Grădina Botanică Dimitrie Brândză
Originile și primele amplasamente (1855–1884)
Inițiativa înființării unei grădini botanice la București îi aparține doctorului Carol Davila, directorul Școlii Naționale de Medicină și Farmacie, care în 1855 adresează domnitorului Barbu Știrbei o solicitare formală în acest sens. Strădaniile sale nu se concretizează imediat: abia după Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul de înființare la data de 5 noiembrie 1860. Grădinii i se alocă un teren de circa 7 hectare, situat în partea stângă a Șoselei Cotroceni, adiacent Școlii de Medicină și Farmacie, cu un buget inițial de 1.000 de ducați. Organizarea spațiului ca bază didactică și de cercetare este realizată de botanistul Ulrich Hoffmann, primul director al instituției.
Hoffmann amenajează grădina ca instrument de instruire pentru elevii farmaciști și ca sursă de plante medicinale pentru farmacii, efectuând numeroase excursii botanice în zona montană a Munteniei împreună cu elevii săi; colectează în cursul acestor deplasări aproximativ 430 de specii. Între 1865 și 1866 sunt ridicate primele sere, care permit cultivarea unui număr mai mare de specii exotice. Hoffmann moare în 1866, iar conducerea grădinii este preluată de fostul său elev, profesorul dr. Dimitrie Grecescu (1841–1909), care dezvoltă instituția prin stabilirea unor relații de schimb de material vegetal cu grădini botanice din Europa și publică în 1876 primul catalog de plante al grădinii, conținând 3.700 de specii cultivate în aer liber și în seră.
În 1874, prin decizia lui Titu Maiorescu, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Grădina Botanică este mutată din amplasamentul cotrocenean în centrul orașului, pe terenurile palatului Vasile Șuțu, situate în fața Universității din București (zona corespunde astăzi Pieței Universității, unde se regăsesc statuile lui Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr, Mihai Viteazul și Spiru Haret). Instituția trece în subordinea Universității din București, funcționând pe lângă Facultatea de Științe. Conducerea este preluată de profesorul dr. Dimitrie Brândză, transferat de la Universitatea din Iași în același an. Terenul Palatului Șuțu se dovedește însă impropriu pentru o grădină botanică: spațiul este redus continuu de Primăria Capitalei, care îl fragmentează pentru instalarea de statui, iar condițiile nu permit o dezvoltare didactică și științifică adecvată.
Cu toate constrângerile de amplasament, perioada petrecută în zona Palatul Șuțu este una de acumulare științifică intensă. Între 1874 și 1875, Brândză efectuează deplasări în județele Iași, Bacău, Tutova, Ilfov, Argeș și Muscel, recoltând 650 de specii de plante publicate în 1876 în Buletinul Societății Române de Geografie sub titlul Fragmente din Flora României. În 1882 scindarea catedrei de Istoria Naturală în Zoologie și Botanică îi lasă lui Brândză conducerea disciplinei de botanică; în același an înființează o secție de botanică pe lângă Muzeul de Istorie Naturală din București și organizează primul herbar național, cu colecții provenind din mai multe surse: Edel, Szabo, Czihack, U. Hoffmann, D. Brândză. Tot în 1882 ia ființă primul muzeu botanic, adăpostit în Palatul Universității, cu herbarele personale ale lui Brândză și Hoffmann, la care se adaugă cel al doctorului Carol Davila.
Incendiul catastrofal din 24 martie 1884 distruge întreaga colecție a secției de Botanică a Muzeului Național, împreună cu herbarul. Această pierdere accelerează demersurile lui Brândză pentru obținerea unui nou amplasament adecvat. Autoritățile române cedează în același an, prin decretul nr. 659 din 28 februarie 1884, terenul din Valea Cotrocenilor — amplasamentul actual al Grădinii Botanice — împreună cu fondurile necesare amenajării.
Consolidarea pe amplasamentul actual (1884–1944)
Amenajarea noii grădini este proiectată după modelul Grădinii Botanice din Liège, Belgia, considerată la acea vreme cea mai bine dotată grădină botanică din Europa. În mai 1885, Brândză se deplasează la Liège, unde stabilește împreună cu savantul Eduard Morren, directorul instituției belgiene, planul noii grădini bucureștene, inclusiv al unui Institut Botanic prevăzut cu laboratoare, herbar, bibliotecă și amfiteatru. Lucrările la noul amplasament din Cotroceni încep în cursul anului 1885, cu sprijinul permanent al miniștrilor Dimitrie Sturdza și Titu Maiorescu. Principalele plantații de arbori și arbuști sunt realizate între 1885 și 1895; Brândză aduce personal, în botaniere și saci, colecții de plante vii din deplasări în țară și din străinătate, pe care le plantează cu mâna sa — specimene care pot fi regăsite și astăzi în colecțiile vii ale grădinii.
Prima seră în stil victorian este construită și inaugurată în 1891; tot în 1891 sunt reunite sub conducere unică Grădina Botanică și Secția de Botanică a Muzeului de Istorie Naturală, formând Institutul Botanic. Construcția Institutului Botanic, situată pe colina cu conifere, începe în 1889 și se finalizează în 1891, sub supravegherea continuă a lui Brândză. Clădirea adăpostește un amfiteatru, laboratoare didactice și de cercetare, colecții botanice, bibliotecă și spații de muzeu, dotate cu mobilier modern și aparatură comparabilă celei din principalele universități europene. Herbarul Institutului ajunge la 800.000 de specimene, devenind unul dintre cele mai mari din Europa de Sud-Est. La 7 mai 1895, Regele Carol I și Regina Elisabeta vizitează grădina și examinează colecțiile de trandafiri, sere, plante carnivore și orhidee; directorul se afla în acea perioadă la Paris pentru îngrijirea sănătății. Regele intenționează să acorde o distincție lui Brândză și colaboratorilor săi, propunere pe care botanistul o refuză, afirmând că nu au făcut decât să-și îndeplinească datoria.
Profesorul dr. Dimitrie Brândză moare la 3 august 1895 la Slănicul Moldovei, la numai 49 de ani, alături de soția sa, Natalia Brândză. Trupul îi este adus la București și înmormântat la Cimitirul Bellu. Soția devotată îi înconjoară mormântul cu o plantație originală — o mică grădină botanică îngrijită de ea personal. Conducerea Grădinii Botanice revine lui Dimitrie Grecescu, colaborator apropiat al lui Brândză. Sub directoratul lui Mihail (Mihalache) Vlădescu (1865–1944), preluat către sfârșitul anului 1895, instituția continuă să se dezvolte: în 1901 Vlădescu întemeiază prima publicație românească de botanică, Buletinul Erbarului Institutului Botanic din București, și publică în aceeași revistă un studiu monografic asupra criptogamelor vasculare din România; pe durata întregului său mandat editează Catalogul de semințe al Grădinii Botanice din București.
În 1932 Grădina Botanică trece, printr-o decizie administrativă, sub conducerea Primăriei Municipiului București, pierzând pentru o perioadă de 22 de ani legătura directă cu Universitatea și cu misiunea sa universitară. Al Doilea Război Mondial aduce pierderi grave. La 4 aprilie 1944, în cursul unui bombardament aerian aliat de amploare asupra Capitalei, sute de avioane aruncă bombe în valuri. Cei aflați în apropierea Grădinii Botanice se refugiază în parc, crezând că arborii îi vor proteja. Bilanțul este devastator: circa 800 de morți în perimetrul grădinii și în imediata vecinătate, sere distruse, arbori mutilați, Institutul Botanic distrus. Botanistul dr. Aurelian Vlădescu este ucis de schije, iar horticultorul-șef Neuwirth este îngropat de viu și salvat cu efortul colegilor. Laboratorul de fiziologie vegetală este complet distrus. Herbarul suferă pierderi colosale: din 800.000 de coli, supraviețuiesc doar 200.000, salvate datorită abnegației personalului instituției și concursului elevilor Școlii de Geniu din apropiere, care reușesc să salveze și biblioteca, aparatura optică și alte obiecte de valoare. Activitatea didactică și științifică se continuă, în condiții cu totul improprii, în clădirea fostului restaurant al grădinii.
Reconstrucție, revenire universitară și denumire oficială (1954–2020)
Din 1954 Grădina Botanică revine sub administrarea Universității din București, recuperând statutul de instituție universitară cu misiune didactică, științifică și de conservare a fitodiversității. Refacerea infrastructurii distruse în război se desfășoară gradual. Serele de producție, de tip semi-îngropat, sunt construite în 1954. În 1960 este inaugurat noul Institut Botanic, o clădire modernă în incinta grădinii, care găzduiește în continuare Departamentele de Botanică și Microbiologie și de Genetică ale Facultății de Biologie din Universitatea București. Complexul de Sere de Expoziție este realizat între 1973 și 1976, pe o suprafață de circa 2.500 mp, cu toate dotările tehnice necesare adăpostirii a peste 3.500 de specii de plante tropicale și subtropicale.
Clădirea restaurantului grădinii, construită în 1936 după schițele arhitectului Octav Doicescu, este reamenajată după 1944 ca spațiu de învățământ și ulterior ca sediu al administrației grădinii. Serele de producție semi-îngropate din 1954 completează infrastructura de cercetare și multiplicare a materialului vegetal. Noul Muzeu Botanic este inaugurat în 1978, amenajat într-o clădire din 1895, situată la intrarea principală a grădinii, în stil brâncovenesc, construită inițial pe locul unui vechi schit. Muzeul este organizat pe principii ecologice în 17 săli, extinse ulterior la 22, cu exponate grupate în colecții tematice: flora Deltei Dunării, flora de câmpie, de deal și de munte, biotop de turbărie, diorame, o colecție de acuarele botanice și alte piese de patrimoniu.
În 1994, cu ocazia primei Sesiuni Naționale de Comunicări Științifice Botanice organizate de grădină, instituția primește oficial numele fondatorului său de pe amplasamentul actual, devenind Grădina Botanică „Dimitrie Brândză" a Universității din București. Grafia numelui de familie al botanistului apare în documente atât cu diacritice (Brândză), cât și fără (Brandza), ambele forme regăsindu-se în literatura de specialitate și în documentele oficiale. Între 2007 și 2014 sunt reabilitate mai multe clădiri: un corp al Serei Vechi, cu sprijinul Alpha Bank, și șapte din cele opt compartimente ale Serelor de Expoziție, prin finanțare din Fondul Elvețian de Contrapartidă. Între 2016 și 2020 sunt realizate lucrări de îmbunătățire a infrastructurii și peisajului — refacerea Grădinii Italiene, a cascadei și a aleilor, înlocuirea pergolelor pentru trandafiri, montarea de noi bănci — finanțate prin programul Fondul de Dezvoltare Instituțională (FDI). În 2020 încep lucrările de reabilitare a clădirii administrative, cu fonduri din Programul Operațional Regional, consolidând patrimoniul construit al uneia dintre cele mai longevive instituții botanice universitare din România.
Fondatorul Instituției — Prof. Dr. Dimitrie Brândză (1846–1895)
Date biografice și formare academică
Dimitrie Brândză se naște la 10/22 octombrie 1846 în localitatea Bivolu, astăzi denumită Viișoara, din județul Dorohoi (actualul județ Botoșani). Se presupune că familia sa își are originea în localitatea Brândză din județul Bălți, Basarabia. Primele noțiuni de științe naturale le primește în copilărie de la Vladimir Hansky — un emigrant polonez refugiat pe plaiurile moldovene — care îl inițiază în nomenclatura științifică a plantelor și a animalelor, conducând împreună cu tânărul Dimitrie numeroase excursii de observare în natură. Pasiunea pentru știința naturii este astfel formată timpuriu, cu mult înainte de studiile universitare.
În 1856 este dus la Iași, unde urmează cursurile Academiei Mihăilene (liceu sau școală secundară). Din 1863, frecventează în paralel cursurile profesorului Grigore Cobălcescu, titularul catedrei de Științe Naturale la Universitatea din Iași, contact care îi consolidează orientarea spre botanică și zoologie. La terminarea liceului, în 1864, tatăl său — moșier din nordul Moldovei — vinde o parte din moșie și îl trimite la Paris pentru studii superioare. Brândză se înscrie concomitent la Facultatea de Medicină și la Facultatea de Științe Naturale din Paris, unde îl are ca profesor pe Henri Baillon, botanist de renume european, a cărui influență asupra viitoarei cariere a studentului român este hotărâtoare. La rândul său, Baillon îi va dedica mai târziu elevului său un gen nou de plante — Brandzeia — în semn de prețuire și considerație.
În 1866, la vârsta de 20 de ani, Brândză obține licența în Științe Naturale și revine în țară. În 1867 ocupă postul de profesor la Catedra de Botanică și Zoologie a Universității din Iași. După un an de activitate didactică, se întoarce la Paris în 1868 pentru a-și finaliza studiile medicale. În 1869 obține titlul de doctor în Medicină cu teza Histoire botanique et thérapeutique des Gentianacées employées en médecine, tipărită la Paris de editura A. Parent, Imprimeur de la Faculté de Médecine (88 p.). Pe baza acestei lucrări i se conferă înaltul titlu de Laureat al Facultății de Medicină din Paris — distincție academică de prestigiu excepțional pentru un om de știință român al epocii.
Din 1870 se întoarce definitiv în țară și își reia postul la Universitatea din Iași, Facultatea de Științe Naturale. Activează concomitent în mai multe calități: medic secundar la Spitalul „Sfântul Spiridon" din Iași, medic și profesor de igienă la Seminarul Socola, profesor de Științe Naturale la Liceul Național din Iași și custode al Muzeului Societății de Medici și Naturaliști din Iași. La cursurile pe care le ține în fața studenților se prezintă în haine negre — redingotă sau frac — cu o cravată mică sau lavalieră la gât. Este descris de contemporani ca foarte punctual, solemn, serios și sever, cu cursuri clare, precise și frumoase ca formă, aducând totdeauna și o notă mai veselă pentru a alina oboseala auditoriului. A beneficiat de colaborarea soției sale devotate, Natalia Brândză, atât pe teren, cât și în laborator.
În 1874 este transferat de ministrul Titu Maiorescu la Universitatea din București, la Catedra de Istorie Naturală (Botanică și Zoologie), post pe care îl ocupă până la moartea sa în 1895. În 1876 devine membru al Societății Geografice Române. În 1879 este ales membru activ al Academiei Române. În 1880 primește premiul „Gh. Lazăr" al Academiei Române pentru lucrarea Prodromul Florei Române. Între 1881 și 1882 efectuează două deplasări de cercetare în Dobrogea, recoltând 700 de specii de plante pentru colecțiile de herbar. Între 1893 și 1895 este ales vicepreședinte al Academiei Române. La sfârșitul lunii noiembrie 1892, atins de o boală gravă de inimă care se agravează progresiv, este nevoit să întrerupă activitatea didactică. În primăvara anului 1895 pleacă la Paris pentru consultații medicale, rămânând o perioadă la Versailles împreună cu soția. Se întoarce în țară în iunie 1895 pentru a mulțumi Regelui Carol I pentru vizita la Institutul Botanic. Moare la 3 august 1895 la Slănicul Moldovei, la numai 49 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
Opera științifică
Grafia numelui de familie al botanistului apare în literatura de specialitate în mai multe variante: Brândză (cu diacritice), Brândză sau Branza (fără diacritice), iar prenumele apare uneori și în forma latină Demetriu în loc de Dimitrie. Lucrările sale sunt publicate în general sub numele Brândză, mai rar sub forma Branza. Opera științifică a lui Brândză este vastă și acoperă domenii multiple: taxonomie și floristică, morfologie, anatomie, teratologie, geobotanică, etnobotanică, terminologie botanică, istoria botanicii și ocrotirea naturii. Ca medic, publică și lucrări de parazitologie, entomologie și sănătate publică, inclusiv studii despre Trichina și trichineloză, despre filoxeră și despre plante medicinale din flora românească.
Prima lucrare publicată datează din 1867: Considération sur les ovaires infères, fondées sur l'observations de l'état monstrueux d'un Rosa et de l'état normal de Crataegus, apărută în revista Adansonia (vol. 7, pp. 306–311), urmată în același an de Note sur plusieurs Roses monstrueuses (Adansonia 7, pp. 364–367). Teza de doctorat din 1869 — Histoire botanique et thérapeutique des Gentianacées employées en médecine — rămâne una dintre primele lucrări de referință ale medicinei botanice românești publicate la nivel internațional. Printre lucrările de popularizare publicate la Iași se numără Trichin'a și Trichinoz'a (1874), conferință publică susținută la Universitatea din Iași în favoarea Reuniunii Femeilor Române, și Doctrina carnivorității plantelor (Revista Literară și Științifică, 1876).
Lucrarea capitală a vieții sale rămâne Prodromul Florei române sau Enumerațiunea plantelor până astăzi cunoscute în Moldova și Valachia, publicată în etape între 1879 și 1883 de Tipografia Academiei Române (568 p.) și premiată cu Premiul „Gh. Lazăr" în 1880. Prodromul constituie prima sinteză critică sistematică a florei românești, cuprinzând 2.100 de specii de plante vasculare și reprezentând fundamentul pe care s-au construit toate cercetările floristice ulterioare din România. O altă lucrare de mare importanță — Flora Dobrogei (490 p.) — este publicată postum în 1898 de Academia Română, sub îngrijirea lui Sabba Ștefănescu, și reprezintă primul determinator botanic scris în limba română, premiat de Academie cu Premiul „Gh. Lazăr" în 1887. Între celelalte lucrări semnificative se numără Fragmente din Flora României (1876), Vegetațiunea Dobrogei (1884) și Contribuțiuni nouă la Flora României (1889), ultimele publicate în Analele Academiei Române.
În clasificarea plantelor, Brândză este adeptul sistemelor naturale-filogenetice, apropiate de concepțiile taxonomice actuale. Publică taxoni noi pentru știință, între care Centaurea jankae (dedicată botanistului ungur V. von Janka), Centaurea kanitziana (dedicată botanistului ungur A. Kanitz), Galium bailloni (dedicat botanistului francez H. Baillon) și Lathyrus aureus. Identifică și publică pentru prima dată în flora României specii precum Nitraria schoberi și Saxifraga huetiana. Diverși botaniști din țară și din străinătate îi dedică specii noi: Henri Baillon descrie Brandzeia filicifolia (un mic arbore din insulele orientale ale Africii meridionale, familia Fabaceae); Adrien René Franchet îi dedică Verbascum brandzae (astăzi Verbascum glabratum subsp. brandzae); paleontologii Antoine-Fortuné Marion și L. Laurent îi dedică specia fosilă Sapindus brandzai; botanistul român Iuliu Prodan îi dedică Iris brandzae. Alte specii dedicate lui de botaniști români sunt asociate numelor lui Florian Porcius, Zacharia Panțu, Theodor Solacolu și Traian Săvulescu.
Activitatea editorială a lui Brândză cuprinde manuale de Botanică, Zoologie și Geologie pentru uzul liceelor, gimnaziilor, seminariilor și școlilor secundare, cursuri universitare de botanică sistematică, rapoarte prezentate Academiei Române privind lucrări propuse pentru premii și contribuții la cunoașterea florei și vegetației mai multor regiuni ale țării. Numărul total al lucrărilor publicate — stabilit de Biblioteca de Biologie, Secția Botanică a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I" din București — depășește patruzeci de titluri, acoperind perioada 1867–1903, ultimele apărând postum. Profesorul Traian Săvulescu a sintetizat caracterul muncii sale în cuvintele: „...își vlăguia trupul pentru săvârșirea fără cusur și neîntârziat a operei grandioase căreia i se închina".
Contribuția la organizarea Grădinii Botanice din București
Timp de 21 de ani, între 1874 și 1895, Brândză conduce Grădina Botanică a Universității din București, mai întâi la amplasamentul de lângă Palatul Vasile Șuțu, apoi pe actualul teren din Cotroceni. La preluarea conducerii în 1874, instituția dispune de colecții limitate și de un spațiu impropriu. Brândză se confruntă în primii ani cu fragmentarea terenului Palatul Șuțu de către Primăria Capitalei — care instalează succesiv statuile lui Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Lazăr — și cu condiții tot mai precare pentru activitatea botanică. Cu toate acestea, între 1874 și 1884 amenajează primul început al unei noi grădini botanice pe acel teren, obține fonduri pentru construirea unei „case a grădinarului" și aducerea unei „florării de fier" (o seră de mici dimensiuni), cedată ulterior Primăriei și montată în Grădina Cișmigiu.
Întemeierea colecțiilor științifice ale grădinii se desfășoară în paralel cu activitatea didactică și de cercetare. În 1882 înființează la Muzeul de Istorie Naturală din București Herbarul Național, cu colecții provenite din mai multe surse, și organizează prima secție de botanică a Muzeului, adăpostind biblioteca personală și ierbarele lui Brândză și Hoffmann. Herbarul este distrus de incendiul din 24 martie 1884; Brândză îl reconstituie imediat prin achiziții de la botaniști din străinătate și prin colectare directă din flora României. Noul herbar funcționează în cadrul Grădinii Botanice din 1891 și ajunge până în 1944 la 800.000 de specimene — unul dintre cele mai mari din Europa de Sud-Est.
După obținerea decretului din 1884 și a terenului din Valea Cotrocenilor, Brândză vizitează în mai 1885 Grădina Botanică din Liège, împreună cu directorul Eduard Morren, și stabilește planul detaliat al noii instituții, inclusiv al unui Institut Botanic cu laboratoare și amfiteatru. Lucrările de amenajare încep în 1885. Brândză supraveghează personal construcția Institutului Botanic, finalizat în 1891, și coordonează realizarea principalelor plantații — aducând el însuși, din deplasări în țară și din străinătate, material vegetal viu pe care îl plantează cu mâna proprie. Serele pentru cultura plantelor exotice sunt ridicate după planurile sale. Era preocupat de dependența României de importul de plante medicinale, în condițiile în care flora autohtonă le oferea din abundență. Multe dintre plantele aduse și cultivate de el în seră și în sectoarele exterioare ale grădinii au rămas pe locul lor și pot fi văzute și astăzi. În ziua de 7 mai 1895, când Regele Carol I și Regina Elisabeta vizitează grădina, Brândță se afla la Paris pentru îngrijirea sănătății; la întoarcere, refuză distincția regală oferită lui și colaboratorilor săi, motivând că și-au îndeplinit pur și simplu datoria. Grădina pe care a creat-o îi poartă astăzi numele.
Patrimoniul botanic — colecții, sectoare și infrastructură
Amplasament, suprafață și organizare generală
Grădina Botanică „Dimitrie Brândză" a Universității din București este situată în cartierul Cotroceni, pe Șoseaua Cotroceni nr. 32, sectorul 6, pe malul drept al Dâmboviței, în partea vestică a orașului. Relieful terenului este specific regiunii de câmpie, cu o ușoară ondulare care a permis amenajarea unor sectoare diferențiate — colină, vale, lac, grădini plane — valorificate peisagistic în organizarea actuală. Suprafața totală a instituției este de 18,2 hectare, din care 17,5 hectare reprezintă expoziția în aer liber, 3.800 de metri pătrați sunt ocupați de complexul de sere, iar restul cuprinde clădiri administrative, Institutul Botanic și sediul Facultății de Biologie a Universității din București.
Organizarea funcțională a grădinii distinge trei mari componente: sectoarele exterioare în aer liber, structurate în 12 unități tematice; complexul de sere, format din Sera de Expoziție și Sera Veche; și Muzeul Botanic, adăpostit într-o clădire separată la intrarea principală. La acestea se adaugă Herbarul General (BUC), biblioteca proprie, Centrul de Educație Ecologică înființat în 2007 și spațiile de cercetare și administrativ-universitare. Colecțiile de plante vii ale grădinii cuprind circa 4.000 de taxoni, iar numărul total al speciilor reprezentate — inclusiv în sere și în colecțiile specializate — depășește 10.000.
Sectoarele exterioare
Sectorul Decorativ, amplasat în apropierea intrării principale, etalează peste 400 de taxoni din flora spontană cu valențe ornamentale, cultivați alături de varietăți horticole selectate, astfel dispuse încât să ofere o perspectivă atractivă vizitatorului încă din primele momente ale vizitei. Sectorul Plante Rare, înființat în 1962, adăpostește 39 de taxoni rari și vulnerabili din flora spontană a României, constituind una dintre colecțiile cu cea mai mare valoare conservativă ale grădinii. Sectorul Flora Dobrogei reunește peste 60 de taxoni caracteristici zonei de stepă dobrogeană, adaptați condițiilor climatice și pedologice specifice acelei regiuni, și a fost conceput ca un instrument de documentare a biodiversității vegetale a Dobrogei în cadrul unui spațiu botanic controlat.
Sectorul Flora Mediteraneeană adăpostește o colecție de 62 de taxoni de origine mediteraneeană, dintre care o parte se regăsesc și în flora autohtonă a României. Sectorul Colina Coniferelor exemplifică diversitatea gimnospermelor și zonele de vegetație distribuite altitudinal, completat de o cascadă care sporește valoarea peisagistică a zonei. Sectorul Munții Carpați ilustrează flora montană și alpină specifică lanțului carpatic. Grădina Italiană, refăcută în perioada 2016–2020, oferă vizitatorilor un spațiu de odihnă organizat pe principii geometrice, cu vegetație selectată pentru efecte estetice sezoniere. Lacul central, pe care plutesc nuferi albi și galbeni, constituie un punct de referință al compoziției peisagistice a grădinii.
Rosariumul, reamenajat începând cu 2006, ocupă o suprafață de un hectar și adăpostește circa 4.000–4.100 de tufe de trandafiri din 130–200 de soiuri, cultivate printre arbuști și arbori din familia Rosaceae; colecția este completă din primăvară și până toamna târziu. Iridariumul cuprinde 7 specii și peste 80–100 de soiuri de iris, incluzând Iris pumila, Iris sibirica, Iris spuria, Iris variegata și numeroase varietăți din Iris germanica, care înfloresc în lunile aprilie și mai. Sectorul Plante Utile reunește circa 320 de taxoni utilizați în medicina homeopată și alopată, alături de plante furajere, melifere, zaharifere, amidonoase, oleaginoase, taninifere, tinctoriale și plante folosite pentru obținerea fibrelor textile sau a hârtiei. Grădina Bunicii reproduce o grădină tradițională românească, cu legume, flori, plante medicinale și aromatice, arbuști și pomi fructiferi, ilustrând varietatea plantelor cultivate în gospodăriile rurale. Grădina Istorică conservă specii și varietăți de plante consumate în Europa de-a lungul timpului. Sectorul Taxonomic prezintă sistematic principalele familii botanice din cursul de botanică al Facultății de Biologie.
Printre exemplarele remarcabile din sectoarele exterioare se numără un plop alb cu o vechime estimată la 300 de ani, stejari proveniți din Codrul Vlăsiei, arbori de mătase din Asia și Africa tropicală, molidul argintiu, arțarul japonez, cireșul și prunul japonez, rododendronii de origine turcă și specii de cactuși din Brazilia, Paraguay și Mexic. Flora acvatică este reprezentată prin nufărul amazonian (Victoria amazonica), cu frunze mari în formă de tavă, a cărui floare își schimbă culoarea de la alb pur la roz-violaceu în interval de 14–16 ore, alături de specii de nufăr din Africa, Mexic, Florida și Texas.
Complexul de sere
Prima seră a grădinii, construită în 1891 în stil victorian și cunoscută astăzi drept Sera Veche, reprezintă cea mai veche structură de acest tip a instituției. Complexul de Sere de Expoziție a fost realizat între 1973 și 1976, pe o suprafață de circa 2.500 de metri pătrați, și este structurat în opt compartimente tematice care adăpostesc flora tropicală, subtropicală și ecuatorială din diverse zone geografice ale lumii. Între 2007 și 2014, șapte din cele opt compartimente ale Serelor de Expoziție au fost reabilitate cu finanțare din Fondul Elvețian de Contrapartidă; un corp al Serei Vechi a fost restaurat cu sprijinul Alpha Bank. Suprafața totală a complexului de sere, incluzând serele de producție semi-îngropate din 1954, este de 3.800 de metri pătrați.
Palmariumul, compartimentul central al Serei de Expoziție, are o înălțime de 18 metri și adăpostește o colecție de palmieri proveniți din China, Japonia, Africa de Nord, California și India de Est, incluzând un exemplar care atinge înălțimea maximă a structurii. Celelalte compartimente găzduiesc: orhidee, citrice, vanilie, piper, ceai, rodii și măslin (compartimentul plante subtropicale); ferigi tropicale cu frunze în formă de coarne de cerb; bromelii; cactuși și plante suculente; plante carnivore; plante acvatice tropicale, cu accent pe Victoria amazonica; și o colecție de azalee mult apreciată de vizitatori. Flora reprezentată în sere provine din Africa, India, Indonezia, America de Sud, America Centrală și zona tropicală a Asiei. Serele de producție semi-îngropate, construite în 1954, asigură multiplicarea și întreținerea materialului vegetal destinat colecțiilor și schimburilor cu alte instituții botanice.
Muzeul Botanic și Herbarul General
Muzeul Botanic al Grădinii Botanice „Dimitrie Brândză" funcționează într-o clădire în stil brâncovenesc, construită în 1895, situată la intrarea principală a grădinii, pe Șoseaua Cotroceni. Prima instituție muzeală botanică din București a fost întemeiată de Dimitrie Brândză însuși în 1882, în Palatul Universității, adăpostind herbarele personale ale lui Brândză și Hoffmann și o bibliotecă specializată; aceasta a fost distrusă în incendiul din 1884. Muzeul reconstituit în noua clădire a Institutului Botanic din Cotroceni funcționează din 1891 până în 1944, când bombardamentul distruge colecțiile. Din 1964 sunt amenajate două săli cu exponate botanice și picturile Angiolinei Santocono în clădirea administrației; colecția este mutată în clădirea de la intrare în 1974, reorganizată pe principii ecologice după cutremurul din 1977 și extinsă la 17 săli, ulterior la 22.
Muzeul adăpostește cinci colecții principale, reunind peste 4.000 de exponate. Cea mai amplă este colecția de acuarele botanice realizate de pictorița Angiolina Santocono, care la vârsta de 72 de ani a fost angajată la grădină și a pictat 1.033 de iconografii — extinse ulterior la 2.260 de lucrări — reprezentând plante spontane și cultivate din România, licheni, mușchi și ciuperci. Celelalte colecții cuprind: plante uscate sau conservate în alcool (660 de exponate), colecția de semințe și fructe (450 de exponate), colecția I.T. Tarnavschi (125 de exponate) și colecția de plante fosile (28 de specii). Sălile sunt organizate tematic și ecologic: flora Deltei Dunării, flora de câmpie, de deal și de munte, biotop de turbărie, diorame cu aspecte din deltă și o sală cu reconstituirea unei peșteri. Prima sală prezintă istoria succesivelor amplasamente ale grădinii, schimburile de material vegetal și colecțiile cu tematică vegetală (timbre, vederi). Holul muzeului ilustrează prin pictură și planșe de herbar sistemul evolutiv al plantelor. Două săli memoriale prezintă cursuri și lucrări științifice ale naturaliștilor români și străini, precum și distincțiile obținute de grădină la concursuri internaționale. Programul de vizitare al muzeului este luni–joi între orele 10.00–15.00, sâmbătă–duminică între 9.00–13.00.
Herbarul General al Grădinii Botanice, cunoscut în literatura internațională sub acronimul BUC, numără în prezent circa 520.000 de specimene și este adăpostit în clădirea Institutului Botanic, nefiind deschis publicului larg. Colecțiile herbarului cuprind ferigi, gimnosperme, angiosperme, briofite, alge, licheni și fungi, precum și preparate microscopice cu probe de polen (palinotecă). Herbarul a fost creat de Brândză în 1882 ca Herbar Național, cu colecții inițiale provenite din mai multe surse: Edel, Szabo, Czihack, U. Hoffmann și D. Brândză. Distrus în 1884, reconstituit imediat de Brândză, ajunge la 800.000 de coli până în 1944. În urma bombardamentului din 4 aprilie 1944, supraviețuiesc 200.000 de coli, care sunt mutate mai întâi în clădirea Muzeului Botanic, apoi din 1961 în noua clădire a Institutului Botanic. Între 1961 și 1972 există două herbarii distincte ale grădinii, reunificate ulterior. Prin donații succesive — Herbarul Institutului de Geologie, colecțiile I.T. Tarnavschi, I. Morariu, Traian Ștefureac și altele — herbarul ajunge la circa 500.000 de coli, divizate în două secții: plante inferioare și plante superioare. Biblioteca proprie a grădinii numără circa 9.000 de volume de specialitate.
Cercetare științifică, activitate editorială și relevanță academică
Botaniști și directori notabili
Succesiunea conducătorilor Grădinii Botanice din București reflectă, pe parcursul a peste 160 de ani, continuitatea unei tradiții științifice universitare de substanță. Ulrich Hoffmann, primul director (mort în 1866), botanist german stabilit la București, organizează instituția ca bază didactică pentru Școala Națională de Medicină și Farmacie, efectuând excursii botanice în zona montană a Munteniei și colectând circa 430 de specii. Dimitrie Grecescu (1841–1909) preia conducerea din 1866, la început la Grădina de pe Șoseaua Cotroceni și ulterior la amplasamentul Palatului Șuțu. El organizează numeroase excursii cu studenții în diverse regiuni ale țării, constituie Ierbarul Florei României și un herbar european prin schimb de plante cu instituții similare din Europa. Publică în 1880 Enumerația plantelor din România ce cresc spontaneu și cele ce sunt frecvent în cultură observate și în 1898 Conspectul Florei României, cuprinzând 3.000 de specii — lucrare fără precedent în proporții și importanță pentru acea epocă, ale cărei date sunt preluate în lucrări generale de floristică și sistematică pe plan intern și internațional. Publică primul catalog de plante al grădinii (3.700 de specii cultivate în aer liber și în seră), pune bazele fitogeografiei românești și lasă prima descriere metodică a vegetației autohtone. În 1898 este ales membru corespondent, iar în 1907 membru titular al Academiei Române. Speciile descrise de el includ Melilotus arenaria Grecescu, Ferulago campestris (Besser) Grecescu, Achillea getica Grecescu și Asparagus pseudoscaber Grecescu; botanistul francez Rouy îi dedică specia Cirsium grecescui.
Mihail (Mihalache) Vlădescu (1865–1944) preia conducerea grădinii după moartea lui Brândză și o exercită până în 1936, predând Morfologia plantelor și Sistematica vegetală. În 1901 inițiază prima publicație românească de botanică, Buletinul Erbarului Institutului Botanic din București, și publică în același an un studiu monografic asupra criptogamelor vasculare din România. Înregistrează preocupări importante în domeniul embriologiei vegetale, finalizate în peste 50 de lucrări științifice. Contribuie la îmbogățirea colecțiilor grădinii prin antrenarea colaboratorilor și prin achiziția unor colecții de herbar. Pe toată durata mandatului editează Catalogul de semințe al Grădinii Botanice. Zacharia C. Panțu (1866–1934), conservator al Herbarului Institutului Botanic timp de peste 40 de ani și profesor la Facultatea de Științe a Universității din București, publică note științifice, studii monografice și studii floristice regionale de referință: Orchideele din România (1915), Geraniaceele din România (1931), Flora Bucureștiului și a împrejurimilor, Flora Dobrogei, Flora Ceahlăului, Flora Bucegilor și Flora Deltei Dunării (publicată postum de fiica sa Ana-Maria Paucă și de Theodor Solacolu). Descoperă și publică specii noi pentru flora țării: Vallisneria spiralis, Wolffia arrhiza, Goodyera repens, Ophioglossum vulgatum, Najas marina, Najas minor.
Ștefan Simion Radian (1871–1958), profesor de botanică la Facultatea de Științe, conduce grădina între 1936 și 1938 și se remarcă prin contribuțiile aduse la cunoașterea briofitelor din România, inclusiv prin descoperirea și publicarea speciei noi Bucegia romanica. Mihail Gușuleac (1887–1960), ales membru corespondent al Academiei Române în 1937, este profesor la Facultatea de Biologie a Universității din București în perioada 1939–1960 și director al Grădinii Botanice între 1939 și 1952. Cercetările sale vizează sistematica, filogenia, citologia, morfologia și anatomia plantelor, geobotanica și ocrotirea naturii; contribuie la mai multe volume din Flora României, iar o parte din rezultatele sale sunt preluate în Flora U.R.S.S. și în Botanica sistematică (Handbuch der systematischen Botanik) a lui Richard Wettstein. Ana-Maria Paucă (Panțu) (1907–1963), singura femeie dintre cei 28 de colaboratori ai operei monumentale Flora R.P. Române / Flora R.S. România, prelucrează monografic mai multe familii de plante în volumele VI, VII, VIII și XIII ale acestei lucrări. Publică peste 40 de lucrări de floristică, sistematică și geobotanică în reviste de specialitate din țară și din străinătate. Conduce o perioadă îndelungată colectivul de cercetători de la Institutul de Biologie București și realizează studii de referință privind vegetația Podișului Babadag, pajiștile din masivul Ciucaș, pădurile din jurul Bucureștiului, pășunile alpine din Bucegi, flora din Delta Dunării și flora lacului Pețea.
Alexandru George Nedelcu (1938–2005), cercetător la grădină, aduce contribuții importante la cunoașterea florei și vegetației acvatice din Câmpia Română, Dobrogea și Delta Dunării, descrie asociații vegetale noi, efectuează cercetări anatomo-morfologice asupra plantelor acvatice și organizează Muzeul Grădinii Botanice în forma sa actuală, îndeplinind și funcția de custode al Herbarului General, secția plante superioare. Gheorghe Mohan (n. 1943), cercetător la grădină timp de peste 40 de ani, desfășoară o activitate bogată în domeniul briologiei — identifică și publică specii noi de briofite, efectuează studii de microscopie electronică asupra sporofiților unor specii de briofite și contribuie semnificativ la popularizarea cunoștințelor de botanică și la promovarea ocrotirii naturii prin reviste, cărți, monografii și atlase. Custode al Herbarului General, secția plante inferioare.
Direcții de cercetare și rezultate recente
Grădina Botanică „Dimitrie Brândză" funcționează ca unitate de cercetare a Universității din București, cu o bază materială care cuprinde colecții de plante vii cu peste 3.500 de taxoni, colecții herborizate cu peste 520.000 de specimene, sere, teren experimental și bibliotecă proprie cu circa 9.000 de volume. Direcțiile principale de cercetare în ultimele decenii sunt: taxonomie și cercetări floristice, invazii biologice, fenologie și schimbări climatice, și ecologia plantelor. În cadrul cercetărilor recente au fost descrise specii noi pentru flora României — Phemeranthus confertiflorus, Portulaca pilosa, Symphiotrichum squamatum și Conyza sumatrensis — precum și specii noi pentru fauna României: insectele Orientus ishidae și Acanalonia conica, identificate în perimetrul grădinii sau în zone studiate de cercetătorii instituției.
Activitatea doctorală asociată grădinii a produs patru teze finalizate până în 2020: Eugenia Niță (2009) — Cercetări privind particularitățile sistemului de fertilizare la Pelargonium spp. (USAMV, coordonator Felicia Iliescu); Petronela Camen-Comănescu (2011) — Genul Sesleria în România (Universitatea din București, coordonator prof. dr. Tatiana-Eugenia Șesan); Marius Negulici (2013) — Studiu comparativ al unor soiuri de trandafiri în vederea înnoirii sortimentului decorativ pentru parcuri și grădini din zona municipiului București (USAMV, coordonator prof. dr. Ana-Felicia Iliescu); Eugenia Nagodă (2015) — Cercetări asupra plantelor alohtone din București și împrejurimi (Universitatea din București, coordonator prof. dr. Tatiana Vassu). O a cincea teză era în curs de finalizare în 2020: Mariana Mihaela Urziceanu — Cercetări privind fitodiversitatea unor zone cu parcuri eoliene din România (Universitatea din București, coordonator prof. dr. Tatiana-Eugenia Șesan).
Grădina a participat sau coordonat 11 proiecte de cercetare naționale și internaționale. Printre cele mai semnificative se numără Grant PIN-MATRA / Plantlife (2002–2004), finanțat de Ministerul Agriculturii, Pescuitului și Managementului Natural al Olandei, cu tema Important Plant Areas (IPAs) in Romania, derulat în parteneriat cu grădinile botanice din București, Iași, Târgu-Mureș, Craiova și Cluj. Grant IECB-MIDCC, Contractul nr. 45.512/2002 (2002–2005), finanțat de Institute of Ecology and Conservation Biology, University of Vienna, cu tema Macrophytes, River Corridor, Land Use, Habitats — un studiu multifuncțional pe bazinul dunărean bazat pe abordare GIS, derulat cu implicarea grădinilor botanice din București, Craiova și Iași. Proiectul INTERREG IVB CENTRAL EUROPE — HABIT CHANGE (2011–2013), privind managementul adaptativ al schimbărilor climatice în ariile protejate, coordonat din partea grădinii de prof. dr. Anca Sârbu, cu participarea cercetătorilor Paulina Anastasiu, Petronela Comănescu, Eugenia Niță și Marius Negulici. Proiectul POIM120008 (2018–2022) — Managementul adecvat al speciilor invazive din România, în conformitate cu Regulamentul UE 1143/2014, finanțat prin POIM 2014–2020 (nr. contract 231/27.11.2018), cu un volum de finanțare de 29.507.870,54 lei; manager tehnic Paulina Anastasiu, experți în plante Petronela Camen-Comănescu, Eugenia Nagodă și Mariana Mihaela Urziceanu.
Producția științifică înregistrată până la aniversarea a 160 de ani de existență (2020) include 8 articole în jurnale indexate ISI, 37 de articole în jurnale indexate BDI, un articol în jurnal neindexat, 79 de comunicări la manifestări naționale și 27 de prezentări la conferințe și congrese internaționale. Colaborările instituționale se extind la departamente ale Facultății de Biologie din Universitatea București, la centrele de cercetare ale universității (Centrul de Cercetare în Ecologie Sistemică și Sustenabilitate, CCMESI, CESEC „D. Manoleli" — găzduit în incinta grădinii — și GEOMEDIA), la toate grădinile botanice din România, la Institutul de Biologie al Academiei Române, la Institutul de Protecție a Plantelor, la Universitatea de Medicină și Farmacie din București, la Universitatea „Ovidius" din Constanța și la universități și instituții de cercetare din Europa.
Activitate editorială și relații internaționale
Grădina Botanică „Dimitrie Brândză" editează două publicații periodice de specialitate. Acta Horti Botanici Bucurestiensis este revista științifică principală a instituției, ajunsă în 2020 la volumul 46, indexată în 25 de baze de date și platforme internaționale, printre care DOAJ (Directory of Open Access Journals), EBSCO și serviciile sale de descoperire, Google Scholar, Microsoft Academic, Publons, ReadCube, WanFang Data, WorldCat (OCLC), Japan Science and Technology Agency (JST), J-Gate, JournalTOCs, Naviga (Softweco), Primo Central (ExLibris), Summon (Serials Solutions/ProQuest), TDNet, Ulrich's Periodicals Directory/ulrichsweb, Baidu Scholar, CNKI Scholar, CNPIEC-cnpLINKer, Dimensions, Genamics JournalSeek, KESLI-NDSL, QOAM și Sherpa/RoMEO. Delectus Seminum (Index Seminum) este publicația anuală de schimb de semințe, utilizată ca bază pentru schimbul național și internațional de material vegetal cu instituții omoloage din întreaga lume.
Sesiunea anuală de comunicări științifice „Dimitrie Brândză", organizată începând cu 1994, a ajuns în 2020 la cea de-a 26-a ediție, reprezentând principalul for de diseminare a rezultatelor cercetării botanice la nivel național. Grădina a găzduit și manifestări internaționale, precum cea de-a 8-a conferință și workshop ESENIAS și DIAS — Management and Sharing of IAS Data to Support Knowledge Based Decision Making at Regional Level, desfășurată în perioada 26–28 septembrie 2018. Instituția este reprezentanta grădinilor botanice românești în conducerea a două organizații profesionale internaționale: PLANTA EUROPA (International Organization for the Conservation of Wild Plants in Europe) și BGCI (Botanic Gardens Conservation International). Menține relații de colaborare cu toate cele opt grădini botanice universitare din România — Grădina Botanică „Alexandru Borza" din Cluj-Napoca, Grădina Botanică „Alexandru Buia" din Craiova, Grădina Botanică a Muzeului de Științele Naturii din Galați, Grădina Botanică „Anastasie Fătu" din Iași, Grădina Botanică „Vasile Fati" din Jibou, Grădina Botanică Macea a Universității de Vest „Vasile Goldiș" din Arad, Grădina Botanică a Universității de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș și Grădina Botanică a Palatului Copiilor din Tulcea — și cu nouă grădini botanice din Europa, inclusiv Grădina Botanică din Valencia, din Viena și Grădina Botanică Kew.
Misiunea instituției, astfel cum este definită în conformitate cu Strategia de Conservare a Grădinilor Botanice (BGCI 2015), cuprinde componente didactice, științifice, de conservare a diversității plantelor, de educație ecologică, de turism și recreere. Grădina Botanică „Dimitrie Brândză" gestionează colecții de plante vii și conservate, bine identificate și documentate, pe care le pune la dispoziția studenților, cercetătorilor și vizitatorilor. Centrul de Educație Ecologică, înființat în 2007, oferă programe pentru copii și elevi — inclusiv programul Micul Botanist — alături de activități de informare și conștientizare adresate publicului larg. Prin publicațiile sale, schimburile de material vegetal, colaborările naționale și internaționale și participarea la rețele globale de conservare a plantelor, Grădina Botanică „Dimitrie Brândză" a Universității din București se înscrie în categoria instituțiilor botanice universitare cu relevanță academică și conservativă recunoscută la nivel european.
Notă: Pe baza documentelor atașate și a informațiilor acumulate în cursul cercetării, arh. Radu este menționat ca autor al planului piedestalului bustului prof. dr. Brândză de pe Aleea Florilor, executat de sculptorul Dimitriu-Bârlad — informație consemnată de Dudița Olian în articolul din București — Materiale de Istorie și Muzeografie, vol. XVIII, 2004. Nu este însă vorba de arhitectura clădirilor, ci de un element de mobilier urban.
Referințe
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.