Institutul „Doamna Elisabeta Știrbey”
Prima școală de fete cu predare în limba română din București
Notă: în sursele studiate se face adesea referire la clădirea "din str. Justiției nr. 53", ca făcând parte din ansamblul "Institutul Doamna Elisabeta Stirbey". Credem că se referă la casa care este astăzi alături, în str. Justiției nr. 55A, și nu clădirea mai îndepărtată de la nr. 53. În textul de mai jos am păstrat numerotarea poștală menționată în surse, dar, foarte probabil, prin "53" va trebui să înțelegeți actualul "55A". (n.r. apr. 2026)
Cronologie arhitecturală
Ctitorul și fondatoarea instituției
Institutul a fost întemeiat de Elisabeta (Safta) Cantacuzino-Pașcanu (1805–1874), devenită, prin căsătorie, doamnă a Țării Românești. Elisabeta s-a născut în 1805, fiică a Elenei Brâncoveanu (1787–1809), stră-strănepoată a domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688–1714), și a marelui spătar moldovean Grigore Cantacuzino-Pașcanu (1779–1808). Prin linia maternă, era nepoată a marelui ban de Craiova, Grigore Brâncoveanu (1770–1832), ultimul descendent pe linie masculină purtând numele Brâncoveanu. Ambii părinți au murit timpuriu, iar Elisabeta a crescut înzestrată generos de unchiul său. S-a căsătorit cu Barbu Știrbey la Brașov în toamna anului 1821, perioadă a refugiului marilor familii în contextul Zaverei. Cuplul s-a stabilit la București în 1825, în casa de pe Calea Mogoșoaei care va deveni ulterior Palatul Domnesc Știrbey.
În 1839, Elisabeta Știrbey a tradus în română, sub anonimat, semnând „o mumă”, lucrarea autoarei franceze Jeanne Campan intitulată „Pentru educația copiilor”. Această preocupare pentru educație s-a concretizat, patru ani mai târziu, în întemeierea primei școli de fete cu predare în limba română din București. Implicarea sa directă în viața instituției includea și demonstrarea lucrului de mână elevelor. Soțul ei, Barbu Știrbey, domn al Țării Românești în perioadele 1849–1853 și 1854–1856, a fondat la rândul său, prin decret din 1851, Pensionatul Domnesc de Fete, precursorul Școlii Centrale de Fete – o instituție distinctă, cu profil diferit, destinată inițial fiicelor marilor demnitari.
Istoricul instituției
La 14 mai 1843 apărea în „Vestitorul Românesc” un anunț în care marea logofeteasă Safta Știrbei anunța decizia de a întemeia, cu sprijinul mai multor persoane binevoitoare, un „așezământ pentru fetele sărmane”. Instituția a fost fondată la 18 mai 1843 sub denumirea „Așezământulu Elisabetanu, externatul de fete” și a funcționat exclusiv pe cheltuiala fondatoarei. Regulamentul intern prevedea un program de 12 ore pe timpul verii și 9 ore iarna. Absența nemotivată de trei ori atrăgea excluderea. Examinările publice aveau loc de două ori pe an, cu vacanțe de două săptămâni după sesiuni și o vacanță de vară de la 15 iulie la 16 august.
Localizarea primului sediu nu este documentată cu certitudine. Cercetătorii presupun că instituția și-a avut începuturile la Hanul Șerban Vodă, unde, cu binecuvântarea stareșului de la Cotroceni, doamna Știrbey întemeiase un cămin pentru 100 de fete sărace – „o prefigurare a Azilului Elena Doamna, de mai târziu” (Emanuel Bădescu). Zona nu era întâmplătoare: în proximitate se aflau proprietățile familiei Grigore și Safta Brâncoveanu, Spitalul Brâncovenesc (1835), azilul și Biserica Domnița Bălașa, precum și proprietăți ale familiei Fotache Știrbei (?–1828), ctitorul Bisericii Sf. Ilie Rahova.
În mai 1850 a fost deschisă o a doua școală de fete, în Mahalaua de Negru, în casele Periețeanu închiriate. Mutarea în sediul de pe actuala stradă a Justiției (fostul Pod al Calicilor) a avut loc probabil în jurul anului 1856, după achiziționarea caselor de la porucicul Nicolae Lahovary (1816–1883). În 1850, Romano Dionisie publica un abecedar de 76 de pagini: „Abecedar pentru asezămintele elisabetane. Întemeiate de Prea Înălțata Doamna noastră Elisabeta Știrbeiu”, tipărit la Tipografia Colegiului Sf. Sava. Actul de donație din 1871 transferă în proprietatea deplină a institutului casele de pe „strada Caliti” și jumătate din moșia Elisabeta din județul Teleorman, instituția primind denumirea definitivă „Institutulu Elisabeta Domna”.
Exemplul primei școli de fete a generat un efect imediat în București: urmașii familiei Brâncoveanu, consângeni cu familia Știrbey, au deschis după același model câte o școală de fete în fiecare culoare a Capitalei, unde au funcționat ca profesoare multe dintre absolventele institutului, consemnat în „Familia” (anul XXI, nr. 27, iulie 1885, p. 322). Dorința fondatoarei a fost să lase instituția în grija fiului ei, Alexandru B. Știrbey (1837–1895). Ulterior, de administrarea școlii s-a ocupat prințul Dimitrie B. Știrbey (1842–1913), fratele lui Alexandru. Din 1930, patronajul era al prințului Barbu A. Știrbey (1872–1946), fiul cel mare al lui Alexandru B. Știrbey și nepotul doamnei Elisabeta.
Descriere arhitecturală și evoluția construcției
Ansamblul, compus din două imobile la adresele strada Justiției nr. 53 și nr. 55, a traversat mai multe etape de construire și transformare, acoperind un interval de aproape un secol. Primul dosar de arhivă identificat (1876) descrie o clădire pe strada Craiovei nr. 64 (suburbia Bisericii Albe-Postăvaru, culoarea de verde), condusă de directorul Limburg și necesitând reparații urgente de tencuieli și învelitoare.
Clădirea principală de la nr. 55 a fost construită în 1895, pe baza proiectului realizat de inginerul M. Anatoly. Planul descrie un corp parter, de zid masiv, acoperit cu metal, retras 6 m față de noua aliniere a străzii Justiției. Programul funcțional cuprindea 4 clase, o garderobă și un hol. Fațada prezenta ferestre lărgite cu ancadramente și ușa principală în arc rotund cu decorație împletită.
În 1912 s-a construit, după planurile conductorului I. Călugăreanu, o locuință parter pentru institutoarele școlii (astăzi adresa nr. 53), proiectată în același spirit cu fațada din 1895; detaliile decorative se limitează la ancadramentele ferestrelor și ale intrării principale. În iulie 1930, arhitectul Statie Ciortan a depus cerere pentru supraetajarea corpului școlar din 1895, necesară datorită funcționării atât a cursurilor primare cât și a celor gimnaziale. Finanțarea parțială provenea de la părinții elevelor, întrucât, după reforma agrară, institutul pierduse veniturile moșiei donate de fondatoare.
Etajul adăugat prin proiectul Ciortan era compus din 4 clase, un vestibul și o cancelarie. Fațada etajului nou diferă de cea a parterului din 1895 prin ancadramente dreptunghiulare, câte un pervaz sub fiecare fereastră și un balcon central deasupra intrării principale, deasupra căruia se afla inscripția „Așezământul Știrbei Doamna” (astăzi dispărută). O cornișă decorată cu un brâu în piatră marchează separarea nivelurilor. Planul de situație din 1930 indica, pe lângă corpul școlii, locuința directoarei (fosta casă a institutoarelor), o toaletă atașată laturii din spate stânga și dependințe pe latura dreaptă, lângă gardul despărțitor.
Fațada actuală a corpului principal datează astfel din 1930, reprezentând forma finală a construcției din 1895 supraetajate de Statie Ciortan. Corpul de la nr. 55 este consemnat în Planul Orașului București din 1895–1899, iar ediția din 1911 a aceluiași plan menționează explicit „Institutul Doamna Stirbei” și include și clădirea de la nr. 53.
Arhitecți și constructori
Succesiunea administratorilor și proprietarilor
Starea actuală și demersuri de protecție
La data documentării (2018–2019), ansamblul se afla într-o stare avansată de degradare: ferestre sparte, acoperiș distrus, tencuieli căzute, clădire abandonată și transformată în focar de infecție. Clădirile adiacente de la nr. 57 fuseseră deja demolate ilegal, fără autorizație de demolare, în toamna anului 2018. Imobilele sunt situate în zona protejată nr. 86, Antim, dar nu figurau în Lista Monumentelor Istorice. Ministerul Educației și Ministerul Culturii au comunicat că imobilul nu se afla în administrarea lor și că nu au competențe de intervenție.
La 13 februarie 2019, senatorul USR Vlad Alexandrescu a solicitat Ministerului Culturii clasarea de urgență a ambelor clădiri de la nr. 53 și nr. 55 ca ansamblu al primei Școli de fete cu predare în limba română. Totodată, a sesizat Inspectoratul de Stat în Construcții cu privire la demolarea ilegală de la nr. 57. Potrivit Normei metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice, clădirea de la nr. 55 a primit în cadrul demersului din 2019 următoarele evaluări: „valoare medie” pentru vechime (construită în 1895); „valoare mare” pentru coerența stilistică și compozițională; „valoare mare” pentru raritate și unicitate; „valoare foarte mare” pentru valoarea memorial-simbolică.
Surse și bibliografie
2008:
2022:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.