Mendeleev 37

Mendeleev 37 și Mendeleev 39

Istoricul terenului și al proprietarilor imobilului comun, str. Primăverii / Nicolae Bălcescu, azi Mendeleev nr. 37-39 (1841-1921)

Astăzi, imobilele de la Str. Dimitri Ivanovici Mendeleev nr. 37 și nr. 39, din Sectorul 1 al Bucureștiului, sunt două construcții distincte, ridicate la interval de trei ani una de cealaltă, la începutul deceniului patru al secolului XX. Înainte de a fi despărțit în două parcele, terenul pe care se află a constituit, timp de aproape un secol, o singură proprietate, situată pe strada cunoscută succesiv sub numele de Primăverii și Nicolae Bălcescu. Istoria acestei proprietăți comune este documentată pe larg într-un studiu al istoricului Nicolae-Șerban Tanasoca, bazat pe actele de vânzare-cumpărare, testamentele și dosarele succesorale păstrate în arhiva familiei sale.

Terenul, situat în mahalaua Amzei, este atestat pentru prima dată în 1841, când pitarul Nicolae (Nico) Zădăriceanu îl cumpără de la mătușa sa, vtori-logofeteasa Mariuța Clinceanca. La 20 august 1843, Zădăriceanu îl vinde, printr-un zapis, pitarului Dimitrie (Dimitrache, zis și Matache) Pitișteanu (1810 – 12 martie 1870). Pitișteanu locuiește aici împreună cu soția sa, Elena (1817 – 8 aprilie 1879), și cei zece copii ai lor. Prin testamentul olograf din 12 aprilie 1869, Dimitrie Pitișteanu lasă soției sale dreptul de locuință în casele din București și în cele de la moșia Balaciu de Sus, din județul Ialomița, precum și o parte din avere; restul patrimoniului urma să revină celor zece moștenitori.

După moartea Elenei Pitișteanu, în 1879, cotele indivize din imobilul bucureștean și din moșiile rurale ale familiei trec, între 1879 și 1881, la cei zece frați și surori. Una dintre fiice, Eleonora, văduva lui George Constantinescu, își răscumpără treptat, de la frații și surorile ei, toate cotele-părți, devenind, la 2 februarie 1881, unica proprietară a imobilului din strada Primăverii nr. 25. Eleonora Constantinescu contractează, în același an, un împrumut ipotecar de 15.000 lei la Societatea Creditului Funciar Urban din București, garantat cu imobilul. La 24 mai 1883, nereușind să achite decât o mică parte din datorie, ea vinde proprietatea, împreună cu ipoteca aferentă, rentierului S. Littman.

S. Littman păstrează imobilul doar un an: la 4 iunie 1884, îl vinde comerciantului Nicolae Carapati, pentru suma de 35.500 lei. Carapati îl revinde, la rândul său, la 23 octombrie 1886, pentru 36.000 lei, sculptorului Ioan Georgescu (1856-1898), care se instalează aici împreună cu mama sa, Zamfira Georgescu, și, după căsătoria din noiembrie 1888, cu soția sa, Alexandrina, născută Rahtivan, și copiii lor. Sculptorul nu reușește însă să achite integral datoria contractată pentru cumpărarea imobilului: la sfârșitul anului 1898, el datorează 20.000 lei Societății Creditului Funciar Urban, dobânzi restante de 5.000 lei, precum și alte 22.000, respectiv 10.000 și 5.000 lei, unor creditori particulari.

Ioan Georgescu moare în cursul anului 1898, urmărit în justiție de creditori și amenințat cu scoaterea imobilului la licitație. Vânzarea silită, cerută de Societatea Creditului Funciar Urban încă din 1896, este amânată succesiv, inclusiv din cauza decesului sculptorului, și se finalizează abia la 27 noiembrie 1900, prin ordonanța de adjudecare a Tribunalului Ilfov, în favoarea creditoarei Maria N. Dumitrescu, care oferise prețul cel mai mare la licitație, 35.000 lei. La 12 octombrie 1911, Maria Dumitrescu vinde, la rândul ei, imobilul — atunci str. Nicolae Bălcescu nr. 37-39 — cetățeanului italian Pietro Bertolero, cu reședința provizorie la Hotel Bristol din București, pentru 75.000 lei. Bertolero stinge integral, în martie 1913, ultimul rest din vechiul împrumut ipotecar, iar la 12 decembrie 1921 vinde imobilul, liber de orice sarcini, doamnei Betty (Jetti-Rifca) Barasch, născută Spitzer, pentru 820.000 lei.

Divizarea proprietății și construirea celor două imobile (cca. 1930)

Proprietatea cumpărată de Betty Barasch în 1921 cuprindea încă vechile case ridicate pentru familia Pitișteanu înainte de 1841 și refăcute în cursul secolului al XIX-lea — un corp dinspre stradă, cu patru camere, sală, galerie și cămară, și un corp din spate, cu trei camere, cămară și latrină, ambele descrise, într-un act din 1898, ca fiind construite din zid masiv, cu dependințe din paiantă și fier alb. Aceste case vechi dispar la un moment ulterior anului 1921, neprecizat de sursele consultate: sunt demolate sau se năruie, iar o treime din suprafața terenului este înstrăinată. În urma acestei operațiuni, fosta proprietate unică, situată atunci pe strada Nicolae Bălcescu (fosta stradă Primăverii), este împărțită în două parcele distincte, cea de la nr. 37 și cea de la nr. 39.

Pe cele două parcele sunt ridicate, la interval de trei ani, două imobile noi, ambele în stilul Art Deco specific arhitecturii bucureștene a începutului anilor 1930: blocul de la nr. 39, în 1930, și cel de la nr. 37, în 1933. Strada pe care se află, redenumită ulterior D.I. Mendeleev, face parte din zona Amzei – Piața Victoriei, unul dintre cartierele bucureștene cu cea mai densă concentrare de arhitectură interbelică Art Deco și modernistă, alături de artere precum Nicolae Iorga, Mântuleasa sau Biserica Amzei. Pe aceeași stradă se află și clădiri mai vechi, precum Casa Miclescu, de la numărul 30, ridicată în 1893-1894 după planurile arhitectului Paul Gottereau, martoră a etapei anterioare de dezvoltare a zonei.

Mendeleev 39 — Blocul Grigore Georgescu (1930)

Imobilul de la numărul 39, cunoscut sub numele istoric de Blocul Grigore Georgescu, este ridicat în 1930, după planurile arhitectului Jean Monda. Clădirea este gândită pentru a fi percepută dinspre colțul străzii: fațada principală, orizontală, este marcată de continuitatea parapeților a trei balcoane suprapuse, în vreme ce fațada laterală este dominată de verticalele unui bovindou care urcă pe toată înălțimea clădirii. Cele două compoziții se întâlnesc la colț, unde arhitectul detașează un al doilea bovindou pe fațada principală, obținând astfel un bovindou de colț și un efect volumetric în trepte, atât în plan, cât și pe verticala fațadei. În vârful acestui bovindou, Monda așează un hublou, element decorativ specific vocabularului Art Deco, care încununează compoziția fațadei.

Jean Monda, activ ca arhitect din anii 1920 până în anii 1980, este unul dintre cei mai prolifici arhitecți bucureșteni ai perioadei interbelice, autor al mai multor clădiri de locuit în stil Art Deco și, ulterior, modernist. În 1940, editura Luceafărul îi dedică o monografie în limba franceză, Jean Monda, architecte. Blocul de pe actuala stradă Mendeleev nr. 39 se numără printre lucrările sale din primul an al deceniului patru, ridicat pe una dintre cele două parcele rezultate din divizarea fostei proprietăți a familiei Pitișteanu și, ulterior, a sculptorului Ioan Georgescu.

Mendeleev 37 (1933)

Imobilul de la numărul 37 este ridicat trei ani mai târziu, în 1933, pe cealaltă parcelă rezultată din divizarea fostei proprietăți unice. Planurile îi aparțin arhitecților Aurel Focșanu și Emanoil Vițeanu, iar execuția lucrărilor de construcție este atribuită inginerului Emil Focșanu. Fațada, tratată tot în stil Art Deco, reia câteva dintre motivele răspândite pe strada Mendeleev în acei ani: două hublouri, o friză cu elemente geometrice dispusă sub cornișă, un portal de intrare realizat din fier și sticlă, precum și, la interior, feronerie originală la ascensor și o scară interioară elicoidală.

Aurel Focșanu și Emanoil Vițeanu semnează împreună și alte imobile bucureștene din aceeași perioadă, printre care clădirea S. Moscovici, de pe strada Nicolae Iorga nr. 22, și clădirea Băduleanu, de pe strada Mântuleasa nr. 12. Imobilul de la Mendeleev nr. 37 este încadrat, în evaluările seismice ale Primăriei Municipiului București, în clasa de risc seismic II, categorie ce grupează construcțiile vechi cu vulnerabilitate ridicată în cazul unui cutremur major. Patrimoniul Art Deco și modernist al zonei Mendeleev este, în ansamblu, considerat deosebit de expus atât riscului seismic, cât și lipsei unei protecții legislative adecvate.

Personaje

• Ioan Georgescu (1856-1898) — sculptor, una dintre figurile fondatoare ale sculpturii românești moderne. A studiat la Școala de Belle-Arte din București, cu Karl Storck (1872-1877), apoi la École des Beaux-Arts din Paris, cu Auguste-Alexandre Dumont (1878-1880), și a frecventat atelierul sculptorului Eugène Delaplanche. Este autorul unor lucrări precum Aruncătorul de suliță (1882), statuia lui Gheorghe Lazăr (1886), statuia lui Gheorghe Asachi de la Iași (1887), bustul lui Mihai Eminescu (1890) și alegoriile Agricultura și Justiția de pe fațada Băncii Naționale a României. A locuit în imobilul de pe actuala stradă Mendeleev nr. 37-39 din 1886 până la moartea sa, în 1898.
• Pietro Bertolero — cetățean italian, proprietar al imobilului între 1911 și 1921; a stins, în 1913, ultimul rest din împrumutul ipotecar contractat de sculptorul Ioan Georgescu.
• Betty (Jetti-Rifca) Barasch, născută Spitzer — proprietară a terenului nedivizat din 1921, ultima proprietară cunoscută înainte de separarea acestuia în cele două parcele pe care aveau să fie ridicate imobilele de la nr. 37 și nr. 39.
• Jean Monda — arhitect activ din anii 1920 până în anii 1980, autor al Blocului Grigore Georgescu, ridicat în 1930 la Mendeleev nr. 39.
• Aurel Focșanu și Emanoil Vițeanu — arhitecții imobilului de la Mendeleev nr. 37 (1933); execuția lucrărilor a fost condusă de inginerul Emil Focșanu.

Bibliografie

• Nicolae-Șerban Tanasoca, Din istoria unui imobil bucureștean care a aparținut sculptorului Ioan Georgescu, în Arta istoriei, istoria artei. Acad. Răzvan Theodorescu la 65 de ani, p. 321-350.
• DIN ISTORIA UNUI IMOBIL BUCUREȘTEAN CARE A APARȚINUT SCULPTORULUI IOAN GEORGESCU (academia.edu)
• FOTO | O călătorie pe Mendeleev, strada plină de clădiri-bijuterie. Frumusețea unui imobil Art Deco vulnerabil la cutremur inclusiv din lipsă de protecție legislativă (b365.ro)
• FOTO | Zilele cu parfum parizian și piane pe strada Mendeleev. Casa Miclescu, secretele ei și amintirile omului care-a condus cândva CFR (b365.ro)
• Arhitect Jean Monda: clădire în stil Art Deco 'sobru' din 1931 (casedeepoca.wordpress.com — Valentin Mandache, istoric de arhitectură)
• Ion Georgescu, sculptor, pictor, acuarelist (vatra-mcp.ro)

Sculptorul Ioan Georgescu (1856-1898)

Formarea artistică

Ioan Georgescu se naște în București în 1856, fiul meseriașului George Popa Radu și al Zamfirei Georgescu. Între 1872 și 1877 urmează cursurile Școlii de Belle-Arte din București, la clasa sculptorului Karl Storck. În 1878 pleacă la Paris, unde studiază, până în 1880, la École des Beaux-Arts, cu Auguste-Alexandre Dumont, unul dintre profesorii francezi cei mai influenți ai generației de sculptori români formați în epocă.

La Paris, Ioan Georgescu frecventează, până în 1882, atelierul sculptorului Eugène Delaplanche. În 1881 urmează și cursuri de pictură la Académie Julian, cu Pierre-Auguste Cot, completându-și astfel formarea printr-o incursiune în tehnica picturii, alături de cea a sculpturii. Se întoarce în țară la începutul anilor 1880, cu o pregătire clasică solidă, vizibilă încă din primele sale lucrări.

Opera

Lucrările de tinerețe ale lui Ioan Georgescu, precum Izvorul (1879) și Aruncătorul de suliță (1882, turnat în bronz), considerată de mulți cea mai importantă realizare a sa, poartă amprenta puternicei sale formații clasice. În deceniile următoare, sculptorul realizează o serie de busturi de portret ale unor figuri centrale ale culturii române: Alexandru Odobescu (1881), Mihail Pascaly (1882), Dimitrie Bolintineanu (1883), Vasile Alecsandri (1890) și Mihai Eminescu (1890), alături de busturile lui Matei Basarab, Vasile Lupu, I.C. Brătianu și C.A. Rosetti.

Ioan Georgescu semnează și lucrări de for public de mare amploare: statuia lui Gheorghe Lazăr (1886) și statuia lui Gheorghe Asachi, ridicată la Iași în 1887, precum și alegoriile Agricultura și Justiția, de pe fațada Băncii Naționale a României. La acestea se adaugă monumentul funerar dedicat Domniței Bălașa (1883) și compozițiile Răpirea Proserpinei și Endymion. O parte dintre lucrările sale se păstrează astăzi în colecțiile Muzeului Național de Artă al României și ale fostului Muzeu Simu din București.

Repere ale operei sale:

• Izvorul (1879)
• Aruncătorul de suliță (1882, bronz)
• Bustul lui Alexandru Odobescu (1881)
• Bustul lui Mihail Pascaly (1882)
• Monumentul funerar al Domniței Bălașa (1883)
• Bustul lui Dimitrie Bolintineanu (1883)
• Statuia lui Gheorghe Lazăr (1886)
• Statuia lui Gheorghe Asachi, Iași (1887)
• Bustul lui Vasile Alecsandri (1890)
• Bustul lui Mihai Eminescu (1890)
• Alegoriile Agricultura și Justiția, fațada Băncii Naționale a României

Locuința din strada Primăverii și ultimii ani

În octombrie 1886, Ioan Georgescu cumpără de la comerciantul Nicolae Carapati, pentru suma de 36.000 lei, imobilul din strada Primăverii nr. 25-25 bis din București — pe atunci la marginea mahalalei Amzii, astăzi strada D.I. Mendeleev nr. 37-39. Se instalează aici împreună cu mama sa, Zamfira Georgescu, văduva meseriașului George Popa Radu. În noiembrie 1888 se căsătorește cu Alexandrina, născută Rahtivan, fiica avocatului Mihail Rahtivan, iar soția sa i se alătură în aceeași casă, unde se nasc și copiii lor.

Sculptorul nu reușește însă să achite integral prețul de cumpărare al imobilului, plătit doar în parte, restul rămânând garantat printr-o creanță ipotecară. La sfârșitul anului 1898, dificultățile financiare ale lui Ioan Georgescu se agravează: pe lângă cei 20.000 lei datorați Societății Creditului Funciar Urban din București, cu dobânzi restante de 5.000 lei, el mai datorează 22.000 lei unei doamne Maria N. Dumitrescu, 10.000 lei unui domn Lieblich și 5.000 lei unui alt creditor. Urmărit în justiție și amenințat cu scoaterea imobilului la licitație, sculptorul moare în cursul aceluiași an, 1898.

Vânzarea silită a imobilului, cerută de Societatea Creditului Funciar Urban încă din 1896, este amânată în repetate rânduri, inclusiv din cauza decesului lui Ioan Georgescu, și se finalizează abia la 27 noiembrie 1900, prin ordonanța de adjudecare a Tribunalului Ilfov, în favoarea creditoarei Maria N. Dumitrescu. Casa în care sculptorul își petrecuse ultimii doisprezece ani din viață, împreună cu mama, soția și copiii săi, avea să dispară ea însăși circa trei decenii mai târziu, atunci când terenul a fost divizat, iar pe locul ei au fost ridicate, la începutul anilor 1930, cele două imobile actuale de la Mendeleev nr. 37 și nr. 39.

August 2023: