golescu, Constantin I. Istrati, Mihail Cantacuzino și Leul (Monumentul eroilor din arma geniului).

Bibliografie

• Atunci și acum: Piața Sălii Palatului din București (Bucureștii Vechi și Noi)
• Marea transformare de la Sala Palatului, anunțată de PMB. „Parcul de aici arată rău, dar vă promitem ceva frumos!” (b365)
• Blocurile de la Sala Palatului — simbol de tristă amintire sau monument istoric? (PressOne)
• Parcul Sălii Palatului este în pericol de dispariție (Fundația Eco-Civica)
• Cum se poate transforma Sala Palatului în pol cultural al Bucureștiului — planul arhitectului Romeo Belea (B365.ro)
• Proiecte de amploare pentru reamenajarea centrului Capitalei — zona Sălii Palatului (Mediafax)
• [Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, București, 1966] (volum tipărit)
• [Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, București, 2002] (volum tipărit)

2019: