Leagănul Sfânta Ecaterina

Leagănul Sfânta Ecaterina

Leagănul „Sfânta Ecaterina” din București, aflat pe Bulevardul Mareșal Alexandru Averescu nr. 17, a fost întemeiat la 25 noiembrie 1897 din inițiativa familiei Cantacuzino și ridicat după 1900 pe un teren de lângă Arcul de Triumf, după planurile arhitectului Ion D. Berindey. Ansamblul pavilionar, cu capela sfințită la 23 noiembrie 1901, este monument istoric și urmează să devină hubul socio-educațional „Leagănul Ecaterinei”.

Amplasament și cadru urban

Leagănul „Sfânta Ecaterina” a funcționat succesiv în două locuri din București. Primul, provizoriu și de mici dimensiuni, se afla în zona centrală a orașului, într-o casă închiriată din strada Teilor. Al doilea, definitiv, a fost constituit la marginea de nord a Capitalei, pe un teren de 20.000 de metri pătrați situat la Rondul al doilea al Șoselei Kiseleff, în imediata apropiere a viitorului Arc de Triumf, unde ansamblul de pavilioane construit după 1900 se păstrează și astăzi.

Primul sediu, din strada Teilor

Sediul inițial al așezământului a fost stabilit în strada Teilor nr. 11, în vecinătatea Pieței C. A. Rosetti, într-un spațiu de aproximativ 2.000 de metri pătrați. Informația provine dintr-o singură sursă documentară — fișa de instituție întocmită în cadrul proiectului Muzeul Abandonului — și nu a putut fi confirmată prin alte materiale consultate; ca atare, atât numărul poștal, cât și suprafața indicată rămân, până la verificarea în fondurile de arhivă, date cu o singură atestare.

Amplasamentul central corespundea nevoilor unei instituții aflate la început de drum, care primea un număr restrâns de copii și care depindea de apropierea de casele fondatoarelor și de rețeaua de medici bucureșteni implicați în proiect. Spațiul s-a dovedit însă rapid insuficient. Sursele consultate consemnează că înmulțirea cererilor de internare a impus, la scurt timp după deschidere, căutarea unui teren pe care să poată fi ridicat un ansamblu construit special pentru această funcțiune — un „institut-model”, în formularea reținută de arhitecta Sidonia Teodorescu în monografia dedicată lui Ion D. Berindey.

Terenul de la Rondul al doilea al Șoselei Kiseleff

Terenul definitiv, în suprafață de 20.000 de metri pătrați, se afla pe fosta moșie Herăstrău, la Rondul al doilea al Șoselei Kiseleff, pe atunci încă la limita nordică a orașului, într-o zonă cu caracter semirural, ocupată de parcele agricole, de pepiniere și de primele loturi ale viitoarelor parcelări interbelice. Adresa de epocă a construcției este indicată în surse ca fiind pe șoseaua Salcia.

Asupra provenienței terenului sursele nu concordă. Fișa Muzeului Abandonului arată că Primăria Capitalei a donat terenul în anul 1900, în timp ce fragmentul citat din volumul Sidoniei Teodorescu precizează că institutul-model s-a realizat pe un teren al statului, situat pe moșia Herăstrău. Aceeași sursă indică anul 1889 ca moment al deciziei de a se înființa institutul-model, dată anterioară întemeierii înseși a așezământului; este, cu mare probabilitate, o eroare tipografică pentru 1899, dar problema se cuvine semnalată ca atare și este reluată în capitolul final.

Alegerea acestui amplasament a plasat Leagănul într-o zonă care avea să fie, în deceniile următoare, complet restructurată urbanistic. Rondul al doilea al Șoselei Kiseleff, pe care fusese ridicat în 1878, apoi în 1922, arcul de triumf provizoriu, a devenit după 1936 punctul de referință al întregii zone, odată cu terminarea Arcului de Triumf de piatră proiectat de Petre Antonescu. În jurul așezământului s-au dezvoltat, în perioada interbelică, parcelările din nordul Capitalei, iar fostul teren agricol a fost înconjurat treptat de artere moderne.

Adresa actuală și vecinătățile

Astăzi ansamblul are adresa Bulevardul Mareșal Alexandru Averescu nr. 17, sectorul 1. Un reportaj de presă din anii ’20, reprodus în literatura recentă de popularizare, localizează însă clădirea „pe strada Aurelian”, la câțiva pași de Arcul de Triumf — indiciu al faptului că, înainte de sistematizarea zonei, incinta era identificată și prin raportare la o altă arteră adiacentă. Neconcordanța dintre cele două referințe stradale nu poate fi tranșată pe baza materialului consultat și este semnalată în capitolul final.

Vecinătățile imediate ale incintei sunt Arcul de Triumf, aflat la câteva sute de metri, și biserica Cașin, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 23 august 1935 și a cărei structură a fost terminată la 15 noiembrie 1938, după planurile arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet — deci un edificiu cu peste trei decenii mai nou decât Leagănul, dar avându-l în comun cu acesta atât ocrotitoarea, cât și proveniența terenului. Biserica a fost ridicată tot pe fosta moșie Herăstrău, care aparținea statului și care a fost parcelată în perioada interbelică pentru cartierul Parcul Domeniilor.

Pe latura opusă se află Șoseaua Kiseleff și parcul Herăstrău, astăzi Parcul Regele Mihai I. Incinta însăși păstrează caracterul unui ansamblu pavilionar dispus într-o grădină, descris în reportajul interbelic ca un cadru pitoresc și larg al unei frumoase grădini, în care clădirea principală apărea drept elementul dominant. Pe acest teren s-au construit, începând cu anul 1900, șapte pavilioane, ultimul fiind ridicat abia în 1985. Funcțiunile adăpostite în prezent de ansamblu — Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1, Direcția de Stare Civilă și Centrul de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog al sectorului 1 — sunt tratate în capitolul dedicat perioadei de după 1989.

Întemeierea așezământului

Leagănul „Sfânta Ecaterina” s-a născut din inițiativă privată, în mediul marilor familii bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, și a funcționat de la început ca instituție a unei societăți de asistență socială, distinctă de așezămintele publice ale Eforiei Spitalelor Civile sau ale Primăriei. Data întemeierii, forma juridică inițială și persoana căreia i se datorează inițiativa diferă însă de la o sursă la alta.

Institutul din 1894 și societatea din 1897

Potrivit fragmentului din volumul „Mari arhitecți bucureșteni — Ion D. Berindey” al arhitectei Sidonia Teodorescu, la 25 noiembrie 1894 a fost întemeiat „Institutul pentru creșterea copiilor săraci, nou-născuți”, la inițiativa Ecaterinei Gh. Gr. Cantacuzino și a fiicelor sale, Irina Kretzulescu-Ghica și Alexandra B. Catargi. Majoritatea celorlalte surse consultate indică însă anul 1897. Wikipedia în limba română, portalul iMAGO Romaniae și materialele Asociației Leagănul Sfânta Ecaterina Caradja Cantacuzino consemnează că în 1897 a luat ființă societatea de asistență socială pe baza căreia s-a realizat institutul pentru creșterea copiilor sărmani nou-născuți. Fișa Muzeului Abandonului precizează data de 25 noiembrie 1897, de ziua Sfintei Mucenițe Ecaterina, și atribuie inițiativa Societății Filantropice „Materna”.

Ziua de 25 noiembrie, comună celor două datări, explică hramul și numele așezământului. Diferența de trei ani poate corespunde distincției dintre momentul constituirii institutului propriu-zis și cel al recunoașterii societății care îl administra, dar niciuna dintre sursele consultate nu formulează explicit această distincție; ipoteza rămâne, deci, neverificată.

Atribuirea inițiativei Societății Filantropice „Materna” ridică o problemă suplimentară. Studiul Mirelei-Daniela Tîrnă despre activitățile filantropice ale Reginei Elisabeta, publicat în volumul XVI al seriei „București. Materiale de istorie și muzeografie” (2002), menționează Societatea Maternă drept o instituție distinctă, înființată în 1897, care cuprindea două stabilimente — Leagănul Elisabeta și Școala Maternă Principesa Maria — și enumeră separat „Leagănul Sfânta Ecaterina, fondat de Ecaterina Gr. Cantacuzino și sprijinit de Regină”. Relația dintre cele două structuri nu poate fi lămurită pe baza materialului disponibil.

Comitetul fondator și personalul

Componența comitetului fondator este consemnată concordant de mai multe surse. Președinta societății era Ecaterina Cantacuzino, vicepreședintă Teodora Văcărescu, casieră Irina Cantacuzino, iar secretar doctorul Toma (Thoma) Ionescu. Alături de acestea sunt menționate doamnele Moruzi, Olănescu, Lamotescu, Vlasto, Lascăr, Grădișteanu, Costinescu, Monteoru, Chrissoveloni, Marghiloman, Dumitrescu și Anghelescu. Un articol de presă bisericească rezumă acest nucleu prin formula „doamnele marilor familii de la vremea aceea: Cantacuzino, Hrissoveloni, Marghiloman, Văcărescu”.

Ecaterina Cantacuzino, născută Băleanu (1844—1923), era soția prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, primar al Bucureștiului, deputat, senator și prim-ministru al României. Ea a asigurat finanțarea lucrărilor de construcție a ansamblului de la Șoseaua Kiseleff și, mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, a susținut întreținerea copiilor din veniturile sale particulare.

Ca medic al așezământului este consemnat Mihail Mirinescu. Prezența doctorului Toma Ionescu în comitetul fondator, în calitate de secretar, indică implicarea corpului medical bucureștean în organizarea instituției încă din primul moment — o trăsătură care avea să caracterizeze întreaga activitate a Leagănului și care va fi reluată în capitolul consacrat regimului de funcționare.

Irina Kretzulescu-Ghica și rațiunea întemeierii

Un număr important de surse leagă întemeierea așezământului de o împrejurare personală: pierderea unicei fiice a Irinei Cantacuzino, din prima ei căsătorie cu Radu Kretzulescu. Copila, Ecaterina Olimpia Georgeta, fusese răpită la vârsta de trei ani și dusă în străinătate de tatăl ei. Ea avea să fie regăsită abia în 1906, într-o mănăstire din Franța, de o mătușă care a readus-o în țară, unde instanța a încredințat-o familiei Cantacuzino.

Irina Cantacuzino s-a recăsătorit cu Nicolae Ghica, fiul lui Ion Ghica, cu care a avut patru copii, și a murit de embolie la 36 de ani, la nașterea celui de-al patrulea fiu, Matei — deci înainte de regăsirea fiicei sale. Deviza asociată așezământului, reprodusă în materialele recente, sintetizează motivul întemeierii: „de la o mamă fără de copii, pentru copii fără de mamă”.

Această versiune, care atribuie inițiativa Irinei, coexistă în literatură cu cea care o atribuie mamei sale, Ecaterina, și cu cea care o plasează în sarcina unei societăți filantropice. Studiul din 2002 al Mirelei-Daniela Tîrnă indică drept fondatoare pe Ecaterina Gr. Cantacuzino, precizând totodată că așezământul a fost sprijinit de Regina Elisabeta; fragmentul din volumul Sidoniei Teodorescu reunește ambele nume, atribuind inițiativa Ecaterinei și fiicelor sale.

Discrepanțe de datare și de atribuire

Materialul documentar consultat pentru acest capitol conține patru neconcordanțe care nu pot fi soluționate fără cercetare de arhivă și care sunt reluate, împreună cu celelalte, în capitolul final al monografiei: anul întemeierii (25 noiembrie 1894 față de 25 noiembrie 1897); persoana sau structura căreia i se datorează inițiativa (Ecaterina Gh. Gr. Cantacuzino, Irina Kretzulescu-Ghica sau Societatea Filantropică „Materna”); raportul dintre societatea Leagănului și Societatea Maternă înființată în același an 1897; și anul deciziei de construire a institutului-model (1889, dată improbabilă, față de 1899).

Se cuvine consemnat, de asemenea, că denumirea instituției a variat în timp: „Institutul pentru creșterea copiilor săraci, nou-născuți” în actul de întemeiere reprodus de Sidonia Teodorescu, Leagănul de copii „Sfânta Ecaterina” în uzul curent și în documentele de epocă, Leagănul de copii nr. 1 după naționalizarea din 1948, iar în ultimii ani Centrul de Plasament „Sfânta Ecaterina”, sub care figurează și în Lista Monumentelor Istorice.

Statutul și regimul de funcționare

Leagănul „Sfânta Ecaterina” a funcționat ca instituție privată de asistență socială, administrată de o societate cu același nume și condusă de un comitet de doamne, cu personal medical propriu. Regimul său de funcționare este documentat prin statutul consemnat în literatura de specialitate, prin dările de seamă anuale ale societății și, în cel mai mare detaliu, printr-un reportaj publicat de Ion Tik în revista „Ilustrațiunea Română” în noiembrie 1929, care descrie organizarea internă a așezământului la peste trei decenii de la înființare.

Categoriile de asistați și condiția alăptării

Statutul prevedea primirea și creșterea a trei categorii de copii: copiii părinților sărmani, împovărați cu numeroși copii; copiii rămași fără mamă; și copiii tinerelor necăsătorite devenite mame, care erau primite împreună cu pruncii lor tocmai pentru a evita înstrăinarea acestora. Pentru mamele astfel adăpostite exista o singură condiție: să alăpteze, pe lângă propriul copil, și un nou-născut orfan. Principiul de funcționare, formulat în reportajul din 1929, era ca niciun copil lipsit de sprijin să nu rămână în voia sorții. Copiii erau împărțiți pe grupe de vârstă: sugarii până la doi ani și copiii între doi și patru ani, la care se adăugau copiii mamelor găzduite în secția de primire.

Organizarea pe secțiuni

Ansamblul era organizat în patru funcțiuni distincte, repartizate pe clădiri separate. Clădirea principală, cu două aripi legate prin galerii, era destinată sugarilor. Spre poartă se aflau două construcții: una adăpostea „Azilul”, secția copiilor între doi și patru ani, cealaltă „Adăpostul”, prin care erau primiți și triați toți copiii la intrare. De o parte și de alta a porții funcționau încăperile Dispensarului, pus la dispoziția populației nevoiașe a cartierului.

Adăpostul era amenajat, în descrierea din 1929, după ultimele date ale științei: o încăpere despărțită în boxe cu pereți de sticlă, fiecare cu destinație proprie — alăptare, îmbăiere, dormit, izolare. Tot aici copiii erau înmatriculați, botezați și puși sub observație medicală, după ce erau îmbăiați, cântăriți și examinați. Secția sugarilor era, la rândul ei, compartimentată prin pereți de sticlă, cu dormitoare, sufragerie și o sală de rezervă pentru copiii debili și bolnavi.

Conducerea, personalul și regimul financiar

Conducerea revenea comitetului societății. În 1929, comitetul era prezidat de doamna Catargi, iar administrarea efectivă a așezământului era asigurată de doamna Caragea, administratoare delegată, care era în același timp și consilieră a Municipiului Capitalei. Medic-șef al instituției era doctorul Oreviceanu, iar secția „Adăpostului” se afla sub conducerea doctoriței Mihăilescu. În perioada de început, medicul așezământului fusese Mihail Mirinescu. Sursele consultate arată că președinția de onoare a Leagănului a fost deținută, de la înființare, de reginele României. În „Darea de seamă” pe anul 1942 este reprodus un mesaj al Reginei-mamă Elena, prin care era cerut sprijin pentru salvarea copiilor așezământului.

Fondurile proveneau din donații, subvenții și loterii. Situația financiară era însă permanent tensionată. Întrebată în 1929 dacă instituția primește subvenții importante, administratoarea delegată a răspuns negativ, precizând că autoritățile care trimiteau copii la Leagăn plăteau o sumă mult inferioară costului real al întreținerii și că instituția se susținea prin mijloace proprii. Aceeași dependență de resurse private se regăsește și în perioada Primului Război Mondial, când întreținerea copiilor a fost asigurată din veniturile particulare ale Ecaterinei Cantacuzino.

Înmatricularea copiilor găsiți și evidența medicală

O parte însemnată dintre copii ajungeau la Leagăn prin intermediul poliției, însoțiți de „biletul circumscripției”, sau erau trimiși de autorități din întreaga țară. Copiii găsiți fără nume primeau la intrare un număr de ordine — reportajul din 1929 consemnează cazul unui copil înregistrat cu numărul 126 — iar atribuirea numelor revenea unei persoane anume însărcinate cu aceasta din personalul așezământului. Botezul se făcea tot în cadrul secției de primire.

Medicul-șef al instituției semnala în 1929 o problemă de metodă cu consecințe directe asupra statisticii: copiii găsiți erau înaintați de autoritățile din provincie cu întârzieri de două-trei luni, ajungând la Leagăn într-o stare foarte gravă, ceea ce falsifica în sus cifra mortalității infantile înregistrate de instituție. Observația este importantă pentru orice utilizare ulterioară a datelor statistice provenite din dările de seamă ale așezământului. Conducerea Leagănului cerceta împrejurările în care fuseseră abandonați copiii numai în măsura în care aceasta le putea fi de folos. Instituția administra și procedura de recunoaștere ulterioară a copiilor pe calea adopțiunii, în cazurile în care părinții reveneau.

Plasamentul familial și rețeaua din Prahova

Cea mai importantă inovație a regimului de funcționare a fost introducerea plasamentului familial, aplicat aici, potrivit surselor consultate, pentru prima dată în România. Sistemul a fost pus în practică din 1929, odată cu crearea structurii „Leagănul Sfânta Ecaterina — Așezămintele Prahova”, extinsă în unsprezece comune ale județului.

Mecanismul era următorul: după împlinirea vârstei de doi ani, copiii erau încredințați unor familii de țărani, cărora li se plătea îngrijirea și care aveau obligația de a-i trimite la școlile înființate de Leagăn. Instituția continua să asigure hrana, îmbrăcămintea și asistența medicală, iar pe măsură ce creșteau, copiii erau înscriși la ateliere de meșteșuguri pentru învățarea unei meserii. Leagănul dispunea, în acest sistem, de școli și dispensare proprii.

Amploarea rețelei rezultă din datele anului 1942, când așezământul avea în îngrijire 684 de copii în clădirea de la Arcul de Triumf și 1.979 în Prahova, la Aricești. În același an, dispensarele Leagănului au acordat sătenilor 2.241 de consultații și peste 1.500 de rețete, tratamente și injecții. Capacitatea inițială a construcției fusese calculată, în 1900, pentru 200 de copii crescuți până la vârsta de doi ani.

Recunoașterea internațională

Sistemul de organizare al așezământului a fost distins la Expoziția universală de la Paris din 1900. Sursele diferă asupra numărului de distincții: fișa Muzeului Abandonului și materialele Asociației Leagănul Sfânta Ecaterina Caradja Cantacuzino menționează medalia de aur, în timp ce studiul Mirelei-Daniela Tîrnă, în volumul XVI al seriei „București. Materiale de istorie și muzeografie”, consemnează, pe baza biografiei lui George Bengescu, obținerea unei medalii de aur și a uneia de bronz.

A doua formă de recunoaștere internațională a fost afilierea la Uniunea Internațională de Protecție a Copilului de la Geneva, ca singura instituție de acest fel din România. Anul afilierii este dat de majoritatea surselor ca fiind 1929, an care coincide cu introducerea plasamentului familial; o relatare de presă din 2025, privind proiectul de reconversie a ansamblului, indică însă anul 1927. Neconcordanța este semnalată și reluată în capitolul final.

Proiectul arhitectului Ion D. Berindey și construirea ansamblului

Ansamblul de la Rondul al doilea al Șoselei Kiseleff este opera arhitectului Ion D. Berindey și constituie prima sa lucrare în stil neoromânesc. Programul arhitectural — un leagăn de copii conceput în sistem pavilionar, cu capelă proprie — nu avea precedent în repertoriul arhitecților din România, ceea ce face din această comandă un caz de proiectare fără model local.

Arhitectul

Ion D. Berindey (28 iunie 1871, București — 29 septembrie 1928, București) era fiul arhitectului Dumitru Berindey (1832—1884), ministru al Lucrărilor Publice în cabinetul Ion Ghica, și al Anei (1849—1931), născută Slătineanu. Și-a făcut studiile la Paris, obținând diploma de arhitect în decembrie 1897, după care s-a întors în țară. Între septembrie 1900 și iunie 1906 a fost profesor onorific de proiecte de arhitectură la Școala de Arhitectură, iar în 1904 a fost însărcinat de Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, împreună cu alți colegi, cu elaborarea programului definitiv al școlii.

Leagănul „Sfânta Ecaterina” se situează la începutul carierei sale bucureștene, imediat după revenirea din Franța, și precedă lucrările care aveau să-i consacre numele: vila Vasile Gănescu de pe Șoseaua Kiseleff nr. 9 (1901), Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei nr. 141 (1902) — comandă a aceleiași familii — și, mai târziu, casa Ion Kalinderu, vila Assan sau Palatul Cantacuzino de la Florești. Dintre edificiile publice, tot lui i se datorează azilul „Regina Elisabeta” din Aleea Căldărușani.

Autorizația de construcție și scutirea de taxe

Proiectarea a început în anul 1900. Autorizația de construcție a fost obținută la 3 iunie 1900, iar primarul Capitalei a aprobat scutirea de taxe, motivată prin destinația de binefacere a clădirii. Lucrarea a fost finanțată de Ecaterina Cantacuzino, născută Băleanu (1844—1923). Datarea ansamblului diferă de la o sursă la alta: fișa Fundației META și studiul din revista „Cercetări istorice” dau anul 1902 pentru Leagăn și 1901 pentru capelă; Wikipedia în limba română indică anul 1899; volumul Sidoniei Teodorescu plasează începutul proiectării în 1900, iar autorizația la 3 iunie 1900. Datele nu sunt neapărat contradictorii — ele pot corespunde unor etape diferite ale aceluiași proces — dar niciuna dintre surse nu precizează momentul recepției lucrărilor. Problema este reluată în capitolul final. Un reper cert pentru stadiul șantierului îl oferă planul cadastral din 1911, în care sunt figurate capela Leagănului, cele două pavilioane construite dinspre strada Salcia și creșa, dispusă opus intrării în așezământ. La acea dată, prin urmare, ansamblul era departe de configurația sa finală.

Sistemul pavilionar și galeriile cu arcade

Planul așezământului este conceput în sistem pavilionar și este simetric. Pavilioanele erau legate între ele și de capela centrală prin galerii cu arcade, închise cu tâmplărie metalică. Capela ocupă centrul de greutate al complexului și trebuia să fie flancată de patru pavilioane dispuse simetric; ea este legată de Sala Amfiteatru, adosată galeriilor, și de pavilionul central administrativ.

Soluția a fost apreciată în literatura de specialitate pentru originalitatea rezolvării spațiului și pentru modul în care este soluționată comunicarea dintre interior și exterior. Efectul acestei concepții este consemnat și de un vizitator din 1929, care descrie sălile secției de sugari ca fiind despărțite prin pereți de sticlă și inundate de lumină, notând impresia că arhitectul urmărise să adune în acest spațiu cât mai multă lumină naturală. Galeriile largi și luminoase asigurau, în același timp, circulația între pavilioane fără expunere la intemperii — o cerință funcțională esențială pentru un așezământ de sugari.

Expresia stilistică

Ansamblul reprezintă prima aplicare a repertoriului neoromânesc în opera lui Berindey. Elementele definitorii — tratarea ferestrelor, căpriorii aparenți legați de contravântuiri ieșite în consolă, motivele florale din fier forjat — aveau să reapară doi ani mai târziu la vila Vasile Gănescu, ceea ce permite urmărirea filiației stilistice în interiorul operei arhitectului. Capela, construită pe plan trilobat, este decorată la exterior cu elemente eclectice neoclasicizante, dar și cu motive neoromânești; ea face obiectul capitolului următor. Clădirea principală a ansamblului este calificată în documentația recentă drept monument de arhitectură neoromânească.

Extinderile ulterioare

Începând cu anul 1900 s-au construit pe teren șapte pavilioane, ultimul dintre ele în 1985. Mărturia lui Max Caradja Johnson, nepotul prințesei Ecaterina Caradja, indică o cifră diferită: ansamblul ar fi avut inițial două clădiri și ar fi ajuns la douăsprezece pavilioane. Diferența dintre cele două numerotări poate proveni din criterii diferite de contabilizare a corpurilor de clădire; ea este semnalată în capitolul final. O extindere documentată separat este cea din 1935, când, potrivit fișei Muzeului Abandonului, a fost construit Amfiteatrul și a fost creată în cadrul Leagănului o catedră de puericultură. Sursa citată o prezintă drept unică în Europa la acea dată, afirmație care nu a putut fi verificată prin alte materiale.

Războaiele mondiale și prințesa Ecaterina Caradja

Prima jumătate a secolului al XX-lea a adus Leagănului „Sfânta Ecaterina” atât cea mai mare extindere a activității sale, cât și cele mai grave crize financiare. Cele două războaie mondiale au transformat temporar o parte a incintei în spațiu sanitar, iar între ele așezământul a fost condus de prințesa Ecaterina Caradja, fiica regăsită a întemeietoarei, a cărei biografie se confundă cu istoria instituției.

Primul Război Mondial

În 1916, Leagănul a pus la dispoziția Societății de Cruce Roșie un pavilion, timp de 22 de luni, în care au fost îngrijiți peste 1.500 de răniți. Datarea acestui episod diferă însă între surse: fișa Muzeului Abandonului îl plasează în 1916, în timpul Primului Război Mondial, în timp ce interviul acordat de Max Caradja Johnson publicației B365 în 2024 îl situează în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu aceleași cifre — un pavilion, 22 de luni, peste 1.500 de răniți. Este vorba, evident, despre același episod, datat diferit; neconcordanța este reluată în capitolul final.

La sfârșitul Primului Război Mondial, numărul copiilor aflați în îngrijirea Leagănului ajunsese la aproape 3.000. Lipsa fondurilor a făcut ca activitatea să fie susținută din veniturile particulare ale Ecaterinei Cantacuzino, președinta societății. Este perioada în care instituția funcționează practic ca fundație privată a unei singure familii. Un reper anterior al recunoașterii publice a activității îl constituie participarea așezământului, cu pavilion propriu, la expoziția jubiliară din 1906 dedicată celor patruzeci de ani de domnie ai Regelui Carol I, unde a obținut diploma de onoare cu medalie de aur și diploma de colaborare cu plachetă.

Ecaterina Caradja — regăsirea și preluarea conducerii

Ecaterina Olimpia Georgeta Cantacuzino (1893—1993), fiica Irinei Cantacuzino și a lui Radu Kretzulescu, fusese răpită de tatăl ei și dusă în străinătate. Sursele indică vârste diferite la momentul răpirii: trei ani, în majoritatea relatărilor, și doi ani și jumătate, în mărturia nepotului ei. A fost înregistrată sub identitate falsă — numele Jean, în alte variante Jeanne, Bardin — și a crescut treisprezece ani în așezăminte din Franța și din Anglia, ultimul fiind orfelinatul „Duchess of Leeds”, unde a fost îngrijită de călugărițe. Până la vârsta de șaisprezece ani nu a știut cine sunt părinții ei și nici din ce țară provine.

Dispariția copilului a fost anunțată de presa din București și din Europa în 1896, iar Gheorghe Grigore Cantacuzino a angajat detectivi particulari fără rezultat. După moartea Irinei, Radu Kretzulescu a comunicat familiei că nu mai are motiv de răzbunare, indicând țara în care se afla fetița. Anul regăsirii este consemnat de majoritatea surselor ca fiind 1908, iar de una dintre ele ca 1906. Instanța a încredințat-o familiei Cantacuzino, fiind crescută de bunicii materni, în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei.

Asupra morții Irinei sursele diferă și ele: unele consemnează decesul prin embolie la naștere, la 36 de ani, la nașterea celui de-al patrulea copil, Matei; interviul din 2024 precizează data de 21 iulie 1906, locul — conacul de la Florești — și cauza — febră puerperală, citând memoriile Marucăi Cantacuzino. Vârsta este aceeași în ambele variante. Discrepanțele privind vârsta la răpire, anul regăsirii și cauza decesului sunt reluate în capitolul final.

Educată în Anglia, Franța, România și Belgia, vorbind cinci limbi, Ecaterina s-a căsătorit în 1914 cu prințul Constantin Caradja. După intrarea trupelor germane în România, în 1916, a părăsit Bucureștiul cu cele două fiice ale sale, Irène Mathilde Catherine, de un an, și Marie Constance Lucie, de zece zile. Refugiată în Moldova, a lucrat ca voluntară într-un spital de bolnavi de tifos exantematic, contractând ea însăși boala. După armistițiu s-a întors în Capitală și a preluat conducerea Leagănului, așezământ înființat de mama sa în amintirea ei.

Perioada interbelică

Sub conducerea prințesei Caradja, Leagănul a cunoscut cea mai amplă dezvoltare. La 8 decembrie 1922, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la înființare, George Enescu a susținut la Ateneul Român un concert în beneficiul așezământului. În 1929 a fost introdus plasamentul familial și a fost creată structura „Leagănul Sfânta Ecaterina — Așezămintele Prahova”, extinsă în unsprezece comune, iar în 1935 a fost construit Amfiteatrul; regimul de funcționare rezultat din aceste măsuri a fost tratat în capitolul consacrat statutului instituției.

Un episod documentat al activității din această perioadă este preluarea, în 1935, a 170 de copii cu vârste între trei și opt ani, alungați de seceta care a lovit Basarabia. Cei mai mulți proveneau din județele Cetatea Albă (70) și Cahul (66), la care se adăugau grupuri din Lăpușna și Ismail. Garnitura de tren a ajuns la Ploiești la 14 noiembrie 1935, unde copiii au fost întâmpinați de prințesa Caradja și de Marcela Radovici, fiind apoi cazați la conacul din Nedelea și la familii înstărite din județ.

Apelurile publice pentru sprijin material erau o practică curentă. Ziarul „Universul” din 2 ianuarie 1929 publica un mesaj al copiilor din Leagăn, cu indicarea adreselor la care puteau fi trimise darurile — doamnei Caragea, în strada Basarabiei nr. 12, și doamnei Radovici, pe splaiul Bolintineanu. Aceeași relatare consemnează o vizită la așezământ a Regelui Mihai, pe atunci copil, care adusese un pachet cu jucării. Anii ’30 au adus prințesei pierderi succesive în familie: a doua fiică a murit la Viena în 1933, iar fiica cea mare și soțul ei, Constantin Emandi, au pierit în cutremurul din 10 noiembrie 1940. În 1920 se născuse a treia fiică, Alexandra.

Al Doilea Război Mondial

În 1942, Leagănul avea în îngrijire 684 de copii în clădirea de la Arcul de Triumf și 1.979 în Prahova, la Aricești, iar dispensarele sale acordaseră sătenilor 2.241 de consultații și peste 1.500 de rețete, tratamente și injecții. „Darea de seamă” pe același an cuprinde un mesaj de sprijin al Reginei-mamă Elena. Activitatea prințesei Caradja din anii războiului s-a desfășurat în mare parte în afara Bucureștiului, la conacul din Nedelea, aflat pe moșia moștenită de la bunicul său, în apropierea rafinăriilor de la Ploiești. La 1 august 1943, în cadrul operațiunii Tidal Wave, 177 de bombardiere B-24 Liberator decolate din Benghazi au atacat instalațiile petroliere de la Ploiești. Un aparat doborât a căzut în curtea conacului; locotenentul Richard W. Britt, grav rănit, a fost scos din fuzelaj cu ajutorul sătenilor și îngrijit în spitalul Leagănului.

Prințesa a intervenit pe lângă mareșalul Ion Antonescu pentru ca prizonierii aliați să rămână în custodia autorităților române și să nu fie predați armatei germane, și a obținut un permis permanent de acces în lagărul de la Timișul de Jos, unde erau internați peste o mie de militari aliați, cărora le-a dus provizii în mod regulat între 1943 și 1944. Din partea aviatorilor americani i-a rămas supranumele „Îngerul de la Ploiești”. Un alt pilot ajutat de ea, William J. Fili, a relatat ulterior episodul. În 1977 i-a fost conferită de statul american medalia „George Washington”.

Naționalizarea și perioada 1948—1989

Instaurarea regimului comunist a însemnat trecerea așezământului în proprietatea statului, pierderea denumirii sale și încetarea oricărei activități religioase în incintă. Instituția și-a păstrat însă profilul — îngrijirea copiilor de vârstă mică — și a funcționat neîntrerupt până după 1989, sub o nouă denumire și cu o altă subordonare administrativă.

Naționalizarea și schimbarea denumirii

Fișa Muzeului Abandonului plasează momentul în anul 1948: începând de atunci, Leagănul „Sfânta Ecaterina” devine așezământ public cu denumirea Leagănul de Copii nr. 1, finanțat din bugetul statului și subordonat Ministerului Sănătății. Reportajul din 2008 al „Ziarului Lumina” consemnează același an și precizează că instituția și-a păstrat profilul, dar că din denumire a trebuit scos apelativul „Sfânta Ecaterina”.

Interviul din 2024 cu Max Caradja Johnson indică, în schimb, o naționalizare petrecută ceva mai târziu, în anii ’50, motivată prin dimensiunea instituției și prin numărul mare de copii aflați în îngrijire. Aceeași sursă estimează efectivul de la momentul naționalizării la 3.000—4.000 de copii simultan. Diferența de datare — 1948 față de anii ’50 — este semnalată și reluată în capitolul final.

Odată cu așezământul au fost naționalizate și celelalte structuri administrate de prințesa Caradja, inclusiv așezămintele din Prahova. Prințesa a părăsit România la începutul anului 1952, ajutată de fiica sa Alexandra, stabilită la Paris din 1948, și cu sprijinul serviciilor secrete franceze; a plecat pe un vas petrolier care naviga pe Dunăre și a ajuns la Viena după opt săptămâni. În decembrie 1955 a primit viză pentru Statele Unite, unde s-a stabilit în comitatul Hill din Texas și a locuit peste treizeci și cinci de ani.

Capela transformată

Asistența religioasă a fost eliminată din spitale, aziluri și așezăminte sociale. Capela Leagănului a fost închisă și i s-a schimbat destinația de mai multe ori: potrivit mărturiei preotului Ștefan Sava, a devenit în 1953 sală de mese, apoi a fost mutată acolo spălătoria, iar ulterior a fost transformată în magazie, unde se depozitau paturile vechi, saltelele și instrumentarul medical uzat. Volumul Sidoniei Teodorescu indică închiderea edificiului de cult în 1948 și folosirea sa ca depozit de materiale până în 1989, fără a menționa etapele intermediare. Cele două relatări diferă atât prin anul închiderii, cât și prin succesiunea funcțiunilor; neconcordanța este reluată în capitolul final.

Consecințele acestei utilizări au fost constatate după 1989: pereții erau infiltrați cu apă, igrasia măcinase tencuiala interioară și exterioară, iar mediul umed creat de fosta spălătorie făcuse ca tocurile metalice ale ferestrelor să ruginească. Capela nu era racordată nici la rețeaua electrică, nici la canalizare. Se mai păstrau frescele de pe bolta naosului și de pe bolțile absidelor, precum și icoanele împărătești.

Instituția-vitrină și extinderile

În perioada comunistă, Leagănul de Copii nr. 1 a fost tratat ca instituție etalon a sistemului de ocrotire, folosită pentru vizite oficiale; mărturia din 2024 menționează, între vizitatori, pe Elena Ceaușescu. Ultimul dintre cele șapte pavilioane consemnate pe teren a fost construit în 1985. Contrastul dintre statutul oficial și condițiile reale s-a accentuat în ultimul deceniu al regimului. Aceeași sursă reține imaginea, păstrată de martori din anii ’80 și de la începutul anilor ’90, a copiilor care întindeau mâinile prin gardul incintei, către trecătorii de pe artera din vecinătatea bisericii Cașin.

Situația din 1989

La nivelul anului 1989, în așezământ erau adăpostiți 400 de copii, în majoritate abandonați din cauza sărăciei sau proveniți din familii cu mulți copii, vizitați foarte rar de părinți. Cifra provine din reportajul „Ziarului Lumina” din 2008 și diferă semnificativ de efectivele interbelice și de cele consemnate la momentul naționalizării, ceea ce indică o reorganizare a rețelei de leagăne la nivel național, cu distribuirea copiilor pe mai multe instituții. Denumirea Leagănul de Copii nr. 1 a fost păstrată până la 1 iulie 1998, când instituția a fost preluată de direcția pentru protecția drepturilor copilului din Sectorul 1. Această etapă, împreună cu revenirea în țară a prințesei Ecaterina Caradja, cu reabilitarea capelei și cu situația juridică actuală a ansamblului, face obiectul capitolului următor.

După 1989: statut juridic, monument istoric și proiecte de reconversie

Ultimele trei decenii au adus ansamblului de la Bulevardul Mareșal Alexandru Averescu nr. 17 o succesiune de schimbări de statut: reabilitarea capelei, încetarea funcțiunii de leagăn de copii, transformarea incintei în sediu administrativ și, din 2025, aprobarea unui proiect de reconversie integrală.

Revenirea prințesei Ecaterina Caradja

După Revoluția din decembrie 1989, prințesa Ecaterina Caradja, care avea atunci 97 de ani, a cerut să se întoarcă în țară și să locuiască în așezământul întemeiat de mama sa. Obținerea unei camere într-o instituție a statului a necesitat demersuri administrative susținute de familie. Anul revenirii este indicat ca fiind 1991 în interviul acordat de Max Caradja Johnson. În 1992, la vârsta de 99 de ani, prințesa l-a primit în incintă pe Michael Jackson, aflat la București pentru un concert, cu ocazia căruia fuseseră strânse fonduri pentru așezământ. Ecaterina Caradja a murit la 26 mai 1993, la vârsta de 100 de ani, și a fost înmormântată în cavoul familiei din București. În curtea fostului Leagăn familia Caradja a amplasat ulterior un panou comemorativ.

Reabilitarea capelei

În 1998, un grup de voluntari de la biserica „Sfântul Silvestru”, trimiși de preotul Constantin Galeriu, a început să vină în sprijinul personalului insuficient al leagănului. Între ei se afla Ștefan Sava, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, devenit ulterior preot al capelei. Lucrările de reabilitare au cuprins hidroizolarea pereților exteriori, refacerea fațadei, turnarea scărilor de la intrare, turnarea șapelor, placarea cu marmură a pardoselii altarului, precum și aducerea unei catapetesme din lemn de cireș și a unui clopot. Fondurile au provenit de la familia preotului, de la cunoscuți și prieteni și de la societăți comerciale care au contribuit cu materiale. Situația juridică a lăcașului a rămas însă precară: neavând personalitate juridică, cont și ștampilă, capela nu putea primi finanțări directe, iar o donație bancară importantă a intrat în contul primăriei. O nouă etapă de reparații capitale, susținută exclusiv din fondurile Primăriei Sectorului 1, în calitate de proprietar al lăcașului, era în desfășurare în 2016, când slujbele se oficiau într-un cort amenajat provizoriu în incintă.

Statutul de monument istoric

Ansamblul figurează în Lista Monumentelor Istorice sub denumirea Centrul de Plasament „Sfânta Ecaterina”, cu codul B-II-a-B-18026, la adresa Bulevardul Mareșal Alexandru Averescu nr. 17, sectorul 1, cu mențiunea autorului: arhitect I. D. Berindey. Structura codului indică o poziție de ansamblu în categoria monumentelor de arhitectură, grupa valorică B. Documentația recentă a proiectului de reconversie califică clădirea principală drept monument de arhitectură neoromânească și prevede integrarea capelei în circuitul muzeal proiectat.

Încetarea funcțiunii și ocuparea administrativă

Denumirea Leagănul de Copii nr. 1 a fost păstrată până la 1 iulie 1998, când instituția a fost preluată de direcția pentru protecția drepturilor copilului din Sectorul 1 și a devenit Complexul de Servicii Sociale „Sfânta Ecaterina”. La momentul preluării, așezământul avea 554 de copii și 324 de salariați, dintre care 14 medici, 36 de asistente și surori medicale, 21 de instructori de educație, 131 de infirmiere și 69 de îngrijitoare. Obiectivul declarat al reorganizării a fost diminuarea serviciilor medicale în favoarea celor educative, reducerea transferurilor copilului dintr-o secție în alta și limitarea rulajului de personal, pentru formarea unei relații de atașament cu o persoană de referință.

Anul încetării funcțiunii de leagăn diferă de la o sursă la alta: reportajul din 2008 al „Ziarului Lumina” indică închiderea complexului în 2004; articolul din 2025 al publicației G4Media arată că edificiul a rămas în uz ca așezământ pentru copii până în 2003; interviul din 2024 cu Max Caradja Johnson plasează desființarea în 2005, în contextul politicii naționale de înlocuire a caselor de copii cu plasamentul familial. Neconcordanța este reluată mai jos, la finalul acestui capitol.

Copiii au fost dați în adopție sau transferați în case de tip familial, iar clădirile rămase libere au fost ocupate de servicii administrative: birouri pentru combaterea delincvenței juvenile și a violenței domestice, comisii pentru asistența persoanelor la domiciliu, pentru venitul minim garantat și pentru evaluarea gradului de handicap, precum și sediul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1. Din vechea funcțiune a supraviețuit Centrul Maternal „Sfânta Ecaterina”, cu treisprezece spații de locuit pentru cupluri mamă-copil. Ulterior, în incintă au funcționat și Direcția de Stare Civilă și Centrul de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog al sectorului 1.

Proiectul „Leagănul Ecaterinei”

La 29 mai 2025, Consiliul Local al Sectorului 1 a adoptat Hotărârea nr. 97, privind aprobarea acordului-cadru de cooperare între Sectorul 1 al Municipiului București și Fundația Hope and Homes for Children România, în vederea analizei, fundamentării și implementării conceptului „Masterplan Leagănul Ecaterinei — Hub socio-educațional”. Acordul are o durată de cinci ani, iar Complexul de Servicii Sociale „Sfânta Ecaterina” urmează să fie redenumit Complexul Leagănul Ecaterinei.

Proiectul a fost elaborat de fundație împreună cu Sectorul 1 și cu o echipă de arhitecți condusă de dr. Ilinca Ghannadi și prevede împărțirea incintei în două zone. Zona A, deschisă publicului, cuprinde amenajarea curții și a traseelor pietonale ca grădină urbană, Muzeul Leagănului — amenajat în corpul principal, cu traseu expozițional despre istoria abandonului, filantropia interbelică, familiile donatoare și sistemul de protecție a copilului —, integrarea capelei în circuitul muzeal, spații de expoziții temporare la mansardă, un bistrot, un giftshop muzeal, o cantină și Clubul HOPE, spațiu educațional pentru copii și adolescenți între 6 și 18 ani.

Zona B urmează să găzduiască servicii specializate: un centru de sprijin comunitar pentru tinerii cu dependențe, un centru de recuperare pentru copii cu tulburări de comportament, spații de consiliere și formare profesională pentru părinți, centrul „Familia, întregul meu”, destinat prevenirii separării copilului de familie, și centrul „Trup și Suflet”, pentru recuperarea copiilor cu nevoi speciale, cu posibilitatea cazării temporare.

Finanțarea urmează să provină în principal din fonduri europene, cu contribuția directă a Primăriei Sectorului 1. Punerea în operă presupune relocarea serviciilor administrative existente: evidența populației și starea civilă într-un spațiu din Piața Amzei, fosta Casă a Căsătoriilor într-un spațiu administrativ, iar funcționarii Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului într-un spațiu de back-office din Piața Mureș. Proiectul a fost prezentat public de primarul Sectorului 1, George Tuță, și de directorul național al Fundației Hope and Homes for Children, Ștefan Dărăbuș.

Discrepanțe nesoluționate

Documentarea acestei monografii a fost realizată exclusiv pe baza literaturii publicate și a surselor online accesibile, fără cercetare în fondurile de arhivă. Următoarele neconcordanțe, semnalate în cuprinsul capitolelor, rămân nesoluționate și necesită verificare documentară. Anul întemeierii: 25 noiembrie 1894, în volumul Sidoniei Teodorescu, față de 25 noiembrie 1897, în majoritatea celorlalte surse. Persoana sau structura inițiatoare: Ecaterina Gh. Gr. Cantacuzino împreună cu fiicele sale, Irina Kretzulescu-Ghica, sau Societatea Filantropică „Materna”. Raportul dintre societatea Leagănului și Societatea Maternă, înființată în același an 1897 și cuprinzând Leagănul Elisabeta și Școala Maternă Principesa Maria.

Proveniența terenului: donație a Primăriei Capitalei, în 1900, față de teren al statului pe moșia Herăstrău. Anul deciziei de construire a institutului-model: 1889, dată anterioară întemeierii și probabil eroare tipografică pentru 1899. Datarea construcției: 1899, 1900 sau 1902, fără indicarea momentului recepției în niciuna dintre surse. Referința stradală: „strada Aurelian”, în reportajul din 1929, față de adresa actuală de pe Bulevardul Mareșal Averescu. Numărul corpurilor de clădire: șapte pavilioane, ultimul în 1985, față de două inițiale ajunse la douăsprezece.

Distincțiile de la Expoziția universală de la Paris din 1900: medalie de aur, medalie de bronz sau ambele — ultima variantă, consemnată de studiul din 2002 pe baza biografiei lui George Bengescu, le poate concilia pe celelalte două. Anul afilierii la Uniunea Internațională de Protecție a Copilului de la Geneva: 1929 sau 1927. Datarea capelei: sfințire la 23 noiembrie 1901 față de finalizarea construcției în 1903. Prezența turlei: o singură sursă precizează că edificiul este lipsit de turlă. Atribuirea icoanelor împărătești lui Dimitrie Belizarie, pictor născut în 1880, care la data sfințirii avea circa douăzeci de ani și a cărui primă lucrare consemnată bibliografic datează din 1911. Anul închiderii capelei și succesiunea funcțiunilor: 1948 și depozit continuu, față de 1953 sală de mese, apoi spălătorie, apoi magazie.

Pavilionul cedat Societății de Cruce Roșie: 1916, în timpul Primului Război Mondial, față de al Doilea Război Mondial, cu cifre identice — un pavilion, 22 de luni, peste 1.500 de răniți. Vârsta Ecaterinei Caradja la momentul răpirii: trei ani sau doi ani și jumătate. Anul regăsirii: 1908 sau 1906. Cauza morții Irinei: embolie la naștere sau febră puerperală, cu data de 21 iulie 1906. Anul naționalizării: 1948 sau anii ’50. Anul încetării funcțiunii de leagăn: 2003, 2004 sau 2005.

Personaje

• Ecaterina Cantacuzino, născută Băleanu (1844—1923), soția prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino. Președintă a societății care a administrat Leagănul și finanțatoare a lucrărilor de construcție a ansamblului de la Șoseaua Kiseleff. În timpul Primului Război Mondial a susținut întreținerea copiilor din veniturile sale particulare.
• Irina Cantacuzino, căsătorită Kretzulescu, apoi Ghica (circa 1869—1906), fiica cea mare a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Casieră a comitetului fondator și donatoare a fondurilor pentru construirea capelei. Sursele îi atribuie inițiativa înființării așezământului, ca răspuns la răpirea unicei sale fiice de către primul soț, Radu Kretzulescu. Recăsătorită cu Nicolae Ghica, fiul lui Ion Ghica, a murit la 36 de ani la nașterea celui de-al patrulea copil.
• Ecaterina Caradja, născută Cantacuzino (1893—1993), fiica Irinei. Răpită în copilărie și crescută sub identitate falsă în așezăminte din Franța și Anglia, regăsită și readusă în țară, căsătorită în 1914 cu prințul Constantin Caradja. A condus Leagănul în perioada interbelică, a introdus plasamentul familial în România și a creat Așezămintele Prahova. În al Doilea Război Mondial a sprijinit aviatorii aliați doborâți în zona Ploiești, primind supranumele „Îngerul de la Ploiești” și, în 1977, medalia americană „George Washington”. A părăsit România în 1952 și s-a stabilit în Texas; s-a întors după 1989 și a murit în fostul așezământ.
• Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832—1913), supranumit Nababul, primar al Bucureștiului, deputat, senator și prim-ministru al României. Bunic matern al Ecaterinei Caradja, a coordonat căutarea nepoatei răpite și a crescut-o după readucerea ei în țară.
• Ion D. Berindey (1871—1928), arhitect, fiul arhitectului Dumitru Berindey. Diplomat la Paris în decembrie 1897, profesor onorific la Școala de Arhitectură între 1900 și 1906. Autorul proiectului Leagănului „Sfânta Ecaterina” și al capelei acestuia — prima sa lucrare în stil neoromânesc —, precum și al Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei, al vilei Vasile Gănescu și al azilului „Regina Elisabeta” din Aleea Căldărușani.
• Dimitrie Belizarie, pe numele real Dumitru Belizarie Paraschivescu (1880 sau 1883 — 1947), pictor bisericesc, expert în artă bizantină al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române și susținător al stilului neobizantin. Autorul picturii Catedralei Patriarhale din București (1932—1935). Icoanele împărătești ale capelei Leagănului îi sunt atribuite, cu rezervele de cronologie semnalate în capitolul consacrat capelei.
• Toma (Thoma) Ionescu, medic, secretar al comitetului fondator din 1897. Sursele consultate nu precizează dacă este vorba despre chirurgul Thoma Ionescu (1860—1926), întemeietorul școlii chirurgicale românești; identificarea este probabilă, dar neconfirmată.
• Mihail Mirinescu, medic al așezământului în perioada de început.
• Doctorul Oreviceanu, medic-șef al instituției în 1929, autorul observației privind distorsionarea statisticii mortalității infantile prin transferul tardiv al copiilor găsiți.
• Doamna Caragea, administratoare delegată a Leagănului în 1929 și consilieră a Municipiului Capitalei; adresa ei din strada Basarabiei nr. 12 figura printre punctele de primire a donațiilor.
• Doamna Catargi, președintă a comitetului societății în 1929. Alexandra B. Catargi, fiica Ecaterinei Cantacuzino, apare între inițiatoarele institutului din 1894, potrivit volumului Sidoniei Teodorescu; sursele nu permit stabilirea identității dintre cele două.
• Teodora Văcărescu, vicepreședintă a comitetului fondator din 1897.
• Elisabeta a României (1843—1916), regină, președintă de onoare a așezământului. Întemeietoare a unei ample rețele de societăți și instituții de binefacere, tratată în capitolul consacrat patronajului regal.
• Elena, Regina-mamă a României, autoarea mesajului de sprijin publicat în „Darea de seamă” a Leagănului pe anul 1942.
• Ștefan Sava, preot al capelei „Sfânta Ecaterina”, ajuns aici în 1998 ca student voluntar și principalul artizan al reabilitării lăcașului.
• Constantin Galeriu (1918—2003), preot la biserica „Sfântul Silvestru”, care a trimis în 1998 grupul de voluntari la leagăn.
• Mirela-Daniela Tîrnă, muzeograf la Muzeul Național Cotroceni, autoarea studiului despre activitățile filantropice ale Reginei Elisabeta publicat în volumul XVI al seriei „București. Materiale de istorie și muzeografie” (2002).
• Sidonia Teodorescu, arhitect, autoarea volumului consacrat lui Ion D. Berindey în seria „Mari arhitecți bucureșteni” (Editura Vremea, 2014), sursa principală pentru datarea și descrierea ansamblului.
• Georgeta Filitti, istoric, Gabriela-Elena Petrescu și Ruxandra Nemțeanu, arhitect, autorii cercetării documentare realizate pentru expoziția organizată de Muzeul Abandonului în clădirea fostului leagăn, în 2022.
• Max Caradja Johnson, nepot al prințesei Ecaterina Caradja, sursa mărturiilor de familie privind istoria interbelică și postbelică a așezământului.
• Ilinca Ghannadi, arhitect, coordonatoarea echipei care a elaborat masterplanul „Leagănul Ecaterinei”, și Ștefan Dărăbuș, director național al Fundației Hope and Homes for Children România.

Bibliografie

• Mirela-Daniela Tîrnă, Activitățile filantropice ale Reginei Elisabeta a României — „Mamă a Patriei”, în „București. Materiale de istorie și muzeografie”, XVI, Muzeul Municipiului București, 2002, p. 341—345 (volum tipărit)
• Sidonia Teodorescu, Mari arhitecți bucureșteni — Ion D. Berindey, Editura Vremea, București, 2014 (volum tipărit)
• George Bengescu, Din viața Majestății Sale Elisabeta, Regina României, Editura Librăriei Socec & Comp., București, 1906 (volum tipărit)
• Ion Tik, Leagănul Sf. Ecaterina, în „Ilustrațiunea Română”, noiembrie 1929 (volum tipărit)
• Cristiana Trică, Povești din Bellu, Editura Vremea, București, 2022 (volum tipărit)
• Augustin Păunoiu, Capela „Sfânta Ecaterina” din București: Drumul de la ruină la oază de speranță (Ziarul Lumina)
• Antoaneta Dohotariu, Ecaterina, prințesa răpită. Incredibilul destin al nepoatei Nababului (B365)
• Alina Mihai, Fostul orfelinat „Sfânta Ecaterina” de la Arcul de Triumf, proiectat să fie transformat prin regenerare urbană într-un campus cu două zone (G4Media)
• Leagănul De Copii Nr. 1 (Sf. Ecaterina), București (Muzeul Abandonului)
• Ecaterina Caradja Cantacuzino, 1893—1993 (Muzeul Abandonului)
• Leagănul Sfânta Ecaterina, ultima casă a prințesei Ecaterina Caradja (Dosare Secrete)
• Leagănul Sf. Ecaterina, un reportaj emoționant din anii ’20 (Dosare Secrete)
• Leagănul Ecaterinei, un hub socio-educațional modern, printr-un parteneriat public-privat pentru comunitate (Primăria Sectorului 1)
• Hotărârile Consiliului Local în anul 2025 (Primăria Sectorului 1)
• Primăria vrea să cedeze două clădiri către Fundația Hope and Homes, pentru a crea un „hub socio-educațional” (Buletin de București)
• Obștea crescută sub ocrotirea Sfintei Ecaterina (Basilica)
• Leagănul Sfânta Ecaterina (Asociația Leagănul Sfânta Ecaterina Caradja Cantacuzino)
• Centrul de Plasament „Sfânta Ecaterina” (Monumente România)
• BERINDEY (BERINDEI), Ion (Ioan) D. (Fundația META)
• Capela Sfânta Ecaterina din București (Wikipedia)
• Ion D. Berindey (Wikipedia)
• Dimitrie Belizarie (Wikipedia)
• Biserica Cașin (Wikipedia)
• Bucureşti. Leagănul Sf. Ecaterina (iMAGO Romaniae)
• Dumitru (Dimitrie) Berindey (Berindei) (META)
• Dimitrie Berindei (Arhiva de Arhitectură)
• Familia Berindei. Portretul unor aristocrați ai spiritului. Convorbiri cu academicianul Dan Berindei
• Ion D. Berindey (1871-1928) (META)
• Ion D. Berindey ne dezvăluie bogăția din Bucureștiul aristocrat
• Ion D. Berindey (de Sidonia Teodorescu)
• Ion D. Berindey (1871-1928)
• Traseul Cultural Berindey – micul PARIS cu adevarat
• Traseul Cultural Ion D. Berindey (Răzvan Lăcraru)
• Arhitectul Ion D. Berindei
• Ion D. Berindey (Wikipedia)
• Ion D. Berindey - o figură remarcantă în arhitectura română
• Reședințe Bucureștene - arhitect Ion D. Berindey
• ION D. BERINDEI, 150 DE ANI DE LA NAȘTERE
• Ion D. Berindey (Arhitectură, Restaurare și Urbanism în România - grup Facebook)
• Ion D. Berindey - un arhitect pentru secole | Clădirile care fac cinste României
  
• Arhitect BERINDEY (BERINDEI), Ion (Ioan) I. - META
• Ion I. Berindei - Arhiva de Arhitectură
• BERINDEY (BERINDEI), Ion (Ioan) D. (META)
• Reședințe bucureștene în stil Berindey

2024:

Construit la iniţiativa doamnei Ecatherina Cantacuzino şi a altor personalităţi ale perioadei, leagănul este organizat în pavilioane unite de paliere închise cu colonade neoromâneşti şi ferestre. Arhitectul Ion D. Berindey a proiectat şi o capelă neoromânească amplasată diametral opus faţă de intrarea principală, ansamblul păstrându-şi coerenţa din punct de vedere stilistic. Din cauza umidităţii, interiorul capelei nu s-a păstrat. Basorelieful situat în axul intrării sub streaşina acoperişului surprinde o secvenţă din viaţa Sfintei Ecaterina, ţinând Sfântul Prunc în braţe. (Ghid Turistic)