Ștrandul Kiseleff / Tineretului

Ștrandul Kiseleff / Ștrandul Tineretului și Complexul Sportiv Național Tineretului

Ștrandul Kiseleff ocupa „parcela nr. 2” a parcului sportiv al F.S.S.R., între Șoseaua Kiseleff, aleea Școlii de Agricultură, actualul Bulevard Mărăști și piața Hipodromului Băneasa. Terenul era împrejmuit cu un zid de beton armat de câțiva kilometri, cu două intrări. Piesa centrală era bazinul mare, de 50 pe 100 de metri (5.000 de metri pătrați), prezentat la deschidere drept „cel mai mare bazin din Europa”. Presa din iulie 1929 indica pe marginile bazinului adâncimi de 1,5 până la 3,5 metri și o adâncime maximă, de 4,5 metri în jurul trambulinei. Trambulina, înaltă de circa 10 metri, avea cinci platforme, iar alături erau patru trambuline mici. Bazinul pentru copii măsura 35 pe 15 metri. În 1930, cele trei bazine însumau 6.000 de metri pătrați. Plaja de nisip avea 14.000 de metri pătrați, dintre care 1.500 erau rezervați copiilor. Pe trei laturi ale bazinului se aflau opt pavilioane de cabine, cu parter și etaj, cu un total de 2.000 de cabine. Restul terenului, circa 50.000 de metri pătrați, era amenajat ca parc englezesc, cu alei, peluze și două sute de bănci. Ștrandul putea primi 10.000 de oameni, iar la concursul „Miss Ștrand” din august 1929 s-au adunat peste 20.000 de spectatori.

Pentru baie existau vestiare pentru o mie de persoane, cu sertare și lacăte, un serviciu de păstrare a obiectelor (safe-uri), cincisprezece dușuri, foarte multe closete și costume de baie de închiriat. Pentru sport existau instrumente de educație fizică și aparate de gimnastică pe plajă, piste de alergare, trei terenuri de tenis, mese de ping-pong și lecții de înot conduse de profesorul Focșa. Serviciul medical cuprindea un cabinet condus de doi medici, un pavilion de salvare cu personal propriu, un pavilion de hidroterapie și un pavilion de cură cu ape minerale. Apa venea din două puțuri proprii, cu electropompe. Clădirea centrală, „Terasa”, adăpostea restaurantul Elysée, deschis până la miezul nopții, berăria, braseria, cafeneaua, lăptăria și cofetăria. Tot acolo erau șaisprezece prăvălii: frizerie și coafor, lustragerie, tutungerie, magazine de produse fotografice și cosmetice și un bazar cu obiecte de plajă. Mai existau oficiu poștal, telefon și telegraf, un post special de emisie radio, cu amplificator pe plajă, și un parchet pentru dans, unde cânta un „jazz berlinez”. Mai târziu s-au adăugat restaurantele Monopol Azuga și Carioca. Spre ștrand circulau autobuze speciale.

Lucrările au început imediat după semnarea contractului, pe un teren pe care un foileton din 1929 îl descria drept „un maidan pustiu, un dos de mahala murdară”. Un reportaj din 1934 amintea că „zile și nopți în șir” s-au turnat construcțiile de beton, iar furgoanele trase de boi au cărat nisipul pentru plajă. Construcția s-a încheiat în mai puțin de două luni. Ziarul „Dimineața” scria că ștrandul fusese realizat „în mai puțin de două luni”, „Ilustrațiunea Română” indica 52 de zile, iar relatarea vizitei Principesei-mamă Elena, publicată a doua zi după inaugurare, vorbea de „cele 45 de zile cât au durat construcțiunile”. F. Aderca scria că totul se ridicase „într-o singură lună”. Cifra de 52 de zile a fost preluată și de studiile ulterioare.

Terenul de la Șosea: amplasamentul și parcul sportiv al F.S.S.R. (1912–1928)

Amplasamentul și cadrul urban

Ansamblul cunoscut în perioada interbelică drept Ștrandul Kiseleff, iar din 1942 drept Ștrandul Tineretului, ocupă, împreună cu terenurile de sport din jur, o fâșie lungă și îngustă de teren din nordul Bucureștiului, cuprinsă între Șoseaua Kiseleff, la est, și Bulevardul Mărăști, la vest. Axa majoră a terenului este paralelă cu Șoseaua Kiseleff. Spre sud, ansamblul se învecinează cu stadionul Arcul de Triumf, iar spre nord ajungea, în perioada interbelică, până la Hipodromul Băneasa, pe al cărui loc s-a amenajat, în anii 1960, complexul expozițional de astăzi. Zona face parte din zona protejată „Agronomie – Complex Sportiv Tineretului” și se află în vecinătatea zonelor protejate ale Șoselei Kiseleff și Parcului Herăstrău.

Terenul nu a făcut dintotdeauna parte din oraș. După Regulamentul Organic, limita nordică a Bucureștiului trecea prin dreptul actualei Piețe a Victoriei. Legea din 1895 privind extinderea orașului, prin care suprafața administrativă a crescut de la circa 3.000 la 5.614 hectare, a mutat limita puțin dincolo de rondul al doilea al Șoselei, unde se află astăzi Arcul de Triumf. Abia legea de organizare a Municipiului București din 1929, care a fixat limita de-a lungul căii ferate spre Constanța, a inclus întreaga zonă a viitorului complex sportiv în teritoriul administrativ al Capitalei. Anul includerii coincide cu anul construirii ștrandului.

Forma terenului a fost dictată de străzile care îl delimitează. Șoseaua Kiseleff, transformată începând din 1832 într-o promenadă rectilinie cu parte carosabilă și câte două rânduri de tei pe fiecare latură, era axa ordonatoare a întregii zone și principalul loc de plimbare al Bucureștiului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Porțiunea până la rondul al doilea a fost amenajată ulterior, iar la sfârșitul anilor 1850 a fost prelungită până la actuala Piață a Presei Libere. În 1851, o lege privind ameliorarea raselor de cai a determinat prelungirea Șoselei până la rondul al treilea, iar în 1896 s-a ridicat Hipodromul Băneasa.

În decembrie 1869, Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură a fost mutată la Herăstrău, pe un teren aflat la vest de Șosea, iar piatra fundamentală a noului local fusese pusă în 1868 de domnitorul Carol I. Drumul de acces spre școală, numit Aleea Școlii de Agricultură, a devenit în perioada interbelică Aleea Ștrandului, apoi Strada Ștrandului, și poartă astăzi numele lui Primo Nebiolo, fost președinte al Federației Internaționale de Atletism. Pe latura de vest a fost trasată, în 1905 și în preajma Primului Război Mondial, strada care continua Strada Culcerului până în dreptul Hipodromului, actualul Bulevard Mărăști. La limita nordică s-a deschis Bulevardul Telegrafiei, astăzi Bulevardul Expoziției, legat de înființarea stației de telegrafie fără fir de la Herăstrău.

Federația Societăților Sportive din România și contractul din 1913

Începuturile complexului sportiv sunt legate de înființarea, în 1912, a Federației Societăților Sportive din România (F.S.S.R.), la inițiativa Principelui Carol, viitorul rege Carol al II-lea, adept al sportului de performanță. Federația a organizat sportul românesc după modelul omnisportiv francez și și-a propus, printre altele, procurarea de terenuri și amenajarea unui parc central de sporturi. Tot în 1912 s-a promulgat legea pentru asanarea Lacului Herăstrău, care a deschis seria exproprierilor și schimburilor de terenuri din zonă, iar literatura de specialitate datează la 1 decembrie 1912 cedarea către F.S.S.R. a fâșiei de teren cuprinse între Hipodrom și Strada Mănăstirea Cașin.

Actul a fost formalizat printr-un contract de închiriere autentificat la Tribunalul Ilfov la 20 noiembrie 1913 și publicat integral de ziarul „Ultima oră” în 1929. Primăria Capitalei, reprezentată de ajutorul de primar Elie Niculescu, închiria terenul doctorului I. Costinescu, personal și ca delegat al Federației, pe 99 de ani, adică până în 2012, pentru o chirie simbolică de un leu pe an. Din 1928, la expirarea convenției cu Clubul Călăreților, intra în închiriere și terenul ocupat de acest club. Federația avea dreptul să împrejmuiască terenul și să facă plantații, chioșcuri, clădiri și aparate de sport, dar numai cu aprobarea specială a Primăriei, după planurile acesteia și sub controlul ei. Dacă Federația devenea persoană juridică, contractul trecea de drept asupra ei. În caz de dizolvare, terenul revenea Primăriei, împreună cu toate construcțiile, fără despăgubire.

Parcul sportiv până în 1928

În 1914 a avut loc prima adunare generală a societăților afiliate, iar pe terenul Federației s-au amenajat terenuri de rugby și piste de atletism, unde s-au desfășurat numeroase competiții. În 1915, F.S.S.R. a dobândit personalitate juridică printr-o lege publicată în „Monitorul Oficial” din 12 martie 1915, a înființat primele comitete regionale și, la 25 aprilie, Parcul Sportului, cunoscut ulterior ca Parcul F.S.S.R., Stadionul Tineretului sau Stadionul Arcului de Triumf. În 1916, la inițiativa profesorului Murgoci și a căpitanului Virgil Bădulescu, s-a creat un Institut de Educație Fizică și s-au organizat primele campionate de fotbal, atletism, tenis și sporturi de iarnă.

După Primul Război Mondial, Federația s-a reorganizat sub președinția regelui Ferdinand, cu Principele Carol ca secretar general, iar numărul comisiilor sportive a crescut. Terenul a fost nivelat, canalizat și împrejmuit, iar zona era cunoscută sub numele „Terenul de la Șosea”. Regulamentul de construcții și alinieri din 1928, primul act urbanistic care a tratat întreaga fâșie, a încadrat terenul F.S.S.R. în zona de parcuri, iar terenul Institutului de Cercetări Agronomice în zona de vile, ca extindere a cartierului Domenii. Planul Director de Sistematizare din 1935 a păstrat încadrarea în categoria spațiilor verzi, statut menținut până astăzi. În 1929, F.S.S.R. avea sediul pe Calea Victoriei nr. 190 și deținea pe Șoseaua Kiseleff un stadion împrejmuit cu zid de beton armat, vecin cu terenul pe care urma să se ridice ștrandul.

Concesiunea și construirea ștrandului (1929)

Societatea „Muntenia”

Ștrandul a fost construit și exploatat de o societate privată. La 5 iunie 1929, „Monitorul Oficial” a publicat actul constitutiv și statutele societății anonime „Muntenia”, cu sediul în București. Scopul societății era executarea de construcții și pavaje și exploatarea obiectelor construite, inclusiv, potrivit statutelor, „exploatând singură un eventual strand (plajă artificială)”, precum și comerțul cu materiale de construcții. Printre fondatori figurau Nicolae Em. Kretzulescu, arhitecții Iuliu și Marcel Iancu, Leon Packer, Alexandru Henter, Aladar Zelinger, expertul contabil Dumitru Stănescu-Teodoru, avocatul S. Vogel și Anibal Stoenescu. Consiliul de administrație, ales pe patru ani, îl avea ca vicepreședinte pe Herman Iancu, tatăl celor doi arhitecți. Iuliu Iancu și Leon Packer erau administratori delegați, Aladar Zelinger director general, iar Alexandru Henter director. Nicolae Em. Kretzulescu, avocatul S. Vogel și Anibal Stoenescu erau membri ai consiliului. În presa vremii, societatea apare și ca „Muntenia S.A. de Construcții”, cu sediul pe Șoseaua Kiseleff, iar o relatare din 1931 o numește „Banca Munteniei”.

Contractul de închiriere din 17 mai 1929

Contractul dintre F.S.S.R. și concesionari a fost semnat la 17 mai 1929. Din partea Federației au semnat Dinu Cesianu, secretar general, George Plagino, membru al comitetului central, și Mihail Savu, membru al comisiei financiare. Chiriași erau arhitectul Iuliu Iancu, Aladar Zelinger și Alexandru Henter, cu domiciliul ales pe Strada General Lahovari nr. 81 bis. Contractul a fost redactat de avocatul I. Heliade Rădulescu. Obiectul era „parcela nr. 2” a parcului sportiv al Federației, delimitată de Șoseaua Kiseleff, aleea care lega Școala de Agricultură de Șosea, Bulevardul Mărășești (actualul Bulevard Mărăști) și piața Hipodromului Băneasa.

Scopul declarat era construirea unui ștrand „având toate instalațiile și perfecționările, așa cum le au marile stranduri din străinătate”. Contractul era valabil de la 1 mai 1929 până la 31 decembrie 1949. Toate construcțiile deveneau proprietatea F.S.S.R., care le primea, la expirare, fără despăgubire. Federația își rezerva vânzarea produselor Regiei Monopolurilor și a ziarelor, încasările de la tenis, o zi pe săptămână pentru concursurile proprii și dreptul de a controla permanent șantierul prin arhitecții săi. Jocurile de noroc erau interzise, iar băile de noapte nu erau permise.

Contractul descria în detaliu programul obligatoriu: un zid de beton armat în jurul proprietății, similar celui de la stadionul vecin, cu două intrări; un bazin mare de 50 pe 100 de metri, cu adâncimi între 0,80 și 3 metri; un bazin pentru copii de 35 pe 15 metri; cincisprezece dușuri; un vestiar pentru o mie de persoane; o trambulină mare și patru mici; opt grupuri de câte două sute de cabine; cel puțin treizeci de closete; un pavilion de cură cu ape minerale, un pavilion de salvare și un pavilion medical de hidroterapie; două puțuri cu electromotor și pompă centrifugă; două sute de bănci; o clădire centrală cu restaurant, terasă, berărie, cafenea, șaisprezece prăvălii și loc pentru muzică; o plajă de nisip de 12.000 de metri pătrați, o plajă pentru copii de 1.500 de metri pătrați și trei terenuri de tenis. Restul terenului urma să fie amenajat ca parc englezesc, cu alei și peluze, iar plantațiile existente trebuiau păstrate.

Planurile provizorii anexate erau semnate de ambele părți și de arhitectul F.S.S.R., Nicolae Nenciulescu, ale cărui indicații chiriașii erau obligați să le urmeze până la definitivarea proiectului. Termenul de inaugurare era 1 august 1929. Imediat după semnare trebuia început zidul de beton armat al împrejmuirii. Primăria Capitalei aprobase înființarea ștrandului printr-o decizie din același an.

Arhitecții

Proiectul ștrandului a fost realizat de frații Marcel și Iuliu Iancu, asociați din 1922 în biroul de pe Strada Caimatei, devenit apoi „Biroul de studii moderne” de pe Strada Paleologu. Contribuția lui Iuliu Iancu (1896–1985) a rămas multă vreme necunoscută, deoarece nu avea drept de semnătură pe planuri, iar numele niciunuia dintre frați nu figurează în dosarul de autorizare al ștrandului. Un certificat al societății „Muntenia”, constructoarea și concesionara ștrandului, atestă însă că Iuliu Iancu a executat împreună cu Marcel planurile de ansamblu și de detalii și a condus întreaga lucrare de construcție și de execuție a betonului armat, terminată în 45 de zile, în vara anului 1929. Iuliu Iancu a fost și unul dintre fondatorii și administratorii delegați ai societății „Muntenia” și a semnat, în mai 1929, contractul de închiriere a terenului de la Federația Societăților Sportive din România. În anii 1930 a condus exploatarea ștrandului împreună cu cumnatul său, Leon (Lică) Packer. În 1941 a emigrat în Palestina, iar din 1953 a lucrat ca arhitect la Montreal. Biografia și lista completă a lucrărilor sale se găsesc în fișa de arhitect a lui Iuliu Iancu.

Marcel Iancu (1895–1984): arhitect, pictor și unul dintre fondatorii mișcării Dada la Zürich, revenit în România în 1922. Între 1922 și 1938, Marcel Iancu a proiectat împreună cu fratele său Iuliu (Jules) Iancu, în cadrul „Biroului de studii moderne”, peste 40 de clădiri, majoritatea locuințe, iar Ștrandul Kiseleff este una dintre puținele lor lucrări de mari dimensiuni cu program public. În 1941, Marcel Iancu a emigrat în Palestina, unde și-a continuat activitatea de arhitect și artist. Iuliu Iancu a fost coautor al proiectului și, totodată, unul dintre concesionari și conducătorii exploatării. În 1934, revista „Vremea” îi numea pe Jules Iancu și Lică Packer „cuplul director” al ștrandului, iar Leon (Lică) Packer era cumnatul lui Iuliu Iancu. Schițele au fost vizate din partea F.S.S.R. de arhitectul Nicolae Nenciulescu, iar proiectul a fost aprobat de Consiliul comunal al Bucureștiului.

Șantierul

Lucrările au început imediat după semnarea contractului, pe un teren pe care un foileton din 1929 îl descria drept „un maidan pustiu, un dos de mahala murdară”. Un reportaj din 1934 amintea că „zile și nopți în șir” s-au turnat construcțiile de beton, iar furgoanele trase de boi au cărat nisipul pentru plajă. Construcția s-a încheiat în mai puțin de două luni. Ziarul „Dimineața” scria că ștrandul fusese realizat „în mai puțin de două luni”, „Ilustrațiunea Română” indica 52 de zile, iar relatarea vizitei Principesei-mamă Elena, publicată a doua zi după inaugurare, vorbea de „cele 45 de zile cât au durat construcțiunile”. F. Aderca scria că totul se ridicase „într-o singură lună”. Cifra de 52 de zile a fost preluată și de studiile ulterioare. Înaintea inaugurării oficiale, Principesa-mamă Elena, însoțită de principesa Irina și de suită, a vizitat îndelung instalațiile, s-a interesat de modul în care fuseseră conduse lucrările și l-a felicitat pe arhitectul Iancu pentru „acest veritabil tur-de-forță realizat într-un spațiu de vreme atât de scurt”.

Arhitectura ansamblului

Compoziția

Ansamblul a fost conceput ca o compoziție axială, o succesiune de spații cu caracter diferit, separate prin corpuri de clădiri sau prin amenajări peisagere. Accesul se făcea dintr-o piațetă de onoare, printr-un portal marcat de două turnuri ridicate deasupra a două pavilioane joase. Urmau, simetric, două peluze de verdeață și o grădină cu alei cotite și bănci, la care se ajungea pe un peron semicircular. Axul principal era tăiat transversal de un pavilion liniar care adăpostea la parter mici magazine, cafenea și lăptărie, iar la etaj restaurantul Elysée, cu terasa spre bazin. În 1935, Lucian Boz descria acest corp, numit „Terasa”, ca pe un mic magazin universal „cu prăvălioare minuscule”: un post de radio, un cabinet medical, o frizerie, o tutungerie și magazine de produse cosmetice și fotografice. Restaurantul nu era izolat, ci făcea parte din clădirea care despărțea grădina de plajă. Pe fațada dinspre bazin era inscripționat numele „ELYSÉE”, iar pe acoperiș, în anii 1930, figura inscripția „Strandul Kiseleff București”.

În spatele pavilionului central se afla incinta ștrandului propriu-zis, cu plaja și bazinul mare de 50 pe 100 de metri. Pe cele trei laturi din jurul bazinului erau dispuse opt pavilioane de vestiare și cabine, cu parter și etaj, legate prin galerii continue. Lucian Boz descria în 1935 „careul format de cele două rânduri de cabine suprapuse”, cu o întindere de nisip fin și trei bazine mari, dintre care unul dublu, iar în fundul ștrandului, ascunsă de un grup de cabine, piscina copiilor. Ultima porțiune a terenului, tratată asimetric, se termina cu o plantație semicirculară care închidea axul. Restul suprafeței era amenajat liber, peisager, iar în proiect această zonă purta numele de „peluza de gimnastică”. Anunțurile de deschidere din iunie 1929 prezentau ștrandul drept „cea mai mare plajă artificială” și „cel mai mare bazin din Europa”, cu 2.000 de cabine, 14.000 de metri pătrați de plajă cu nisip, 5.000 de metri pătrați de bazin, un bazin special pentru copii, instrumente de educație fizică, piste de curse, tenis și 50.000 de metri pătrați de parcuri. Ștrandul avea restaurant, berărie, cafenea, magazine, oficiu poștal, telefon, telegraf și un post special de emisie radio. „Revista Generală Ilustrată” adăuga un cabinet medical condus de doi medici, personal special de salvare, un parchet pentru dans pe plajă și lecții de înot sub conducerea profesorului Focșa.

Limbajul arhitectural

Arhitectura clădirilor este simplă, în limbaj modern, cu referințe evidente la Art Deco. Volumele sunt tratate predominant pe orizontală, cu excepția accentelor verticale ale turnurilor de la intrare și ale trambulinei. Pavilioanele de vestiare reprezintă partea cea mai modernă a ansamblului: o desfășurare orizontală amplă, a cărei fațadă este ritmată de liniile albe ale stâlpilor și planșeelor de beton armat. Fotografiile din anii 1930 arată galeriile etajate ale pavilioanelor, folosite și ca suport pentru reclame de mari dimensiuni, între care cele pentru apa minerală Borviz Matild și pentru mătăsurile Lyony.

Trambulina, înaltă de circa 10 metri și cu cinci platforme, era elementul cel mai expresiv al ansamblului. Era realizată dintr-o structură aparentă de beton armat, iar ultima platformă era continuată cu o structură metalică. În interiorul pilonului urca o scară elicoidală. Studiile de specialitate asociază trambulina cu arhitectura constructivistă. F. Aderca descria în 1929 ansamblul ca „o arhitectonică îmbinată în linii drepte și în ovale pure, ca linia zărilor și ovalul cerului”, iar Lucian Boz scria în 1935 că ștrandul, „construit după planurile arhitectului Marcel Iancu, unește în arhitectura sa grația modernă și geometrică, cu o perfectă raționalizare în cadrul utilului”.

Apa și instalațiile

Apa provenea din puțuri proprii, echipate cu electropompe. După accidentele din prima zi, concesionarii au săpat un puț nou și au cerut sprijinul județului pentru mărirea debitului. Anunțurile din 1930 vorbeau de „apă naturală zilnic schimbată din 8 izvoare”, iar suprafața celor trei bazine ajunsese la 6.000 de metri pătrați. Pereții bazinelor erau văruiți în alb, astfel încât apa vărsată „printr-o duzină de guri” părea albastră și transparentă. Un amplificator transmitea muzică și anunțuri pe toată suprafața plajei.

Ștrandul Kiseleff în perioada interbelică (1929–1941)

Inaugurarea din 7 iulie 1929 și accidentele din prima zi

Ștrandul s-a deschis pentru public duminică, 7 iulie 1929, cu aproape o lună înainte de termenul din contract. La inaugurare a participat ministrul Virgil Madgearu. Afluența a fost foarte mare: „o lume imensă s-a grăbit, încă de dimineață, să ocupe cele 2000 de cabine”, scria „Dimineața”. În aceeași zi s-au produs trei accidente mortale. Un tânăr de 19 ani, dactilograf la Inspectoratul General al Cavaleriei, a sărit de la al treilea etaj al trambulinei într-un bazin încă incomplet umplut și a murit după ce s-a lovit de fundul de beton. Seara s-au înecat un caporal de la Cercul de recrutare București și un elev de 17 ani, al cărui trup a fost găsit abia a doua zi, după golirea bazinului.

Prefectul Poliției Capitalei, generalul Eracle Nicoleanu, a închis temporar ștrandul și a impus o serie de măsuri: balustradă în jurul bazinului, separarea zonei adânci prin frânghii pe stâlpi căptușiți, indicatoare de adâncime, desființarea trambulinei, semnale de alarmă, doi medici permanenți cu cameră de gardă și personal de salvare suficient. Medicul-șef al Capitalei, dr. Gh. Rădulescu, a trimis o comisie de anchetă condusă de dr. Virgil Mihăilescu. „Universul” a cerut închiderea „bazinului morții” până la reorganizarea completă, iar generalul dr. I. Antoniu, profesor la Institutul Superior de Educație Fizică, cerea în „Lupta” dușuri obligatorii, control bacteriologic și sterilizarea apei cu clor.

Ancheta judiciară s-a încheiat inițial cu neurmărirea penală. La opoziția părinților victimelor, Camera de punere sub acuzare a Curții de Apel București a dispus în 1931, pe baza unei expertize întocmite de Neagu Boerescu, urmărirea administratorilor delegați ai societății, Alexandru Henter și Leon Packer, pentru omor prin imprudență, iar dosarul a fost trimis tribunalului corecțional. Accidentele au avut consecințe durabile asupra funcționării ștrandului. În 1935, Lucian Boz nota că trambulina „străjuiește bazinul, o inutilă invitație”, deoarece accidentul de la deschidere pusese capăt salturilor de la înălțime, iar pilonul fusese transformat în suport de reclame.

Funcționarea ștrandului

După redeschidere, „Ilustrațiunea Română” anunța proiectul de împărțire în două a bazinului mare, pentru separarea înotătorilor de neînotători. În 1930, ștrandul se prezenta drept „cel mai mare și frumos din Europa”, cu trei bazine, plajă de nisip, aparate de gimnastică, tenis, ping-pong, restaurante și dans cu orchestre de jazz până la ore târzii. Un anunț din anii 1930 îl recomanda pentru „plaja cu nisip de la Mamaia” și pentru bazinul separat pentru copii. Plaja și bazinul erau deschise de la ora 6 dimineața până la ora 8 seara, cu intrare separată pentru seară. Accesul se făcea cu autobuze speciale, cu tramvaiul 22 de la Sfântul Gheorghe, cu taxiuri și, mai târziu, cu autobuzul nr. 2 Brătianu–Strand.

Pe lângă restaurantul Elysée, deschis publicului până la miezul nopții, ștrandul avea braserie, cafenea, lăptărie, pavilion de ape minerale și restaurantele Monopol Azuga. În 1934 s-a deschis restaurantul Carioca. Societatea „Muntenia” închiria spații pentru restaurant, berărie, cofetărie, coafor, lustragerie și un bazar cu obiecte de plajă. Costumele de baie „Forma” și „Monica”, distribuite de firma Solavici de pe Strada Lipscani nr. 37, erau vândute cu un bilet de intrare gratuită la ștrand. Primul sezon a adus și vizitele unor vedete. La 30 iulie 1929, actrița Marcella Albani, înainte de a părăsi România, a petrecut ziua la ștrand, unde a împărțit autografe vizitatorilor, alături de actrița germană Marion Gerth. În 1934, un colț al grădinii a fost ocupat de Asociația Magistraților și a Avocaților (A.M.A.), cu o vilă de week-end, o terasă, terenuri de tenis și aparate de gimnastică. Inaugurarea terenurilor de sport ale asociației a avut loc în prezența regelui Carol al II-lea. În 1934, Iuliu Iancu și Leon Packer conduceau încă exploatarea și aduseseră o serie de îmbunătățiri, iar piscina pentru concursuri era considerată „un model de gen”.

Competiții sportive

Bazinul de 50 pe 100 de metri a dat un impuls important înotului bucureștean. La 27 iulie 1929 s-a desfășurat aici primul concurs nautic între orașele Cluj și București, pentru „Cupa Strandului”, inițiat de conducerea ștrandului. Între 15 și 17 august 1929, revista „Ilustrațiunea Română” a organizat reuniuni nautice pentru o cupă challenge interclub. Cu acest prilej, Werner Borck și Iosef Eminger au doborât patru recorduri naționale, iar cupa a revenit clubului Sportul Studențesc, urmat de Tennis Club Român și Sparta C.A.B. Au urmat concursurile pentru Cupa „Octavian Goga” și Cupa „Strand”, oferită de Lică Packer, precum și antrenamentele și selecțiile pentru Cupa „Mihail Savu”. Neagu Boerescu ilustra capitolul despre natație din studiul său asupra sportului românesc cu fotografii ale concursurilor și ale săriturilor de la trambulina Ștrandului Kiseleff. Ștrandul a găzduit și gale de box: campionul României Moți Spacov, francezul Michel Riond, Marcel Schoenfeld și Alexandru Bunea au susținut exhibiții în cadrul serbărilor din august 1929. Din 1934, clubul nautic „Olimpique” și alte cluburi organizau aici concursuri pentru toate categoriile de înotători.

Serbări și concursuri de frumusețe

În 3 și 4 august 1929 au avut loc serbări de două zile sub patronajul ministrului Sever Bocu, pentru strângerea de fonduri destinate monumentelor lui Nicolae Bălcescu și Simion Bărnuțiu. Programul a cuprins concursuri de înot, sărituri și polo pe apă, box pe apă, farse nautice, concerte simfonice și de balalaici, jazz, reviste de Ion Pribeagu, baleturi pe apă, bătaie de flori cu participarea avioanelor, alegerea Reginei Florilor, plimbări cu gondole și focuri de artificii. Serbările „Ilustrațiunii Române” din august 1929 au inclus și concursuri de costume de baie și de sărituri în apă, câștigat de Hans Krack.

La 24 și 25 august 1929, ștrandul a găzduit concursul „Miss Strand”, patronat de vieneza Liesl Goldarbeiter, „Miss Universe” aleasă la Galveston, și de Magda Demetrescu, „Miss România”. Concursul era deschis femeilor între 16 și 35 de ani, iar fiecare bilet de intrare dădea drept la un vot. Premiul I includea o vază oferită de Argintăria Pforzheim. Potrivit „Realității Ilustrate”, în a doua zi s-au adunat peste 20.000 de spectatori, ordinea a fost menținută cu greu de jandarmi, iar estrada a fost aproape să se prăbușească sub presiunea mulțimii. Vizita celor două invitate a fost sărbătorită printr-un banchet pe terasa restaurantului Elysée. Titlul a revenit Mary Dumitrescu. Concursul s-a repetat în august 1930. La 6 septembrie 1931, revista „Realitatea Ilustrată” a organizat serbarea de închidere a sezonului, cu peste o sută de copii în concursuri de alergare și cu alegerea Miss Strand, câștigată la egalitate de Sisi Grigorescu și Nuți Niculescu. „Ilustrațiunea Română” a organizat la rândul ei un concurs al „frumuseții copiilor”.

Ștrandul în presa și literatura vremii

Ștrandul a fost unul dintre subiectele preferate ale presei interbelice. În 1929, F. Aderca îl numea „capodopera de la Șosea” și scria că, după ce s-a construit acolo, se poate întrevedea „înfățișarea de mâine a Bucureștilor, dacă arhitecți ca d. Marcel Iancu, autorul artistic, vor fi lăsați să lucreze”. Aderca critica însă transformarea locului într-o „sucursală acvatică a restaurantelor de lux”. „Rampa” a publicat în 1929 foiletonul „Strand. Roman din viața de dragoste și aventuri a Capitalei”, semnat Pinguin, a cărui acțiune se petrecea pe terasa ștrandului și în care apărea Marcel Iancu „admirându-și opera”.

În 1932, Jack Berariu numea în „Rampa” Ștrandul Kiseleff „Tekirghiol-sat”, o „citadelă de recreație estivală democratică”, în opoziție cu bazinul Lido de pe Bulevardul Brătianu, destinat publicului înstărit. În 1932, „Realitatea Ilustrată” scria că „tânărul nostru Strand” atrăgea în zilele de sărbătoare peste zece mii de oameni. În 1934, „Țara Noastră” publica un reportaj critic despre aglomerație, cabinele împărțite și bacșișuri, iar Nello Manzatti scria în „Vremea” un reportaj satiric despre publicul de pe plajă. În 1935, Lucian Boz compara în „Dimineața” cele patru ștranduri ale Capitalei – Ciurel, Kiseleff, Bragadiru și Lido. Între frecventatorii ștrandului s-a numărat și dramaturgul Aurel Baranga, fotografiat pe plajă și în fața restaurantului în anii 1930.

Ștrandul Tineretului: de la statul interbelic la regimul comunist (1938–1989)

Trecerea în proprietatea statului și redenumirea din 1942

Potrivit datelor de carte funciară prezentate în 2007 de președintele Agenției Naționale pentru Sport, Municipiul București a donat Ștrandul Kiseleff statului la 26 noiembrie 1938, iar proprietatea a fost înscrisă la 2 decembrie 1942. Un articol din 2001 afirma că terenul și construcțiile intraseră în proprietatea publică a statului printr-un decret de expropriere pentru cauză de utilitate publică semnat de mareșalul Ion Antonescu. În 1942, ștrandul, „proprietatea Statului”, a trecut în administrarea Subsecretariatului de Stat al Educației Extrașcolare, care l-a reparat complet. Cu acest prilej, ștrandul a primit numele de Ștrandul Tineretului. O înștiințare publicată în presă anunța că „Strandul Kisselef, numit de azi înainte Strandul Tineretului”, se redeschide duminică, 7 iunie 1942, la ora 9 dimineața, gratuit pentru tineretul extrașcolar și premilitar, iar de luni, 8 iunie, și pentru public. La începutul anilor 1940 s-au amenajat terenuri de tenis de-a lungul Șoselei Kiseleff, cu vestiare proprii și o sală de gimnastică.

Ștrandul Tineretului după 1948

În vara anului 1948, ștrandul a fost redeschis în prezența lui Gheorghe Vasilichi, membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român și ministru al Învățământului Public. Ștrandul trecuse în patrimoniul Organizației Sportul Popular (O.S.P.), iar presa vremii anunța terenuri de sport, instalații de canalizare, cabine, pavilioane și bazine reamenajate, precum și „splendide pavoazări artistice”. Discursul oficial opunea vechiul ștrand, „loc de huzur pentru feciorii de bani gata”, noului ștrand pus „în folosința poporului”.

Un reportaj din jurul anului 1950, „Vizita la ștrandurile Capitalei”, descria intrarea cu un rondou înflorit, două peluze care ascundeau mai multe terenuri de sport, restaurantul cu terasele vopsite în alb, plaja cu nisip cernut, trei bazine și piscina pentru copii. Ștrandul putea primi 10.000 de oameni și era cel mai mare loc de acest fel din București. Aparținea O.S.P. și găzduia antrenamentele multor sportivi de performanță. Reportajul mai menționa terenuri de tenis și volei, instalații de gimnastică și o bibliotecă. O vreme, baza a fost administrată de Gospodăria Economică Sportivă, desființată în 1953. În 1953, cu ocazia celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților, ștrandul a fost una dintre bazele sportive ale orașului. Unul dintre pavilioanele de vestiare a fost adaptat pentru cazare și a devenit „Motelul nr. 1”: s-a renunțat la galeria de la etaj spre Șoseaua Kiseleff pentru a amenaja camere și s-a modificat panta acoperișului.

Anii 1960–1980

În anii 1960, pe locul Hipodromului s-a amenajat complexul expozițional al Expoziției Realizărilor Economiei Naționale. Bulevardul Expoziției a fost prelungit până la Șoseaua Kiseleff, delimitând un teren triunghiular folosit în parte ca spațiu verde și în parte drept capăt de linii pentru tramvaie și autobuze. În anii 1970–1980, ansamblul a primit, spre Bulevardul Mărăști, un turn de apă cu structură de beton armat și clădiri anexe. În 1981, cu ocazia Jocurilor Mondiale Universitare de la București, alte pavilioane de vestiare au fost transformate în spații de cazare, iar sălii de gimnastică i s-au adăugat grupuri sanitare. Potrivit cadastrului întocmit în 1986, imobilul de pe Strada Ștrandului nr. 1 era proprietate de stat, cu posesor Întreprinderea Canal-Apă București, apoi Întreprinderea Administrației Bazelor Sportive. Pe terenul vecin, stadionul de atletism a primit ulterior numele atletei Iolanda Balaș Sőtér.

După 1990: concesiuni, degradare și proiecte de reabilitare

Funcționarea în anii 1990

În anii 1990, ștrandul a continuat să funcționeze, fiind administrat de Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu”. În 1998, presa descria un bazin lung de 25 de metri, trei bazine medii, un bazin în pantă pentru inițiere, 20 de terenuri de tenis și o plajă cu gazon. Apa era filtrată și tratată zilnic cu clor, iar la zece zile se recoltau probe pentru analize. Ștrandul era deschis zilnic între orele 8 și 20, iar cine voia putea înota și seara, până la ora două noaptea. În 2001, complexul avea patru bazine de înot, 20 de terenuri de tenis, un hotel cu 80 de locuri, o sală de gimnastică, centrală termică proprie, peste o sută de cabine și numeroase anexe. Sala restaurantului a fost folosită inițial ca sală de scrimă. În 1992, Complexul „Lia Manoliu” a încheiat un contract de asociere pe 20 de ani cu clubul privat McMoni’s, care a deschis în pavilionul central restaurantul de lux „McMonis”. Ulterior, în același corp s-au amenajat spații de alimentație publică de tip fast-food. Trambulinei i s-a adăugat o nouă structură de beton armat, iar bazinul mare a fost împărțit în șase compartimente.

Contractele din 2000–2005 și proiectele imobiliare

Printr-o hotărâre de guvern din mai 1999, terenul de 99.960 de metri pătrați al bazei sportive a fost trecut din domeniul public în domeniul privat al statului și dat în administrarea Complexului Sportiv Național „Lia Manoliu”. În octombrie 2000, conducerea complexului a închiriat societății TriGranit România, legată de omul de afaceri Árpád Paszkány, o suprafață de 11.986 de metri pătrați din incinta ștrandului, împreună cu construcțiile existente. În 2003, complexul a închiriat pe 49 de ani alți circa 64.000–65.000 de metri pătrați, cu mijloacele fixe, societății Tineretului SA.

În 2005, o convenție de superficie dădea societății chiriașe dreptul de a construi pe teren clădiri de birouri și locuințe. Tot în 2005, Consiliul General al Municipiului București a aprobat un Plan Urbanistic Zonal pentru un imobil de zece etaje. Un raport al Corpului de Control al Guvernului din 2006 a cerut anularea contractului, constatând încălcarea Legii sportului, care interzice schimbarea destinației bazelor sportive fără construirea în prealabil a unora similare. Contractul a trecut ulterior la Kiseleff Business Plaza, firmă controlată, potrivit presei, de omul de afaceri Gabriel Popoviciu. În aprilie 2007 s-a depus un certificat de urbanism pentru două clădiri, de 8 și de 30 de niveluri (P+7 și P+29), pe circa 11.000 de metri pătrați.

Dezbaterea publică (2007–2008)

În 2007, cluburi sportive și organizații neguvernamentale – Grupul pentru Dialog Social, Fundația Eco-Civica, Asociația Water Polo România și Clubul Sportiv Școlar Steaua – i-au cerut premierului un control la Agenția Națională pentru Sport și la Complexul „Lia Manoliu”, pentru ca ștrandul să reintre în circuitul public. La 18 iulie 2007, Grupul pentru Dialog Social a organizat dezbaterea „Bazine pentru București”, moderată de Radu Filipescu, cu participarea lui Octavian Bellu, președintele Agenției Naționale pentru Sport, și a lui Andrei Chiliman, primarul Sectorului 1. S-a arătat atunci că, din cele șase bazine ale ștrandului, patru erau închise, bazinul de sărituri era nefuncțional, iar cabinele erau degradate. Participanții au cerut declararea bazelor sportive drept parcuri sportive și o lege care să interzică schimbarea destinației lor.

În martie 2008, „Jurnalul Național” a publicat o serie de anchete despre proiectul blocului de 29 de etaje, intitulate „Ștrand cu 29 de etaje” și „Blocuri zgârie-nori pe Ștrandul Tineretului”. Tot în 2008, Ordinul Arhitecților din România, filiala București, a organizat un concurs-manifest pentru reabilitarea Ștrandului Tineretului, ca demonstrație adresată opiniei publice și autorităților, fără atribuirea unui contract. Proiectul câștigător păstra configurația inițială, adăuga un bazin olimpic acoperit și noi funcțiuni și propunea o imagine unitară a ansamblului. Tema concursului sublinia importanța păstrării regimului de înălțime redus și a vegetației înalte de pe ambele laturi ale Șoselei Kiseleff.

Redeschiderea din 2012 și declinul ulterior

După circa zece ani de nefuncționare, ștrandul a fost redeschis în 2012, după o reabilitare parțială. Presa îl prezenta atunci drept unul dintre cele mai moderne ștranduri din Capitală, cu scenă pentru concerte, plajă cu gazon și un bazin de 3.500 de metri pătrați. După ce statul, prin Ministerul Tineretului și Sportului, a recuperat baza, Kiseleff Business Plaza și-a declarat insolvența, iar în august 2018 Tribunalul București a dispus deschiderea procedurii falimentului. Studiul Institutului Național al Patrimoniului din 2017 constata că valoarea arhitecturală a ansamblului original era mult redusă de intervenții și degradări, dar că funcțiunea de ștrand, spațiul de intrare și configurația compozițională se păstraseră.

Situația actuală și proiectul de parc sportiv

Zona este astăzi împărțită între mai multe baze sportive și administratori de stat. Ștrandul, aflat în domeniul privat al statului și în administrarea Agenției Naționale pentru Sport, este închis și într-o stare avansată de degradare. Planul Urbanistic General încadrează terenul în categoria complexelor și bazelor sportive, cu o înălțime maximă de 13 metri. În septembrie 2024, primarul Sectorului 1, George Cristian Tuță, a anunțat proiectul unui parc sportiv pentru peste 30 de discipline pe întreaga zonă dintre Ștrandul Tineretului, Stadionul „Iolanda Balaș Sőtér”, Clubul Sportiv Școlar „Triumf” și Stadionul Arcul de Triumf, singurul recent modernizat. Proiectul ar urma să fie legat de viitoarea linie de metrou M6, cu o stație la intrarea în parc.

În iunie 2025, Consiliul General al Municipiului București a aprobat solicitarea către Guvern pentru transferul terenului de la Str. Dr. Primo Nebiolo nr. 2, cu o suprafață de 40.003 metri pătrați, în administrarea Sectorului 1. În 2026, în lipsa acordului Guvernului, Primăria Sectorului 1 a obținut aprobarea unei asocieri cu Agenția Națională pentru Sport, prin care ar finanța reabilitarea, iar baza ar rămâne în administrarea statului. În iunie 2026, primăria a lansat, împreună cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, un chestionar public privind viitorul parc sportiv.

Personaje

• Principele Carol (regele Carol al II-lea) – 1893–1953. Inițiatorul înființării F.S.S.R. în 1912 și secretar general al Federației după Primul Război Mondial; a susținut amenajarea parcului sportiv de la Șosea. Ca rege, a participat în 1934 la inaugurarea terenurilor Asociației Magistraților și Avocaților la Ștrandul Kiseleff.
• Principesa-mamă Elena – 1896–1982. Mama viitorului rege Mihai I; a vizitat ștrandul înaintea inaugurării oficiale din iulie 1929 și l-a felicitat pe arhitectul Iancu pentru rapiditatea lucrărilor.
• Dr. I. Costinescu – Delegatul F.S.S.R. care a semnat în noiembrie 1913 contractul de închiriere pe 99 de ani a terenului de la Șosea.
• Marcel Iancu – 1895–1984. Arhitect, pictor, cofondator al mișcării Dada. Autorul proiectului Ștrandului Kiseleff (1929) și acționar fondator al societății „Muntenia”. A emigrat în 1941 în Palestina, unde și-a continuat activitatea de arhitect și artist.
• Iuliu (Jules) Iancu – Arhitect, fratele și asociatul lui Marcel Iancu în „Biroul de studii moderne”. Coautor al proiectului, semnatar al contractului de închiriere din 1929, administrator delegat al societății „Muntenia” și codirector al ștrandului în anii 1930.
• Nicolae Nenciulescu – Arhitectul F.S.S.R., care a vizat schițele și planurile ștrandului în 1929 și a coordonat definitivarea proiectului din partea Federației.
• Leon (Lică) Packer – Administrator delegat și director al societății „Muntenia”, cumnatul lui Iuliu Iancu. A condus exploatarea ștrandului alături de Iuliu Iancu, a inițiat întâlnirea nautică Cluj–București și a donat Cupa „Strand”.
• Alexandru Henter – Cofondator, chiriaș și director al societății „Muntenia”. A fost pus sub urmărire penală, în 1931, împreună cu Leon Packer, în urma accidentelor de la inaugurare.
• Herman Iancu – Tatăl arhitecților Marcel și Iuliu Iancu, vicepreședinte al consiliului de administrație al societății „Muntenia”.
• Dinu Cesianu – Secretar general al F.S.S.R., semnatarul contractului de închiriere din 17 mai 1929.
• Neagu Boerescu – Specialist în educație fizică și autor al unui studiu despre F.S.S.R., U.F.S.R. și O.N.E.F.; a întocmit expertiza tehnică folosită în procesul accidentelor din 1929.
• Virgil Madgearu – 1887–1940. Economist și om politic, ministru în guvernul național-țărănist; a participat la inaugurarea ștrandului în iulie 1929.
• Sever Bocu – 1874–1951. Om politic, ministru în guvernul Maniu; a patronat serbările din 3–4 august 1929.
• Liesl Goldarbeiter – 1909–1997. „Miss Universe” 1929; a patronat, alături de Magda Demetrescu, „Miss România”, concursul „Miss Strand” din 24–25 august 1929.
• Marcella Albani – 1899–1959. Actriță de film italiană; a vizitat ștrandul și a împărțit autografe la 30 iulie 1929.
• F. Aderca – 1891–1962. Scriitor și publicist; autorul articolului „Totuși, duceți-vă la Strand!” (1929), care descria ștrandul drept „capodopera de la Șosea”.
• Lucian Boz – 1908–2003. Critic și publicist; reportajul său din „Dimineața” (1935) conține una dintre cele mai detaliate descrieri ale ansamblului din perioada interbelică.
• Aurel Baranga – 1913–1979. Poet și dramaturg, frecventator al ștrandului în anii 1930.
• Gheorghe Vasilichi – 1902–1999. Ministru al Învățământului Public; a redeschis Ștrandul Tineretului în 1948, după trecerea lui în patrimoniul Organizației Sportul Popular.
• Octavian Bellu – n. 1951. Antrenor de gimnastică, președinte al Agenției Naționale pentru Sport; în 2007 a susținut declararea bazelor sportive drept parcuri sportive.
• Andrei Chiliman – n. 1951. Primar al Sectorului 1 (2004–2016); s-a opus în 2007 schimbării destinației ștrandului.
• Iolanda Balaș Sőtér – 1936–2016. Campioană olimpică la săritura în înălțime; stadionul de atletism din complex îi poartă numele.

Complexul Sportiv Național Tineretului 

Ansamblul cunoscut istoric sub numele Complexul Sportiv Național Tineretului / Complexul Sportiv Tineretului, care include Ștrandul Kiseleff (denumirea interbelică a ștrandului) și componentele sportive adiacente (terenuri, piste, corpuri de vestiare, restaurant, trambulină, terenuri de tenis etc.), se află în nordul Bucureștiului, pe fâșia dintre Șoseaua Kiseleff și Bd. Mărăști. În prezent, zona este fragmentată în mai multe „baze” și administrări, dar, ca structură urbană și istorie, funcționează ca un singur ansamblu sportiv cu evoluție continuă din 1912–1914 până azi. Ansamblul ocupă un teren lung, îngust, cu axa majoră paralelă cu Șoseaua Kiseleff. Conform documentului atașat, el se află în Zona protejată nr. 74 – Agronomie – Complex Sportiv Tineretului, în vecinătatea Zonelor protejate nr. 15 (Kiseleff) și nr. 83 (Parcul Herăstrău). Forma ansamblului a fost determinată de infrastructura care îi fixează limitele: Kiseleff la est (axa ordonatoare istorică), Bd. Mărăști la vest (trasat în etape în sec. XX) și legăturile dintre Domenii–Agronomie–Herăstrău. În jurul lui, urbanizarea a evoluat de la margine administrativă (sec. XIX) la centralitate metropolitană (sec. XX–XXI).

Geneza ansamblului sportiv

1912–1916. Terenul Federației și începutul parcului sportiv: Momentul de fondare este legat de înființarea Federației Societăților Sportive din România (F.S.S.R.) (1912), cu un rol activ al Principelui Carol în promovarea sportului de performanță. La 1 decembrie 1912, Primăria Capitalei cedează F.S.S.R.-ului fâșia de teren dintre Hipodrom și zona Mănăstirea Cașin, printr-un contract pe 99 de ani, cu obligația aprobării planurilor de către Primărie și clauza revenirii terenului la municipalitate în caz de dizolvare. În 1914 au loc etape de organizare și competiții (rugby, atletism etc.), iar în 1916 se conturează instituționalizarea educației fizice și a campionatelor, într-un proces în care zona capătă rol de „parc central de sporturi”.

1914–1929. Consolidarea bazei și apariția ștrandului: După nivelarea/canalizarea/împrejmuirea terenului, în 1929 se realizează componenta care devine emblematică: Ștrandul Kiseleff – prezentat ca cea mai mare bază sportivă bucureșteană a perioadei interbelice. Proiectul este comandat de F.S.S.R., iar aprobarea aparține administrației comunale.

Anii ’40. Extinderi sportive către Kiseleff: Prima intervenție importantă după 1929 este plasată la începutul anilor ’40: apar terenuri de tenis de-a lungul Șoselei Kiseleff, cu vestiare dedicate și o sală de gimnastică.

Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților: În 1953, ștrandul este utilizat ca bază sportivă în contextul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților. Un pavilion de vestiare este adaptat pentru cazare („Motelul nr. 1”), cu modificări de fațadă/volum (ex. renunțarea la o cursivă și schimbarea pantei acoperișului).

Anii ’70–’80. Infrastructură și cazare (Jocuri Universitare 1981): În anii ’70–’80 apar transformări mai grele: un turn de apă spre Bd. Mărăști (structură de beton armat) și clădiri anexă; în 1981, cu ocazia Jocurilor Universitare, alte pavilioane de vestiare sunt transformate în spații de cazare; sălii de gimnastică i se adaugă grupuri sanitare.

După 1990. Reconversii funcționale și „modernizări” fragmentare: După 1990, documentul atașat descrie o serie de intervenții care afectează substanța ansamblului:

• sala restaurantului este folosită inițial ca sală de scrimă, apoi apar funcțiuni de alimentație publică tip fast-food;
• trambulinei i se adaugă o structură nouă din beton armat;
• bazinul mare este împărțit în 6 spații;
• se adaugă spații funcționale și terenuri de sport în nord și vest;
• arena centrală și terenurile de rugby sunt refăcute, schimbând imaginea întregului complex, dar funcțiunea principală de ștrand se menține.

Ștrandul Kiseleff (1929): proiect, arhitectură, organizare

Pentru etapa 1929, documentul atașat precizează explicit:

• arhitect: Marcel Iancu (proiect elaborat la comanda F.S.S.R.); Autorul proiectului ștrandului, cu un ansamblu articulat axial și un limbaj modern, cu referințe Art Deco și elemente structurale expresive (trambulina).
• schițele au fost „vizate” din partea F.S.S.R. de arhitectul Nicolae Nenciulescu;
• proiectul a fost aprobat de Consiliul comunal al Bucureștiului.

Durata de execuție este notabilă: 52 de zile pentru construirea ștrandului.

Compoziție și traseu spațial

Ansamblul a fost gândit ca o compoziție axială, cu o succesiune de spații clar ierarhizate:

• intrarea din piațetă printr-un portal marcat de două turnuri peste pavilioane joase;
• un ax principal tăiat de un pavilion liniar (magazine/cafenea/lăptărie la parter, restaurantul Elysée la etaj);
• zona ștrandului propriu-zis cu plajă și bazin mare, cu pavilioane de vestiare dispuse perimetral;
• o porțiune finală tratată mai liber, peisager, cu o „peluză de gimnastică” în proiect.

Arhitectura este descrisă ca simplă, modernă, cu referințe evidente la Art Deco, cu accent pe orizontalitate, exceptând:

• pavilioanele de poartă (turnurile);
• trambulina – element arhitectural distinct, cu structură aparentă de beton armat și completări metalice, asociată în text cu reflexe constructiviste;
• pavilioanele de vestiare – desfășurare orizontală articulată de ritmul stâlpilor și planșeelor de beton armat.

Bazinul central este menționat cu dimensiuni foarte mari (în document, 50×100 m), iar plaja este descrisă prin suprafețe considerabile (documentul redă și valori istorice publicitare/descrieri interbelice).

Se vorbește mult despre degradarea accentuată și dezbaterea publică legată de intenții de schimbare de destinație, inclusiv scenarii de dezvoltare cu clădiri înalte. În același timp, sunt menționați indicatorii PUG pentru zona ștrandului (încadrare V3b – complexe și baze sportive, cu regim de înălțime și indici urbanistici limitați) și argumentul urbanistic al menținerii unui regim jos și al dominantei vegetației pe axa Kiseleff. În 2008, OAR București organizează un concurs manifest pentru reabilitarea Ștrandului Tineretului (fără contract de execuție, ca exercițiu public/profesional), cu temă și regulament puse la dispoziție public.

Fișa tehnică

• Denumire oficială astăzi (uz curent): Ștrandul Tineretului și Complexul Sportiv „Iolanda Balaș Sőtér” (denumiri folosite pentru componente ale aceluiași areal sportiv).
• Denumiri istorice: „Terenul de la Șosea”, „Stadionul Tineretului”, „Complexul Sportiv Național Tineretului”, „Ștrandul Kiseleff” (pentru ștrand, din 1929).
• Adresă / localizare: fâșia dintre Șoseaua Kiseleff și Bd. Mărăști; pentru ștrand apare și adresarea „Str. Ștrandului nr. 1” în materialele concursului OAR.
• Încadrare urbanistică / protecție: Zona protejată nr. 74 – Agronomie – Complex Sportiv Tineretului; în vecinătatea zonelor protejate nr. 15 (Kiseleff) și nr. 83 (Parcul Herăstrău).
• Regim de înălțime / suprafață: ansamblu cu clădiri joase și medii, în mare parte pavilionare, cu intervenții și adăugiri succesive; pentru ștrand sunt menționate elemente majore (bazin mare, plajă, pavilioane de vestiare).
• Anul construirii (etape): începuturile complexului sportiv: 1912–1914 (amenajări sportive pe terenul F.S.S.R.); Ștrandul Kiseleff: 1929 (construcție în 52 de zile);
  intervenții: începutul anilor ’40 (tenis + vestiare + sală gimnastică), 1953 (adaptări pentru cazare), anii ’70–’80 (turn de apă și anexă; 1981 adaptări), după 1990 (recompartimentări/funcțiuni noi, transformări bazin, trambulină etc.).
• Arhitect / proiectant: Marcel Iancu – proiectul Ștrandului Kiseleff (1929); Nicolae Nenciulescu – vizează schițele din partea F.S.S.R. (rol administrativ/tehnic menționat în document)
• Constructor / antreprenor: nu este precizat nominal în fișierul atașat; pentru 1929 este consemnată durata de execuție (52 zile), ceea ce sugerează o organizare antreprenorială intensă, dar fără nume în sursa disponibilă aici.
• Proprietar / administrator inițial: Primăria Capitalei cedează terenul către F.S.S.R. (contract 99 ani), cu control urbanistic prin aprobarea planurilor.
• Proprietar / administrare actuală: zona este descrisă ca împărțită în mai multe baze sportive cu proprietari/administrări diferite (fragmentare instituțională).
• Stil arhitectural (componenta 1929): modern interbelic, cu referințe Art Deco; compoziție axială; expresie structurală la trambulină (beton armat aparent).
• Structură și materiale: beton armat (explicit pentru trambulină și pentru sistemele constructive ale pavilioanelor de vestiare în descriere); intervenții ulterioare includ adăugiri de beton armat.
• Intervenții / transformări: anii ’40, 1953, ’70–’80 (inclusiv 1981), după 1990 (restaurant → scrimă/fast-food, bazin compartimentat, trambulină modificată, terenuri noi, refaceri).
• Releveu / planuri: pentru faza de documentare contemporană, OAR București pune la dispoziție în cadrul concursului-manifest un set de materiale (plan topo, foto aeriană etc.).
• Semnificație urbană: ansamblu sportiv major pe axa Kiseleff–Herăstrău, cu rol istoric în sportul românesc și în agrementul urban interbelic; componentă valoroasă în imaginea nordului Bucureștiului.
• Probleme majore / riscuri: degradare acumulată și presiune de schimbare de destinație; dezbatere publică și poziționări profesionale (concurs-manifest).
• Destinație viitoare (scenarii): păstrarea funcțiunii sportive și reabilitarea (scenariu susținut în inițiativele OAR), în opoziție cu scenarii speculative de densificare.

Referințe 

• Patrimoniul sportului. Baze sportive urbane de secol XX (INP)
• Ștrandul Kiseleff / Tineretului în presa vremii, 1929-2008 (extrase de presă)
• Georgiana Manea, „Ștrandul Tineretului și Complexul Sportiv «Iolanda Balaș Sőtér»”, studiu de caz în Camelia Raluca Bărbulescu, Florentina Matache (ed.), Patrimoniul sportului. Baze sportive urbane de secol XX, Institutul Național al Patrimoniului, București, 2017
• Anca Bocăneț, Ana Maria Zahariade, „Proiecte de arhitectură”, în Centenar Marcel Iancu 1895–1995, Editura Simetria, București, 1996
• Ordinul Arhitecților din România, Tema de proiectare. Concurs-manifest: reabilitarea Ștrandului Tineretului, București, 2008
• Nicolae Lascu, Bulevarde bucureștene până la Primul Război Mondial, Editura Simetria, București, 2011
• Neagu Boerescu, „F.S.S.R., U.F.S.R. și O.N.E.F.”, în volum despre sportul românesc, anii 1930
• Monitorul Oficial, nr. 120, 5 iunie 1929 (actul constitutiv și statutele societății „Muntenia”)
• Ultima oră, 1929 (contractele de închiriere din 1913 și 1929)
• Dimineața, iulie 1929; Lucian Boz, „Strandurile Capitalei. Dela Strandul Ciurel la Bazinul Lido”, Dimineața, 1935
• Universul, iulie 1929 și 1931
• Ilustrațiunea Română, anul I, nr. 8, 15 august 1929 (inclusiv Jenny Dumitrescu, „O măreață serbare la strand”); „Serbările noastre sportive la Strandul Kiseleff”, Ilustrațiunea Română, 1929
• „«Miss Universe» în Capitală”, Realitatea Ilustrată, nr. 37, 7 septembrie 1929; „Serbările dela Strandul Kiseleff”, Realitatea Ilustrată, 17 septembrie 1931; „Stranduri altădată și azi”, Realitatea Ilustrată, 1932; „Actualități”, Realitatea Ilustrată, 1934
• F. Aderca, „Strandul”, Bieți de Papagal, 1929
• General dr. I. Antoniu, „Igiena strandului”, Lupta, 1929
• Pinguin, „Strand. Roman din viața de dragoste și aventuri a Capitalei”, Rampa, 1929; Jack Berariu, „Itinerariu de vilegiatură bucureșteană”, Rampa, 1932
• V. Mușat, „Pățania unui bucureștean la Strandul Kiseleff”, Țara Noastră, 1934
• Nello Manzatti, „La Strandul Kisseleff. Reportaj estival”, Vremea, 1934; „Strandul Kiseleff”, Vremea, 1934
• Revista Generală Ilustrată, anul IV, nr. 1, ianuarie 1930; Curentul, 30 mai 1930; Cuvântul, 1929
• „Strandul zis Kiselef a trecut sub administrația Educației extrașcolare” și „Înștiințare”, presa bucureșteană, iunie 1942
• „«Strandul Tineretului» a fost deschis în prezența tov. Gheorghe Vasilichi”, presa bucureșteană, 1948; N. Blidaru, „Vizita la ștrandurile Capitalei”, cca 1950
• Florin Antonescu, „La ștrandul «Tineretului» calitatea apei este garantată”, 1998; Mirela Neag, „Milioane de dolari în joc”, 2001
• „Bazine pentru București. Ce se poate face?”, 22, 31 iulie – 6 august 2007
• Iulia Barbu, „Blocuri zgârie-nori pe Ștrandul Tineretului”, Jurnalul Național, 10 martie 2008; Iulia Barbu, Monica Capatos, „Baron de bază sportivă”, Jurnalul Național, 20 martie 2008
• Ion Alexandru, „Încă o afacere scandaloasă controlată de Puiu Popoviciu”, 22 octombrie 2018
• Cândva, România a avut cel mai mare și mai frumos bazin de înot din Europa. Acum, o paragină uitată în negura timpului (playtech.ro, 2024)
• Primăria Sectorului 1 vrea să preia în administrare fostul complex Tineretului pentru a amenaja un parc sportiv (G4Media, 20 iunie 2025)
• Chestionar pentru Ștrandul Tineretului. Bucureștenii sunt întrebați cum vor să arate viitorul „Parc Sportiv” (Buletin de București, 25 iunie 2026)
• Zona de la Stadionul și Ștrandul Tineretului ar putea trece în administrarea PS1 pentru a construi un nou parc sportiv (B365)
• Concurs manifest: Reabilitarea Ștrandului Tineretului (OAR București) 
• Precizari concurs manifest: Reabilitarea Ștrandului Tineretului (OAR București) 
• Fantezii arhitecturale pentru strandul Tineretului (România liberă) 
• Concurs pentru Ştrandul Tineretului (Evenimentul Zilei) 
• Concurs pentru reabilitarea bazei sportive (Jurnalul) 
• Stadionul Iolanda Balas Soter (Bucharest Guide)
• Iolanda Balaș (COSR)
• Iolanda Balaș (Wikipedia) 
• Andrei Răzvan Voinea, Ileana Szasz, Andrei Mihail: Inventarul bazelor sportive și de agrement muncitorești din București, Ed. Studio Zona, București , 2025