Palatul Muzeului de Istorie Naturală

Palatul Muzeului de Istorie Naturală

Muzeul înaintea palatului (1834–1906)

De la Colegiul Sf. Sava la Palatul Universității; Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” de pe Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 1 este moștenitorul celei mai vechi instituții muzeale din București. Muzeul a fost înființat la 3 noiembrie 1834, prin porunca domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, sub denumirea de Muzeu Național de Istorie Naturală și Antichități. Inițiativa a aparținut fratelui domnitorului, Mihalache Ghica, care a donat primele colecții și a supravegheat instituția din poziția de ministru. Muzeul a funcționat la început în două încăperi din clădirile Colegiului Sf. Sava, în zona Colțea, și reunea obiecte de antichitate, tablouri, minerale și „curiozități naturale”, după gustul cabinetelor de colecții ale epocii.

Primul conservator al muzeului a fost pictorul Carol Wallenstein de Vella, originar din Gospić, în Croația, profesor de desen și caligrafie la Colegiul Sf. Sava, numit în 1837. Într-un raport din 2 aprilie 1853, Wallenstein nota că, la începuturile instituției, localul fusese „gol de tot” și că umpluse spațiile libere cu obiecte din colecția sa personală. În 1850 muzeul a fost împărțit într-o secție de științe fizice și una de științe naturale, iar pe lângă el s-a organizat o galerie de pictură, aflată tot sub conducerea lui Wallenstein. Colecțiile de istorie naturală rămâneau modeste: câteva mamifere, pești, batracieni, reptile și păsări, între care se remarcau unii pești și un urs alb.

În 1857, după pensionarea lui Wallenstein, conducerea a fost preluată de preparatorul zoolog italian Ferrerati, care a condus muzeul până în 1864. În această perioadă colecțiile s-au îmbogățit printr-o donație importantă de animale din toate clasele, împăiate și conservate în alcool, oferită de Muzeul de Istorie Naturală din Torino. În același timp se ridica noul Palat al Universității, iar muzeul, numit acum Muzeul de Zoologie și Mineralogie, s-a mutat în aripa dreaptă a clădirii. De la sfârșitul anilor 1860, conducerea a trecut la profesorul de geologie Grigore Ștefănescu, care și-a instalat în localul muzeului laboratorul universitar de geologie și paleontologie.

Colecțiile din aripa dreaptă a Universității

În deceniile următoare, muzeul a devenit mai degrabă o anexă a catedrelor universitare. Botanistul Dimitrie Brândză a preluat colecțiile de botanică, pe care le-a alipit catedrei sale și le-a mutat ulterior la noul Institut Botanic de la Cotroceni. Un incendiu izbucnit în localul Universității a deteriorat grav colecția venită de la Torino, deja decolorată de soare și atacată de molii. Muzeul primea în schimb, pe cale oficială, „rarități” și „curiozități” trimise de primăriile din țară, mai ales exemplare de animale cu malformații, precum și animale domestice împăiate, fără valoare științifică.

Singurul exemplar de mare valoare științifică al acelei perioade a fost scheletul fosil de Dinotherium gigantissimum, dezgropat chiar de Grigore Ștefănescu în Valea Bârladului, piesă care a rămas până astăzi una dintre emblemele muzeului. Presa vremii consemna și alte achiziții ocazionale: în 1882, ziarele anunțau că muzeul primise hipopotamul menajeriei Kleeberg, mort cu puține zile înainte, precum și o colecție mineralogică alcătuită exclusiv din minerale din țară. O mare colecție trimisă din Indiile Olandeze de medicul Hilarie Mitrea a rămas însă multă vreme nepreparată, iar partea etnografică a fost revendicată pentru Muzeul de Antichități, unde costumele au fost distruse ulterior de molii.

Numirea lui Grigore Antipa

Momentul de cotitură a venit în 1893. Grigore Antipa, născut la Botoșani în 1867, studiase la Iași și apoi la Jena, unde, în 1891, și-a susținut doctoratul în științe naturale cu profesorii Ernst Haeckel, Stahl și Kalkowsky, obținând calificativul summa cum laude. Presa bucureșteană a anunțat evenimentul, prezentându-l pe tânărul naturalist drept fratele profesorului doctor N. Leon și precizând că urma să lucreze o vreme la muzeul de zoologie din Bergen, după lucrările începute la Stațiunea Zoologică din Nisa.

La 1 aprilie 1893, ministrul Instrucțiunii Publice, Tache Ionescu, l-a numit pe Antipa director al Muzeului de Zoologie. Decizia a însemnat despărțirea colecțiilor zoologice de cele geologice, paleontologice și mineralogice, care au rămas la Universitate, în grija lui Grigore Ștefănescu. Numirea a fost confirmată oficial în 1894, când presa anunța că Grigore Ștefănescu rămânea director al laboratorului și colecțiilor de geologie și paleontologie, iar Antipa devenea director al laboratorului și colecțiilor de zoologie. La 1 ianuarie 1895, Antipa a fost numit cavaler al ordinului Coroana României, în calitate de director al muzeului.

Inventarul colecțiilor primite de Antipa număra 1.269 de piese, aflate, după propria sa descriere, într-o stare deplorabilă, „un cuib de molii”. Primul gest al noului director a fost arderea pieselor care nu mai puteau fi salvate și care puneau în pericol orice preparat nou. Practic, muzeul trebuia refăcut aproape de la zero, cu un singur servitor, cu un preparator considerat incompetent și cu mijloace financiare extrem de reduse.

Casa din Strada Polonă nr. 19

Din 1894, statul a închiriat pentru muzeu o casă pe Strada Polonă nr. 19, în care funcționase anterior legația germană. Aici, timp de aproape 14 ani, Antipa a adunat, preparat și clasificat colecțiile care formează nucleul muzeului actual. El s-a adresat foștilor profesori și colegi din străinătate, cerându-le dublete din colecțiile lor. Ernst Haeckel, Willy Kükenthal și Richard Semon de la Jena au trimis material din expedițiile în Ceylon, Moluce, Spitzbergen și Australia, Franz Steindachner de la Muzeul Imperial din Viena o colecție de pești, Emil Holub mamifere mari și păsări din Africa de Sud, iar specialiștii de la Helgoland, Napoli și Bergen faună marină.

Dintre donatorii români se remarcau Hilarie Mitrea, cu piei și preparate în alcool din Java, Sumatra, Borneo, Celebes și Moluce, frații Dimitrie și Nicolae Ghika-Comănești, cu o colecție de capete de mamifere vânate în țara somalezilor, Mihail Sutzu, cu păsări din Egiptul de Sus, și doctorul Ioan Cantacuzino, cu animale marine colectate la Villefranche. Antipa însuși a pornit în expediții pe Dunăre și în apele interioare, iar în 1893 a petrecut nouă luni la bordul crucișătorului „Elisabeta”, cercetând întreaga Mare Neagră. Au urmat, an de an, călătorii la stațiunile zoologice și marile porturi de pescuit de pe coastele europene și nord-americane.

Pentru dulapurile necesare s-a organizat în casă un atelier de tâmplărie, iar servitorii au devenit, sub îndrumarea preparatorului, maiștri taxidermiști. În al treilea an a fost angajat ca preparator R. de Dombrowski, venit de la Viena, vânător și ornitolog, iar după opt ani bugetul a prevăzut primul post de asistent. Antipa își impusese ca normă să pună zilnic în muzeu cel puțin zece preparate noi și să călătorească anual cel puțin două luni pentru achiziții. Prima pagină a albumului vizitatorilor poartă semnătura Principelui Carol, viitorul rege Carol al II-lea, din 3 iunie 1904, când acesta, copil fiind, a vizitat muzeul împreună cu Principesa Elisabeta.

Muzeul de pe Strada Polonă descris de presă

Un articol publicat în ziarul Adevărul la circa trei ani după preluarea conducerii de către Antipa descria muzeul din Strada Polonă drept „o instituție europeană în toată puterea cuvântului”. Expunerea ocupa 13 încăperi. În sala mare de la parter, în dreapta și în stânga intrării, două dulapuri mari adăposteau începuturile colecțiilor etnografice și antropologice, cele două secții noi înființate de Antipa, cu arme, instrumente muzicale, statuete de zeități și coșuri de la popoarele din Asia și Africa. În sălile de la parter erau expuse mamiferele, între care capetele de antilope, rinocer și girafă donate de frații Ghika-Comănești, un urangutan și un cimpanzeu.

Autorul articolului semnala noutatea modului de expunere: la fiecare specie erau prezentate embriologia, scheletul și musculatura, iar animalele erau așezate astfel încât să sugereze modul lor de viață și obiceiurile caracteristice. Erau admirate colecția de păsări ale paradisului, colecția de răpitoare, colecțiile de pești și de șerpi, precum și seria aproape completă a familiilor faunei românești. Articolul se încheia cu observația că valoroasele colecții de fluturi și gândaci stăteau în magazii din lipsă de spațiu și cu cererea ca statul să construiască un local special pentru muzeu, dublat de o grădină zoologică.

Aceeași cerere revenea periodic în presă. În 1899, un ziar bucureștean observa că muzeul luase „o dezvoltare foarte mare” sub direcția lui Antipa, dar că minunatele colecții nu puteau fi puse în ordine pentru că instituția nu avea un local propriu și încăpător. După circa zece ani de activitate, toate sălile, podul, subsolul, dependințele și pivnițele casei din Strada Polonă se transformaseră în depozite pline de colecții. Mutarea muzeului în noul palat de pe Șosea a eliberat casa, în care s-a instalat în 1908 noul Minister al Comerțului, eveniment comentat de presa satirică printr-o caricatură care arăta noul ministru intrând într-o clădire cu inscripția „Museu” și vitrine cu animale împăiate.

Construcția palatului de pe Șoseaua Kiseleff (1903–1908)

Memoriul din 1903 și alegerea terenului

La 25 februarie 1903, Grigore Antipa i-a prezentat primului-ministru Dimitrie Sturdza un memoriu în care arăta necesitatea construirii unui local special, în care colecțiile adunate în Strada Polonă să poată fi instalate și organizate într-un Muzeu Național de Istorie Naturală „demn de Capitala țării”. În ciuda dificultăților financiare ale momentului, Sturdza a obținut fondurile necesare, eșalonate pe trei ani, cu sprijinul regelui Carol I. Antipa a reținut indicația primită atunci de la șeful guvernului: să facă „un local spațios, dar fără niciun ornament, numai ziduri drepte cu găuri mari numite uși și ferestre”.

Pentru amplasament, Consiliul de Miniștri a aprobat în 1904 un teren aparținând Ministerului Domeniilor, situat între Piața Victoriei, Șoseaua Filantropia, Șoseaua Kiseleff și Monetăria Statului. Presa explica alegerea prin faptul că terenurile statului din centrul orașului erau prea mici pentru o asemenea clădire. Locul se afla la capătul nordic al Căii Victoriei, la intersecția liniilor de tramvai din toate direcțiile Capitalei, într-una dintre cele mai frecventate zone ale orașului. Pe terenul fostei Monetării se ridică astăzi clădirea Muzeului Național al Țăranului Român, vecinul imediat al Muzeului Antipa, iar ansamblul face parte din frontul de nord al Pieței Victoriei.

Programul lui Antipa

Între 1893 și 1903, Antipa vizitase și studiase la fața locului marile muzee de istorie naturală ale Europei, discutase cu directorii și cu arhitecții care le construiseră și adunase un bogat material de schițe, planuri și proiecte. Pe această bază a formulat un program în patru puncte. Primul prevedea achiziționarea unui teren cât mai mare, pe care să se poată construi în timp un întreg complex de clădiri pentru toate secțiile unui muzeu complet de istorie naturală: zoologie, anatomie și embriologie comparată, etnografie și antropologie, acvarii și terarii, oceanografie și limnologie, mineralogie, petrografie, geologie și botanică.

Al doilea punct cerea un plan general pentru o construcție mare, capabilă să cuprindă toate aceste secții, cu ateliere, bibliotecă, laboratoare și un mare amfiteatru pentru conferințe publice cu demonstrații și proiecții. Al treilea prevedea ca, în limita fondurilor disponibile, să se execute deocamdată doar o parte a construcției, suficientă pentru colecțiile existente și extensibilă treptat. Al patrulea impunea, de la început, separarea completă a sălilor destinate colecțiilor publice și didactice de spațiile pentru colecțiile științifice și laboratoarele de cercetare. Programul era croit după modelul marilor muzee din Paris, Viena, Londra, Frankfurt pe Main și Sankt Petersburg.

Proiectul: inginerul Mihail Roco și arhitectul Grigore Cerkez

Cu materialul documentar adunat, Antipa l-a însărcinat pe inginerul Mihail Roco (grafiat uneori Rocco), de la Serviciul Pescăriilor din Ministerul Domeniilor, să alcătuiască proiectul de construcție după indicațiile și programul său. Roco lucra în aceeași direcție administrativă pe care Antipa o conducea în calitate de inspector general al pescăriilor statului, ceea ce explică alegerea. Planurile de construcție îi sunt atribuite explicit lui Roco atât în presa din 1904, cât și în darea de seamă prezentată de Antipa în 1933.

Fațada a fost concepută de arhitectul Grigore P. Cerkez (1850–1927), cunoscut și sub grafia Cerchez, inginer și arhitect, unul dintre promotorii stilului neoromânesc în arhitectura bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea. Deși opera sa este asociată mai ales cu arhitectura de inspirație națională, pentru muzeu Cerkez a propus o fațadă neoclasică, în acord cu caracterul de instituție științifică și cu modelul marilor muzee europene. Decorul a fost completat de sculptorul Dimitrie Paciurea, care a realizat în 1906 un grup statuar alegoric intitulat „Știința”, simbolizând zoologia, amplasat la intrarea principală.

Paternitatea clădirii este prezentată diferit în surse. Fișele de patrimoniu și majoritatea prezentărilor actuale îl indică pe Grigore Cerkez drept arhitect, cu inginerul Mihail Roco în calitate de colaborator. Sursele contemporane construcției inversează însă raportul: Antipa scrie că inginerul Roco a alcătuit proiectul de construcție, iar „cunoscutul arhitect Gr. Cerkez a făcut schița fațadei”, iar articolul din 1904 care anunța începerea lucrărilor îl menționa doar pe Roco ca autor al planurilor. Cea mai exactă formulare este, prin urmare, aceea a unei lucrări colective: program muzeologic Grigore Antipa, proiect de construcție Mihail Roco, fațadă Grigore Cerkez.

Descrierea clădirii

Presa din 1904 descria în detaliu proiectul. Clădirea urma să se compună dintr-o parte centrală, cu subsol, parter și etaj, și din două aripi care aveau și un al doilea etaj. Ornamentația exterioară era concepută în stil corintic, iar fațada principală, orientată spre Șoseaua Kiseleff, este dominată de un portic cu coloane și fronton triunghiular, încadrat de aripile laterale cu ferestre mari, necesare iluminării sălilor de expunere. În partea centrală era prevăzută o sală mare pentru expunerea animalelor de dimensiuni mari, cu o galerie la etaj, mărginită de balustrade și susținută de coloane ornamentate în stil doric.

Suprafața sălilor de muzeu era prevăzută la circa 1.200 de metri pătrați, iar cea a camerelor de studiu și a colecțiilor științifice la peste 3.000 de metri pătrați. Aripile clădirii urmau să adăpostească numeroase săli de expunere, laboratoare și depozite. O sală de peste 160 de metri pătrați era destinată conferințelor pentru studenți și conferințelor populare. În subsolul părții centrale erau prevăzute un acvariu pentru pești de apă dulce și unul pentru pești marini.

Proiectul acorda o atenție specială protecției împotriva incendiilor, în condițiile în care colecțiile conținute în alcool reprezentau un risc permanent. Diferitele părți ale clădirii au fost separate complet unele de altele, iar planșeele dintre etajele cu săli de muzeu au fost realizate din beton armat și grinzi de fier, o soluție modernă pentru Bucureștiul anului 1904. Clădirea construită atunci reprezenta doar o porțiune din proiectul general, corespunzătoare necesităților imediate, și fusese concepută astfel încât să poată fi extinsă ulterior până la dimensiunile marilor muzee ale capitalelor europene.

Șantierul și inaugurarea din 1908

Lucrările au început în vara anului 1904, pe terenul dintre Piața Victoriei și șoselele Kiseleff și Filantropia, iar construcția propriu-zisă a fost încheiată în 1906. Inaugurarea, anunțată de presă pentru 10 mai 1906, a fost amânată pentru ianuarie 1907, deoarece mobilierul, comandat în Germania, nu fusese terminat din cauza unei greve a muncitorilor fierari germani. Vitrinele de fier cu geamuri mari de cristal fuseseră comandate la o fabrică specializată, iar instalarea colecțiilor în noile săli a durat până în primăvara anului 1908.

În acest interval, muzeul și-a îmbogățit colecțiile. În 1907 a sosit de la Hamburg un elefant de mare (Macrorhinus elephantinus), unul dintre cele mai mari exemplare conservate la acea dată, cu o lungime de circa șase metri, vânat în 1901 lângă Insulele Falkland. Exemplarul, introdus cu mare greutate în clădire, a atras o mulțime de curioși, între care și micii principi, care și-au oprit trăsura în timpul plimbării la Șosea. Preparatul a fost donat de Max Dortenbach, consul general al României la Stuttgart, care oferise anterior muzeului și un urangutan preparat de Kerz, de la muzeul din Stuttgart.

Noul palat a fost inaugurat la 24 mai 1908, la ora 11, în prezența regelui Carol I, însoțit de Principele Ferdinand și de Principesa Maria, de primul-ministru Dimitrie Sturdza, de ministrul Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, și de membrii Academiei Române. La deschidere erau amenajate 16 săli, în care erau expuse colecțiile publice de zoologie și câteva piese de paleontologie. Era primul edificiu din Regatul României construit special pentru a fi muzeu.

În cuvântarea rostită la inaugurare, publicată din ordinul său în Monitorul Oficial, regele Carol I declara: „Deschid astăzi cu mare plăcere acest frumos Muzeu, care, sper, va fi un nou îndemn pentru studiul științelor naturale. Trebuie să deșteptăm în inimile tinerilor iubirea pentru istoria naturală, așa de atrăgătoare pentru căutarea tainelor naturii, care sunt vrednice de a fi cunoscute de aproape. Doresc ca această bogată colecție să aducă un adevărat folos învățământului nostru superior.” Presa a publicat imagini ale „noului palat al Muzeului de istorie naturală”, cu fațada lungă, porticul central și aripile laterale, izolat încă pe un teren larg, la marginea Șoselei.

Muzeul lui Antipa (1908–1944)

Organizarea expunerii și dioramele

Noul muzeu a fost organizat după principiile formulate de Grigore Antipa încă din anii de pe Strada Polonă. Colecțiile publice trebuiau să fie interesante pentru vizitatori de orice pregătire și să fie expuse „cât mai estetic, atractiv și instructiv”. Obiectele expuse erau limitate la tipuri caracteristice, însoțite de preparate anatomice, embriologice și paleontologice, de modele, schițe și texte explicative. Orice înmulțire a exemplarelor peste tipurile alese era evitată, fiind considerată o „zăpăcire inutilă a publicului”. Colecțiile științifice, separate complet de cele publice, erau păstrate în dulapuri mari, construite în atelierele muzeului, cu inventare și cataloage pe fișe.

Elementul cel mai cunoscut al expunerii au devenit grupurile biologice și dioramele, în care animalele erau prezentate în mediul lor natural, pe fundaluri pictate, în nișe de beton armat. Antipa a acordat prioritate faunei României, de la Carpați la bălțile Dunării și Marea Neagră, iar din alte țări a expus doar ceea ce era necesar culturii generale. Vitrinele de fier cu geamuri de cristal, comandate la o fabrică specializată și plătite în mare parte de prieteni ai lui Antipa din străinătate, însumau în anii 1930 circa 3.400–3.500 de metri pătrați de geam, iar vizitatorul care dorea să vadă toate obiectele expuse parcurgea un traseu de peste un kilometru și jumătate.

Tot donatorilor străini le datora muzeul unele dintre piesele sale rare sau unice: grupul cu familia de gorile, un okapi, elefantul de mare, scheletul de cerb gigant (Cervus megaceros), obiecte și modele etnografice. Numele acestor donatori erau înscrise în Cartea de aur a muzeului și pe etichetele obiectelor. Clădirea adăpostea, pe lângă sălile de expunere, laboratoare, o bibliotecă biologică de peste 4.000 de volume, considerată cea mai bună din țară, ateliere de preparare, de tâmplărie și de fierărie, precum și acvarii.

Inaugurarea secțiilor noi din 1914

În scurt timp, colecțiile au crescut atât de mult încât muzeul a putut organiza, în alte 11 săli, secțiile care îi lipseau: mineralogie, geologie, petrografie, paleontologie, anatomie și embriologie comparată, antropologie și etnografie, oceanografie și limnologie. La 18 iunie 1914, regele Carol I, însoțit de Principele moștenitor Ferdinand și de Principesa Maria, a inaugurat noile secții, consfințind oficial transformarea vechiului muzeu zoologic în Muzeul Național de Istorie Naturală, cu toate secțiile sale.

Extinderea expunerii a avut însă un efect secundar: localul a devenit repede insuficient. Sălile erau supraîncărcate, o parte din colecțiile științifice stătea în coridoare, iar secțiile de oceanografie și limnologie, acvariile și terariile nu au mai putut fi amenajate conform planului inițial. Marele amfiteatru pentru conferințe publice, prevăzut în program, nu a fost construit, ceea ce a împiedicat organizarea ciclurilor de conferințe cu demonstrații și proiecții pe care Antipa intenționa să le susțină cu specialiști străini. În anii 1930, expunerea ocupa 28 de săli mari.

Războiul și recordurile de vizitatori

Până la intrarea României în Primul Război Mondial, numărul vizitatorilor a ajuns în unii ani la circa 300.000 de persoane anual, cifră pe care Antipa o considera un record în raport cu muzeele similare din Europa. Studenții din învățământul superior lucrau zilnic în sălile muzeului, iar elevii școlilor din întreaga țară erau aduși în grupuri de profesorii lor. În timpul ocupației Bucureștiului, autoritățile bulgare au cerut aliaților lor să li se predea instalațiile și colecțiile muzeului, pentru a fi transportate la Sofia, dar acestea au fost salvate.

În perioada interbelică, numărul vizitatorilor a continuat să crească, ajungând în anii 1930 la circa 500.000 de persoane anual. În cei 25 de ani scurși de la inaugurarea din 1908, prin sălile muzeului au trecut aproape 12 milioane de vizitatori, iar în zilele de sărbătoare sălile erau pline de public din toate straturile sociale. În aprilie 1924, muzeul a fost vizitat de principele imperial Higashikuni al Japoniei, însoțit de Principele Carol, care adusese la rândul său muzeului colecții din călătoria în India și Japonia.

Modul de expunere a atras aprecierile specialiștilor străini. Willy Kükenthal, directorul Muzeului de Istorie Naturală din Berlin, scria în Vossische Zeitung că, raportat la populație, muzeul din București avea de 25 de ori mai mulți vizitatori decât cel din Berlin, datorită organizării sistematice și dioramelor, și a cerut adoptarea aceluiași sistem pentru fauna Germaniei. Botanistul Louis Mangin, care a condus Muzeul de Istorie Naturală din Paris, îl numea „unul dintre cele mai sistematice muzee din câte există”, iar Bashford Dean, de la Muzeul American de Istorie Naturală din New York, care a venit anume să-l viziteze, îl considera „un model de organizare și aranjament”.

Istoricul american Charles Upson Clark scria în volumul Greater Roumania că muzeul din București instalase animalele din Carpați și din bălțile Dunării în grupuri care le arătau mediul natural „cu mult înaintea Muzeului din New York”, iar dioramele sale erau „cele mai eficiente și mai educative” pe care le văzuse. La 10 aprilie 1932, Societatea Națională de Aclimatizare a Franței i-a decernat lui Antipa Marea Medalie cu efigia lui Isidore Geoffroy Saint-Hilaire, pentru organizarea muzeului din București și pentru lucrările sale asupra Deltei Dunării.

Ședința solemnă din 1933 și numele „Grigore Antipa”

La 23 mai 1933, în sala mare a muzeului, s-a desfășurat o ședință solemnă prezidată de regele Carol al II-lea, cu participarea guvernului, reprezentat de ministrul Instrucțiunii Publice, Dimitrie Gusti, a Academiei Române și a unui număr mare de oameni de știință. Ședința marca trei aniversări: un secol de la înființarea primului muzeu de științe naturale al Bucureștiului, 40 de ani de la începerea noilor colecții și 25 de ani de la inaugurarea palatului de pe Șosea. Cu acest prilej, printr-un decret semnat de Carol al II-lea, muzeul a primit numele de Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.

În darea de seamă prezentată regelui, Antipa a arătat că, în 40 de ani, colecțiile crescuseră de la 1.269 de piese la 181.723 de exemplare expuse și catalogate, fără a socoti materialul de studiu din depozite și laboratoare. Discursurile rostite atunci, împreună cu un memoriu al lui Antipa despre rostul și organizarea muzeului, dezvoltat dintr-o conferință radiofonică din 6 ianuarie 1934, au fost publicate în 1934 la Imprimeria Națională, într-un volum care rămâne principala sursă pentru istoria construirii palatului.

Amenințările asupra terenului și a clădirii

Aceeași dare de seamă a consemnat și problemele cu care se confrunta instituția. Terenul rezervat inițial pentru extinderile viitoare ale muzeului fusese expropriat treptat, „felie cu felie”, pentru lucrări de înfrumusețare a orașului, astfel încât până în 1933 se pierduse aproape 40% din suprafața inițială. În vara anului 1932, Ministerul Instrucțiunii cedase Primăriei, fără avizul muzeului, încă o porțiune de 1.400 de metri pătrați din grădina din fața clădirii. În ultimii 14 ani dinaintea ședinței din 1933 avuseseră loc, de două ori, intervenții oficiale pentru evacuarea muzeului din clădirea sa, în vederea instalării unor birouri ministeriale. Fondurile alocate de stat erau mult mai mici decât înainte de război, iar în cei 25 de ani de la inaugurare clădirea nu beneficiase de nicio reparație generală. Antipa a condus muzeul până la moartea sa, survenită la 9 martie 1944, după mai bine de cinci decenii petrecute în fruntea instituției.

Clădirea după Antipa (1940–prezent)

Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944

Primele mari distrugeri suferite de clădire s-au produs în ultimii ani de viață ai lui Grigore Antipa. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avariat palatul de pe Șoseaua Kiseleff și a distrus grupul statuar „Știința”, realizat în 1906 de Dimitrie Paciurea, care împodobea intrarea principală. Grupul nu a mai fost refăcut, iar fațada a rămas de atunci fără principalul său element sculptural. Avarii mult mai grave au fost provocate de bombardamentele aeriene anglo-americane din primăvara și vara anului 1944. Antipa murise la 9 martie 1944, cu puțin timp înainte de cele mai intense raiduri asupra Bucureștiului. Lucrările de refacere a clădirii și de reorganizare a colecțiilor s-au desfășurat între 1944 și 1948, după care muzeul și-a reluat activitatea în palatul construit în 1906.

Perioada 1948–1989

După moartea lui Antipa, la conducerea muzeului s-au succedat, până în 1964, șapte directori. Între 1964 și 1988, instituția a fost condusă de zoologul și oceanograful Mihai Băcescu, specialist în fauna Mării Negre și a oceanelor, care a reorganizat structura științifică și modul de funcționare al muzeului. În această perioadă, muzeul și-a păstrat profilul dublu stabilit de Antipa, de instituție de cercetare și de muzeu public, iar colecțiile s-au îmbogățit prin expediții științifice, inclusiv oceanografice. Clădirea a rămas, în linii mari, cea construită în 1904–1906, fără extinderea prevăzută în planul general inițial. Expunerea permanentă a continuat să se bazeze pe sistemul de diorame și grupuri biologice introdus de Antipa, care a rămas trăsătura de identitate a muzeului pentru generații întregi de vizitatori bucureșteni.

Modernizarea din 2009–2011

În 2008, la împlinirea unui secol de la inaugurarea palatului, muzeul a intrat într-un amplu program de restaurare și modernizare. Lucrările, începute în 2009 și programate inițial să se încheie în 2010, s-au prelungit până în 2011, interval în care muzeul a fost închis publicului timp de aproape trei ani. Lucrările au cuprins restaurarea spațiilor interioare și reorganizarea completă a expunerii permanente.

Muzeul a fost redeschis la 17 septembrie 2011, când s-au format cozi lungi la intrare încă dinaintea orei de deschidere. Noua expunere păstrează dioramele istorice, dar le integrează într-un parcurs modern, cu ecrane tactile, proiecții 3D, efecte de sunet și lumină. Traseul de vizitare este organizat pe mai multe niveluri și prezintă, între altele, cinci bioregiuni reprezentative pentru biodiversitatea României, alături de colecțiile de faună exotică, mineralogie, paleontologie și etnografie. Printre piesele de referință se numără scheletul de Dinotherium gigantissimum, înalt de circa 4,5 metri, scheletul de mastodont american și un exemplar de pasăre dodo.

Disputa din 2013 privind extinderea

Problema spațiului, semnalată de Antipa încă din 1933, a revenit în dezbaterea publică în decembrie 2013, când guvernul a propus transferul muzeului în subordinea Ministerului Mediului și preluarea, de către acesta, a clădirii vecine a Muzeului Național al Țăranului Român, care urma să fie comasat cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Scopul declarat era crearea cadrului legal pentru extinderea activității Muzeului Antipa în spațiile vecinului său și accesarea de fonduri europene.

Propunerea a provocat reacții puternice din partea comunității culturale și a unor politicieni, între care președintele Traian Băsescu, care s-a opus comasării. În urma scandalului, primul-ministru Victor Ponta a anunțat renunțarea la proiect, iar cele două muzee și-au păstrat statutul și clădirile. Extinderea clădirii actuale a rămas însă un obiectiv permanent al conducerii muzeului.

Muzeul astăzi

Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” funcționează în continuare în palatul de pe Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 1, în Sectorul 1, la capătul nordic al Căii Victoriei, în imediata vecinătate a Muzeului Național al Țăranului Român și în fața Muzeului Național de Geologie. Clădirea este monument istoric de clasa A, recunoscută ca primul edificiu din Regatul României construit special pentru a funcționa ca muzeu. La împlinirea a 110 ani de la inaugurare, muzeul a realizat expoziția „Kiseleff nr. 1. De 110 ani, orașul crește în jurul lui!”, dedicată istoriei clădirii, ulterior itinerată și în alte orașe ale țării.

La sfârșitul anului 2023, patrimoniul muzeului număra 1.769.125 de exemplare inventariate, iar numărul vizitatorilor ajunsese la 575.551, cel mai mare din ultimii ani, după 476.740 în 2022 și 329.437 în 2019. Pe lângă expunerea permanentă, muzeul organizează expoziții temporare, între care expoziții de animale vii și o seră de fluturi tropicali vii amenajată în grădina muzeului. Identificarea unor soluții practice pentru extinderea clădirii figurează printre prioritățile declarate ale instituției, la mai bine de un secol după ce Antipa gândise palatul ca prima etapă a unui complex muzeal mult mai amplu.

Anul construirii clădirii este indicat în mod curent drept 1906, când lucrările de construcție au fost încheiate, deși muzeul a fost inaugurat abia la 24 mai 1908, după instalarea mobilierului și a colecțiilor. Cele două date desemnează etape distincte ale aceluiași proces, început în vara anului 1904.

*

Grigore Antipa îi prezintă în 1903 primului ministru Dimitrie A. Sturdza un memoriu în care demonstra necesitatea unei clădiri special construită pentru a adăposti un "Muzeu de Istorie Naturală demn de capitala țării". În ciuda dificultăților financiare ale vremii, Consiliul de Miniștri, "conștient de însemnătatea Istoriei naturale și a educației poporului" aprobă proiectul și suma necesară ridicării clădirii pe un teren de 23.000 mp, situat la capătul Șoselei Kiseleff. Realizată de inginerul Mihail Rocco, după indicațiile lui Grigore Antipa, cu o frumoasă fațadă proiectată de arhitectul Grigore Cerchez (cu un fronton ornat cu sculpturi reprezentând Istoria Naturală, și o acvilă de bronz deasupra), clădirea este terminată în 1906. Clădirea muzeului este în prezent monument istoric, cu cod LMI B-II-m-A-18983.

Personaje

• Grigore Antipa (1867–1944), zoolog, ihtiolog și hidrobiolog, director al muzeului din 1893 până la moarte; a reorganizat colecțiile, a conceput programul muzeologic al palatului de pe Șoseaua Kiseleff și sistemul de diorame; muzeul îi poartă numele din 1933.
• Mihail Roco (Rocco), inginer la Serviciul Pescăriilor din Ministerul Domeniilor, autorul proiectului de construcție al palatului (1903–1904), întocmit după programul lui Antipa.
• Grigore P. Cerkez (Cerchez) (1850–1927), inginer și arhitect, promotor al stilului neoromânesc, autorul fațadei neoclasice a muzeului.
• Dimitrie Paciurea (1873–1932), sculptor, autorul grupului statuar alegoric „Știința” (1906) de la intrarea muzeului, distrus de cutremurul din 1940.
• Dimitrie Sturdza (1833–1914), prim-ministru, a obținut fondurile pentru construirea palatului în urma memoriului lui Antipa din 1903; prezent la inaugurarea din 1908.
• Tache Ionescu (1858–1922), ministru al Instrucțiunii Publice, l-a numit pe Antipa director în 1893 și a separat colecțiile zoologice de cele geologice.
• Spiru Haret (1851–1912), ministru al Instrucțiunii Publice, prezent la inaugurarea din 1908; a sprijinit organizarea colecțiilor didactice pentru școli în atelierele muzeului.
• Carol I (1839–1914), regele României, a sprijinit construirea palatului și a inaugurat muzeul la 24 mai 1908 și noile secții la 18 iunie 1914.
• Carol al II-lea (1893–1953), regele României, primul semnatar al albumului vizitatorilor (1904), donator de colecții, a prezidat ședința solemnă din 23 mai 1933 și a semnat decretul prin care muzeul a primit numele lui Grigore Antipa.
• Alexandru Dimitrie Ghica (1795–1862), domnitor al Țării Românești, a înființat muzeul la 3 noiembrie 1834.
• Mihalache Ghica (1792–1850), fratele domnitorului, inițiatorul și primul supraveghetor al muzeului, donator al primelor colecții.
• Carol Wallenstein de Vella (1795–1858), pictor de origine croată, profesor la Colegiul Sf. Sava, conservator și primul director al muzeului (1837–1857).
• Grigore Ștefănescu (1836–1911), geolog și paleontolog, director al muzeului înainte de Antipa, descoperitorul scheletului de Dinotherium gigantissimum.
• Hilarie Mitrea (n. 1842), medic originar din Rășinari, ofițer medical în armata colonială olandeză din Indiile Orientale, donator al unei bogate colecții zoologice și etnografice.
• Frații Dimitrie și Nicolae Ghika-Comănești, vânători și exploratori, donatori ai colecției de capete de mamifere din țara somalezilor.
• Max Dortenbach, consul general al României la Stuttgart, donatorul elefantului de mare (1907) și al unui urangutan preparat.
• Mihai Băcescu (1908–1999), zoolog și oceanograf, director al muzeului între 1964 și 1988.

Referințe:

• Grigore Antipa, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” 1893–1933. Ședința solemnă de la 23 mai 1933 sub Înalta Președinție a M. S. Regelui Carol II, Imprimeria Națională, București, 1934
• Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Raport de activitate 2023, București, 2024
• A Unique Museum (Institutul Cultural Român)
• Dumitru Murariu, Aurelian Popescu-Gorj, Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” in Bucharest, Romania, vol. 3, nr. 2, 1996 (Holarctic Lepidoptera)
• The Grigore Antipa Museum of Natural History (Radio România Internațional)
• Carol Wallenstein de Vella (Wikipedia)
• Sibieni celebri #11 – Ilarie Mitrea: primul globetrotter sibian, călător pe trei continente (Zile și Nopți)
• Liber la muzeul Antipa (Zile și Nopți)
• Muzeul Antipa a avut încasări de peste 30.700 lei în ziua deschiderii (Cotidianul)
• Ponta despre comasarea muzeelor: Nu desființam Antipa, ci extindeam spațiul (Antena 3)
• Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” – site oficial (antipa.ro)
• Oameni care au construit Bucureștiul: Grigore Cerchez
• Grigore Cerchez (Wikipedia)
• Grigore Cerchez, identitate
• ROMÂNI CELEBRI: Arhitectul Grigore Cerchez
• Grigore Cerchez – inginer, profesor şi arhitect
• Din portofoliul arhitectului Grigore P. Cerchez - Revista Arhitectura 1941

Mai 2024: