Teatrul pentru cinematografie Zaharia / Tanagra / Roxy / Lipscani

Teatrul pentru cinematografie Zaharia / Tanagra / Roxy / Lipscani

Lipscani nr. 37: de la prăvălia lui Sava Vasiliu la Marele Teatru-Cinema Zaharia (1868–1913)

Locul de pe strada Lipscani în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; Clădirea cunoscută astăzi ca Sala Rapsodia sau Teatrul de pe Lipscani ocupă o parcelă din centrul vechi al Bucureștiului, cu intrarea principală pe Strada Lipscani și cu o a doua deschidere spre Strada Blănari, unde terenul figura la nr. 35. Adresa actuală, Str. Lipscani nr. 53, este rezultatul unei renumerotări din primele decenii ale secolului XX; până atunci, imobilul a fost înregistrat la nr. 37. În secolul al XIX-lea, Strada Lipscani era principala arteră comercială a orașului, ocupată de prăvălii de manufactură, postăvării, mercerii și case de bancă, iar parcelele de aici aveau de regulă un front îngust la stradă și o adâncime mare, adesea până la străzile paralele.

Cea mai veche mențiune a adresei din documentarea de față datează din 1868, când Consiliul comunal al Capitalei a avut pe ordinea de zi cererea lui Sava Vasiliu de a i se acorda autorizație pentru construirea unei prăvălii de zid pe locul său din Strada Lipscani nr. 37. Cererea se înscrie în procesul de reconstrucție a fronturilor comerciale ale străzii, care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și-a schimbat treptat aspectul, prin înlocuirea vechilor prăvălii cu clădiri de zid, adesea cu etaj, care combinau spațiul comercial de la parter cu depozitele și locuințele de la nivelurile superioare.

Proprietatea Bisericii Sfântul Silvestru și Postăvăria „La Orașul Londra”

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, imobilul de la Lipscani nr. 37 aparținea Bisericii Sfântul Silvestru, una dintre vechile parohii ale Bucureștiului, care administra proprietatea prin intermediul epitropiei sale și o închiria pe termene de câțiva ani. Un anunț publicat în martie 1895 informa că luni, 27 martie, la ora 10 dimineața, avea să se țină în cancelaria bisericii, aflată la Școala de băieți nr. 21, o licitație publică pentru închirierea proprietății din Strada Lipscani nr. 37, pe un termen de cinci ani, cu începere de la Sfântul Gheorghe. Condițiile generale de închiriere puteau fi consultate zilnic la cancelaria bisericii.

Câțiva ani mai târziu, în 1901, la aceeași adresă se deschidea Noua Postăvărie „La Orașul Londra”, un magazin de postavuri și stofe englezești, franțuzești și din centrele textile de la Brünn și Reichenberg, astăzi Brno și Liberec, în Cehia. Firma se adresa în principal croitorilor din Capitală și din provincie, cărora le expedia colecții de mostre însoțite de un jurnal de modă. Profilul magazinului corespundea specializării comerciale a străzii Lipscani, unde se concentra la acea dată o mare parte din comerțul cu textile al orașului, atât cu ridicata, cât și cu amănuntul.

J. Zaharia și proiectul unui teatru pentru cinematografie

La începutul anilor 1910, terenul cu intrarea principală prin Lipscani nr. 37 și cu ieșire în Strada Blănari nr. 35 a devenit amplasamentul unei clădiri de spectacole. Beneficiarul a fost comerciantul menționat în presa vremii drept J. Zaharia sau I. Zaharia, proprietarul drogheriei cu același nume, aflată chiar alături, pe Strada Lipscani. Lucrările s-au desfășurat timp de aproximativ un an și jumătate, între 1912 și 1913, fără anunțuri publicitare, aspect subliniat de ziarele care au semnalat apariția noului local, scriind că lucrarea „a fost făcută în tăcere, fără a uza de toba reclamei”.

Momentul corespundea primului val de dezvoltare a cinematografelor permanente din București. În anii premergători Primului Război Mondial, în centrul orașului au apărut numeroase săli de proiecție, multe dintre ele amenajate în clădiri existente. Proiectul lui Zaharia se distingea prin faptul că era o construcție nouă, concepută de la început ca teatru pentru cinematografie, varieteu și spectacole, completată cu săli destinate evenimentelor private. Presa remarca și poziția favorabilă a localului, aflat la câțiva pași de punctul în care se încrucișau liniile de tramvai din centrul Capitalei.

Arhitectul Dimitrie Herjeu și inginerul Tiberiu Eremia

Planurile au fost întocmite de arhitectul Dimitrie Herjeu (1869–1926), al cărui nume apare în presa vremii și în formele Hîrjeu sau Hârjeu. Născut la Călugăreni, în județul Neamț, Herjeu a făcut parte din prima promoție a Școlii Naționale de Arhitectură din București, pe care a absolvit-o în 1903. Între 1910 și 1916 a fost arhitect-șef al Primăriei Capitalei, iar între 1920 și 1925 director al Arhitecturii Municipiului București; din 1920 a predat la Școala Superioară de Arhitectură. Teatrul-cinematograf Zaharia a fost proiectat în perioada în care conducea serviciul de arhitectură al orașului.

Execuția a fost încredințată inginerului Tiberiu Eremia. Clădirea a fost realizată integral din beton armat, „numai din fier și ciment”, cum nota un ziar al vremii, de la subsol până sub streașină, inclusiv planșeele și tavanele sălilor. Soluția constructivă a fost prezentată de presă drept principala garanție de siguranță a localului, în special împotriva incendiilor, care reprezentau la acea dată riscul major al sălilor de cinematograf, din cauza peliculei de nitrat, foarte inflamabile. Un articol din 1913 caracteriza clădirea drept „infailibilă contra incendiului”.

Programul clădirii, instalațiile și decorația

Clădirea reunea mai multe funcțiuni, dispuse pe niveluri. La parter se afla sala principală, de teatru și cinematograf, cu intrare spațioasă, ieșiri numeroase, staluri, balcoane și loji. La etaj era amenajată o a doua sală, destinată nunților, balurilor, serilor dansante, numite atunci „soarele”, banchetelor și concertelor, având ca anexe patru saloane cu balcoane deschise spre Strada Lipscani. Subsolul a fost rezervat unei hale de bere. Această structură, cu o sală de jos și o sală de sus, a permis funcționarea în paralel a două spații de spectacol, situație care se va menține pe tot parcursul istoriei clădirii.

Instalațiile tehnice includeau iluminat electric, încălzire cu calorifere și un sistem de ventilație mecanică descris pe larg în presă. Aerul era aspirat de ventilatoare electrice de la o înălțime de 30 de metri și introdus într-o cameră de purificare, unde era filtrat printr-o pâslă uscată, pentru reținerea prafului, apoi printr-o pâslă umedă, pentru umidificare. Aerul tratat, răcit vara și încălzit iarna, era distribuit în sală prin numeroase guri de ventilație, sistemul înlocuind întregul volum de aer al localului de o dată și jumătate pe oră.

Pentru amenajarea interioară, proprietarul a optat pentru decorația în stil românesc, curent promovat la acea dată de arhitecții formați în jurul lui Ion Mincu, care valorifica motive din arhitectura tradițională și din cea a epocii brâncovenești. Ziarele care au vizitat localul înaintea deschiderii descriau sălile ca fiind ținute „în elegantul și nobilul stil românesc”. Ansamblul clădirii se înscrie în arhitectura eclectică cu accente regionale, specifică construcțiilor de spectacol și comerciale bucureștene din anii premergători Primului Război Mondial.

Deschiderea Marelui Teatru-Cinema Zaharia

Localul a fost deschis în 1913 sub numele Marele Teatru-Cinema „Zaharia”. Anunțurile de presă din acel an prezentau programe formate dintr-un film principal, completat de actualitățile Pathé Journal și de o comedie scurtă, cu reprezentații orare și cu acompaniament de orchestră între orele 8 seara și miezul nopții. Printre titlurile anunțate s-au numărat drama „Treizeci ani de pasiune pentru jocul de cărți”, în trei acte, cu o lungime de 1.800 de metri de peliculă, și, în zilele de 30 septembrie, 1 și 2 octombrie 1913, un „program extraordinar” cu drama franceză „Une brute humaine” („Bruta umană”), în cinci acte.

Încă din primul an, sala a găzduit și spectacole de varietăți. Tot în 1913, o întreprindere denumită Teatrul „Tanagra” își avea sediul la Lipscani nr. 37, în Teatrul Zaharia, și căuta prin presă o cântăreață română și o pianistă pentru un turneu în Orient. Combinarea proiecțiilor cinematografice cu numerele de varieteu și cu închirierea sălilor de la etaj pentru evenimente private a definit profilul localului în primii ani de funcționare și a pregătit evoluția sa ulterioară, în care cinematograful și teatrul au coexistat în aceeași clădire.

Pathé-Palace, Lipscani Palace, Roxy: cinematograf și teatru în perioada interbelică (1916–1944)

Anii Primului Război Mondial și Cinema Pathé-Palace

Primii ani de funcționare ai Teatrului-Cinema Zaharia au coincis cu perioada neutralității României și apoi cu intrarea țării în Primul Război Mondial. După ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale, la 6 decembrie 1916, viața de spectacol a orașului a fost întreruptă pentru scurt timp. Sala de pe Strada Lipscani a fost unul dintre primele cinematografe redeschise în decembrie 1916, sub administrația de ocupație, și a funcționat în continuare pe durata celor aproape doi ani în care Capitala s-a aflat sub control german.

La începutul anilor 1920, localul și-a schimbat numele în Cinema Pathé-Palace, denumire atestată în reclamele din 1922, care indicau simplu „Lipscani” ca adresă. Numele trimitea la casa franceză Pathé Frères, condusă de Charles Pathé, cea mai importantă companie de producție și distribuție de filme din Europa acelor ani, ale cărei producții, inclusiv jurnalul de actualități Pathé Journal, alcătuiseră o parte însemnată a programelor sălii încă de la deschiderea din 1913. Denumirea de tip „Palace” era la modă în epocă pentru cinematografele mari din centrul orașelor europene.

Renumerotarea: de la nr. 37 la nr. 53

Între deschiderea din 1913 și mijlocul anilor 1920, adresa clădirii s-a schimbat ca urmare a renumerotării imobilelor de pe Strada Lipscani. Toate mențiunile identificate până în 1913 inclusiv, de la cererea lui Sava Vasiliu din 1868 la anunțurile Teatrului-Cinema Zaharia și ale Teatrului Tanagra, indică nr. 37. Cea mai veche atestare a noului număr, nr. 53, datează din 1926, când un anunț al biroului C. Hirsch & L. Iosefsohn indica adresa „Str. Lipscani 53, etaj I”, cu precizarea „intrarea prin Cinema Lipscani Palace, fost Zaharia”.

Precizarea din 1926 confirmă că este vorba despre aceeași clădire, cu intrarea comună pentru sala de cinematograf și pentru spațiile de la etaj. Anul exact al renumerotării nu a putut fi stabilit din sursele consultate; intervalul documentat se situează între 1913 și 1926, iar o mențiune a nr. 37 din anii războiului indică faptul că schimbarea s-a produs, cel mai probabil, după 1918. Din 1926 și până astăzi, adresa clădirii a rămas Str. Lipscani nr. 53.

Lipscani Palace și Teatrul Lipscani (1926–1932)

În a doua jumătate a anilor 1920, clădirea a funcționat sub denumirile Cinema Lipscani Palace și Teatrul Lipscani Cinema, folosind ambele săli pentru proiecții. În 1926, programul anunța în „Sala de jos” filmul francez „Les élus de la mer” („Fiul marinarului”), după un scenariu de G. Toudouze, cu Suzanne Munte, Simone Vaudry și Gaston Modot, iar în „Sala de sus” drama „Avdula”, în șase acte, cu subiect din viața unei familii evreiești, prezentată în beneficiul azilului de bătrâni al Comunității Israelite de rit spaniol. Etajul clădirii găzduia, în aceeași perioadă, birouri închiriate unor firme comerciale.

La începutul deceniului următor, sala a trecut printr-o perioadă de transformări. În 1930, presa anunța că „Cinema Lipscani” este închis pentru renovare, iar în 1932 un anunț oferea spre închiriere, de la Sfântul Gheorghe, „Cinema Lipscani, două săli, numeroase saloane dependinte”, cu adresa de contact pe Șoseaua Bonaparte nr. 62. Anunțul descrie pe scurt structura clădirii la acea dată: cele două săli de spectacol originale, completate de saloanele de la etaj, care puteau fi exploatate separat.

Cinematograful, Teatrul și Saloanele Roxy

Denumirea Roxy apare în legătură cu clădirea de pe Strada Lipscani din 1929 și devine predominantă de la începutul anilor 1930, fără ca numele de Lipscani să dispară complet din uz. Într-o mărturie publicată în 1942, un fost colaborator al dramaturgului și actorului A. de Herz amintea că, în 1929, „la Teatrul Roxy”, a deschis Teatrul A. de Herz, unde a reluat una dintre comediile acestuia, cu o distribuție din care făceau parte, între alții, Nora Piacentini și Anicuța Cârjă. În 1931, accesul la spațiile de la etaj se făcea „prin Cinematograful Roxy”.

Saloanele de la etaj, cunoscute ca Saloanele Roxy, au găzduit în anii 1930 activități foarte diverse. În 1931, revista „Realitatea Ilustrată” își organiza aici șezătorile săptămânale, alcătuite dintr-o discuție contradictorie între două personalități ale vieții culturale, cu participarea publicului, și dintr-o parte artistică. Tot în 1931, la etajul I funcționa o expoziție de perdele și lucruri de mână, iar în 1938 Saloanele Roxy găzduiau școala de dans „Achim și Willy”. În aceeași perioadă, sala a fost folosită și de formații teatrale muncitorești, între care cercul „Dimitrie Marinescu”, devenit ulterior Asociația culturală „Prietenii Artei”.

Companiile teatrale din anii 1940

La începutul anilor 1940, sala de pe Strada Lipscani a devenit sediul mai multor companii teatrale particulare. După stagiunea 1939–1940, când s-a retras din asocierea cu Maria Filotti la teatrul din Sărindar, dramaturgul Tudor Mușatescu a înființat o companie care îi purta numele, cu sediul în Sala Roxy; în 1942, presa vorbea despre Teatrul Roxy ca despre locul „unde e astăzi Teatrul Mușatescu”. În august 1941, Teatrul Roxy, cu adresa Str. Lipscani nr. 53, prezenta comedia „Haimanaua” de Klabund, cu Ion Anastasiad de la Teatrul Național, Ileana Brătuianu, N. N. Matei și Ion V. Theodoru, cu spectacole zilnice și matinee în zilele de sâmbătă și duminică.

În 1943, presa anunța începerea unor lucrări de amploare la Teatrul Lipscani, conduse de Ion Vasilescu, care urmărea să transforme sala într-un teatru de lux. Sub noul nume, sala a funcționat ca teatru de revistă și varietăți: în programul teatrelor bucureștene din 17 martie 1944, Teatrul Lipscani anunța în Sala de sus spectacolul acrobatului Alexander și al magicianului Tamarah. După 23 august 1944, clădirea avea să intre într-o cu totul altă formulă de funcționare, legată de organizațiile sindicale.

Teatrul C.G.M. și Ansamblul „Rapsodia Română” (1945–1991)

Sala sindicatelor: Teatrul C.G.M.

După 23 august 1944, teatrul de amatori a devenit în România o mișcare de masă, susținută de partidele de stânga și de sindicate, care au înființat formații artistice în întreprinderi, cluburi și case de cultură. În acest context, sala de pe Strada Lipscani nr. 53 a intrat în folosința Confederației Generale a Muncii (C.G.M.), organizația centrală a sindicatelor reorganizate după război, și a primit numele de Teatrul C.G.M. Presa din 1947 se referea la ea drept „teatrul C. G. M. din str. Lipscani (fost teatrul Roxy)”, păstrând și denumirea de Teatrul Lipscani.

La 12 decembrie 1947, în cadrul „Săptămânii copilului”, organizată de Comitetul Național pentru Ocrotirea Copilului, la Teatrul C.G.M. a avut loc un spectacol susținut de copii orfani din căminele C.G.M. și A.P., în folosul copiilor năpăstuiți, sub patronajul dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri. În același an, presa anunța că la Teatrul Lipscani urma să își deschidă porțile noul ansamblu muncitoresc al C.G.M., așezat de articole alături de cele două teatre muncitorești existente în Capitală, din Uranus și de la Giulești, și de Teatrul Național.

„Cântecul muncii” și ansamblul muncitoresc

Primul spectacol amplu al noului ansamblu a fost „Cântecul muncii”, cu o distribuție de 250 de interpreți, toți muncitori fără experiență scenică anterioară. Pregătirea artistică a fost asigurată de regizorii Sandu Eliad și Aurel Maican, care au lucrat cu interpreții după programul de lucru din fabrici și ateliere. Presa vremii insista asupra caracterului neprofesionist al colectivului, subliniind că membrii săi nu cunoșteau „tracul scenei” și că își descopereau talentul în cadrul unei școli organizate pe lângă ansamblu. Prin această formulă, sala de pe Strada Lipscani a devenit unul dintre principalele spații ale mișcării artistice sindicale din București. În anii următori, formațiile de amatori ale sindicatelor au fost organizate tot mai riguros, prin cămine culturale, cluburi și case de cultură, iar sala de pe Lipscani avea să devină sediul unui colectiv artistic profesionist al sindicatelor, cu orchestră, balet și soliști vocali proprii.

Ansamblul artistic „Rapsodia Română”

Colectivul a funcționat, în perioada comunistă, ca Ansamblul artistic „Rapsodia Română” al sindicatelor, aflat succesiv în subordinea Consiliului Central al Sindicatelor (C.C.S.) și, după 1966, a Uniunii Generale a Sindicatelor din România (U.G.S.R.). Clădirea de pe Strada Lipscani a devenit sediul și sala de spectacole a ansamblului, cunoscută ca Sala Rapsodia. Profilul ansamblului a fost muzica populară și dansul popular, prezentate în spectacole de amploare, în concerte și în înregistrări discografice, iar ansamblul a efectuat numeroase turnee în țară și în străinătate. În anii 1970, conducerea ansamblului era asigurată de directorul Eugeniu Ioniță și de compozitorul și dirijorul Constantin Arvinte, director artistic. Orchestra a fost dirijată, între alții, de Ionel Budișteanu și Victor Popescu, iar coregrafia a fost semnată de Floria Capsali și Petre Bodeuț. Printre soliștii vocali ai ansamblului s-au numărat Ștefania Rareș, Maria Butaciu, Ioana Cristea, Maria Cornescu, Elisabeta Ticuță, Elena Merișoreanu, Emil Gavriș, Aurel Ioniță, Constantin Cocriș și Gheorghe Turda.

O rampă de lansare pentru tinerii interpreți

Încă de la începuturile sale, teatrul din Lipscani s-a remarcat ca un loc de debut pentru talente provenite din rândul artiștilor amatori. Presa anilor 1970 amintea că aici au strălucit pentru prima dată baritonul Nicolae Herlea și mezzosoprana Elena Cernei, care aveau să devină soliști de prim rang ai Operei Române, și că tot aici și-au compus primele roluri actorii Gheorghe Cozorici și Gheorghe Dinică. Formații de amatori din toate județele țării au evoluat pe scena ansamblului, alături de colectivul profesionist al acestuia. Tradiția a fost continuată prin spectacolul „Mugurel de cântec românesc”, dedicat tinerilor interpreți de muzică populară remarcați la emisiunea de televiziune „Steaua fără nume” sau la concursurile județene. Pentru primul spectacol, din peste o sută de cântăreți au fost selectați 20, iar dintre aceștia șase au fost prezentați în concert, în repertorii culese din Oltenia, Bihor și Maramureș. Selecția era făcută de echipe formate dintr-un compozitor și un folclorist, care se deplasau pe teren, în județele de unde proveneau interpreții.

Desființarea ansamblului

După decembrie 1989, patrimoniul fostei U.G.S.R. a fost preluat de noile confederații sindicale, într-un proces care a generat ulterior numeroase litigii. Printr-un protocol încheiat în martie 1992, confederația Cartel Alfa a preluat Ansamblul „Rapsodia Română”, care a fost însă desființat la scurt timp, la începutul anilor 1990. Clădirea de pe Strada Lipscani a rămas în administrarea Cartel Alfa, deși documentele de transfer nu stabileau limpede dreptul de proprietate asupra imobilului. Odată cu dispariția ansamblului, sala și-a pierdut funcțiunea pe care o avusese timp de peste patru decenii. Numele de Sala Rapsodia s-a păstrat însă în uz și a fost preluat de activitățile culturale care s-au desfășurat ulterior în clădire. În același timp, Centrul Istoric al Bucureștiului, în care se află imobilul, a traversat în anii 1990 o lungă perioadă de degradare, până la reabilitarea infrastructurii zonei Lipscani, începută în a doua jumătate a anilor 2000.

Sala Rapsodia și Teatrul de pe Lipscani (după 1990)

Clădirea după desființarea ansamblului

După desființarea Ansamblului „Rapsodia Română”, clădirea de pe Strada Lipscani nr. 53 a rămas în administrarea confederației sindicale Cartel Alfa, care a închiriat spațiile unor operatori culturali. Situația juridică a imobilului a rămas însă neclară, deoarece actul din iulie 1990 prin care o parte a patrimoniului fostei U.G.S.R. fusese transferată noilor structuri sindicale a fost ulterior contestat în instanță, iar protocolul din 1992 privea doar ansamblul, nu și clădirea. Litigiile privind patrimoniul fostei U.G.S.R. s-au prelungit timp de mai bine de trei decenii.

În 2010, spațiile au fost închiriate firmei Music Concept, care a renovat clădirea și a redeschis sala pentru spectacole. În anii următori, pe scena Sălii Rapsodia au jucat numeroase companii teatrale independente, între care Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric, care a prezentat aici, între 2011 și 2015, spectacole precum „Fantasmagoria”, „Vis”, „Necuvinte”, „Made in Romania” și „România. Închis pentru inventar”. Din 2015, Asociația Culturală Mișcarea Teatrală pentru Educație a devenit chiriaș al clădirii, până în februarie 2018, când a fost evacuată de administratorul imobilului, în urma unui litigiu.

Teatrul de pe Lipscani

În ultimul deceniu și jumătate, activitatea teatrală din clădire a devenit cunoscută publicului sub numele de Teatrul de pe Lipscani, cu adresa Str. Lipscani nr. 53. Instituția se prezintă drept cel mai mare teatru independent din România și una dintre cele mai complexe instituții teatrale din spațiul cultural bucureștean. Activitatea sa se desfășoară în mai multe spații: Sala Mare, Studio Muse, un spațiu polivalent de tip bar-teatru, și Lipscani Atelier Alternativ, dedicat teatrului experimental. Pe lângă stagiunea proprie, teatrul găzduiește Școala de Arte „Adriana Trandafir”, care organizează cursuri de actorie și dezvoltare personală pentru copii, adolescenți și adulți, precum și spectacolele pentru copii ale Teatrului Zurli, prezentate pe scena Sălii Mari. Programul cuprinde comedii, drame, spectacole muzicale și evenimente culturale, ceea ce continuă, într-o formulă contemporană, profilul mixt al clădirii, gândită încă din 1913 pentru teatru, cinematograf, concerte și evenimente.

Sala Rapsodia astăzi

Denumirea istorică de Sala Rapsodia a fost păstrată pentru spațiul principal de spectacol. Sala, prezentată de actuala administrație drept cel mai mare teatru privat din România, dispune de două săli funcționale: Sala Mare, cu 468 de locuri, și Sala Foyer, cu o capacitate de 50–100 de locuri, în funcție de configurația spectacolului. Programul include teatru, musicaluri, concerte, balet și dans, precum și cursuri pentru toate vârstele, cu producții ale unor companii românești și străine și cu participarea unor actori și artiști cunoscuți.

Structura actuală reflectă, în linii mari, organizarea originală a clădirii proiectate de Dimitrie Herjeu, cu o sală mare de spectacol și spații anexe destinate unor evenimente de dimensiuni mai mici. Imobilul se află în zona protejată a Centrului Istoric al Bucureștiului, pe una dintre cele mai circulate străzi pietonale ale orașului. După mai bine de un secol de la deschiderea Marelui Teatru-Cinema Zaharia, clădirea de pe Strada Lipscani nr. 53 a funcționat, cu scurte întreruperi și sub numeroase denumiri, ca sală de spectacol de la construire până astăzi.

Personaje

• Dimitrie Herjeu (Hârjeu) (1869–1926) – arhitect, absolvent al primei promoții a Școlii Naționale de Arhitectură (1903), arhitect-șef al Primăriei Capitalei (1910–1916) și director al Arhitecturii Municipiului București (1920–1925); autorul planurilor Teatrului-Cinema Zaharia (1912–1913).
• J. (I.) Zaharia – comerciant, proprietarul drogheriei cu același nume de pe Strada Lipscani; beneficiarul și primul proprietar al clădirii de spectacole deschise în 1913 sub numele Marele Teatru-Cinema „Zaharia”.
• Tiberiu Eremia – inginer, executantul clădirii, realizate integral din beton armat, de la subsol până sub streașină.
• Sava Vasiliu – proprietar al locului de la Lipscani nr. 37, care a cerut în 1868 autorizație pentru construirea unei prăvălii de zid; cea mai veche mențiune documentară a adresei.
• A. de Herz (1887–1936) – dramaturg și actor; în 1929, la Teatrul Roxy, a funcționat Teatrul A. de Herz, care i-a reluat comediile.
• Tudor Mușatescu (1903–1970) – dramaturg și director de teatru; după stagiunea 1939–1940 a înființat o companie teatrală care îi purta numele, cu sediul în Sala Roxy.
• Ion Anastasiad – actor al Teatrului Național; protagonistul comediei „Haimanaua” de Klabund, jucată la Teatrul Roxy în 1941.
• Ion Vasilescu – conducătorul lucrărilor de transformare a sălii în Teatrul Lipscani (1943), funcțional ca teatru de revistă și varietăți în 1944.
• Sandu Eliad – regizor, coautor al punerii în scenă a spectacolului „Cântecul muncii” (1947), alături de Aurel Maican.
• Aurel Maican – regizor al spectacolului „Cântecul muncii” (1947), primul spectacol al ansamblului muncitoresc al C.G.M. de la Teatrul Lipscani.
• Petru Groza (1884–1958) – președintele Consiliului de Miniștri; patronul spectacolului din 12 decembrie 1947, dat la Teatrul C.G.M. în folosul copiilor năpăstuiți.
• Constantin Arvinte – compozitor și dirijor, director artistic al Ansamblului „Rapsodia Română”.
• Floria Capsali (1900–1982) – dansatoare și coregrafă, maestru coregraf al Ansamblului „Rapsodia Română”.
• Nicolae Herlea (1927–2014) – bariton, solist al Operei Române; și-a făcut primele apariții pe scena teatrului din Lipscani.
• Elena Cernei (1924–2000) – mezzosoprană, solistă a Operei Române; s-a remarcat pentru prima dată pe scena teatrului din Lipscani.
• Gheorghe Cozorici (1933–1993) – actor; și-a compus primele roluri pe scena teatrului din Lipscani.
• Gheorghe Dinică (1933–2009) – actor; și-a compus primele roluri pe scena teatrului din Lipscani.
• Dan Puric (n. 1959) – actor și regizor; Compania Passe-Partout Dan Puric a jucat la Sala Rapsodia între 2011 și 2015.
• Adriana Trandafir (n. 1955) – actriță; numele său îl poartă Școala de Arte a Teatrului de pe Lipscani.

Bibliografie

• „Realitatea Ilustrată”, Șezătorile „Realității Ilustrate”, noiembrie 1931
• Alina Popovici, Tineri interpreți la primul spectacol (interviu cu Constantin Arvinte), presa anilor 1970
• Mihai Crișan, Teatrul de amatori, factor activ în educarea socialistă, revista „Teatrul”, nr. 5, 1984
• Cunoscut cam de toată lumea drept Teatrul de pe Lipscani… cinema Roxy, cinema Paradis, cinema Lipscani, cinema Zaharia (bucurestiivechisinoi.ro)
• HÂRJEU (HERJEU), Dimitrie (metacult.ro)
• Daniela Gheorghe, Studii și Cercetări de Istoria Artei. Teatru, Muzică, Cinematografie, 2023 (scia.istoria-artei.ro)
• Cinematografia în Bucureștiul interbelic (Evenimentul Istoric)
• Ansamblul Artistic Rapsodia Română (sanuuitam.blogspot.com)
• Evacuare cu cântec în buricul Bucureștiului (Jurnalul)
• Teatrul de pe lipscanii (comunicatedepresa.ro)
• Teatrul de pe Lipscani (Locurile Culturii)
• Sala Rapsodia (Teatrul Principal) (Zile și Nopți)

O veste îmbucurătoare pentru bucureșteni

De un an și jumătate se construiește, în liniște și fără a se face uz de marea tobă a reclamelor, în centrul Capitalei, pe strada Blănari nr. 35, cu intrarea principală prin strada Lipscani nr. 37, alături de cunoscuta droguerie I. Zaharia, un teatru pentru cinematografie, varietăți etc. Acest local, compus dintr-o sală spațioasă de teatru la parter și o sală cu destinație pentru baluri, soaree, banchete, concerte etc. la etaj, este construit după planurile eminentului nostru arhitect d. Dimitrie Herjeu, șef arhitect al Primăriei Capitalei, și executat de d. inginer Tiberiu Eremia numai din fier și ciment (beton armat), din subsol până sub streașină, având și toate tavanele din materialele menționate mai sus. Aceasta oferă publicului cea mai mare garanție și siguranță în fața oricăror întâmplări sau pericole. Prevăzut cu instalațiunile cele mai moderne, precum electricitate, calorifere și, ceea ce este cel mai principal, o ventilație după ultimele descoperiri ale științei, localul beneficiază de un sistem care schimbă, în fiecare oră, tot volumul aerului din întregul edificiu de o dată și jumătate.

Aerul pentru ventilațiune este absorbit prin ventilatoare electrice foarte puternice, de la o înălțime de 30 de metri, și introdus într-o cameră de purificare, unde, fiind filtrat printr-o pâslă uscată pentru a fi debarasat de praf, este trecut apoi printr-o pâslă umedă, pentru a se încărca cu umezeala necesară. Astfel purificat, aerul este presat, vara răcit iar iarna încălzit, și distribuit prin numeroase guri în tot localul. Această schimbare continuă de aer nici nu este simțită, iar publicul se va afla tot timpul într-o atmosferă plăcută. Este cunoscut de oricine că, aflându-se într-un local comod și într-o atmosferă plăcută, spectatorul simte cu mult mai multă plăcere spectacolul la care asistă. Precum proprietarul acestui stabiliment nu a cruțat niciun sacrificiu pentru a-l înzestra cu instalațiunile tehnice cele mai moderne, tot astfel a pus mare preț și pe decorarea internă.

Toată ținuta, în elegantul și nobilul stil românesc, dă acestor săli o înfățișare splendidă, iar ochiul nu se satură de a le privi. Prevăzut cu intrare spațioasă și elegantă, cu ieșiri numeroase, selecționate și bine împărțite, balcoane și loji confortabile, staluri așezate în mod special, localul va satisface și persoanele cele mai pretențioase. Suntem deci convinși că numerosul public, precum și elegantele doamne care frecventează des strada Lipscani, se vor delecta adeseori la alesele programe și petreceri ce se vor aranja în scurt timp în acest stabiliment. Afișe speciale vor anunța în curând ziua și programul de deschidere a Marelui Teatru Cinema Zaharia. Dorim deplin succes celui ce a adus atâtea sacrificii pentru a oferi, la prețuri moderate, publicului nostru – care are mult gust și știe să aprecieze – un local care nu există încă la noi și poate foarte puține chiar în orașele cele mari ale Occidentului. (Dimineața, septembrie 1913 - Anul X, nr. 3419)

August 2019: