Grădina Casei Librecht-Filipescu (Casa Universitarilor)
Grădina Casei Cesar Librecht (Liebrecht) – Gheorghe Filipescu ocupă interiorul insulei urbane delimitate astăzi de străzile Dionisie Lupu, Arthur Verona și Jean-Louis Calderon, în zona centrală a Bucureștiului, între Piața Universității și Piața Romană, în vecinătatea Grădinii Icoanei și a Pieței Alexandru Lahovari. Casa, cu adresa pe Strada Dionisie Lupu nr. 46, este monument istoric de importanță națională, iar grădina face parte integrantă din ansamblu. Împreună, ele alcătuiesc una dintre puținele reședințe bucureștene din secolul al XIX-lea care și-au păstrat, în linii mari, relația originară dintre clădire și grădina care o înconjoară. Din 1947, proprietatea este sediul Casei Universitarilor, aflată în administrarea Universității din București.
Terenul și prima grădină (1846–1866)
Vechea livadă din mahalaua Pitar Moș
La mijlocul secolului al XIX-lea, terenul se afla în mahalaua Pitar Moș, între fostele ulițe Ulierului, actuala stradă Dionisie Lupu, și Icoanei. Documentele de proprietate consemnează că, în 1846, parcela aparținea logofătului Gheorghe, care a deținut-o până în jurul anului 1852, și că pe ea exista o livadă. Zona avea încă un caracter semirural, cu loturi mari, case boierești retrase de la stradă și grădini întinse, iar spre sud se întindea un teren liber, cunoscut în epocă drept Maidanul Stăpânirii, care avea să fie parcelat abia după 1870.
Livada logofătului Gheorghe este primul strat cunoscut al grădinii de astăzi. Caracterul de teren plantat cu pomi fructiferi s-a păstrat și în etapele următoare, iar componenta pomicolă a revenit în prim-plan în perioada Filipescu, când grădina a devenit cunoscută în București pentru colecțiile sale de fructe. Această continuitate a folosinței, de la livada de la mijlocul secolului al XIX-lea la grădina horticolă de la sfârșitul aceluiași secol, a fost reluată ca temă și de proiectul de restaurare câștigător în 2026, care propune recuperarea unei livezi în partea de sud a grădinii.
Reședința lui Cezar Librecht
Între 1860 și 1865, pe teren a fost ridicată reședința lui Cezar Leopold Librecht (1820–1890), de origine belgiană, director general al Poștelor și Telegrafelor și unul dintre apropiații domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Venit în Principate în anii 1850, Librecht a acumulat în câțiva ani o avere considerabilă, iar presa și memorialistica epocii l-au descris ca pe un personaj influent și controversat al regimului lui Cuza. Reședința de pe ulița Ulierului, cu fațadele sale crenelate, a fost concepută ca o locuință de reprezentare, care să se distingă net de casele boierești tradiționale din jur.
Proiectul este atribuit arhitectului Luigi Ludovic Lipizer (circa 1825–1864), originar din spațiul dalmat, cu legături la Trieste, stabilit la București la sfârșitul anilor 1850. Lipizer este autorul propriei case neogotice de pe Strada Stelea Spătarul nr. 10 (1859–1862), iar prin comparație stilistică i se atribuie și Vila Bosianu, actualul Observator Astronomic din Parcul Carol. La Casa Librecht, arhitectul a așezat clădirea pe frontul străzii Dionisie Lupu, lăsând în spatele ei o suprafață amplă de teren pentru grădină, astfel încât relația dintre casă și grădină a fost de la început o componentă esențială a compoziției.
Grădina din perioada Librecht
Memorialistul Victor Bilciurescu, care a cules mărturiile bătrânilor din vremea lui Cuza, descrie proprietatea ca pe o casă mare, în formă de cetate cu creneluri pe tot perimetrul acoperișului, care ocupa o porțiune însemnată de teren pe frontul străzii, „în suprafață de mai bine de un pogon și cu o vegetație seculară”. Un pogon reprezenta, în Țara Românească, aproximativ 5.000 de metri pătrați. Potrivit aceleiași surse, averea lui Librecht îi înlesnise ridicarea casei, amenajarea parcului și construirea unor dependințe care, singure, „ar fi putut sluji de locuință unui gospodar înlesnit”.
Grădina din această primă etapă ocupa partea de nord a insulei urbane de astăzi, în spatele casei și de-a lungul străzii Dionisie Lupu, și includea o parte din vegetația matură moștenită de la vechea livadă. După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866, Librecht și-a pierdut protecția politică, a părăsit țara, iar averea i-a fost confiscată. Potrivit lui Bilciurescu, statul a permis o vreme vizitarea casei contra unei taxe de intrare de un sfanț, înainte ca proprietatea să fie scoasă la licitație și adjudecată, în 1866, de Gheorghe C. Filipescu.
Grădina Filipescu (1866–1943)
Noul proprietar și extinderea domeniului
Gheorghe C. Filipescu (1840–1902), fiul marelui ban Iordache Filipescu, fusese adjutant al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, iar din 1866 a devenit mareșal al Curții principelui, ulterior regelui Carol I, funcție pe care a ocupat-o până la moartea sa, în 1902. A fost unul dintre puținii apropiați cărora suveranul le acorda apelativul de „prieten”. Cumpărată la licitație, reședința de pe Strada Dionisie Lupu a devenit casa familiei Filipescu și unul dintre locurile de întâlnire ale societății bucureștene din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
După 1870, Filipescu a extins considerabil proprietatea spre sud. Primăria a parcelat partea sudică a Maidanului Stăpânirii în 19 loturi, scoase la licitație; Filipescu a cumpărat mai întâi 8 dintre acestea, iar ulterior și celelalte 11. Prin această operațiune, domeniul a ajuns să ocupe practic întreaga insulă urbană cuprinsă între străzile de astăzi Dionisie Lupu, Arthur Verona și Jean-Louis Calderon, iar grădina și-a dobândit întinderea pe care o păstrează, în linii mari, și astăzi. În 1884, Gheorghe C. Filipescu s-a căsătorit cu Lydia Hangerli (1864–1943), fiica principelui Nicolae Hangerli.
Compoziția grădinii
Grădina Filipescu a fost amenajată în stil liber, influențat de moda romantică, după principiile de organizare specifice grădinilor bucureștene din secolul al XIX-lea. Elementul central era o peluză amplă de reprezentare, tratată destul de formal și decorată cu grupuri și exemplare solitare de specii indigene și exotice. În jurul acesteia, spațiile perimetrale, cu masive de arbori și arbuști, închideau fizic și vizual curtea, creând un cadru intim, izolat de străzile din jur. Aleile urmau trasee curbe, iar casa domina compoziția dinspre nord, cu terasa sa orientată spre peluză.
Fotografiile de epocă realizate de Franz Duschek permit identificarea unor elemente concrete ale amenajării: exemplare de tisă care încadrau peluza, un aliniament de trandafiri altoiți pe tulpină, vase cu dracene și o pergolă acoperită cu viță de Canada. Una dintre fotografii îl surprinde pe regele Carol I alături de Lydia și Gheorghe Filipescu pe terasa dinspre grădină, încadrați de două vase cu palmieri. Cronicile mondene ale vremii pomeneau arborii stufoși care păstrau răcoarea și abundența florilor, între care trandafiri, liliac, anemone și rezeda.
Livada, serele și grădinarul Jean Vermeulen
Pe lângă grădina de agrement, domeniul Filipescu avea o importantă componentă horticolă, cu livadă, culturi de legume și flori și sere, ridicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și estimate astăzi la o vechime de aproximativ 150 de ani. Grădinarul-șef al proprietății era Jean Vermeulen (numele apare în presa vremii și în forma Vermeullin). Potrivit relatării lui N. R. Danilescu, la Expoziția Agricolă și Industrială din București din 1882, G. C. Filipescu a prezentat o colecție de fructe remarcabilă prin număr și varietate: 40 de soiuri de pere, 6 de mere, 4 de struguri și 2 de smochine, la care se adăugau zmeură și cantalupi.
Presa epocii confirmă reputația grădinii și funcția ei de pepinieră. În noiembrie 1881, ziarul „Românul” publica un anunț intitulat „Pomi roditori și plante din renumita grădină Filipescu”. Era semnat de grădinarul Jean Vermeulen, cu numele scris Vermeullin, și indica adresa „Grădina Filipescu, strada Dionisie 42”, vechea numerotație a proprietății. Anunțul oferea o colecție de pomi fructiferi altoiți la bază (peri, meri și piersici), proveniți din colecții din Franța, Belgia, Anglia și America, mulți dintre ei din soiuri încă necunoscute în România. Mai oferea zmeură și fragi din soiuri englezești și franțuzești, care rodeau până toamna, precum și o colecție de trandafiri cu peste 59 de soiuri, în culori noi. Patru ani mai târziu, în octombrie 1885, ziarul „Universul” consemna o medalie de aur pentru pomii și trandafirii de pe domeniul Filipescu.
Garden-party-urile și perioada Lydiei Filipescu
În anii 1880, grădina a găzduit garden-party-uri la care participau regele Carol I și regina Elisabeta. Cronicarul monden Claymoor, pseudonimul lui Mișu Văcărescu, descria aceste reuniuni în ziarul „L’Indépendance Roumaine”, insistând asupra atmosferei grădinii, a eleganței gazdelor și a momentului în care, la apusul soarelui, suveranii își luau rămas-bun de la invitați. Pentru elita bucureșteană a sfârșitului de secol al XIX-lea, grădina de pe Strada Dionisie Lupu a fost astfel unul dintre principalele spații de sociabilitate în aer liber din centrul orașului.
După moartea mareșalului, în 1902, nuda proprietate a domeniului a fost lăsată Eforiei Spitalelor Civile, iar Lydia Filipescu a continuat să locuiască în casă și să îngrijească grădina până la moartea sa, în 1943. Este descrisă de contemporani ca o pasionată a florilor, în special a ghioceilor, și, potrivit unor relatări, trimitea regulat flori Reginei Maria. În 1914 a înființat Fundația „George și Lydia Philippescu”, destinată sprijinirii orfanilor. Prin testamentul soților, după 1943 proprietatea, inclusiv inventarul botanic al grădinii, a trecut în administrarea Eforiei Spitalelor Civile.
De la Eforie la Casa Universitarilor (1943–2025)
Naționalizarea și noua destinație
Perioada în care proprietatea s-a aflat în administrarea Eforiei Spitalelor Civile a fost scurtă. În 1947, clădirea a fost dată în folosința cadrelor didactice universitare, pentru care s-au amenajat săli de lectură și de conferințe, un cinematograf și un restaurant, iar în 1948 imobilul a fost naționalizat. De atunci funcționează sub numele de Casa Universitarilor. Grădina și-a pierdut funcția de reprezentare privată și pe cea productivă, devenind spațiu de recreere pentru comunitatea universitară, cu o terasă de vară de circa 120 de locuri, folosită și pentru recepții și evenimente.
În aceeași perioadă, unitatea domeniului a fost întreruptă. Partea de sud a fostei grădini, legată istoric de componenta horticolă, a ajuns în folosința societății Decoflora, astfel încât ansamblul a fost împărțit în două entități distincte: Casa și Grădina Universitarilor, respectiv Grădina Decoflora. În curte au apărut, în timp, construcții-anexă, împrejmuiri și alei betonate, fără legătură cu amenajarea istorică, care au fragmentat grădina și au afectat perspectiva dinspre casă. O fotografie din 1955 păstrată de Casa Universitarilor arată ansamblul în primii ani ai noii destinații.
Litigiul și starea grădinii în anii 2010
În 2007, dreptul de proprietate asupra Casei Universitarilor a revenit Universității din București. Partea de grădină aflată în folosința Decoflora a rămas însă obiectul unui litigiu între Universitate și această societate, intrată în procedură de insolvență în septembrie 2016. În acest interval, grădina a fost descrisă ca un spațiu verde semi-abandonat, cu acces restricționat, subutilizat și practic necunoscut publicului, deși se află la câțiva pași de Bulevardul Magheru și de Grădina Icoanei.
În 2016–2017, arhitecții peisagiști Simina Stan și Alexandru Mexi au publicat în revista „Arhitectura” un studiu dedicat restaurării peisagistice a grădinii istorice Liebrecht-Filipescu. Măsurătorile dendrometrice preliminare au indicat prezența unor arbori cu vârste de aproximativ 110–130 de ani, proveniți probabil din amenajările de secol XIX. Autorii au recomandat studii de arheologie a peisajului și au propus transformarea grădinii într-un spațiu public, cu centru botanic, grădini comunitare, ateliere de grădinărit, parc dendrologic și seră cu cafenea, precum și eliminarea gardurilor și a aleilor betonate, astfel încât grădina să funcționeze ca o continuare a Grădinii Icoanei.
Redeschiderea temporară și situația dinaintea concursului
Între 29 septembrie și 2 octombrie 2022, grădina a fost deschisă publicului ca spațiu central al festivalului Unfinished, organizat de Fundația Eidos în colaborare cu Universitatea din București. Pentru acest eveniment au fost reamenajate temporar mobilierul, spațiile verzi și galeriile serelor, prezentate atunci ca având o vechime de 151 de ani. Cei aproximativ 4.000 de metri pătrați de spațiu verde folosiți de festival au găzduit dezbateri, concerte, spectacole și instalații artistice, iar evenimentul a readus grădina în atenția publicului bucureștean.
Documentația concursului din 2026 descrie situația existentă a ansamblului: un sit de aproximativ 1,5 hectare, din care circa 8.900 de metri pătrați reprezintă spațiu verde, aflat într-o stare medie și, pe alocuri, precară. Pe sit se găsesc clădirea principală, serele vechi, un pavilion de grădină (foișor) cu valoare culturală și memorială, terasa cu restaurant și mai multe corpuri-anexă. Tema a împărțit grădina în zone distincte, între care grădina cu caracter istoric, cu cerințe sporite de întreținere, și fosta zonă de producție horticolă din sud, destinată unui parc cu teatru de vară.
Concursul internațional din 2026 și proiectul de restaurare
Organizarea concursului
La 30 aprilie 2026, Universitatea din București, în calitate de beneficiar, și Ordinul Arhitecților din România, ca organizator, au lansat concursul internațional de soluții pentru refuncționalizarea Grădinii Casei Universitarilor, primul concurs internațional organizat de Universitate. Coordonatorul concursului a fost arhitecta Mirona Crăciun. Tema a cerut restaurarea grădinii în acord cu nevoile actuale, revitalizarea serelor vechi și refuncționalizarea corpurilor-anexă din curte, pentru transformarea ansamblului într-un spațiu multifuncțional destinat activităților culturale și educaționale. Clădirea Casei Universitarilor nu a făcut parte din temă, urmând să beneficieze de un proiect separat de restaurare.
Calendarul a cuprins vizita pe sit din 16 mai, termenul de predare a proiectelor din 17 iulie, jurizarea din 24–27 iulie și anunțarea rezultatelor la 28 iulie 2026. Juriul a fost prezidat de arhitectul Kázmér Kovács și i-a inclus pe arhitecta peisagistă Imke van Hellemondt, arhitecta Francesca Torzo, istoricul de peisaj Giuseppe La Mastra, arhitectul urbanist Toader Popescu, arhitectul Sorin Istudor și rectorul Marian Preda, ca reprezentant al Universității. Au fost depuse 36 de proiecte din România, Italia, Franța, Spania, Belgia, Polonia, Marea Britanie și Chile, dintre care 31 au intrat în evaluare.
Proiectele premiate
Premiul I a revenit proiectului nr. 124, al Biroului Individual de Arhitectură Vlad Sebastian Rusu din Cluj-Napoca, premiu însoțit de contractul de proiectare. Premiul al II-lea a fost acordat asocierii PRODID și AIM Studio de Arhitectură, cu o echipă condusă de arhitectul Șerban Sturdza, iar premiul al III-lea asocierii CRYPTIC.K Architects și Beros Abdul Arhitecți Asociați, cu Roberta Frumușelu, Eduard Untaru și Christian Beros. Mențiunile au revenit asocierii Metapolis Architects și Studio de Peisaj Ana Horhat și biroului Not Available, iar o mențiune onorifică biroului italian Zarcola Architetti.
Echipa câștigătoare i-a avut ca autori principali pe arhitecții Vlad Sebastian Rusu, Andra Vlădoiu, Eliza Fürjes și Robert Vasile Țonea, alături de colaboratorii în arhitectură Georgiana Condurachi și Dan Nicolae Șut și de colaboratorii de specialitate Păunița Boancă, peisagist, și Ovidiu Rusu, inginer. Biroul condus de Vlad Sebastian Rusu, cadru didactic universitar, participă de aproape 20 de ani la concursuri de arhitectură și a realizat mai multe proiecte de spațiu public la Cluj-Napoca. Soluția pentru Grădina Casei Universitarilor a fost elaborată în cinci săptămâni, pornind de la cercetarea istorică și de la analiza peisajului existent.
Conceptul „grădinii ca arhivă activă”
Proiectul câștigător pornește de la ideea grădinii ca „arhivă activă”: un peisaj istoric alcătuit din mai multe straturi, în care clădirile, vegetația matură, aleile, serele și urmele vechilor amenajări sunt tratate împreună. Juriul a apreciat „profunda înțelegere a istoriei locului” și a descris propunerea drept un „labirint stratificat al istoriei”, remarcând eliberarea grădinii prin îndepărtarea adăugirilor întâmplătoare, construite și vegetale, și reducerea amprentei intervențiilor recente. Proiectul nu propune un parc nou, ci restaurarea și reactivarea unei grădini istorice.
Prima intervenție este una de eliminare: pe baza cercetării istorice se propune îndepărtarea construcțiilor și amenajărilor care fragmentează grădina, pentru a recupera perspectiva asupra casei, deschiderea peluzei centrale și o parte din traseul inițial al aleilor. Vegetația matură valoroasă rămâne structura principală a grădinii, iar noile plantații o completează. Intervențiile sunt grupate în trei categorii: de protecție, pentru structura istorică și arborii valoroși; de completare, prin pajiști noi, plantații adaptate climatic și grădini pluviale; și de activare, prin funcțiuni culturale, educaționale și sociale în zonele care le permit.
Serele, livada și noile construcții
Serele istorice urmează să fie restaurate prin eliminarea intervențiilor ulterioare incompatibile și recuperarea configurației lor inițiale, devenind spații flexibile pentru expoziții, conferințe și ateliere, fără a-și pierde componenta vegetală. În jurul lor, în fosta zonă horticolă din sudul grădinii, proiectul propune o amenajare de tip „crâng”, care interpretează vechile livezi dispărute, cu o livadă rară, pajiști înflorite, plante aromatice și grădini comunitare. Tot aici este prevăzut un teatru de vară complet demontabil, astfel încât, după evenimente, grădina să poată reveni la configurația obișnuită.
Studiul istoric a permis deosebirea construcțiilor-anexă care contribuie la valoarea ansamblului de cele apărute ulterior, fără valoare patrimonială, acestea din urmă urmând să fie eliminate sau restructurate. Noile construcții, între care un restaurant cu terasă orientată spre piațeta Bisericii Anglicane și un hub de inovare și cercetare pentru studenți, cu un portic vegetal, sunt concepute ca structuri ușoare, modulare și reversibile, care pot fi adaptate sau îndepărtate fără a afecta monumentul. Arhitectura nouă nu imită limbajul istoric, ci preia ritmul, proporțiile și relația directă dintre interior și grădină.
Deschiderea către oraș și etapele următoare
Un element central al proiectului este redeschiderea grădinii către oraș, prin noi accese pietonale și relații vizuale cu spațiile învecinate, inclusiv cu piațeta Bisericii Anglicane și cu zona Serei Eden. Grădina este gândită ca o nouă secvență a unui traseu cultural care leagă strada Arthur Verona, Grădina Icoanei și Parcul Ioanid. Proiectul urmărește astfel reintegrarea în viața orașului a unui spațiu verde care, timp de mai multe decenii, a rămas închis în interiorul unei incinte instituționale.
După concurs urmează dezvoltarea soluției într-un proiect complet, prin aprofundarea cercetării istorice și a studiilor de specialitate, în dialog cu Universitatea și cu instituțiile de protecție a patrimoniului. Contractul de proiectare are o durată de 60 de luni. Potrivit estimărilor comunicate, etapa de avizare, necesară pentru intervențiile într-o zonă protejată, ar dura aproximativ doi ani, iar execuția încă aproximativ doi ani. Intervențiile sunt gândite etapizat, pe trei componente: grădina istorică și serele, zona destinată noilor activități culturale și universitare, respectiv accesele și relația cu orașul.
Personaje
Bibliografie
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.