Liceul Lazăr / Liceul Gheorghe Lazăr

Liceul Externat Lazăr, azi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”

Liceul Lazăr de la înființare până astăzi; Gimnaziul lui Lazăr (1859–1890)

Școala a fost înființată prin ordonanța domnească semnată de Alexandru Ioan Cuza la Iași, la 25 noiembrie 1859, și publicată în Monitorul Oficial al Țării Românești la 7 decembrie 1859. Actul stabilea denumirile celor trei gimnazii ale Capitalei: gimnaziul de opt clase existent își păstra numele de „Sfântul Sava”, al doilea, care se deschidea imediat, primea numele de „Gimnaziul lui Lazăr”, în memoria lui Gheorghe Lazăr, „care a restituat limba română în dreptul său de limbă de studii și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”, iar al treilea, programat pentru anul școlar 1860–1861, urma să se numească „Gimnaziul lui Matei Basarab”.

Deschiderea oficială a avut loc luni, 18 ianuarie 1860, la ora 10, în casele lui Gheorghe Măcescu din mahalaua Jignița, Culoarea de Roșu nr. 35, după cum anunța Ioan Maiorescu, directorul Școalelor. Strada Jignița (Sf. Nicolae Jignița) se afla între Strada Sf. Ion Nou și Calea Văcărești și a dispărut după 1965, odată cu modificarea traseului Dâmboviței. La deschidere, gimnaziul avea patru clase, internat, 60 de bursieri și opt profesori, primul director fiind profesorul I. C. Adam. Data de 18 ianuarie a rămas ziua liceului.

În următorii 30 de ani, școala a funcționat în localuri închiriate. Anuarele editate de Frédéric Göbl o menționează pe Calea Moșilor nr. 23 între 1883 și 1888, apoi în clădirea din curtea Bisericii Sf. Gheorghe Vechi, pe Calea Moșilor nr. 36, între 1888 și 1891. Acolo gimnaziul ocupa cinci camere mici, la care se adăugau cancelaria, secretariatul, cabinetul de fizică și camera servitorului. În 1887, când ministerul anunța ridicarea gimnaziului la rang de liceu, directorul, profesorul de matematică D. Mirescu, semnala starea proastă a clădirii. Titlul de liceu a fost obținut abia în 1890, încă în vechiul local.

Liceul în prima jumătate a secolului XX

În 1890 gimnaziul a devenit liceu, iar în noiembrie 1891 s-a mutat în clădirea de lângă Cișmigiu. În primii ani în noul local, liceul a fost condus de directorii D. Mirescu și V. D. Păun. Liceul a primit un muzeu, o bibliotecă și o sală de sport modernă și și-a format o grupă de cercetași, un cor și o orchestră. Cercul de matematică a devenit cunoscut în special prin Dan Barbilian. Din 1892, liceul și-a sărbătorit patronul la 18 ianuarie. În 1900, elevii din cursul superior au înființat societatea culturală „Gheorghe Lazăr”, care cerea publicului donații de cărți pentru biblioteca ei. La aniversarea semicentenarului, în 1910, a fost cântată o nouă versiune a imnului, compusă de Ion Costescu.

În timpul ocupației germane a Bucureștiului (decembrie 1916 – noiembrie 1918), clădirea a fost rechiziționată și a găzduit un comandament al armatei germane, iar elevii și profesorii au învățat într-un local împrumutat. Mobilierul, o parte din arhivă și multe volume din bibliotecă au fost distruse. În 1919, părinții elevilor au înființat Eforia școlară a Liceului „Gheorghe Lazăr”, care a susținut dotarea școlii. La inițiativa adunării generale a părinților a fost construită în 1931–1932 o aripă nouă spre Cișmigiu, cu laboratoare, un amfiteatru și un bufet. Clădirea liceului a găzduit și activități ale unor asociații culturale ale vremii: în martie 1939, de exemplu, Societatea Spiritualistă „Bogdan P. Hasdeu” își ținea aici adunarea generală anuală. În 1935, la 75 de ani de la înființare, liceul și-a publicat monografia.

De la Școala medie nr. 22 la colegiul național

După reforma învățământului din 1948, liceul a primit în 1949 numele „Școala medie nr. 22”. Clădirea de pe bulevard a fost dată unei școli de fete, iar liceul a fost mutat, împreună cu arhiva, în fosta clădire a Liceului „Spiru Haret”. Mecanicul școlii, Gheorghe Dinu, a ascuns în podul clădirii Cartea de Onoare a liceului, care a fost astfel salvată. În 1955–1956, școala a revenit la numele de Liceul „Gheorghe Lazăr” și în clădirea de pe bulevard și a trecut la învățământul mixt.

După 1990, liceul și-a recăpătat poziția printre primele școli din țară. Între 1990 și 1997, sub directorul Nicolae Novac, clădirea a fost consolidată. Liceul a fost afiliat UNESCO în 1992, s-a înfrățit în 1991 cu liceul „Jean Monnet” din Joué-lès-Tours (Franța) și a primit în 1995 titlul de colegiu național. Astăzi, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” are clase de gimnaziu și de liceu, de la a V-a la a XII-a. Funcționează ca școală-pilot și s-a clasat pe primul loc în țară după mediile de la bacalaureatul din 2025. Ziua școlii se sărbătorește în continuare la 18 ianuarie.

