Grădina Publică Cișmigiu

Parcul Cișmigiu – istoria și evoluția celei mai vechi grădini publice din București

Parcul Cișmigiu este cel mai vechi parc public important al Bucureștiului și unul dintre cele mai valoroase ansambluri peisagistice istorice ale României. Situat în centrul orașului, între bulevardele Regina Elisabeta și Schitu Măgureanu și străzile Brezoianu și Știrbei Vodă, parcul ocupă aproximativ 16 hectare și reprezintă de peste un secol și jumătate unul dintre cele mai importante spații verzi ale capitalei.

Lacul reprezintă elementul dominant al grădinii Cișmigiu și punctul în jurul căruia se organizează rețeaua de alei și principalele perspective ale parcului. De-a lungul malurilor sale se desfășoară unele dintre cele mai importante trasee de promenadă, iar arborii plantați în jurul apei creează zone umbroase și panorame spectaculoase. În compoziția peisagistică a parcului, lacul îndeplinește mai multe roluri: constituie centrul vizual al grădinii; reflectă vegetația și arhitectura parcului, amplificând efectul peisagistic; separă diferitele zone ale parcului și creează perspective variate; oferă un spațiu pentru activități recreative. 

Prin istoria sa, prin compoziția peisagistică și prin rolul pe care îl joacă în viața orașului, Cișmigiul este mai mult decât un parc: este o parte esențială a identității urbane a Bucureștiului. Generații de bucureșteni au traversat aleile sale, au participat la evenimente culturale sau pur și simplu s-au bucurat de umbra arborilor seculari și de liniștea lacului central. În același timp, parcul este un monument istoric și un exemplu important de arhitectură peisageră europeană din secolul al XIX-lea, reflectând procesul de modernizare prin care Bucureștiul a trecut în acea perioadă.

De la mlaștină la grădină publică

Înainte de amenajarea parcului, zona Cișmigiului era ocupată de o întinsă mlaștină alimentată de izvoare naturale. Terenul era cunoscut în documentele vechi sub numele de „Balta Cișmigiului” și era situat într-o zonă joasă a orașului, frecvent inundabilă. În planurile Bucureștiului din secolele XVIII–XIX apare ca un teren mlăștinos aflat la marginea centrului urban. Numele locului provine de la funcția de „cișmigiu”, responsabilul cu întreținerea cișmelelor orașului și a sistemului de alimentare cu apă. În apropierea bălții exista o cișmea importantă, iar administratorul acesteia a dat numele zonei.

Transformarea acestei zone într-un parc public a fost inițiată în perioada Regulamentului Organic, când generalul Pavel Dmitrievici Kiseleff a început un amplu program de modernizare a orașului. În anii 1830 au fost realizate primele lucrări de drenare și sistematizare a terenului mlăștinos, iar proiectul unei grădini publice a devenit o prioritate pentru administrația orașului. Scopul acestor lucrări era dublu: îmbunătățirea condițiilor sanitare ale zonei și crearea unui spațiu modern de promenadă pentru locuitorii capitalei.

Proiectul peisagistic al lui Karl Friedrich Wilhelm Meyer

Amenajarea propriu-zisă a parcului a început în jurul anului 1845, când proiectul a fost încredințat peisagistului german Karl Friedrich Wilhelm Meyer. Acesta era format în tradiția grădinilor romantice europene și a conceput Cișmigiul după principiile stilului peisager englezesc. Proiectul său a transformat radical terenul. Mlaștina a fost drenată, iar apa a fost concentrată într-un lac artificial care a devenit elementul central al compoziției. În jurul lacului au fost trasate alei sinuoase și au fost modelate mici coline și peluze pentru a crea o succesiune de perspective pitorești.

Meyer a conceput parcul ca un ansamblu peisagistic complex, în care traseele, vegetația și elementele arhitecturale se combinau pentru a crea o experiență vizuală variată. Vizitatorii puteau descoperi treptat diferite zone ale grădinii, fiecare cu o atmosferă proprie. Compoziția vegetală a fost concepută ca o combinație între specii autohtone și specii ornamentale aduse din alte regiuni ale Europei. Plantările includeau arbori precum platanii, castanii, arțarii sau magnoliile, dar și numeroase specii de arbuști și flori ornamentale. Acest tip de amenajare, caracteristic grădinilor romantice ale epocii, urmărea să creeze un peisaj aparent natural, dar atent planificat.

Evoluția parcului în a doua jumătate a secolului XIX

După moartea lui Meyer în 1852, lucrările la Grădina Cișmigiu au fost continuate de mai mulți specialiști români și străini. Printre aceștia s-au numărat ingineri, arhitecți și horticultori care au contribuit la dezvoltarea și întreținerea parcului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cișmigiul a devenit unul dintre principalele locuri de promenadă ale orașului. În această perioadă au fost realizate noi plantații și au fost amenajate elemente decorative precum podurile peste lac, pavilioanele și zonele de promenadă.

Un rol important în remodelarea parcului l-a avut peisagistul Wilhelm Knechtel, care a intervenit asupra structurii inițiale a grădinii. El a extins anumite axe de perspectivă, a reorganizat zonele plantate și a introdus noi compoziții vegetale. În același timp, dezvoltarea urbană a Bucureștiului a influențat structura parcului. Construirea bulevardului Regina Elisabeta și modernizarea centrului orașului au modificat relația dintre Cișmigiu și spațiul urban din jur.

Transformările din secolul XX: perioada Rebhuhn

Una dintre cele mai importante etape din evoluția parcului a avut loc în prima jumătate a secolului XX, când peisagistul german Friedrich Rebhuhn a devenit director al grădinilor orașului București. Rebhuhn a realizat o serie de intervenții importante asupra compoziției parcului. El a reorganizat axa centrală a grădinii, a introdus noi plantații și a amenajat mai multe zone tematice.

Printre cele mai cunoscute intervenții ale sale se numără amenajarea unui rozariu în partea de nord a parcului, realizarea unei alei cu pergole acoperite cu glicine și crearea unei grădini inspirate din estetica japoneză. Aceasta din urmă a fost amenajată în anii 1920, după extinderea parcului prin includerea fostei grădini a Palatului Krețulescu. Deși unele dintre modificările sale au fost criticate pentru că au alterat conceptul inițial al grădinii, intervențiile lui Rebhuhn au contribuit la definirea imaginii actuale a parcului.

Monumentele și elementele artistice ale parcului

Pe lângă valoarea sa peisagistică, Cișmigiul include numeroase monumente și elemente artistice integrate în compoziția grădinii. Cel mai cunoscut ansamblu este Rotonda Scriitorilor, un spațiu circular în care sunt amplasate busturile unor mari personalități ale literaturii române. Acest ansamblu reprezintă unul dintre cele mai importante monumente culturale din parc.

În interiorul parcului se află și alte monumente comemorative, precum monumentele dedicate eroilor sau statuile unor personalități culturale și politice. Acestea sunt integrate în mod armonios în peisajul grădinii. De asemenea, numeroase elemente decorative contribuie la caracterul artistic al parcului: podurile peste lac, balustradele ornamentale, grota artificială, pergolele sau pavilioanele.

Structura peisagistică și vegetația

Cișmigiul este conceput ca o compoziție peisagistică complexă, în care vegetația, apa și infrastructura se combină pentru a crea o experiență spațială variată. Lacul central este elementul dominant al parcului, iar în jurul său se dezvoltă o rețea de alei și zone de promenadă. Vegetația are un rol esențial în definirea perspectivelor și în crearea atmosferei parcului. Arborii maturi, plantați în mare parte în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, formează astăzi o masă vegetală densă care conferă parcului un caracter aproape forestier. În același timp, peluzele, oglinzile de apă și spațiile deschise creează contraste vizuale care definesc structura peisajului.

Cișmigiul astăzi

În prezent, Parcul Cișmigiu este unul dintre cele mai importante spații verzi ale Bucureștiului și un monument istoric protejat. Parcul continuă să fie un loc de întâlnire pentru locuitorii orașului și pentru turiști, oferind un spațiu de recreere în centrul unei metropole aglomerate. De-a lungul timpului, Cișmigiul a devenit un simbol al Bucureștiului. Parcul reflectă evoluția urbană a orașului și păstrează memoria culturală a mai multor generații. Prin vegetația sa matură, prin monumentele și elementele artistice pe care le adăpostește și prin rolul său social, Cișmigiul rămâne una dintre cele mai importante grădini istorice ale României.

Arhitectura Parcului Cișmigiu

Parcul Cișmigiu, proiectat începând cu 1845 de peisagistul austriac Karl Friederich Wilhelm Meyer, reprezintă prima mare intervenție de arhitectură peisageră coerentă realizată pe un sit natural dificil în București, bazată pe transformarea unei mlaștini într-un sistem compozițional complex, adaptat simultan principiilor romantice occidentale și particularităților sociale și culturale ale societății românești de mijloc de secol XIX. Conceptul general al parcului se bazează pe o dublă strategie: pe de o parte, organizarea spațiului printr-o structură axială clară, capabilă să ordoneze circulația și să creeze un cadru urban reprezentativ; pe de altă parte, dezvoltarea unui sistem de spații pitorești, neregulate, organizate în jurul unui lac artificial, care generează o succesiune de cadre vizuale și experiențe senzoriale specifice grădinilor romantice.

Soluția adoptată de Meyer nu este o simplă transpunere a modelului occidental, ci o adaptare atentă la modul local de utilizare a spațiului verde. În contextul în care populația Bucureștiului era obișnuită cu o relație directă, practică și simbolică cu natura – în care apa, vegetația și proximitatea elementelor religioase aveau semnificații culturale puternice – proiectul introduce o grădină publică care permite atât contemplarea, cât și utilizarea activă a spațiului. Amplasamentul ales – o zonă mlăștinoasă deja utilizată informal pentru activități recreative – oferă un avantaj conceptual esențial: spațiul era deja perceput ca „grădină” de către locuitori, ceea ce facilitează acceptarea intervenției. Integrarea unei fântâni existente și a proximității unor biserici contribuie la ancorarea simbolică a noii amenajări în imaginarul colectiv al epocii. Prin urmare, Cișmigiul nu este conceput ca un parc decorativ, ci ca un sistem spațial complex, în care structura, vegetația, relieful modelat și elementele de apă sunt integrate într-o compoziție coerentă, cu funcții sociale, estetice și simbolice clar definite.

Structura compozițională și organizarea spațială generală

Structura compozițională a Parcului Cișmigiu este definită printr-un sistem mixt, în care o schemă axială riguroasă este suprapusă peste o organizare peisageră liberă, de tip romantic. Această dublă logică generează o compoziție complexă, în care ordinea și libertatea formală coexistă și se completează reciproc. Elementul ordonator principal este axa longitudinală, care structurează direcția majoră de circulație și introduce o ierarhie clară a spațiului. Această axă nu organizează însă întregul parc în mod rigid, ci funcționează ca un schelet de referință în jurul căruia se dezvoltă o rețea de trasee secundare și spații pitorești. Astfel, planul general nu este unul geometric în sens clasic, ci unul compus din secvențe spațiale variate, articulate în jurul elementelor naturale și artificiale.

În centrul acestei compoziții se află lacul, rezultat al intervenției tehnice de asanare a mlaștinii. Lacul devine nucleul organizator al parcului, atât din punct de vedere vizual, cât și funcțional. În jurul său sunt dispuse principalele subspații, fiecare având o identitate proprie, dar fiind integrate într-un sistem coerent de relații vizuale și de circulație. Organizarea spațială se bazează pe principiul succesiunii de cadre, specific grădinilor peisagere romantice. Traseele sunt concepute astfel încât să ofere perspective controlate, care se deschid și se închid progresiv, alternând între spații largi și zone mai intime. Această strategie produce o experiență dinamică a parcului, în care utilizatorul nu percepe ansamblul dintr-o singură privire, ci îl descoperă etapizat.

Relieful modelat artificial joacă un rol esențial în această organizare. Deși amplasamentul inițial era relativ plat, intervențiile de modelare introduc diferențe de nivel care permit crearea de puncte de belvedere și de spații protejate vizual. Aceste variații contribuie la diversificarea percepției și la structurarea spațiului fără recurgerea la delimitări construite masive. Circulația este ierarhizată clar. Axa principală asigură fluxul major și funcția de promenadă reprezentativă, în timp ce aleile secundare permit explorarea spațiilor laterale și accesul la zonele specializate. Această ierarhie este completată de zone de staționare amplasate strategic, în puncte de interes vizual sau funcțional, ceea ce creează un echilibru între mișcare și repaus.

În ansamblu, organizarea spațială a parcului reflectă o concepție matură de arhitectură peisageră, în care structura nu este impusă rigid, ci rezultă din corelarea atentă între topografie, vegetație, apă și comportamentul utilizatorilor. Parcul funcționează astfel ca un sistem coerent, în care fiecare componentă este integrată într-o logică de ansamblu clară, dar flexibilă.

Axa principală și sistemul de circulații

Axa principală a Parcului Cișmigiu reprezintă elementul structural fundamental al compoziției inițiale concepute de Karl Friederich Wilhelm Meyer, având rolul de a organiza circulația majoră și de a defini caracterul urban reprezentativ al grădinii. Aceasta este configurată ca o promenadă longitudinală amplă, care traversează parcul și stabilește direcția dominantă de percepție și utilizare a spațiului. Din punct de vedere tehnic, axa este structurată în trei benzi paralele distincte: o bandă centrală destinată circulației și două benzi laterale destinate staționării și observării. Această organizare reflectă o separare funcțională clară între mișcare și repaus, permițând utilizatorilor să participe la viața socială a parcului fără a perturba fluxul principal de circulație. Soluția este rezultatul unei observații directe a comportamentului social al epocii, în care promenada avea un rol esențial în afirmarea vizibilității sociale.

Axa este marcată printr-un sistem vegetal riguros, constituit inițial din aliniamente de plopi albi (Populus alba), plantați ritmic pentru a crea un efect de perspectivă accentuată. Coroanele arborilor erau concepute pentru a forma un spațiu înalt, continuu, generând o imagine de tip „catedrală vegetală”, în care direcția longitudinală este amplificată prin repetiție și verticalitate. La nivelul capetelor, axa este tratată ca un dispozitiv compozițional închis simbolic. Unul dintre capete este definit printr-un rond-point cu foișor, destinat opririi trăsurilor și organizării staționării, în timp ce celălalt capăt era marcat inițial de un pavilion semicircular, care funcționa ca punct terminal al perspectivei. Între aceste două capete, continuitatea fizică a axei este întreruptă de lac, însă continuitatea vizuală este menținută, apa devenind un element de mediere și amplificare a perspectivei.

Sistemul de circulații derivă din această axă principală și se dezvoltă într-o rețea secundară de alei curbe, adaptate reliefului și configurației lacului. Aceste trasee secundare au un caracter explorator, fiind concepute pentru a ghida utilizatorul printr-o succesiune de spații diferite, fără a impune o direcție rigidă. Ele conectează principalele puncte de interes – insula, colina, foișorul, podurile – și permit accesul gradual la diferitele subspații ale parcului. Din punct de vedere funcțional, sistemul de circulații realizează o ierarhie clară: axa principală pentru circulația reprezentativă și socială, traseele secundare pentru explorare și acces local, și zonele punctuale pentru staționare. Această ierarhie contribuie la organizarea eficientă a fluxurilor și la evitarea conflictelor între diferitele tipuri de utilizare. Prin această structură, Meyer reușește să transforme circulația într-un instrument de compoziție spațială, în care traseul nu este doar un mijloc de deplasare, ci un mecanism de construire a percepției și de organizare a experienței peisagere.

Lacul și sistemul hidrografic

Lacul Parcului Cișmigiu reprezintă elementul central al compoziției peisagere, rezultat al unei intervenții tehnice majore de transformare a unei zone mlăștinoase într-un sistem hidrografic controlat. Din punct de vedere conceptual și funcțional, lacul nu este doar un element natural reconstituit, ci nucleul organizator al întregului parc, în jurul căruia sunt articulate spațiile, traseele și perspectivele. Intervenția inițială a presupus asanarea terenului, stabilizarea malurilor și modelarea acestora astfel încât să creeze o configurație aparent naturală, dar în realitate atent controlată. Conturul lacului este neregulat, evitând formele geometrice rigide, pentru a se înscrie în principiile grădinii romantice, unde naturalul este recreat prin mijloace artificiale.

Din punct de vedere al organizării spațiale, lacul este structurat în trei sectoare principale, delimitate de poduri și variații de lățime și deschidere vizuală. Primul sector, situat în apropierea zonei de acces, include fântâna de stâncă și zonele de acostare, constituind un spațiu de reprezentare și atracție. Acesta funcționează ca un prim plan al percepției, oferind un cadru vizual puternic și ușor accesibil. Al doilea sector, intermediar, este caracterizat printr-o relație mai echilibrată între apă și vegetație și este delimitat de poduri de piatră care introduc elemente de traversare și de puncte de observație. Acest sector funcționează ca un spațiu de tranziție, în care percepția se modifică gradual, iar relația dintre maluri devine mai complexă.

Al treilea sector este definit de prezența insulei, care constituie un punct focal major al compoziției. Inițial concepută ca suport pentru un element statuar, insula capătă ulterior funcțiuni suplimentare prin integrarea unor construcții, devenind o destinație în sine. Legătura cu malul prin pod transformă insula dintr-un element pur vizual într-un spațiu accesibil și utilizabil. Funcțional, lacul îndeplinește mai multe roluri simultane. El organizează perspectivele principale, reflectă vegetația și construcțiile, amplificând efectul vizual, și introduce o barieră naturală care structurează circulația. În același timp, lacul permite activități recreative, contribuind la diversificarea utilizării parcului.

Din punct de vedere simbolic, prezența apei răspunde unei sensibilități culturale specifice, în care apa este asociată cu puritatea și sacralitatea, facilitând integrarea parcului în imaginarul colectiv al epocii. Astfel, lacul nu este doar un element compozițional, ci și unul cu valențe simbolice și sociale. Prin modul în care este conceput și integrat, lacul devine un element generator de spațiu, care nu doar ocupă o poziție centrală, ci determină organizarea întregului ansamblu, influențând atât traseele, cât și modul de percepție al parcului.

Sistemul de spații pitorești și modelarea reliefului

Sistemul de spații pitorești din Parcul Cișmigiu constituie componenta esențială a compoziției romantice, fiind organizat ca o succesiune de subspații diferențiate, articulate în jurul lacului și generate prin modelarea artificială a reliefului. Acest sistem funcționează complementar axei principale, introducând varietate spațială și complexitate perceptivă. Modelarea reliefului reprezintă o intervenție tehnică fundamentală, prin care un teren inițial plat și mlăștinos este transformat într-un ansamblu cu diferențe de nivel controlate. Colinele artificiale, terasele și taluzările sunt utilizate pentru a crea puncte de belvedere, ecrane vizuale și separări între spații fără recurgerea la limite construite. Relieful devine astfel un instrument de organizare spațială și de dirijare a percepției.

Spațiile pitorești sunt concepute ca unități autonome, fiecare având o funcțiune și o expresie distinctă. Colina principală funcționează ca punct de observație, asociată inițial cu elemente de tip grotă și cascadă, care introduc un registru scenografic specific grădinii romantice. Zona foișorului, amplasată într-o plantație regulată de platani, reprezintă un nucleu funcțional de adunare, cu caracter semigeometric, contrastând cu restul compoziției. Alte subspații sunt generate prin combinații de vegetație, apă și trasee curbe, creând secvențe de spații închise și deschise. Vegetația este utilizată atât ca element de delimitare, cât și ca filtru vizual, controlând adâncimea perspectivelor și gradul de expunere. Traseele sunt adaptate acestor configurații, evitând liniile drepte și favorizând parcursuri sinuoase, care prelungesc experiența spațială.

Din punct de vedere funcțional, aceste spații permit diversificarea utilizării parcului: zone de belvedere, spații de repaus, locuri pentru activități sociale sau culturale. Ele contribuie la distribuirea utilizatorilor în interiorul parcului și la evitarea concentrării excesive pe axa principală. Prin integrarea reliefului modelat, a vegetației și a apei, sistemul de spații pitorești creează o structură spațială complexă, în care percepția este fragmentată și controlată. Această organizare permite parcului să funcționeze ca un ansamblu de „camere peisagere”, fiecare cu identitate proprie, dar integrate într-o compoziție unitară.

Vegetația ca element structural și compozițional

În Parcul Cișmigiu, vegetația nu are un rol decorativ secundar, ci funcționează ca un element structural esențial al compoziției, contribuind la definirea spațiului, la organizarea perspectivelor și la controlul percepției. Structura vegetală este organizată diferențiat, în funcție de rolul spațial. De-a lungul axei principale, plantațiile sunt dispuse în aliniamente regulate, cu specii înalte (inițial plopi albi), care creează un efect de coridor și accentuează direcția longitudinală. Acest tip de plantare are rol de structurare și de monumentalizare a traseului principal.

În zonele pitorești, vegetația este utilizată în mod liber, cu mase plantate neregulat, care generează spații închise sau semideschise. Arborii și arbuștii sunt grupați astfel încât să creeze ecrane vizuale, să delimiteze subspații și să controleze gradul de transparență. Această organizare permite alternanța între deschideri către lac și zone de retragere, contribuind la dinamica percepției. În proximitatea lacului, vegetația este dispusă astfel încât să încadreze oglinzile de apă și să creeze reflexii, amplificând efectul vizual. Marginea lacului nu este tratată uniform, ci variabil, cu zone deschise și zone dens plantate, ceea ce produce o succesiune de cadre și puncte de interes.

Zonele cu caracter mai formal, introduse ulterior, utilizează plantații geometrice, cu specii tunse (de tip Taxus), care definesc spații cu structură clară și controlată. Acestea contrastează cu vegetația liberă din restul parcului și introduc un alt registru compozițional. Din punct de vedere funcțional, vegetația are multiple roluri: protecție climatică, filtrare vizuală, ghidare a circulației și definire a zonelor de staționare. În același timp, ea contribuie la crearea identității spațiului și la integrarea acestuia în contextul urban. Prin modul de utilizare, vegetația devine un material de construcție al spațiului, comparabil cu elementele arhitecturale, fiind utilizată pentru a genera forme, limite și secvențe perceptive, într-o manieră controlată și coerentă.

Funcțiuni, utilizare socială și dispozitiv spațial

Parcul Cișmigiu este conceput ca un dispozitiv spațial care structurează comportamente sociale, nu doar ca un ansamblu peisager. Organizarea sa răspunde direct modului de utilizare specific societății bucureștene de secol XIX, integrând funcțiuni multiple într-un sistem coerent. Axa principală funcționează ca spațiu de reprezentare și promenadă, destinat vizibilității sociale. Configurația sa permite simultan circulația și staționarea, facilitând interacțiunea vizuală între utilizatori. Aceasta devine principalul spațiu de expunere și de afirmare socială.

Spațiile secundare au funcțiuni diferențiate. Zonele pitorești, dispuse în jurul lacului, sunt destinate recreerii și retragerii, oferind condiții pentru contemplare și relaxare. Colinele și punctele de belvedere funcționează ca spații de observație, în timp ce zonele umbrite și protejate permit staționarea prelungită. Lacul introduce funcțiuni recreative și de loisir, fiind utilizat pentru plimbări, activități sezoniere și evenimente. În același timp, acesta acționează ca element de separare spațială, organizând fluxurile și distribuind utilizatorii în interiorul parcului.

Spațiile construite – foișorul, pavilioanele, ulterior rotonda și alte intervenții – sunt integrate ca puncte de activitate colectivă. Acestea permit desfășurarea de evenimente, concerte sau întâlniri, consolidând rolul parcului ca spațiu public activ. Sistemul de circulații susține această organizare funcțională, distribuind fluxurile și evitând suprapunerea excesivă a utilizărilor. Ierarhia clară între traseele principale și cele secundare permite coexistarea diferitelor tipuri de activități fără conflicte majore.

Prin această structură, parcul funcționează ca un sistem adaptativ, capabil să acomodeze atât utilizări tradiționale, cât și transformări ulterioare. Relația dintre formă și funcțiune este directă: configurația spațială determină tipurile de utilizare și modul de ocupare a spațiului. În ansamblu, Cișmigiul poate fi interpretat ca un mecanism urban de organizare a vieții sociale, în care arhitectura peisageră este utilizată pentru a modela comportamente, a facilita interacțiuni și a structura experiența colectivă a spațiului public.

Evoluția compoziției și alterarea conceptului inițial

Evoluția Parcului Cișmigiu este caracterizată printr-un proces continuu de intervenții succesive, care au modificat atât structura compozițională inițială, cât și coerența conceptuală a proiectului realizat de Karl Friederich Wilhelm Meyer. Aceste transformări nu au avut un caracter unitar, ci au rezultat din acumularea unor decizii punctuale, determinate de factori tehnici, urbani și sociali. În etapa imediat următoare realizării inițiale, intervențiile au vizat completarea și adaptarea proiectului, prin introducerea unor elemente noi sau ajustarea celor existente. Aceste modificări au păstrat, în mare măsură, logica generală a compoziției, fără a altera fundamental relațiile spațiale dintre componente.

Schimbarea majoră intervine la începutul secolului XX, când sunt introduse elemente de tip formal-clasic, care intră în conflict cu caracterul romantic al parcului. Reconfigurarea axei principale, înlocuirea plantațiilor inițiale și introducerea unor partere geometrice modifică percepția spațiului și reduc coerența stilistică a ansamblului. Extinderea parcului și integrarea unor zone noi, precum cea asociată fostului palat Cretzulescu, adaugă funcțiuni și spații suplimentare, dar contribuie la fragmentarea compoziției. Apar elemente cu caracter diferit – zone tematice, construcții, instalații – care nu se integrează în logica inițială a peisajului.

Intervențiile ulterioare, din perioada modernă și contemporană, accentuează această tendință de heterogenizare. Introducerea de mobilier urban, instalații tehnice și elemente decorative fără o strategie unitară conduce la pierderea lizibilității structurii inițiale. Vegetația este, de asemenea, modificată în mod necoordonat, ceea ce afectează raporturile spațiale și perspectivele concepute inițial. Din punct de vedere tehnic, aceste transformări pot fi interpretate ca o trecere de la un sistem coerent, bazat pe relații controlate între elemente, la un sistem aditiv, în care fiecare intervenție funcționează independent. Rezultatul este o compoziție stratificată, în care diferite etape istorice coexistă, dar fără o integrare deplină.

În prezent, parcul păstrează structura de bază a proiectului inițial – axa, lacul și principalele subspații – însă relațiile dintre acestea sunt parțial alterate. Coerența conceptuală este diminuată, iar percepția ansamblului este influențată de suprapunerea unor intervenții care nu respectă logica originară. Astfel, Cișmigiul poate fi înțeles ca un palimpsest peisager, în care proiectul inițial rămâne recognoscibil, dar este reinterpretat și parțial distorsionat de intervențiile succesive, reflectând evoluția practicilor de amenajare și a modului de utilizare a spațiului public în București.

Istoria grădinii publice. Mahalalele Fântâna Boului și Schitu Măgureanu. Extinderea orașului către nord

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, zona situată la nord de vechiul nucleu al Bucureștiului, organizat în jurul Curții Domnești, avea un caracter periferic pronunțat, fiind dominată de terenuri joase, zone mlăștinoase și o baltă alimentată de numeroase izvoare naturale. Această parte a orașului era considerată „departe” de centrul urban, iar funcțiunile sale erau în principal agricole și de loisir pentru locuitorii din nucleul comercial al orașului.

Momentul decisiv pentru transformarea acestui spațiu îl reprezintă anul 1692, când este deschis Podul Mogoșoaiei, o arteră majoră care creează o legătură directă și eficientă între centrul orașului și zona de nord. Această intervenție determină orientarea dezvoltării urbane în această direcție, iar în jurul anului 1720 extinderea orașului ajunge până la terenuri situate în apropierea acestei artere, inclusiv în zona viitoarelor mahalale.

Un document din 5 martie 1722 menționează existența unei ulicioare care cobora din Podul Mogoșoaiei spre zona joasă unde se formase balta Cișmigiului. Pe terenurile în pantă orientate spre această baltă se dezvoltă un peisaj dominat de vii, livezi și grădini, ceea ce conferă zonei un caracter semirural. Acest cadru natural, în care apa și vegetația joacă un rol determinant, constituie baza formării mahalalelor Fântâna Boului și Schitu Măgureanu.

Mahalaua Fântâna Boului: origine, toponimie și delimitare

Mahalaua Fântâna Boului este atestată documentar încă din secolul al XVII-lea și se dezvoltă în jurul unei surse de apă utilizate pentru adăparea vitelor. Acest punct de apă, loc de folosință obștească, devine reper toponimic, iar denumirea sa se extinde asupra întregii mahalale și a bisericii locale. Zona este caracterizată prin gospodării răsfirate, case mici înconjurate de verdeață, livezi și vii, oferind o imagine specifică unei periferii urbane în curs de organizare.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mahalaua este încă slab populată, cu aproximativ 86 de case în jurul anului 1798, reprezentând doar 1,35% din totalul orașului. În anul 1810, numărul crește la 123 de case și aproximativ 506 locuitori, indicând o evoluție lentă, dar constantă. Totuși, aceste cifre trebuie interpretate cu precauție, deoarece limitele mahalalelor nu erau stabilite administrativ, ci rezultau din organizarea spontană a comunității.

Delimitarea mahalalei devine mai clară la mijlocul secolului al XIX-lea, când aceasta se întindea de la zona Cișmigiului peste Puțul cu Plopi până la Gropile lui Neptun, aproximativ până la actuala stradă Transilvaniei, incluzând și zona străzii Popa Tatu. Această întindere reflectă atât extinderea locuirii, cât și integrarea treptată a spațiului în structura urbană a Bucureștiului.

Mahalaua Schitu Măgureanu și relația cu sistemul de vecinătăți

Mahalaua Schitu Măgureanu se dezvoltă în vecinătatea Fântânii Boului, având ca nucleu o biserică și ocupând terenurile din zona Șipotului Izvoarelor Cișmigiului. Aceasta se extinde în relație directă cu alte repere urbane, precum biserica Luterană și zona Cuibul cu Barză, fiind în același timp învecinată cu mahalaua Crețulescului.

În jurul anului 1798, mahalaua avea aproximativ 42 de case, adică 0,67% din totalul orașului, ceea ce indică un nivel redus de urbanizare. Ulterior, dezvoltarea continuă, iar în anul 1831 sunt consemnate 66 de case și 86 de familii, precum și două ateliere de testemeluri, semn al diversificării funcțiunilor economice. Relația dintre mahalalele Fântâna Boului și Schitu Măgureanu este una de complementaritate, cele două formând un ansamblu teritorial coerent, organizat în jurul resurselor de apă și al rețelei de ulițe. Ele sunt integrate într-un sistem mai larg de mahalale, care definesc structura urbană a Bucureștiului premodern.

Structura socială, rețeaua de străzi și transformarea urbană

Ambele mahalale aparțineau Culoarii de Verde, una dintre cele cinci diviziuni administrative ale orașului. În anul 1831, în mahalaua Fântâna Boului sunt consemnate 109 case și 120 de familii, cu o structură socială diversă: 13 boieri, 377 locuitori din clasa de mijloc, 15 clerici, 7 străini, 8 slugi și 10 robi. Această diversitate reflectă caracterul mixt al zonei, în care funcțiile rezidențiale sunt completate de activități economice.

Rețeaua de străzi este esențială pentru înțelegerea organizării spațiului. Ulița Fântânii pornea din Podul Mogoșoaiei de la Cișmeaua Roșie și se îndrepta spre zona Popa Tatu, constituind una dintre principalele axe ale mahalalei. Alte trasee importante includ ulița Cișmigiului, Puțul cu Plopi și strada Astronomului, care reflectă evoluția organică a rețelei urbane.

Transformările majore au loc în secolul al XIX-lea, odată cu asanarea bălții Cișmigiu și crearea grădinii publice. Acest proces determină integrarea mahalalelor în zona centrală a orașului și modificarea funcțiunilor acestora. Străzile sunt modernizate, apar noi artere și clădiri, iar caracterul semirural este treptat înlocuit de unul urban, marcând trecerea către o nouă etapă în evoluția Bucureștiului.

Grădina Publică Cișmigiu. Originea naturală, hidrologică și utilizările inițiale ale terenului

Zona pe care se va forma Grădina Publică Cișmigiu era inițial ocupată de o baltă extinsă, situată în apropierea palatului Kretzulescu și alimentată de numeroase izvoare provenite din malul înalt situat la nord. O referință documentară din 25 februarie 1671 atestă faptul că această baltă se afla în stăpânirea unui negustor bucureștean, fiind ulterior trecută în posesia mănăstirii Sărindar, ale cărei terenuri se învecinau direct cu malul apei. Această situație reflectă caracterul mixt al proprietății și utilizării terenului, unde elementele naturale și cele economice coexistau.

Formarea bălții este explicată prin configurația geologică a locului. Cursul Dâmboviței, întâlnind două puncte de relief – dealul Mihai Vodă la sud și înălțimea nordică a orașului – a fost constrâns, determinând revărsarea apei și formarea unei întinse zone mlăștinoase. Această zonă a fost utilizată timp de mai multe secole pentru activități meșteșugărești, în special de către tăbăcari, care foloseau apa în procesul de prelucrare a pieilor.

Prezența acestei activități a determinat acumularea unor condiții insalubre, generate de mirosurile puternice rezultate din procesul tehnologic. În consecință, la sfârșitul secolului al XVII-lea, domnitorul Șerban Cantacuzino dispune strămutarea tăbăcarilor în aval de oraș, contribuind astfel la eliberarea zonei și la pregătirea transformărilor ulterioare. În acest context, spațiul rămâne pentru o perioadă neorganizat, dar continuă să fie marcat de prezența apei și a izvoarelor.

Captarea apelor și apariția funcției edilitare „Cișmigiu”

Prezența izvoarelor cu debit ridicat în zona malului nordic determină inițierea unor lucrări edilitare importante în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Domnitorul Alexandru Ipsilanti dispune captarea acestor ape pentru alimentarea orașului, iar la 1 octombrie 1779 începe construcția unei locuințe pentru supraveghetorul lucrărilor de captare. Această intervenție marchează un moment esențial în organizarea infrastructurii urbane a Bucureștiului.

Funcția de supraveghere a rețelei de apă primește denumirea oficială de „Ceșmegi-bașa”, termen de origine turcească, tradus în uzul local prin „mai marele peste cișmele”. Din această denumire derivă termenul „Cișmigiu”, care devine inițial un nume de funcție, apoi un toponim asociat locului. Treptat, această denumire se extinde asupra întregii zone, incluzând balta și terenurile înconjurătoare. Acest proces de denumire reflectă transformarea funcțională a spațiului, de la o zonă naturală și meșteșugărească la una cu rol edilitar și infrastructural. Apariția termenului „Cișmigiu” marchează începutul unei noi etape în evoluția locului, în care apa devine nu doar un element natural, ci și o resursă gestionată administrativ.

Asanarea bălții și amenajarea grădinii publice

Începând cu anul 1830, în contextul modernizării administrative a Bucureștiului, problema bălții Cișmigiu intră în atenția autorităților. Inițiativele de asanare sunt susținute încă din perioada administrației generalului Pavel Kiseleff, dar devin efective în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. La 16 iulie 1845, acesta dispune realizarea unui plan pentru transformarea bălții într-o grădină publică, marcând începutul unei intervenții urbane majore.

Lucrarea este încredințată arhitectului și peisagistului Karl Friedrich Wilhelm Meyer, care propune o soluție adaptată configurației naturale a terenului. Sub coordonarea autorităților locale, se realizează un canal de evacuare a apei către Dâmbovița, se identifică proprietățile din jur pentru expropriere și se organizează spațiul prin trasarea aleilor și plantarea vegetației.

Anul 1852 reprezintă un moment esențial, când parcul este împrejmuit și se definitivează organizarea spațiului vegetal. Balta este transformată într-un lac care păstrează forma naturală, iar compoziția peisageră combină elemente geometrice cu zone tratate liber. Sunt plantați peste 30.000 de arbori și arbuști, inclusiv specii locale și specii rare aduse de la Viena, precum platani și magnolii. Grădina Cișmigiu este inaugurată oficial în anul 1854 și devine rapid un spațiu reprezentativ pentru oraș, fiind percepută ca un loc de recreere modern, comparabil cu parcurile occidentale.

Funcționarea socială, relația cu orașul și evoluția ulterioară

De la inaugurare, parcul devine un loc central al vieții sociale bucureștene, fiind frecventat de toate categoriile sociale. Elitele urbane utilizează lacul pentru plimbări cu barca vara și pentru patinaj iarna, în timp ce aleile sunt populate de slujnice, meseriași și soldați. Activitățile includ concerte, spectacole și manifestări publice, reflectând rolul parcului ca spațiu de întâlnire și recreere.

În anul 1864, în parc este organizată prima expoziție economică de horticultură și apicultură, la care participă aproximativ 80 de expozanți și sunt prezentate peste 500 de produse. Acest eveniment evidențiază funcția educativă și economică a parcului, care devine un loc de prezentare a producției și de întâlnire a publicului. Relația parcului cu orașul se modifică semnificativ la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu deschiderea bulevardelor Elisabeta și Schitu Măgureanu, care delimitează spațiul și îi conferă o integrare urbană clară. În anul 1884, parcul este transferat în administrarea municipalității, devenind oficial grădina orașului.

În secolul al XX-lea, parcul este adaptat la noile condiții urbane, fiind extins și reorganizat de peisagiști precum W. Knechtel și Friedrich Rebhuhn. Se introduc elemente decorative, se reorganizează vegetația și se creează spații tematice, precum rondul roman. În același timp, presiunea urbană crește, parcul fiind înconjurat de clădiri înalte, dar își păstrează funcția de spațiu verde central. În pofida acestor transformări, Grădina Cișmigiu rămâne un element esențial al structurii urbane a Bucureștiului, definit ca o oază de verdeață și un spațiu reprezentativ pentru identitatea orașului, păstrându-și rolul de loc de promenadă și recreere pentru populație.

Grădina Cișmigiu — Monumente și opere de artă

Grădina Cișmigiu adăpostește cel mai mare și mai divers ansamblu sculptural de for public din București, stratificat pe mai bine de un secol și jumătate — de la bustul lui Gheorghe Panu, dezvelit în 1912, până la statuia Diana recuperată și reamplasată în 2008. Densitatea operelor, diversitatea autorilor și varietatea funcțiilor omagiate — scriitori, filantroape, eroi militari, oameni politici, personalități culturale — fac din grădină un inventar comprimat al gustului public și al politicilor culturale ale Bucureștiului din epocile regală, interbelică, comunistă și post-decembristă.

Nucleul cel mai coerent și mai valoros artistic al patrimoniului este Rotonda Scriitorilor, inaugurată la 27 iunie 1943 din inițiativa ministrului instrucțiunii Ion Petrovici, în mandatul primarului Ion Rășcanu. Ansamblul reunește 12 busturi în marmură de Rușchița, pe postamente din piatră de Muscel, semnate de unii dintre cei mai importanți sculptori români ai perioadei: Ion Jalea, Cornel Medrea, Oscar Han, Milița Petrașcu, Filip Marin, Oscar Spaethe, Constantin Baraschi și alții. Un al doilea strat, mai timpuriu, cuprinde monumente civice și comemorative individuale ridicate prin subscripție publică sau la inițiative private — Gheorghe Panu (1912), Elena Pherekyde (1921), Izvorul Sissi (1927) —, la care se adaugă Monumentul Eroilor Francezi (1920/1922), capodopera lui Ion Jalea realizată pe front, cu o singură mână. Un al treilea strat, mai eterogen, este cel al operelor mutate din alte locuri în parc — busturile Filip Marin ale lui Traian Demetrescu și Theodor Șerbănescu, venite de la Ateneul Român în 1939 — sau al pieselor de proveniență și statut incert — statuile Atlas, Nimfa, Diana.

• Duiliu Zamfirescu / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Alexandru Călinescu / cod LMI: B-III-m-B-20043 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Duiliu Zamfirescu a fost realizat de sculptorul Alexandru Călinescu și face parte din cele 12 busturi inaugurate la 27 iunie 1943 în Rotonda Scriitorilor. Busturile au fost executate în marmură de Rușchița, pe socluri din piatră albă de Vrațza sau Câmpulung, cu o înălțime de 0,90 m; înălțimea capului, de la creștet la bărbie, 0,40 m. Prețul total al ansamblului a fost de 4.450.000 lei, conform procesului-verbal din 4 mai 1943 de la Arhivele Naționale.
• Alexandru Vlahuță / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Oscar Han / cod LMI: B-III-m-B-20042 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Alexandru Vlahuță a fost realizat de sculptorul Oscar Han. Oscar Han (n. 3 decembrie 1891, București — d. 14 februarie 1976, București) a studiat în atelierele lui Paciurea și Storck și a făcut parte din Grupul celor patru împreună cu pictorii Nicolae Tonitza, Francisc Șirato și Ștefan Dimitrescu. Este autorul unor lucrări monumentale majore, printre care Monumentul Victoriei de la Mărășești (1934) și statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Alba Iulia (1968).
• Ion Creangă / bust / marmură / 1943 (soclu); bust amplasat 1960 / autor: Ion Jiga / cod LMI: B-III-m-B-20035 / Rotonda Scriitorilor La inaugurarea Rotondei scriitorilor în 1943, pe locul ocupat acum de Ion Creangă se afla bustul lui Octavian Goga, sculptat de Ion Jalea. După 1944, după ce într-o noapte a fost mutilat cu ciocanul, bustul a fost înlăturat, soclul rămânând gol până când a fost instalat pe el bustul lui Ion Creangă, amplasat în 1960, lucrat în marmură de sculptorul Ion Gr. Jiga. Este singura lucrare din Rotondă care nu a făcut parte din programul original din 1943.
• Ștefan Octavian Iosif / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Cornel Medrea / cod LMI: B-III-m-B-20039 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Ștefan Octavian Iosif a fost realizat de sculptorul Cornel Medrea. Cornel Medrea (n. 8 martie 1888, Miercurea Sibiului — d. 25 iulie 1964, București) a obținut Marele Premiu la Paris în 1937 și titlul de Artist al Poporului în 1957; a fost profesor de sculptură la Academia de Arte Frumoase din București din 1933. Este autorul Bustului Ovidiu și al Bustului Delavrancea din Parcul Kiseleff.
• Ion Luca Caragiale / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Oscar Spaethe / cod LMI: B-III-m-B-20034 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Ion Luca Caragiale a fost realizat de sculptorul Oscar Späthe. Oscar Späthe (n. 1875, București — d. 23 noiembrie 1944) a studiat la Academia de Arte Frumoase din München, a fost membru fondator al Tinerimii artistice și a îndeplinit funcția de profesor de sculptură al Principesei Maria a României. Este autorul Monumentului Elena Pherekyde din același parc și al statuii Dr. Constantin I. Istrati din Parcul Carol I.
• Titu Maiorescu / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Ioan C. Dimitriu-Bârlad / cod LMI: B-III-m-B-20040 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Titu Maiorescu a fost realizat de sculptorul Ioan C. Dimitriu-Bârlad. Ioan C. Dimitriu-Bârlad (n. 1890 — d. 1964) a studiat la Școala de Belle Arte din București cu Dimitrie Paciurea și Frederic Storck, apoi la Academia Julian din Paris între 1913 și 1914. A expus la Salonul Oficial din Paris în 1914 și a obținut Premiul Ministerului Artelor în 1943. Este și autorul Izvorului Sissi din același parc.
• Alexandru Odobescu / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Milița Petrașcu / cod LMI: B-III-m-B-20041 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Alexandru Odobescu a fost realizat de sculptorița Milița Petrașcu. Milița Petrașcu (1892–1976) a studiat cu Antoine Bourdelle la Paris și a fost apropiată de cercul lui Constantin Brâncuși; este considerată una dintre cele mai importante sculptorițe române ale secolului al XX-lea, autoarea mozaicurilor Fântânii Miorița de pe șoseaua București-Ploiești. Bustul lui Odobescu este una dintre puținele lucrări ale sale cu caracter portretistic oficial.
• Mihai Eminescu / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Ion Jalea / cod LMI: B-III-m-B-20037 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Mihai Eminescu a fost realizat de sculptorul Ion Jalea. Ion Jalea (n. 1887 — d. 1983) a studiat la Academia Julian din Paris și la Grande Chaumière sub îndrumarea lui Antoine Bourdelle. A obținut Marele Premiu al Expozițiilor Internaționale de la Paris și Barcelona și Premiul Național pentru Sculptură în 1941. A fost membru titular al Academiei Române și președinte activ al Uniunii Artiștilor Plastici. Bustul din Rotondă a înlocuit, în locul originar al ansamblului, bustul lui Octavian Goga, tot de Ion Jalea — o ironie a istoriei, acesta din urmă fiind eliminat după 1944 prin vandalizare.
• Vasile Alecsandri / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Theodor Burcă / cod LMI: B-III-m-B-20032 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Vasile Alecsandri a fost realizat de sculptorul Theodor Burcă. Theodor Burcă este un sculptor mai puțin documentat în sursele publice disponibile; apare menționat exclusiv în contextul acestei lucrări din Rotondă.
• Nicolae Bălcescu / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Constantin Baraschi / cod LMI: B-III-m-B-20033 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Nicolae Bălcescu a fost realizat de sculptorul Constantin Baraschi. Constantin Baraschi (n. 17 noiembrie 1902, Câmpulung Muscel — d. 22 martie 1966, București) a studiat la clasa lui Dimitrie Paciurea, ulterior la Academia Julian din Paris, unde a obținut Medalia de Aur la Expoziția Internațională din 1937. A fost rector al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" și autorul busturilor Bălcescu, Sahia și Coșbuc din Parcul Carol I.
• Bogdan Petriceicu Hașdeu / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Mihai Onofrei / cod LMI: B-III-m-B-20038 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost realizat de sculptorul Mihai Onofrei. Mihai Onofrei (n. 4 iulie 1896, Boțești, Vaslui — d. 11 septembrie 1980, București) a studiat la Școala de Belle Arte din Iași, ulterior la Roma cu Ettore Ferrari și la Paris în școala lui Antoine Bourdelle. Este și autorul bustului Maica Smara din același parc.
• George Coșbuc / bust / marmură de Rușchița / 1943 / autor: Ion Popovici / cod LMI: B-III-m-B-20036 / Rotonda Scriitorilor Bustul lui George Coșbuc a fost realizat de sculptorul Ion Popovici. Ion Popovici este un sculptor insuficient documentat în sursele publice disponibile; apare menționat exclusiv în contextul acestei lucrări.
• Izvorul Sissi / fântână / piatră de Bașchioi / 1927 / autor: Ioan C. Dimitriu-Bârlad / cod LMI: B-III-m-B-20050 / Grădina Cișmigiu Izvorul Sissi Stefanidi, amplasat în anul 1927 în Parcul Cișmigiu, este o sculptură realizată de Ion Dimitriu-Bârlad din piatră de Bașchioi. Monumentul reprezintă o mamă îndurerată de moartea fiicei sale, care toarnă apă dintr-un ulcior. Statuia a fost ridicată la cererea familiei Stefanidi, după moartea fiicei lor, Sissi, la vârsta de 21 de ani. Locul pe care este amplasată statuia aparținuse familiei Stefanidi și a fost donat către primăria orașului pentru construirea Noii Grădini. La baza statuii inscripția: Închinată scumpei mele copile, Sissi Stefanidi.
• Nimfa / statuie / fontă / Grădina Cișmigiu Lucrare de fontă ornamentală, fără date documentare disponibile în sursele publice consultate privind autorul, data sau proveniența.
• Gheorghe Panu / bust / bronz / 1912 / autor: Gheorghe Horvath / cod LMI: B-III-m-B-20045 / Grădina Cișmigiu Bustul lui Gheorghe Panu este opera sculptorului român Gheorghe Horvath. Monumentul mai este numit și Semănătorul de idei și a fost ridicat de ziarul Adevărul prin subscripție publică. A fost dezvelit în anul 1912 în Parcul Cișmigiu. Pe un soclu de bază din piatră paralelipipedic este amplasat un piedestal în formă de trunchi de piramidă. La baza piedestalului sunt reprezentate în bronz ziarul Lupta și principalele lucrări ale lui Gheorghe Panu, înconjurate de ramuri de laur. Gheorghe Panu (n. 9 martie 1848, Iași — d. 6 noiembrie 1910, București) a fost jurist, publicist, critic literar și om politic, fost membru al Junimii.
• Monumentul Eroilor Francezi / grup statuar / marmură de Carrara / 1920, inaugurat 25 octombrie 1922 / autor: Ion Jalea / cod LMI: B-III-m-B-20049 / Grădina Cișmigiu Monumentul Eroilor Francezi este un grup statuar din marmură de Carrara, dedicat memoriei Ostașilor Franței căzuți pe câmpul de onoare al pământului românesc în timpul Marelui Război 1916–1918. Sculptura, cu înălțimea de 1,87 metri, înfățișează o tânără fată care se apleacă asupra trupului inert al unui soldat, simbolizând fie Țara, fie moartea care îi oferă soldatului un ultim sărut. Ion Jalea a realizat lucrarea cu o singură mână, după ce și-a pierdut brațul stâng la Mărășești, pe front. Pe latura din dreapta a blocului de marmură: semnătura Jalea, Paris, 1920. În 1968, când Generalul De Gaulle a vizitat România, Ion Jalea a primit pentru a doua oară Legiunea de Onoare, de data aceasta în grad de Ofițer.
• Atlas / statuie / piatră / zona UNESCO / Grădina Cișmigiu Lucrare fără date documentare disponibile în sursele publice consultate privind autorul, data sau proveniența.
• Atlas / statuie / piatră / zona coloane / Grădina Cișmigiu Lucrare fără date documentare disponibile în sursele publice consultate. Posibil piesă decorativă de proveniență arhitecturală, redistribuită în parc.
• Maica Smara / bust / marmură de Rușchița / 1945 / autor: Mihai Onofrei / cod LMI: B-III-m-B-20048 / Grădina Cișmigiu Bustul Maica Smara este opera sculptorului român Mihai Onofrei (1896–1980). Monumentul a fost realizat din marmură și dezvelit în anul 1945 în Parcul Cișmigiu. Pe un piedestal din piatră format din trei corpuri paralelipipedice suprapuse este amplasat bustul Smarandei Gheorghiu; în partea de jos a soclului, frontal, este un altorelief în bronz reprezentând doi copii așezați pe o bancă și citind dintr-o carte. Smaranda Gheorghiu (5 octombrie 1857, Târgoviște — 26 ianuarie 1944, București) a fost scriitoare, publicistă, militantă activă în mișcarea feministă, considerată fondatoarea sistemului școlii în aer liber din România. Monumentul prezintă elemente Art Deco în tratarea soclului cubist.
• Theodor Șerbănescu / bust / bronz / dezvelit 11 iunie 1905 la Grădina Ateneului, mutat în Cișmigiu 1939 / autor: Filip Marin / cod LMI: B-III-m-B-20044 / Grădina Cișmigiu Bustul lui Theodor Șerbănescu este opera sculptorului român Filip Marin (1865–1928). Monumentul a fost dezvelit la 11 iunie 1905 în Grădina Ateneului, iar în 1939 a fost mutat în Parcul Cișmigiu. Bustul poetului și traducătorului Theodor Șerbănescu este amplasat pe un soclu înalt de piatră la baza căruia era un personaj feminin din bronz care a dispărut. Portretul îi înfățișează decorațiile primite: Ordinul Steaua României în grad de Cavaler, medalia Virtutea Militară de aur, Ordinul Sfântul Stanislas. Filip Marin (n. 1865, București — d. 1928) a fost elev al lui Frederic Storck și absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Roma.
• Traian Demetrescu / grup statuar / marmură de Carrara / dezvelit 11 iunie 1905 la Grădina Ateneului, mutat în Cișmigiu 1939 / autor: Filip Marin / cod LMI: B-III-m-B-20046 / Grădina Cișmigiu Bustul lui Traian Demetrescu este opera sculptorului român Filip Marin. Monumentul a fost realizat din marmură de Carrara și dezvelit la 11 iunie 1905 în Grădina Ateneului, iar în 1939 a fost mutat în Parcul Cișmigiu. Soclul înalt are reprezentată în partea stângă o fată care cu mâna dreaptă oferă un buchet poetului; la partea inferioară a soclului se găsește un mănunchi de lauri peste care e așezată o liră înconjurată de o eșarfă purtând titlurile operelor scriitorului. Traian Demetrescu, cu pseudonimul Tradem (n. 3 noiembrie 1866 — d. 17 aprilie 1896), a fost un poet pre-simbolist, mort la 29 de ani.
• Elena Pherekyde / bust / marmură de Carrara pe soclu-obelisc din piatră / realizat 1914, inaugurat 1921; bustul dispărut după 1989, refăcut și reamplasat 2017 / autor: Oscar Spaethe / cod LMI: B-III-m-B-20047 / Grădina Cișmigiu Monumentul Elena Pherekyde este opera sculptorului român Oscar Späthe (1875–1944). A fost realizat în 1914 și inaugurat în anul 1921. Monumentul este din piatră, sub formă de obelisc; inițial avea bustul din marmură al Elenei Pherekyde așezat pe soclu, pe care este sculptată, în partea din față, imaginea Elenei în picioare ajutând o mamă și un copil. După 1989 bustul a dispărut. Bustul a fost restaurat și reamplasat în 2017; diferența vizibilă dintre cele două segmente — cel original și cel refăcut — este observabilă și astăzi. Elena Pherekyde (1851–1919), născută Marghiloman, a fost Doamnă de Onoare a Reginei Carmen Sylva și președintă a Societății de Binefacere Obolul.
• Stema Familiei Sturdza / stelă / marmură / Grădina Cișmigiu Lucrare fără date documentare disponibile în sursele publice consultate privind autorul, data sau contextul amplasării.
• Monumentul Eroilor Americani / stelă / piatră de andezit / 2002 / autor: Remus Botar Botarro (Remus Claudiu Botar) / Grădina Cișmigiu Monumentul Eroilor Americani din Parcul Cișmigiu este dedicat celor 378 de piloți și membri de echipaj ai aeronavelor US Air Force, căzuți la datorie pe teritoriul României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, precum și prizonierilor de război americani internați în lagărele de pe teritoriul României. Lucrarea, realizată după concepția și ideea plastică a artistului Remus Claudiu Botar, reprezintă o carte de andezit deschisă, pe paginile căreia este gravat un text omagial în limbile română și engleză. Monumentul a fost dezvelit de ambasadorul SUA Michael Guest împreună cu premierul Adrian Năstase.
• Diana / statuie / fontă / 2008, recuperată din zona șoselei 13 Septembrie / Grădina Cișmigiu Lucrare de fontă ornamentală reamplasată în 2008 în Grădina Cișmigiu, provenit din zona șoselei 13 Septembrie. Datele privind autorul original și istoria piesei nu sunt disponibile în sursele publice consultate.

Grădina Cișmigiu concentrează cel mai semnificativ ansamblu de sculptură monumentală clasată din București după Parcul Carol I, cu 22 de lucrări înscrise în Lista Monumentelor Istorice și o acoperire temporală și tematică excepțională. Piesa de cel mai înalt rang artistic rămâne Monumentul Eroilor Francezi al lui Ion Jalea — supranumit Pieta Românească —, executat în marmură de Carrara la Paris în 1920, cu o singură mână, după amputarea brațului stâng pe front la Mărășești. Critica de artă îl plasează printre cele mai expresive monumente funerare din sculptura românească a secolului al XX-lea, comparabil ca soluție compoziționistă și tensiune emoțională cu marile piețe europene postbelice.

Rotonda Scriitorilor, inaugurată în 1943 din inițiativa ministrului Ion Petrovici, este un program sculptural unitar rar în peisajul Bucureștiului — 12 busturi comisionate simultan, cu dimensiuni standardizate, din același tip de marmură, pe socluri identice din piatră de Muscel. Valoarea sa artistică este inegală, reflectând calitățile diferite ale sculptorilor implicați. Bustul lui Eminescu semnat de Ion Jalea și cel al lui Odobescu semnat de Milița Petrașcu sunt, fără îndoială, piesele de cel mai înalt nivel din ansamblu. Milița Petrașcu, elevă a lui Bourdelle și apropiată a cercului brâncușian, aduce un registru formal distinct față de ceilalți autori, mai legați de tradiția academistă. Povestea bustului Octavian Goga — înlocuit după 1944 cu Ion Creangă prin eliminare violentă — documentează, la scara mică a unui singur soclu, mecanismele rescrierii canonului cultural sub presiune politică.

Izvorul Sissi, din piatră de Bașchioi (1927), și bustul Elena Pherekyde, din marmură de Carrara pe soclu-obelisc (1914/1921), ambele semnate de Oscar Spaethe, sunt monumente de inițiativă privată sau cvasi-privată, ridicate prin donație de familie sau prin organizații de binefacere — o categorie de monument public civil, frecventă în Occident, cu puține exemple supraviețuitoare în București. Dispariția bustului Pherekyde după 1989 și refacerea sa în 2017 ilustrează vulnerabilitatea patrimoniului din spații publice nesupravegheat, o problemă documentată și la Fântâna Cantacuzino din Parcul Carol I.

Monumentele Filip Marin — Traian Demetrescu și Theodor Șerbănescu —, mutate de la Grădina Ateneului în 1939, reprezintă un tip de piesă sculpturală din 1905 cu un grad ridicat de elaborare compoziționistă: busturi pe socluri narative, cu figuri alegorice sau simbolice integrate. Filip Marin (1865–1928) rămâne un sculptor sistematic sub-evaluat în raport cu contemporanii săi de generație, în ciuda calității execuției în marmură de Carrara. Monumentul Eroilor Americani (2002) și statuia Diana (2008, proveniență șoseaua 13 Septembrie) nu ridică probleme artistice semnificative, dar completează imaginea unui spațiu public în care gestionarea patrimoniului este marcată de decizii administrative eterogene și de lipsa unui plan coerent de valorificare.

*

Astăzi, la Casa de Licitații Historic, am avut extraordinara surpriză și bucurie de a expertiza o piesă cu totul specială: primul plan al Grădinii Cișmigiu, desenat și colorat manual, datat 13 ianuarie 1858, realizat de El. Falcoyanof, la comanda și cu aprobarea lui Safvet Effendi, comisar al Sublimei Porți în Principatele Dunărene, în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica. Să ții în mâini un asemenea document, vechi de aproape 170 de ani, și să-i descoperi povestea este unul dintre acele momente care îmi reamintesc de ce iubesc atât de mult ceea ce fac. (Cezar Florea)

*

Grădina Publică Cișmigiu

Balta Cișmigiului și originea numelui

Cea mai veche mențiune despre locul pe care se află astăzi Grădina Cișmigiu privește o baltă stăpânită de Gheorghe Dura, negustor bucureștean. La 25 februarie 1671, aceasta a trecut, prin voința proprietarului, în posesia mănăstirii Sărindar, interesată de achiziție deoarece așezământul își avea marginea dinspre apus chiar pe malul bălții. Originea luciului de apă se explică geologic: în scurgerea ei, Dâmbovița întâlnea doi pinteni de deal, la sud dealul Mihai Vodă, iar la nord înălțimea pe care fusese construită prima așezare fortificată a Bucureștiului, care îngustau albia și obligau apa să se reverse peste o suprafață mare de teren. Zona a fost ocupată timp de câteva secole de tăbăcari, cea mai activă breaslă meșteșugărească a orașului, până când, la sfârșitul secolului al XVII-lea, domnitorul Șerban Cantacuzino (1679–1688) i-a strămutat, din cauza mirosului produs de prelucrarea pieilor, în aval de vechiul oraș, unde s-a format cartierul Tabacilor.

Din malul înalt de pe latura nordică a bălții izvorau, ca și astăzi, ape cu debit foarte mare. Domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774–1782), cunoscut pentru preocupările sale edilitare, a hotărât captarea acestora pentru a fi distribuite prin conducte în oraș, iar la 1 octombrie 1779 a început aici construcția locuinței supraveghetorului captărilor. Funcția se numea „mai marele peste cișmele”, oficial, cu numele turcesc, „Ceșmegi-bașa”, pe care bucureștenii l-au simplificat în „Cișmigiu”. Toponimul s-a extins apoi asupra bălții și a împrejurimilor ei apropiate.

În jurul bălții se așezaseră, cu timpul, numeroși locuitori. La 15 februarie 1845, domnitorul Gheorghe Bibescu a instituit o comisie pentru „stârpirea bălții Cișmigiu”, însărcinată, printre altele, să identifice vecinătățile și statutul lor juridic. Comisia a găsit pe maluri 62 de deținători de locuri, cărora li s-a cerut să prezinte actele de proprietate, și a constatat că balta și locurile din jur fuseseră din vechime domnești, iar numai locul numit Fântâna Boului fusese dăruit de domnitorii anteriori mănăstirii Sărindar și altora, cu întindere doar până la baltă, care rămăsese domnească. Celor care depășiseră suprafața din vechile zapise li s-a aplicat pravila asupra călcării, iar celor fără acte doveditoare, pravila asupra prescripției.

Amenajarea grădinii de către Karl Friedrich Wilhelm Meyer (1845–1854)

Asanarea bălții a intrat în atenția Domniei și a edililor odată cu începutul preocupărilor pentru modernizarea administrativ-edilitară a Bucureștiului, după 1830. Inițiativele apărute în perioada administrației generalului rus Pavel Dimitrievici Kiseleff (ocupația militară rusă, 1828–1834) s-au transformat în lucrări efective în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842–1848), care, la 16 iulie 1845, cerea Departamentului din Năuntru să prezinte „fără întârziere planul pentru stârpirea acestei bălți și transformarea ei în grădină publică”. Lucrarea a fost încredințată arhitectului și peisagistului german Karl Friedrich Wilhelm Meyer (1814–1852), director al grădinilor imperiale austriece, venit la București în jurul anului 1843 pentru amenajarea „aleiului” numit apoi Grădina Kiseleff.

Lucrările s-au desfășurat sub supravegherea „prezidentului” Sfatului orășenesc, Constantin Belu, și a vornicului Barbu Știrbei, viitorul domnitor (1854–1856), sub a cărui domnie au fost finalizate. S-a săpat un canal pentru scurgerea apei în Dâmbovița, s-au identificat proprietățile din jurul bălții în vederea exproprierilor și s-a trecut la organizarea spațiului. Anul cel mai important a fost 1852, când parcul a fost împrejmuit pentru prima dată, pentru a se putea „regularisi și pune veghitalile [vegetațiile] la locurile cuvenite”.

Compoziția gândită de Meyer este mixtă: circuite pietonale geometrice, subliniate de o vegetație dispusă riguros, alternează cu suprafețe mai întinse tratate liber. Balta a fost transformată într-un lac care îi păstrează forma, cu alei ce îi urmează sinuozitatea. Zona de vest este dominată de axa promenadei, mărginită de arbori plantați geometric, care are drept punct final de perspectivă Biserica Schitu Măgureanu. În rest, vegetația păstrează un aspect natural, folosind în principal specii din împrejurimile orașului: stejari, tei, ulmi, plopi, sălcii, castani. Au fost plantați peste 30.000 de arbori și arbuști, iar pentru îmbogățirea spațiului au fost aduse de la Viena și aclimatizate specii rare: platani, magnolii, frasini.

Karl Meyer a murit la 15 august 1852, fără să-și vadă opera încheiată. A fost înmormântat în cimitirul evanghelic de la Șosea, iar după desființarea cimitirului mormântul a fost lăsat pe loc, în mijlocul Grădinii Kiseleff, unde a dispărut cu timpul. Ion Ghica nota despre Cișmigiu că „vestitul grădinar Meyer și-a pus toată arta și știința ca să transforme mocirla într-o grădină”, ridicând și întărind malurile lacului și folosind turlele și clopotnițele din jur astfel încât din orice punct al grădinii privitorul să aibă o perspectivă plăcută, încheind: „Nu se poate vedea o grădină mai bine desenată.”

Grădina Cișmigiu a fost inaugurată oficial în 1854. Intrarea principală se afla pe latura de est, printr-o alee care lega parcul de strada ce se va numi Știrbei Vodă, pe atunci încă pe vechiul traseu prin spatele Palatului Domnesc, care urca pe lângă clădirea nouă a Teatrului cel Mare până la Podul Mogoșoaiei. Existau și intrări secundare, dar niciuna spre nord, unde se întindeau proprietăți cu grădini mari: ale familiilor Florescu, Assan, Kretzulescu și Manu. Grădina era înconjurată pe trei laturi de loturi care își aveau spatele spre ea, iar unii proprietari începuseră să-și deschidă portițe spre parc, ceea ce a determinat Departamentul din Năuntru să impună reguli severe de ordine. Publicul era întreținut de muzica miliției pământene și, uneori, de lăutari.

Cișmigiul, loc de petrecere al bucureștenilor

La scurt timp după inaugurare, Cișmigiul a devenit locul de întâlnire al tuturor bucureștenilor. Protipendada era interesată vara de plimbările cu barca pe lac, iar iarna de patinaj, în timp ce aleile erau populate de slujnice, soldați, meseriași și lucrători, atrași mai ales de muzica de fanfară și de tarafuri. De publicul parcului profitau și vecinătățile. În 1857, umoristul N.T. Orășanu descria, în Misterele Bucureștiului sau cronica scandaloasă a orașului, cârciuma „La Janos, la bal”, situată pe latura dinspre Schitu Măgureanu: o sală afumată, luminată de cinci lumânări, cu un bufet unde se serveau pârjoale, cârnați și piftie, frecventată de slugi din prăvălii, cizmari, vizitii, bărbieri și băcani. În al doilea deceniu al secolului XX, cronicarul Henri Stahl numea Cișmigiul „paradisul slujnicelor”.

Partea dinspre Schitu Măgureanu era și locul unde se instalau „panoramele”, cu toate atracțiile bâlciurilor. În 1900 s-a propus Primăriei construirea, pe această latură, a unui complex de distracții de 12.000 de metri pătrați, numit „Palatul regal al sporturilor”, pentru amplasarea căruia a fost luată în calcul chiar și grădina doamnei Crețulescu; proiectul nu s-a realizat. Tot în Cișmigiu s-a deschis, în octombrie 1864, prima expoziție economică vizitată de bucureșteni, „Expoziția de horticultură și apicultură”, la care aproximativ 80 de producători au expus peste 500 de produse (flori, fructe, stupi), seara publicul fiind întreținut de muzica pompierilor Capitalei. Parcul a găzduit, de-a lungul timpului, distracții de tot felul, întruniri revendicative, expoziții, concerte populare și concursuri sportive.

Deschiderea spre oraș și extinderile (1871–1936)

La sfârșitul secolului al XIX-lea, relația grădinii cu orașul s-a schimbat profund. Spațiul închis între clădiri și grădini s-a deschis spre oraș prin tăierea celor două bulevarde care au devenit limitele sale de sud și de vest: Bulevardul Elisabeta (1871) și Bulevardul Schitu Măgureanu (1895–1897). Au fost incluse în parc terenuri noi, amenajate de W. Knechtel, șeful grădinilor orașului, iar intrarea principală s-a mutat spre sud, pe axa est-vest formată de Bulevardul Carol I și Bulevardul Elisabeta. La 14 iunie 1884, prin Înalt Decret Regal, grădina a trecut din grija Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor în cea a comunei București.

În 1895, municipalitatea a încredințat antreprenorilor Ion Oliva și Petre Georgescu construcția soclului de zid de pe strada Schitu Măgureanu și montarea pe acesta a grilajului care împrejmuise biserica Sărindar, completat după proiect cu părțile lipsă; lucrarea a cuprins și înlocuirea împrejmuirii de scânduri de pe Bulevardul Elisabeta cu un grilaj după același model. Astfel, după dispariția bisericii Sărindar, de la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta, s-a păstrat o urmă materială a ei. Opera lui Meyer a fost continuată de alți peisagiști: Hoffmann a construit grotele, iar din 1910 lucrările au fost preluate de Friedrich Rebhuhn.

Consiliul Comunal a discutat de mai multe ori, la propunerea Serviciului Tehnic, crearea unei artere care să separe grădina de oraș și pe laturile de est și de nord, similar celor de sud și vest. Planul a fost votat, dar nu s-a realizat, iar Cișmigiul a rămas strâns între clădirile înalte ale perioadei interbelice. Rebhuhn scria în 1932 că parcul se afla „strâmtorat de clădiri înalte cu care se luptă mai cu seamă plopii monumentali”, dar că amenajările horticole făceau din el „un colț de parc englezesc, alături de o grădină românească din cele mai pline de farmec”.

Extinderea spre nord a fost rezultatul unei lupte îndelungate a Consiliului Municipal, la solicitarea Serviciului Tehnic al Primăriei Capitalei și a Sectorului IV Verde. În 1911 s-a propus legătura grădinii cu strada Știrbei Vodă prin prelungirea străzii Puțul cu Plopi printre proprietățile de la nr. 37 și nr. 39 (Kretzulescu și Assan); soluția a fost acceptată, dar nu a fost pusă în practică. Au urmat propunerea deschiderii parcului la limita dintre fostele proprietăți Assan și Florescu/Știrbei (1930) și proiectul lui Rebhuhn, din anii 1930, al unei piețe ample la intersecția străzilor Știrbei Vodă și Câmpineanu, spre care să se deschidă ieșirea nordică. În final s-a ales soluția cea mai simplă: au fost incluse în Cișmigiu terenurile neconstruite, ocupate de grădini, ale fostelor proprietăți Kretzulescu, Assan și Florescu/Știrbei. În 1936, Gazeta Municipală anunța achiziționarea proprietății Florescu din strada Știrbei Vodă pentru mărirea grădinii. Deschiderea spre strada Știrbei Vodă s-a realizat la limita dintre fostele proprietăți Kretzulescu și Assan, folosind probabil aleile care coborau spre lac din fosta grădină a palatului.

Intervențiile lui Friedrich Rebhuhn și monumentele

Peisagistul german Friedrich Rebhuhn, care a lucrat în București din 1910 până în 1957, a modificat parțial, dar esențial, dispunerea vegetației. Marea axă a promenadei, marcată de arbori înalți, a devenit o peluză cu flori, bordată de arbori tunși, deschisă în ambele direcții: spre nord, cu perspectiva păstrată spre Biserica Schitu Măgureanu, și spre sud, spre Bulevardul Regina Elisabeta, unde capul de perspectivă a devenit palatul Ministerului Lucrărilor Publice (Primăria Generală a Capitalei), construit după planurile arhitectului Petre Antonescu între 1906 și 1910, cu elemente de arhitectură românească.

Rebhuhn a creat și „Rondul Roman”, în care, printr-o dispunere atentă a arborilor, a arbuștilor tunși și a florilor, sunt puse în valoare 16 busturi ale celor mai importanți scriitori români. Arta statuară este bine reprezentată în parc. Se remarcă grupul statuar dedicat soldaților francezi căzuți pe pământ românesc în Primul Război Mondial, operă a sculptorului Ion Jalea, el însuși participant la război, în care și-a pierdut un braț. În ghidul București. Ghid istoric și artistic (1938), arhitectul și istoricul arhitecturii Grigore Ionescu scria că adevărata frumusețe a grădinii trebuie căutată „în vederile pline de farmec care sunt altele pentru fiecare punct, în aleile înverzite și pline de flori, în bolțile de trandafiri agățători, în potecile pe sub arbori bătrâni”.

(extras din Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021)

Bibliografie

• [Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021] (volum tipărit) 
• [Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, 1966]
• [George Potra, Istoria Bucureștilor, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981]
• [Florian Georgescu, Istoria Bucureștilor, Editura Muzeul de Istorie a Municipiului București, 1994]
• [Andrei Pippidi, București. Istorie și urbanism, Editura Humanitas, 2002]
• [Dan Berindei, București – ghid istoric și artistic, Editura pentru Turism, 1963]
• [Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Compendiu, Editura Științifică, 1979]
• [Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, Editura Compania, 2003]
• [Adrian Majuru, Bucureștii sub ocupație germană, Editura Compania, 2010]
• [Ioan Opriș, Monumente istorice din București, Editura Vremea, 2008]
• [Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, București – ghid turistic, Editura Sport-Turism, 1980]
• [Mexi Alexandru, El-Shamali Salma Amalia, Cismigiu Garden in between original design and further transformations – a comparative study on a continuously redesign process, Scientific Papers. Series B, Horticulture, vol. LIX ]
• [Mexi Alexandru, The Cișmigiu Garden in Bucharest – historical and architectural values, Caiete ARA]
• [Mexi Alexandru, Restoration of the Romanian Writers’ Rotunda in Cișmigiu Garden, studiu de restaurare]
• [Parcul Cișmigiu – evoluția unei grădini istorice, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, vol. XII, Muzeul Municipiului București]
• [Amenajarea grădinii Cișmigiu în secolul al XIX-lea, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, vol. XIV, Muzeul Municipiului București]
• [Peisajul urban și parcurile publice ale Bucureștiului în secolul XIX, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie]
• [Peisajul istoric al Parcului Cișmigiu, în Scientific Papers. Series B – Horticulture, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București]
• [Evaluarea dendrologică a vegetației din Parcul Cișmigiu, revista Horticultura]
• [Managementul vegetației în parcurile istorice urbane, revista Horticultura]
• Cismigiu Garden in between original design and further transformations – a comparative study on a continuously redesign process (Alexandru Mexi, Salma Amalia El-Shamali)
• Istoria, geografia, botanica și sociologia Parcului Cișmigiu din București (sinteză INDEX)
• De la mahalalele Fântâna Boului și Schitu Măgureanu la Grădina Publică Cișmigiu (Cezara Mucenic, Oliver Velescu)
• Cișmigiu Park: from its origins to its iconic areas (Bucharest.ro)
• Cișmigiu Gardens (Wikipedia contributors)
• The Cișmigiu Gardens in Bucharest (Hektoen International)
• Grădina Cișmigiu – de la o băltoacă nemărginită la cel mai vechi parc din Capitală (Adriana-Diana Grigore)
• Istoria parcului Cișmigiu (Bucureștii Vechi și Noi)
• Povestea parcului Cișmigiu – prima grădină publică a Bucureștiului (Mihaela Cristea)
• Cișmigiu – istoria celui mai vechi parc din București (Atlas Geografic)
• Cișmigiu Garden (history and urban context) (Unknown Bucharest)
• Parcul Cișmigiu – scurtă istorie (Primăria Municipiului București)
• Grădina Cișmigiu - studiu istoric (Csutak Andrea Tilda)
• Parcul Cișmigiu (video, TVR)
• Parcul Cișmigiu, București (video, Ora de Turism)
• Parcul Cișmigiu, cea mai veche grădină publică din București (video, Drumeții)
• România Frumoasă. Parcul Cișmigiu (Trinitas TV)