Profesori și absolvenți

Anuarele de la sfârșitul secolului XIX păstrează numele primilor profesori din noul local. În 1891–1892, liceul era condus de D. Mirescu, iar printre profesori se aflau M. I. Ghimpa, George Pavelescu, I. Clinciu, R. Novianu, G. Brătianu (muzică), G. I. Pompilian (desen) și Ștefan C. Mihăilescu (științe fizico-chimice). În 1895, director era profesorul de limba română V. D. Păun. Printre profesori se numărau C. D. Georgian, Angel Demetrescu, Marin Dimitrescu și Octav Lugoșianu. Păun conducea liceul și în 1900, când elevii din cursul superior au înființat, „sub ocrotirea binevoitoare” a directorului, societatea culturală „Gheorghe Lazăr”.

Liceul a fost unul dintre cele mai importante din țară. Printre absolvenții săi se numără scriitorii și criticii George Călinescu, Tudor Vianu și Ion Barbu (matematicianul Dan Barbilian, format la cercul de matematică al liceului), oamenii de știință Costin Nenițescu, Aurel Perșu și Mircea Malița, arhitecții Petre Antonescu, Ion Cerchez și Emil Prager, pianistul și compozitorul Dinu Lipatti, actorul Constantin Tănase, regizorul Liviu Ciulei și istoricii Mircea Djuvara, Constantin C. Giurescu și Scarlat Lambrino. Una dintre devizele liceului este fraza atribuită lui George Călinescu: „Acest liceu este făcut pentru învingătorii vieții”.

Locul și adresa: de la mahalaua Gorgani la Bulevardul Elisabeta

Terenul de la capul Grădinii Cișmigiu

La sfârșitul anilor 1880, marea axă est–vest a orașului, formată din Bulevardul Academiei, Bulevardul Elisabeta și Bulevardul Independenței, depășise Grădina Cișmigiu. Pe planul maiorului Pappazoglu din 1871, bulevardul era trasat doar până la Strada Brezoianu, iar porțiunea de mai departe spre vest era numită Bulevardul Independenței. În 1889, traseul trecea la sud de Cișmigiu și la nord de Biserica Sf. Ilie Gorgani și urma să taie străzile Silfidelor și Schitu Măgureanu, apoi Calea Plevnei (fostă Belvedere), până la Dâmbovița. Primăria, condusă de Emanoil Protopopescu-Pake (1888–1891), reevalua atunci traseele și importanța străzilor din zonă.

La 11 mai 1889, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a cerut Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor actele terenului din colțul de sud-vest al grădinii, cu fața spre bulevard. Statul îl primise de la Căile Ferate Române după exproprierile pentru tăierea bulevardului și îl păstra ca rezervă pentru o viitoare Gară Centrală. Parcela includea locul din Strada Silfidelor nr. 10, fost al căpitanului Mora, și avea 4.382,70 mp, sub forma unui poligon neregulat cu laturi de 50,10, 64,00, 56,40 și 42,00 m. Se învecina la sud cu bulevardul, la est și parțial la nord cu Cișmigiul, iar la vest cu Strada Silfidelor.

Terenul a fost completat cu proprietatea arhitectului Carol Benesch, zis și Scarlat Benescu: „două perechi de case cu dependințe, loc și grădină” în Strada Silfidelor și Intrarea Gorgani nr. 12, cu o suprafață de 1.332 mp. Actul de vânzare către ministrul Constantin Boerescu a fost încheiat la 10 iulie 1889. Istoricul proprietății pornea din 1845, când Sfatul Orășenesc delimitase proprietățile din jurul bălții Cișmigiului, în vederea „stârpirii” ei. Locul trecuse apoi de la clucereasa Maria Dâmboviceanca, care îl descria în 1856 ca „loc viran moștenesc în mahalaua Gorgani”, „mărginit în fund cu Grădina Știrbei Vodă”, la pitarul Ghiță Iconomescu, la Ion Dumitrescu și, în 1857, la Franz Ferdinand Milstein, socrul lui Benesch, care i l-a vândut în 1860.

În iulie 1889, Primăria a decis desființarea porțiunii de nord a Străzii Silfidelor, dintre bulevard și Strada Schitu Măgureanu, și exproprierea parcelelor de pe ea. Consiliul Comunal a cedat ministerului și o fâșie de 6–10 m din Grădina Cișmigiu. Odată cu aceste schimbări a dispărut și Intrarea Gorgani, care fusese, alături de cea de la est, una dintre cele două intrări inițiale în grădină. La 22 august 1889, Consiliul de Miniștri a cerut ca liceul să fie retras spre Strada Silfidelor, cu o stradă de 12 m între clădire și grădină. Ministrul Boerescu a respins soluția printr-o telegramă trimisă de la Sinaia la 5 septembrie: „Liceul nu se poate clădi decât la capul Grădinii Cișmigiu, locul destinat de noi amândoi în înțelegere cu primul ministru.” Primăria a revenit asupra deciziei, iar arhitectul a fost nevoit să refacă de mai multe ori planul de situație.

Strada Silfidelor s-a păstrat doar la sud de bulevard; azi leagă Strada Gutenberg de Bd. Regina Elisabeta. Traseul porțiunii ei de nord a fost preluat de noul Bulevard Schitu Măgureanu, care pornea de la bulevard spre nord-vest, până la Strada Știrbei Vodă. Planurile cadastrale din 1895–1899 arată între liceu și noul bulevard o fâșie de teren liberă. La începutul secolului XX, după exproprierea proprietăților de pe latura de est a Bulevardului Schitu Măgureanu, Grădina Cișmigiu s-a extins spre vest și a preluat și această fâșie, astfel că liceul a ajuns să se învecineze cu parcul și la est, și la vest. După 1948, latura de vest dinspre Bulevardul Schitu Măgureanu a fost alipită parcelei liceului.

Adresele clădirii

Clădirea nu a avut de la început adresa de azi. În actele din 1889, terenul apare ca „locul din Strada Silfidelor nr. 10” și „Strada Silfidelor și Intrarea Gorgani nr. 12”, iar autorizația de construire îl descrie ca „proprietatea după Bulevardul Elisabeta”. În presa din 1889–1890, noul liceu se construia fie „pe Bulevardul Independenței”, fie „pe bulevardul Elisabeta, lângă grădina Cișmegiu”, iar devizul pentru canalizare din mai 1890 vorbește de „Liceul Lazăr din strada Silfidelor”. Cele două nume ale bulevardului au fost folosite în paralel în acești ani. Anuarul Bucureștilor pe 1891–1892 trece liceul pe „Bulevardul Independenței”, fără număr.

Primul număr de stradă apare în Anuarul Göbl din 1895: „Bulevardul Elisabeta, 26”. Adresa s-a menținut cel puțin până în 1939. În 1900, societatea culturală a elevilor „Gheorghe Lazăr” își avea sediul la „Liceul Lazăr, B-dul Elisabeta No. 26”. În 1923, directorul liceului, Constantin G. Ionescu, era înregistrat cu domiciliul pe Bulevardul Elisabeta nr. 26. În martie 1939, Societatea Spiritualistă „Bogdan P. Hasdeu” își convoca adunarea generală „la liceul Lazăr, din Capitală, Bulev. Elisabeta 26”. În aceeași perioadă, numărul 48 aparținea altui imobil de pe bulevard: în decembrie 1934, un comitet regional sportiv își anunța „noul sediu din B-dul Elisabeta 48, etaj I”. Bulevardul a primit în 1931 numele Regina Elisabeta, iar în perioada comunistă a purtat, pe diferite tronsoane, alte denumiri, între care 6 Martie și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Renumerotarea prin care liceul a primit numărul 48 s-a făcut după 1939, cel mai probabil în perioada comunistă.

Construirea liceului (1889–1891)

Programul, licitația și arhitectul

Nevoia unui sediu propriu fusese recunoscută public încă din vara anului 1886. La festivitatea de premiere din iulie 1886, Spiru Haret declara că gimnaziul Lazăr, „lipsit până acum de elementele materiale ce-i sunt necesare”, va avea în curând „localul său propriu”, fondurile fiind deja cerute și acordate de Corpurile legiuitoare: „Poate nu vor trece 3 ani până ce acest desiderat să devină o realitate”. În același an, la 18 aprilie 1886, regele Carol I promulgase Legea construcțiilor școlare, însoțită de un caiet de sarcini detaliat, de la terasamente și zidării până la sobe, pavimente și dărâmări.

Construcția a fost prevăzută în bugetul ministerului pe 1889–1890, ca aplicare a Legii construcțiilor școlare din 1886. Pe durata lucrărilor s-au succedat trei guverne (Lascăr Catargiu, generalul George Manu și generalul Ioan Emanuel Florescu) și mai mulți miniștri ai Cultelor și Instrucțiunii Publice: Constantin Boerescu, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti (interimar), George Dem. Teodorescu și Petru Poni. Anunțul publicat la 12 mai 1889 scotea la licitație, împreună, liceul externat din București, liceul din Turnu Severin și gimnaziile din Bacău, Fălticeni, Piatra, Slatina și Târgoviște. Pentru licee, licitația a avut loc la 14 iulie 1889, cu oferte sigilate, în localul ministerului din Strada Fântânei nr. 6.

În actele din 1889 clădirea este numită pe rând Liceul real, Liceul externat (real), Gimnaziul externat sau Liceul central. Numai din ianuarie 1890 apare constant numele „Liceul Lazăr”. Primul arhitect contactat a fost Dumitru Maimarol (1859–1926), dar colaborarea nu s-a concretizat. Proiectul a fost încredințat apoi arhitectului Filip G. Muntureanu, domiciliat în Strada Sălciilor nr. 8. Anteproiectul lui a fost aprobat de o comisie a ministerului la 22 iunie 1889, iar contractul a fost semnat la sfârșitul aceleiași luni.

Filip (Philip) George Muntureanu s-a născut în 1841 la București și a murit la Constantinopol, la o dată necunoscută. Potrivit Cezarei Mucenic, a absolvit École des Beaux-Arts din Paris, în promoția 1865 a atelierului lui Charles-Auguste Questel; alte surse îi atribuie studii în Anglia sau la Viena. A fost activ la București între 1871 și 1891. A proiectat casele G. D. Economu din Strada Batiștei nr. 8 (1871) și Wisner din Strada Negustori nr. 5 (1882), precum și casele C. Boerescu din Strada Clemenței (azi Str. C. A. Rosetti) nr. 5 (1889), unde s-a instalat ulterior Clubul Agricol. În 1873 și 1874 a făcut parte din comisiile care au evaluat restaurarea Bisericii Episcopale din Curtea de Argeș, iar în 1892 a fost membru fondator al Societății Arhitecților Români. După încheierea Liceului Lazăr a plecat la Constantinopol. Și-a semnat documentele „Muntureanu”, dar numele apare și ca Montureanu, Montoreanu sau Montaureanu.

Contractul cerea un proiect-tip de gimnaziu externat, care să poată fi construit și în alte orașe, însoțit de patru variante de fațadă, pentru ca clădirile să poată fi diferențiate. Pentru conducerea șantierului, Muntureanu a adus de la Viena, prin consulul general al României la Budapesta, Alexandru I. Ghika, pe Edmond Arleth, absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Viena. Arleth a fost angajat în septembrie 1889 și concediat în noiembrie, pentru absențe și întârzieri. Din vara lui 1890, Muntureanu a cumulat funcțiile de arhitect proiectant și arhitect-diriginte, ajutat de doi desenatori-conductori angajați în decembrie 1889. În noiembrie 1890, ministrul Titu Maiorescu l-a aprobat să-și înscrie numele pe un colț al fațadei; cartușul se păstrează.

Antreprenorul general, desemnat în urma licitației, a fost Dobre Nicolau (1821–1897), cu domiciliul pe Strada Știrbei Vodă nr. 116. Era unul dintre cei mai cunoscuți constructori ai Bucureștiului, cu lucrări la Biserica Domnița Bălașa, Spitalul Brâncovenesc, Spitalul Filantropia, Școala de Artilerie și Geniu de pe Calea Griviței, Hotelul Bulevard și Hotelul Imperial. Urmașii lui și-au schimbat numele în Dobrescu; arhitectul Toma Dobrescu era fiul său. Contractul, semnat la 28 iulie 1889, prevedea începerea imediată a lucrărilor, executarea fundațiilor în toamna aceluiași an și recepția provizorie la 1 noiembrie 1890.

Autorizația și piatra fundamentală

Autorizația de construire a fost eliberată de Primărie la 1 septembrie 1889. Ea privea 776,98 mp de construcție cu un nivel și 1.715,64 mp de construcție cu două niveluri, iar alinierea a fost fixată la 12 m de axul bulevardului. Inginerul Cesare Deldebbio a verificat pe teren trasarea în primele zile ale lui septembrie. Proiectul definitiv, cu fațadele spre bulevard, spre Cișmigiu, spre curte și a amfiteatrului, a fost prezentat regelui Carol I în noiembrie 1889 și depus la minister la 4 ianuarie 1890. Pentru a face economie, ministrul a cerut renunțarea la piatra cornișei principale și a soclului, înlocuirea învelitorii de zinc cu tablă de fier și eliminarea pavajului de bazalt din curte. Au fost adăugate în schimb încăperi lângă sălile de fizică și de istorie naturală.

În octombrie 1889, presa anunța că la 22 octombrie se va pune piatra fundamentală a noului liceu de pe Bulevardul Independenței, în prezența regelui, care urma să vină de la Sinaia. Deși șantierul era deschis din toamna lui 1889, ceremonia a avut loc abia duminică, 20 mai 1890, la ora 10. După slujba religioasă, în prezența ministrului ad-interim Theodor Rosetti, a secretarului general al ministerului și a numeroși profesori, directorul D. Mirescu a ținut un discurs despre meritele lui Gheorghe Lazăr, la care a răspuns ministrul. Pentru ceremonie s-au amenajat un pavilion decorat și un cor, iar elevii și lucrătorii de pe șantier au primit daruri.

Actul comemorativ, redactat în numele regelui Carol I („în al 16-lea an al Domniei Noastre, în al 10-lea al Regalității”) și al reginei Elisabeta, îi mai menționa pe principele moștenitor Ferdinand, pe mitropolitul primat Iosif Gheorghian, pe primul-ministru generalul George Manu, pe ministrul Theodor G. Rosetti, pe secretarul general Ștefan C. Mihăilescu, pe primarul Emanoil Protopopescu-Pake, pe arhitectul F. Montaureanu și pe directorul D. Mirescu. S-au întocmit trei exemplare: unul a fost zidit în temelie, al doilea depus la Arhivele Statului, iar al treilea la arhiva ministerului.

Șantierul

Rapoartele de lucrări descriu pivnițele, notate B, C și D, boltite cu cărămidă și mortar de var hidraulic, grinzi de tufan (stejar) sub dușumelele parterului și grinzi de brad la etaj, blocuri de piatră de Sinaia sub șinele de fier și un strat izolator de asfalt. La 7 iunie 1890, conductorul antreprenorului, H. Grigorescu, raporta că zidăria este aproape terminată „din roșu” și că s-a început învelitoarea. Ministrul a aprobat, „după obiceiul țării”, darurile pentru lucrători: câte o pereche de pantaloni pentru dulgheri și zidari, câte o basma pentru salahori și câte un testemel și o bucată de stambă pentru femei.

Antreprenorul a contestat piatra de Gura Văii prevăzută în deviz pentru trepte, care nu se găsea în lungimile necesare. În mai 1890, arhitectul l-a desemnat pe pietrarul Ernesto Franzoni să facă scara mare din marmură de Carrara și scările exterioare din piatră de Câmpulung. Șantierul a avut și întârzieri. În septembrie 1890, Muntureanu se plângea ministrului că tinichigiul Chon lucra la turnul ceasului cu un singur om, iar pietrarul ușii principale nu respectase detaliile desenate în mărime naturală. Din această cauză, meșterul Dolicek nu putea săpa inscripția în arhitravă și schelele nu puteau fi demontate.

Clădirea a primit instalațiile moderne ale epocii. Canalizarea, din tuburi de beton, a fost executată de întreprinderea Grattini & Marțian, care lucra la canalizarea Capitalei. Instalația de gaz a fost aprobată în august 1890 și realizată de Compania de gaz București-Filaret, iar instalația de apă a fost propusă de firma Harmand Marcus din Strada Academiei nr. 18. Iluminatul cuprindea 30 de lămpi-liră și 22 de lămpi cu două becuri, cu abajururi, plus 55 de rozete de plafon. Acoperișul a fost învelit cu tablă de fier „Bismarck”, iar turnul cu plăci de zinc ornamentate. Clasele erau încălzite cu sobe „muscălești”, cu gura spre coridoare, și cu sobe românești. Coridoarele și vestiarele aveau pardoseli din mozaic de marmură. În octombrie 1890, curtea mare a fost nivelată cu un cilindru de tuci tras de o pereche de boi.

Ceasul, mobilierul și dotările

În colțul de sud-est, la întâlnirea fațadelor spre bulevard și spre Cișmigiu, arhitectul a proiectat un turnuleț cu orologiu, sub care a fost înscris anul începerii proiectului, 1889. Ceasul a fost comandat la cererea lui Muntureanu din mai 1890 și livrat în decembrie 1890 de ceasornicarul Rudolf Biskaborn din Strada Smârdan nr. 25. Factura din 18 ianuarie 1891 descrie „un orologiu de turn cu trei cadrane, clopot de bronz, dulap”, iar montajul a fost încheiat în martie 1891. Ferestrele de fier ale turnului au fost executate de S. Haisler.

Tâmplarul Johann Schmidinger a executat, după un model al biroului arhitectonic al ministerului, catedre de brad cu podium („podolii”) și fotolii de stejar. Opt dintre ele au fost destinate Liceului Lazăr, iar restul Școlii Centrale de Fete. Tâmplarul Ferdinand Tomek, de pe Calea Plevnei nr. 4, a realizat dulapuri pentru planșele de desen. Ernesto Franzoni a furnizat două plăci de marmură de Carrara, de 1,60 × 1,37 m și 1,60 × 1,38 m, gravate după indicațiile arhitectului. Pentru intrarea principală, Muntureanu a desenat în martie 1891 felinarele așezate pe candelabre de fontă, turnate la turnătoria P. Keilhauer din Strada Izvor nr. 59.

Cabinetul de fizică a fost livrat în martie 1891 de librăria Socec & Co. de pe Calea Victoriei nr. 21. Cuprindea aproape 300 de aparate pentru mecanică, hidrostatică, aerostatică, acustică, optică, căldură, magnetism și electricitate, cumpărate la prețurile fabricii. Socec a furnizat și biblioteca, cerută de profesorii de limba română Octav Lugoșianu și M. I. Ghimpa. Aparatele sălii de gimnastică au fost executate de N. Vasilescu, după desenele lui Adolph Watyek. Ministerul a comandat pictorului Sava Henția un portret-bust în ulei al lui Gheorghe Lazăr, predat în iunie 1890.

Recepția și inaugurarea

Lucrările principale au fost încheiate la sfârșitul lui octombrie 1890, termenul din contract, iar din acel moment s-a socotit anul de întreținere datorat de antreprenor. În toamna lui 1890, presa scria că clădirile Școlii Centrale de fete de la Icoană și ale Liceului Lazăr de lângă Cișmigiu „sunt aproape gata” și că vor începe să funcționeze „dacă vor fi pe deplin uscate”. Comisia de recepție s-a format greu. Arhitecții Dumitru Maimarol și Ion N. Socolescu au refuzat să facă parte din ea: primul pentru că inițial semnase el contractul pentru acest liceu, al doilea pentru că nu era „în relațiuni favorabile” cu ceilalți membri.

Recepția provizorie a avut loc la 14–15 septembrie 1891, iar procesul-verbal poartă semnăturile lui Alexandru Orăscu, Leonida Negrescu, F. G. Muntureanu și D. Mirescu. Comisia a constatat că „modul de execuție în genere și în parte este perfect”, că materialele sunt de bună calitate și că „edificiul prezintă o soliditate perfectă”. O a doua comisie, formată din inginerul-inspector general Petre Ene și inginerul-arhitect Grigore Cerkez, a confirmat concluziile la 29 octombrie 1891. Ea a aprobat și soluțiile arhitectului împotriva umezelii din pivnițe: un puț absorbant și, la nevoie, un zid izolator. Recepția definitivă și lichidarea antreprizei au avut loc la 6 decembrie 1891.

Inaugurarea oficială s-a făcut la 8 noiembrie 1891, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Anuarul Bucureștilor pe 1891–1892 trece deja liceul la noua adresă. Din 18 ianuarie 1892, liceul își sărbătorește patronul, la aniversarea deschiderii gimnaziului din 1860, iar în aceeași zi a fost cântat pentru prima dată imnul școlii, pe versuri de V. D. Păun și muzică de G. Brătianu. Legea din 4 iunie 1892 privind construcțiile școlare includea și sumele pentru lichidarea lucrărilor la „liceul externat Lazăr din București”. Actele de cumpărare a terenului au fost depuse în decembrie 1893 la Arhivele Statului, la cererea ministrului Take Ionescu, și primite de directorul acestora, Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Arhitectura și evoluția clădirii

Planul

Clădirea din 1891 era alcătuită din trei corpuri cu subsol parțial, parter și etaj, dispuse în formă de U în jurul unei curți mari. Fațada principală dădea spre sud, spre bulevard, iar aripile laterale spre Cișmigiu, la est, și spre Strada Silfidelor, la vest. Latura de nord, de un singur nivel (parter înalt), adăpostea amfiteatrul pentru experiențele de fizică și chimie, la care se ajungea printr-o a doua curte, mai mică. Separat de amfiteatru se afla casa servitorilor. Curtea interioară închisă proteja spațiul de recreație de zgomotul bulevardului.

Intrarea principală era în centrul fațadei de sud. În colțul de vest se afla intrarea profesorilor, iar în colțul de sud-est intrarea separată a locuinței directorului. Elevii intrau dinspre vest, iar scările spre etaj erau amplasate în aripile de est și de vest. Coridoarele, luminate și aerisite prin ferestrele spre curtea mare, legau sălile de clasă, cancelaria, biblioteca, sala de desen, sala de muzică, laboratorul de chimie, cabinetul de fizică, muzeul de istorie naturală și amfiteatrul. Liceul mai avea o sală de festivități, un bufet, o terasă de recreație spre parc și o sală de gimnastică, considerată la vremea ei cea mai modernă din oraș. Clădirea era separată de trotuar printr-un grilaj de fier forjat pe soclu de beton, care continua gardul Grădinii Cișmigiu.

Fațadele

Cezara Mucenic descrie fațadele ca fiind concepute „într-un stil eclectic sobru, cu unele elemente preluate din curentul neoromânesc, abia afirmat”. Elementele neoromânești sunt decorația cu plăcuțe de ceramică, șirul de arcade adosate și pilaștrii pe două niveluri, cu capiteluri cu motive vegetale. Compoziția fațadei principale se continuă pe laturile de est și de vest, singura diferență fiind lipsa intrărilor. Arhitectul a dat aceeași atenție și fațadelor spre curte. Prin eleganța și sobrietatea ei, clădirea a fost comparată cu liceele pariziene din jurul Grădinii Luxembourg.

Parterul este tratat cu bosaje orizontale. La etaj, ferestrele în arc semicircular sunt încadrate de arhivolte cu bolțari alternativi, albi și albaștri, între care sunt fixate ornamente de fontă. Deasupra se desfășoară o friză cu medalioane din stuc, o cornișă pe console și un parapet decorat cu motive circulare. Rezalitul central adăpostește portalul de piatră, cu ancadrament placat cu ceramică, și arhitrava cu inscripția „LICEVL LAZĂR”. În colțul de sud-est, turnul ceasului are cadranele așezate în nișe arcuite. Turnul este acoperit cu o cupolă îmbrăcată în plăci de zinc în formă de solzi și se termină cu un foișor pe colonete și o giruetă. Pe latura de vest se păstrează ușa cu inscripția „Intrarea profesorilor” și grilajul de fier forjat.

Extinderile din perioada interbelică

Aripa spre Cișmigiu, construită în 1931–1932 la inițiativa părinților elevilor, a fost proiectată de arhitecții Constantin Ciogolea și Ioan A. Paxino. Ea adăpostea noi laboratoare, un amfiteatru și un bufet la demisol. După cum nota în 1985 revista Săptămâna, extinderea a fost realizată „păstrând specificul clădirii originare”: noua aripă a preluat compoziția și decorația fațadelor lui Muntureanu, astfel încât ansamblul se citește și azi ca o construcție unitară. Ciogolea este cunoscut și ca autor al Teatrului „Maior Gheorghe Pastia” din Focșani. Cezara Mucenic consemnează și înlocuirea aripii de nord în 1939. Aripa inițială, de un singur nivel, a fost înlocuită cu una „similară ca amploare celei de sud”. Sursele consultate nu precizează dacă această lucrare este o etapă distinctă de aripa spre Cișmigiu din 1931–1932 sau cine a proiectat-o.

Consolidarea și starea actuală

Între 1990 și 1997, sub conducerea directorului Nicolae Novac, clădirea a trecut printr-o consolidare radicală a structurii de rezistență. Clădirea este monument istoric și face parte din frontul bulevardului care mărginește Grădina Cișmigiu. În primăvara anului 2026, clădirea avea nevoie de lucrări de punere în siguranță. Pentru acestea, Primăria Sectorului 5 aștepta avizul Ministerului Culturii, necesar oricărei intervenții asupra unui monument istoric.

Personaje

• Gheorghe Lazăr (1779–1823), cărturar transilvănean, fondatorul școlii cu predare în limba română de la Sf. Sava (1818). Gimnaziul înființat în 1859 îi poartă numele.
• Alexandru Ioan Cuza (1820–1873), domnitorul Principatelor Unite. A semnat la 25 noiembrie 1859 ordonanța de înființare a Gimnaziului lui Lazăr.
• Filip G. Muntureanu (1841 – dată necunoscută), arhitect. A proiectat clădirea liceului și a condus, ca arhitect-diriginte, lucrările din 1889–1891.
• Dobre Nicolau (1821–1897), antreprenorul general al construcției, tatăl arhitectului Toma Dobrescu.
• Constantin Boerescu (1836–1908), ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în 1889. A cumpărat terenul, a semnat contractele cu arhitectul și antreprenorul și a impus amplasarea liceului „la capul Grădinii Cișmigiu”.
• Titu Maiorescu (1840–1917), ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în 1889–1891. A urmărit îndeaproape șantierul și l-a numit pe Muntureanu arhitect-diriginte.
• Emanoil Protopopescu-Pake (1845–1893), primarul Bucureștiului (1888–1891). A eliberat autorizația de construire și a negociat cu ministerul amplasarea clădirii.
• Theodor G. Rosetti (1837–1923), ministru ad-interim al Instrucțiunii Publice. A prezidat punerea pietrei fundamentale, la 20 mai 1890.
• D. Mirescu, profesor de matematică, director al gimnaziului și apoi al liceului în anii mutării în noul local. A fost membru al comisiei de recepție.
• Carol Benesch (Scarlat Benescu), arhitect. A fost proprietarul caselor din Strada Silfidelor și Intrarea Gorgani nr. 12, vândute statului în 1889 pentru completarea terenului liceului.
• Grigore Cerkez (1850–1927), inginer-arhitect, profesor la Școala de Poduri și Șosele. A făcut parte, alături de inginerul Petre Ene, din comisia care a confirmat recepția și a semnat recepția definitivă din 1891.
• Rudolf Biskaborn, ceasornicar din Strada Smârdan nr. 25. A furnizat și a montat orologiul cu trei cadrane din turnul liceului (1890–1891).
• Sava Henția (1848–1904), pictor. A realizat în 1890 portretul-bust în ulei al lui Gheorghe Lazăr, comandat de minister pentru noul liceu.
• V. D. Păun, profesor de limba română, director al liceului în anii 1890–1900 și autorul versurilor imnului școlii (1892).
• Constantin Ciogolea, arhitect, autorul aripii spre Cișmigiu (1931–1932), în colaborare cu Ioan A. Paxino.
• Ioan A. Paxino, arhitect, coautor al aripii spre Cișmigiu (1931–1932).
• Nicolae Novac, director al liceului. Sub conducerea lui s-a realizat consolidarea clădirii din 1990–1997.

Bibliografie

• Cezara Mucenic, Întâmplări neîntâmplătoare pe Bd. Elisabeta, Editura Vremea, 2024, București (capitolul „Liceul Gheorghe Lazăr cel Faimos”)
• Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Editura Silex, 1997, București
• Cezara Mucenic, Aportul arhitecților români la definirea stilistică a arhitecturii bucureștene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în București. Materiale de istorie și muzeografie, Muzeul Municipiului București, 1992, București
• Cezara Mucenic, Povestea liceului „Gheorghe Lazăr”, 2010
• Monografia Liceului „Gh. Lazăr” din București 1860–1935, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la înființarea lui, 1935, București
• Toma T. Socolescu, Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă 1800–1925, Editura Caligraf Design, 2004, București
• Vasile Țelea, Personalități ale arhitecturii românești 1880–2010, Editura Rentrop & Straton, 2014, București
• Nicolae Lascu, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial, Editura Simetria, 2011, București
• Mihai Sorin Rădulescu, Constantin Ciogolea – arhitectul Teatrului Pastia. Contribuții documentare, în Cronica Vrancei, V, nr. 24, 2006, Focșani
• Eugen Teodoru, Liceul Lazăr, în Săptămâna, ianuarie 1985, București (mențiune arhitecții Ciogolea și Paxino)
• Monitorul Oficial, 13 iulie 1886; 12 mai 1889; 4 iunie 1892; 18 decembrie 1923, București
• Anuarul Bucureștilor (Editura Fr. Göbl), edițiile 1883, 1889–1890, 1890–1891, 1891–1892 și 1895, București
• Presa bucureșteană a anilor 1889–1890, 1900, 1934 și 1939 (anunțuri privind licitația, punerea pietrei fundamentale, stadiul lucrărilor și înscrierile la liceu)
  
• Educația, prioritate în România regală. Cum și în cât timp s-a construit liceul „Lazăr” (Digi24)
• Liceul Lazăr, ieri și azi (InfoCons)
• Liceul Lazăr – tablouri de centenar (InfoCons Centenar)
• Expoziția temporară „Colegiul Național Gheorghe Lazăr, 160 de ani de învățământ românesc”, la MNIR (Univers Ingineresc, AGIR)
• Top 20 de licee din țară după media de la BAC 2025, potrivit platformei BACplus (G4Media)
• Gheorghe Lazăr National College, Bucharest (Wikipedia)
• Georgiana Moiș, Liceul Gheorghe Lazăr, cele două vieți ale unui simbol al Bucureștiului, 28 martie 2026
• Aportul arhitecților români la definirea stilistică a arhitecturii bucureștene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Cezara Mucenic, BMIM 1992) - mențiune "Liceul externat"
• Constantin Ciogolea - arhitectul Teatrului Pastia. Contribuții documentare (Cronica Vrancei, V, 2006, nr. 24, Mihai Sorin Rădulescu)
• [Dicționar, Arh. Vasile Țelea, Personalități ale Arhitecturii Românești 1880-2010, Editura Rentrop & Straton, 2014] (volum tipărit)
• Bulevardele Regina Elisabeta si Mihail Kogalniceanu (mențiune „Colegiul Național Gheorghe Lazăr, proiectat de arhitectul Filip G. Muntureanu și inaugurat în 1890” la pag. 23)
• ATUNCI ŞI ACUM: Colegiul Naţional ”Gheorghe Lazăr”
• LA PAS PRIN BUCUREȘTI: Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”
• Liceul Gheorghe Lazăr la început de 1900.
• Constantin Ciogolea (Arhiva de Arhitectură)
  

*

"In aceeaşi perioadă N. Cuţarida proiectează şi construieşte Liceul Sfîntul Gheorghe pe Calea Victoriei. Clădirile şcolare mult timp adăpostite în spaţii improvizate, alcătuiesc unul dintre programele solicitate acum, mai ales după acordarea unor fonduri speciale în bugetul anilor 1884/1885. Astfel, pe lîngă liceul amintit, se construieşte Liceul externat, viitorul liceu Lazăr, sau Şcoala centrală de fete, opere ale arhitecţilor români F. Montureanu şi I. Mincu. Prima clădire citată, şi anume Liceul Sf. Gheorghe, adoptă un plan sinuos, determinat şi de amplasare, dar şi de negăsirea soluţiilor celor mai fericite de rezolvare, circulaţia fiind greoaie, cu ştrangulări şi neclarităţi de sensuri. Faţada, oglindind interiorul, îşi modifică ritmul deschiderilor, singura unitate fiind dată de folosirea aceloraşi profiluri pentru fiecare cat." (Cezara Mucenic)

*

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza înființează pe18 ianuarie 1860 al doilea gimnaziu în limba română din București și îi dă numele „domnului Gheorghe Lazăr, cel care ,,a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”. Ziua liceului se va sărbători de atunci la această dată, când școala și-a deschis porțile. Decretul înființării liceului poartă semnătura regelui Carol I și data de 20 mai 1890. 

În toamna lui 1890 se inaugurează noul local al Liceului Gheorghe Lazăr de lângă Cișmigiu. Noua construcție, proiectată de arhitectul Filip G. Muntureanu, cu studii în Anglia, este o bijuterie arhitectonică, de o sobrietate elegantă, îmbinând mai multe stiluri: de la cel brâncovenesc până la cel neoclasic englez. Nu întâmplător Liceul Gheorghe Lazăr a fost comparat cu liceele pariziene din preajma Grădinii Luxembourg. În 1931 se construiește noua aripă dinspre Cișmigiu a liceului, la inițiativa adunării generale a părinților, fapt care a permis amenajarea noilor laboratoare, a elegantului amfiteatru, a bufetului de la demisol.

*

Aripa Liceului „Gheorghe Lazăr” spre Cișmigiu (1932) a fost proiectată de Constantin Ciogolea, în colaborare cu Ioan A. Paxino

Referințe: