Casa Oștirii

Casa Oștirii

Vechiul imobil din strada Cobălcescu nr. 26 și „afacerea Damei voalate” (1913–1935)

Imobilul de dinaintea Casei Oștirii: Pe terenul de pe Strada Grigore Cobălcescu nr. 26, în Sectorul 1, unde se află astăzi clădirea Casei Oștirii, a existat până în 1935 un imobil mai vechi, format din trei corpuri de clădire. Strada poartă numele geologului și paleontologului Grigore Cobălcescu (1831–1892), profesor la Universitatea din Iași, considerat unul dintre întemeietorii geologiei moderne românești. Cele mai vechi informații găsite despre proprietate datează din 1913, când imobilul era ipotecat la Creditul Funciar București. Au urmat o ipotecă la Creditul Funciar Urban din București, în 1920, și o alta în favoarea Mariei Lamotescu, în 1921. Numele proprietarului din această perioadă nu apare în sursele consultate.

În 1920, proprietatea a fost cumpărată de amiralul I. Spiropol. Cea mai detaliată descriere a imobilului provine dintr-o publicație de vânzare la licitație apărută în Monitorul Oficial în decembrie 1925. Terenul avea aproximativ 800 mp, iar construcțiile erau trei corpuri de case de zid, învelite cu tablă de fier. Primul corp, aflat în dreapta intrării în curte, avea subsol, parter, etaj și mansardă. Subsolul avea patru camere cu sală, cu pardoseli de ciment. Parterul avea patru camere și două antreuri, etajul patru camere și o sală, iar mansarda tot patru camere și o sală, toate cu dușumele de scânduri. Încăperile de la parter erau încălzite cu sobe de teracotă.

Al doilea corp, așezat în fundul curții și lipit de primul, era mai mare și avea, de asemenea, subsol, parter, etaj și mansardă. Subsolul avea 11 camere cu sală, parterul un antreu, 11 camere și două săli, etajul 12 camere, două săli și un balcon de lemn pe fațadă, iar mansarda 9 camere, o sală și pod. Ambele corpuri principale aveau instalație de gaz aerian și apă. Al treilea corp era o casă mică, în partea stângă, în fundul curții, cu trei odăi cu dușumele de scânduri. Numărul mare de încăperi explică de ce, în 1921, imobilul era închiriat la 28 de chiriași.

O fotografie publicată în presă la începutul anului 1922, cu legenda „Faimoasa casă”, arată două dintre aceste corpuri, cu acoperișuri în patru ape și ferestre dreptunghiulare, fără decorații. În stânga se vede un volum cu parter, etaj și mansardă cu lucarne, iar în dreapta un volum mai înalt, cu ferestrele subsolului vizibile deasupra solului. Curtea, plantată cu arbori, era închisă spre stradă de un gard de fier forjat montat pe un soclu de zidărie, cu stâlpi de zidărie și o poartă de acces.

„Afacerea Damei voalate” (1921)

Imobilul a devenit cunoscut publicului în urma unui scandal din toamna lui 1921, din ultimele săptămâni ale guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Ministerul de Război era condus atunci de generalul Ioan Rășcanu. Potrivit presei vremii, amiralul Spiropol oferise imobilul direct ministerului în august 1921, însă oferta fusese refuzată, fără ca motivele să fie cunoscute. La 10 noiembrie 1921, Emil Grigoriu a oferit spre vânzare ministerului aceeași proprietate, deși la acea dată nu era proprietarul ei.

La 14 noiembrie 1921, Grigoriu a primit răspunsul că ministerul este dispus să cumpere imobilul. Două zile mai târziu, la 16 noiembrie, l-a cumpărat de la amiralul Spiropol. La 25 noiembrie, la nouă zile după această tranzacție și înainte ca ministerul să fi primit acceptul formal al lui Grigoriu, un jurnal al Consiliului de Miniștri a autorizat cumpărarea la un preț aproape dublu față de cel plătit de Grigoriu. La autentificarea actului, vânzătorului i s-a plătit doar o parte din preț. Restul trebuia să acopere privilegiul amiralului Spiropol, adică partea din prețul vânzării anterioare rămasă neachitată, și alte sarcini ale imobilului.

După căderea guvernului Averescu, în decembrie 1921, cazul a fost preluat de presă într-o serie de articole intitulate „Jafurile de la Ministerul de Război” și „Afacerile de la Ministerul de Război”. Articolul „Un cadou Damei voalate. Cum s-a cumpărat casa din str. Cobălcescu, 26”, ilustrat cu fotografia imobilului, îl prezenta pe Emil Grigoriu drept persoana interpusă a unei femei numite de ziariști „Dama voalată”. Identitatea ei nu este dezvăluită în articolele consultate. Ziarele subliniau că achiziția se făcuse în plină criză financiară, când statul amâna plata lefurilor funcționarilor.

Noul ministru de război din guvernul Take Ionescu, generalul Ștefan Holban, a anunțat cercetări asupra mai multor achiziții făcute de minister în perioada anterioară. Presa enumera, alături de cumpărarea imobilului din strada Cobălcescu, alte cazuri aflate în cercetare: o contrabandă înlesnită, cu sprijinul unor înalți funcționari ai ministerului, în folosul unor negustori, cumpărarea a câteva mii de bocanci la un preț considerat exagerat și o furnitură de garnituri complete pentru soldați. Presa i-a cerut generalului Holban să facă publice rezultatele cercetărilor și să nu permită „întinderea mușamalei” asupra cazurilor.

Procesul de anulare a vânzării (1922)

Guvernul instalat la 19 ianuarie 1922, condus de Ion I. C. Brătianu, care a deținut până în primăvara aceluiași an și portofoliul Războiului, a reexaminat condițiile cumpărării. Ministerul a hotărât să nu mai plătească restul prețului și să ceară în instanță anularea vânzării. Procesul a fost judecat la Tribunalul Ilfov, Secția a III-a, de un complet format din judecătorii Baican și Rățescu. Ministerul de Război a fost reprezentat de avocații Alexandru Ottulescu și Emil Ottulescu, iar Emil Grigoriu de Grigore Trancu-Iași, fost ministru în guvernul Averescu, care aprobase tranzacția.

Alexandru Ottulescu a susținut că actul nu era opozabil statului, deoarece o cumpărare autorizată doar printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri, fără autorizarea puterii legiuitoare cerută de legea contabilității publice, nu era valabilă. El a adăugat că nu fuseseră respectate nici concurența și publicitatea prevăzute de lege. Emil Ottulescu a dezvoltat al doilea motiv, frauda. A arătat graba cu care se încheiase actul, redactat chiar de avocatul vânzătorului și autentificat în aceeași zi, fără avizul avocaților ministerului. A mai arătat că ministerul cumpărase un imobil ocupat de 28 de chiriași, care nu îi era de niciun folos. Trancu-Iași a respins ambele motive, iar în subsidiar a declarat că clientul său este dispus să restituie suma primită în schimbul imobilului.

Tribunalul a amânat pronunțarea pentru 11 mai 1922. Prin hotărârea dată ulterior, a admis acțiunea ministerului și a anulat actul de vânzare prin care Emil Grigoriu vânduse imobilul din Strada Cobălcescu nr. 26. Grigoriu a fost obligat să restituie suma încasată, cu dobânzile legale de la data plății, și să plătească cheltuielile de judecată. Instanța a recunoscut ministerului un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a sumei, ceea ce însemna că ministerul putea păstra proprietatea până la rambursare.

Licitația și ultimii proprietari ai vechiului imobil (1925–1935)

Situația juridică a proprietății a rămas complicată și în anii următori. Partea din prețul vânzării din 1921 rămasă neachitată ajunsese, printr-un act de cesiune încheiat în 1922, la Banca Carpaților, fostă Banca Ardealului, cu sediul pe Strada Sfântul Ionică nr. 9. În 1925, banca a cerut Tribunalului Ilfov vânzarea la licitație publică a imobilului. Publicația din Monitorul Oficial din decembrie 1925 îl numea pe Emil Grigoriu, domiciliat în comuna Plosca, județul Teleorman, debitor principal. Ministerul de Război apărea ca deținător cu drept de retenție, iar Bernard Coenert, domiciliat pe Strada Lucaci nr. 29, ca proprietar și deținător actual al imobilului. Licitația a fost fixată pentru 19 aprilie 1926.

Bernard Coenert a păstrat proprietatea până la începutul anilor 1930. În 1932, presa a publicat lista actelor dotale înregistrate la tribunal, iar printre ele se afla și actul prin care Coenert îi constituia fiicei sale, Sylvia, la căsătoria cu Leon Herscovici, o dotă formată din imobilul din Strada Cobălcescu nr. 26.

Trei ani mai târziu, vechile clădiri au fost demolate. În 1935, un anunț de mică publicitate oferea spre vânzare materialele rezultate din „dărâmarea” de pe Strada Cobălcescu nr. 26: tâmplărie, grinzi, scări și traverse. Este ultima mențiune găsită despre imobilul care fusese în centrul „afacerii Damei voalate”.

Sursele consultate nu arată cum a trecut terenul de la familia Coenert–Herscovici la Casa Oștirii și nici dacă demolarea din 1935 a fost făcută de proprietarii de atunci, în vederea unei construcții noi, sau după vânzarea terenului. Nu se știe, de asemenea, la ce dată exactă a devenit Casa Oștirii proprietara terenului pe care avea să ridice, în 1938, actuala clădire.

Construcția din 1938 și Căminul ofițerilor (1935–1949)

Terenul intră în administrarea armatei. Construcția

Potrivit Ministerului Apărării Naționale, ansamblul de pe Strada Prof. Grigore Cobălcescu nr. 26 a intrat în administrarea armatei în 1935, același an în care vechile clădiri de pe teren au fost demolate și materialele lor scoase la vânzare. Noua clădire a fost ridicată în 1938, în stil mediteraneean, pentru Casa Oștirii, o instituție de credit și asistență destinată ofițerilor, subofițerilor, funcționarilor civili și pensionarilor armatei. Istoricul publicat de actualul utilizator al clădirii arată că ansamblul a fost construit din donații ale veteranilor Primului Război Mondial și ale regelui Carol al II-lea, fiind închinat Armatei Române.

Proiectul aripii vechi este atribuit arhitectului Emil Guneș, iar extinderea, adică aripa nouă, arhitectului Gheorghe Simotta (1891–1979). Născut la Vlaho-Clisura, Simotta a studiat între 1910 și 1916 la Școala Superioară de Arhitectură din București, lucrând în paralel în biroul lui Petre Antonescu. A fost liber profesionist până în 1940, membru al Comisiei Monumentelor Istorice în 1919–1920 și profesor la catedra de desen a Facultății de Arhitectură între 1938 și 1965. Printre lucrările sale se numără Reședința Patriarhală, Schitul Darvari, Spitalul Gomoiu și vila doctorului Moscu de pe Strada C. A. Rosetti, azi Scala Boutique Hotel.

Datarea și atribuirea celor două aripi rămân parțial incerte. Nu se cunoaște anul în care a fost realizată extinderea lui Gheorghe Simotta și nici dacă inaugurarea Căminului ofițerilor din martie 1942 corespunde acestei extinderi. Fișa arhitectului din baza de date Metacult menționează proiectul pentru Casa Oștirii de pe Strada Cobălcescu nr. 26 la categoria proiectelor nerealizate, ceea ce poate indica fie o variantă de proiect abandonată, fie o realizare diferită de proiectul inițial. În plus, un comunicat al Ministerului Apărării Naționale din 2023 indica anul 1895 drept an de construcție al clădirii „Cobălcescu”, informație care nu concordă cu demolarea din 1935 și cu anul 1938.

Casa Oștirii în anii 1940–1942

Casa Oștirii a fost reorganizată la începutul regimului condus de generalul, ulterior mareșalul, Ion Antonescu. Încă din septembrie 1940, Antonescu, în calitate de Conducător al Statului și comandant de căpetenie al Armatei, a dat directive pentru îmbunătățirea situației materiale a cadrelor armatei și a familiilor lor prin intermediul Casei Oștirii. La 12 februarie 1941 a fost adoptată o nouă lege de reorganizare a instituției, al cărei scop era îmbinarea nevoilor imediate de credit cu nevoile permanente de asistență și ocrotire ale membrilor ei. Instituția era condusă de colonelul în rezervă Gheorghe Crăiniceanu, director general.

În urma reorganizării, Casa Oștirii și-a extins activitatea de la credit la aprovizionare. Instituția a constituit stocuri de mărfuri destinate ofițerilor, a deschis ateliere de confecții, magazine de desfacere și depozite și a organizat cămine pentru cadrele militare. Contabilitatea instituției, condusă de o direcție proprie, folosea un sistem mecanizat, prezentat în presa vremii drept unic în Capitală la acea dată. Pe lângă direcția generală, structura cuprindea mai multe direcții conduse de subdirectori, servicii administrative și administrația Căminului București.

Inaugurarea Căminului ofițerilor (29 martie 1942)

La 29 martie 1942 au fost inaugurate noile instituții de asistență ale Casei Oștirii: un nou Cămin al ofițerilor în Strada Cobălcescu nr. 26, noi ateliere de confecții, magazine de desfacere și depozite. Ceremonia a avut loc în prezența generalului Constantin Pantazi, ministrul apărării naționale, și a contraamiralului Nicolae Păiș, prezentat de presa vremii drept ministrul marinei. Au mai participat generalul Ioan Boițeanu, secretar general al ministerului, numeroși generali și ofițeri superiori, precum și C. Cantuniari, administrator al Băncii Naționale a României. Slujba religioasă a fost oficiată de preotul locotenent-colonel Gheorghe Georgescu, confesorul garnizoanei București.

După slujbă, colonelul Gheorghe Crăiniceanu a ținut un discurs despre activitatea instituției de la reorganizarea din 1941. Ministrul Pantazi, însoțit de oaspeți, a vizitat apoi magazinele amenajate la parterul clădirii, unde șefii de secții au prezentat mărfurile, și Direcția Contabilității. Vizita s-a încheiat cu camerele Căminului, distribuite pe cele trei etaje ale clădirii. Descrierea din presă arată astfel organizarea clădirii în 1942: magazine de desfacere la parter și camere de cazare pentru ofițeri la cele trei etaje superioare.

În 1942, Casa Oștirii publica în presă anunțuri prin care angaja vânzători și practicanți specialiști în branșa manufacturii, galanteriei și postavurilor, cu adresa Strada Cobălcescu nr. 26. Sursele consultate nu precizează până când au funcționat magazinul și căminul în această formă. După război, clădirea a fost folosită de unitatea medicală a garnizoanei București, înființată în februarie 1949, descrisă în capitolul următor.

Arhitectura și funcțiunile ansamblului după 1949

Arhitectura ansamblului

Casa Oștirii este un ansamblu format din două aripi, construite în etape diferite: aripa veche, proiectată de arhitectul Emil Guneș, și aripa nouă, rezultată din extinderea proiectată de arhitectul Gheorghe Simotta. Clădirea este realizată în stilul mediteraneean, una dintre variantele arhitecturii interbelice bucureștene, folosită mai ales în a doua jumătate a anilor 1930 pentru vile, imobile de raport și clădiri publice. Stilul se caracterizează, în general, prin fațade tencuite în culori deschise, volume simple, acoperișuri cu țiglă, arcade, coloane, logii și balcoane, feronerie decorativă și o ornamentație redusă, concentrată în jurul intrărilor și ferestrelor.

În 1942, clădirea avea parter și trei etaje: parterul găzduia magazinele de desfacere ale Casei Oștirii, iar etajele erau ocupate de camerele Căminului ofițerilor. Ulterior, ansamblul a ajuns să aibă cel puțin patru etaje, după cum arată împărțirea spațiilor dintre unitatea medicală și căminul de garnizoană, însă sursele consultate nu precizează când au fost adăugate etajele superioare. Intrarea principală este marcată de coloane, iar interiorul cuprindea o sală de mese. Clădirea „Cobălcescu”, aflată în administrarea Ministerului Apărării Naționale, are o suprafață utilă de 5.502 mp.

Policlinica garnizoanei București (1949–2016)

În februarie 1949 a fost înființat, pe lângă Spitalul Militar Central, Centrul de Consultații al Garnizoanei București, ca unitate de sine stătătoare. Unitatea și-a schimbat de mai multe ori denumirea, devenind Policlinica Garnizoanei București și apoi Policlinica Ministerului Forțelor Armate. În 2002 a primit numele actual, Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu „Academician Ștefan Milcu”, după medicul endocrinolog Ștefan Milcu (1903–1997), membru al Academiei Române. Unitatea asigură asistență medicală ambulatorie, de diagnostic și tratament, în subordinea Ministerului Apărării Naționale.

Pentru o lungă perioadă, centrul medical a funcționat la parter și la primele două etaje ale clădirii. Din 2006 a preluat și etajele III și IV, care aparținuseră până atunci Căminului de Garnizoană „Cobălcescu”. Clădirea în care funcționează centrul a fost consolidată și modernizată, lucrările încheindu-se în martie 2016. Cu această ocazie, unitatea a fost dotată cu aparatură modernă, printre care un computer tomograf multislice, aparatură de radiologie digitală, endoscopie și ecografie 4D.

Presa militară, Căminul de Garnizoană și Clubul Seniorilor

Cealaltă parte a ansamblului a avut, după 1949, funcțiuni administrative și de cazare. Din anii 1980 până în 1993, o aripă a găzduit redacțiile presei militare scrise. În cealaltă aripă a funcționat Căminul de Garnizoană „Cobălcescu”, care a ocupat întregul spațiu după mutarea redacțiilor. În timp, clădirea s-a degradat: camerele aveau dușuri și toalete comune la capătul holurilor, iar mobilierul și finisajele erau uzate.

În 2016, Ministerul Apărării Naționale a decis renovarea și reabilitarea clădirii, iar lucrările au fost executate de antreprenorul general Athenaeum Construct SA. Au fost turnate plăci de rezistență, a fost înlocuită tâmplăria, au fost reparate sau refăcute ornamentele deteriorate, au fost reabilitate coloanele de la intrare și cele de la etajul întâi și din sala de mese și a fost instalat un sistem de ventilație. Pentru accesul persoanelor cu dizabilități a fost montat un lift exterior, cerință adăugată față de proiectul inițial.

Clădirea a fost transformată în Clubul Seniorilor, destinat cadrelor militare în rezervă și în retragere. Proiectul cuprinde 75 de camere, de la garsoniere la apartamente cu una până la trei camere, cinci birouri pentru asociații neguvernamentale la etajul întâi, două săli de reuniuni de câte 100 de locuri, o sală de mese, spații de recreere și o zonă de recuperare medicală. La 24 august 2023, ministrul apărării naționale, Angel Tîlvăr, a inspectat lucrările, a căror finalizare era estimată pentru sfârșitul acelui an. Recepția lucrărilor a fost anunțată ulterior de Agenția Media a Armatei.

Personaje

• Amiralul I. Spiropol – ofițer de marină, proprietar al imobilului vechi de pe Strada Cobălcescu nr. 26 din 1920 până în noiembrie 1921, când l-a vândut lui Emil Grigoriu. În august 1921 oferise imobilul direct Ministerului de Război, fără succes.
• Emil Grigoriu – domiciliat în comuna Plosca, județul Teleorman, intermediarul care a cumpărat imobilul de la amiralul Spiropol în noiembrie 1921 și l-a revândut, după nouă zile, Ministerului de Război. Presa l-a prezentat drept persoana interpusă a „Damei voalate”. Vânzarea a fost anulată de Tribunalul Ilfov în 1922.
• Generalul Alexandru Averescu (1859–1938) – mareșal al României, prim-ministru în 1920–1921. Cumpărarea imobilului a fost aprobată în ultimele săptămâni ale guvernului său.
• Generalul Ioan Rășcanu (1874–1952) – ministru de război în guvernul Averescu (1920–1921), sub conducerea căruia ministerul a cumpărat imobilul de pe Strada Cobălcescu nr. 26.
• Generalul Ștefan Holban – ministru de război în guvernul Take Ionescu (decembrie 1921 – ianuarie 1922), a anunțat cercetări asupra achizițiilor făcute de minister, inclusiv asupra cumpărării imobilului.
• Ion I. C. Brătianu (1864–1927) – prim-ministru din ianuarie 1922, a deținut interimar și portofoliul Războiului în primele luni ale guvernării; ministerul a refuzat atunci plata restului de preț și a cerut anularea vânzării.
• Alexandru Ottulescu și Emil Ottulescu – avocați, au reprezentat Ministerul de Război în procesul de anulare a vânzării de la Tribunalul Ilfov (1922).
• Grigore Trancu-Iași (1873–1940) – avocat și om politic, fost ministru în guvernul Averescu, l-a apărat pe Emil Grigoriu în procesul din 1922.
• Bernard Coenert – domiciliat pe Strada Lucaci nr. 29, proprietar al imobilului în 1925; în 1932 l-a constituit ca dotă fiicei sale, Sylvia.
• Sylvia și Leon Herscovici – au primit imobilul ca dotă la căsătoria lor, în 1932; ultimii proprietari cunoscuți ai vechiului imobil, demolat în 1935.
• Regele Carol al II-lea (1893–1953) – rege al României între 1930 și 1940; potrivit istoricului instituției care folosește azi clădirea, a contribuit cu donații la construirea Casei Oștirii, alături de veteranii Primului Război Mondial.
• Emil Guneș – arhitect, autorul aripii vechi a Casei Oștirii.
• Gheorghe Simotta (1891–1979) – arhitect și profesor la Facultatea de Arhitectură, autorul extinderii (aripa nouă) a Casei Oștirii; autor, între altele, al Reședinței Patriarhale, al Schitului Darvari și al Spitalului Gomoiu.
• Mareșalul Ion Antonescu (1882–1946) – Conducător al Statului între 1940 și 1944, a dat din septembrie 1940 directive pentru extinderea activității Casei Oștirii, reorganizată prin legea din 12 februarie 1941.
• Generalul Constantin Pantazi (1888–1958) – ministru al apărării naționale (1942–1944), a inaugurat la 29 martie 1942 Căminul ofițerilor și magazinele Casei Oștirii de pe Strada Cobălcescu nr. 26.
• Contraamiralul Nicolae Păiș (1886–1952) – conducătorul Marinei în guvernul Antonescu, prezentat de presa vremii drept ministrul marinei, a participat la inaugurarea din 29 martie 1942.
• Colonelul în rezervă Gheorghe Crăiniceanu – director general al Casei Oștirii la începutul anilor 1940, a prezentat activitatea instituției la inaugurarea din 1942.
• Ștefan Milcu (1903–1997) – medic endocrinolog, membru al Academiei Române, al cărui nume îl poartă din 2002 centrul medical militar care funcționează în clădire.

Bibliografie

• Istoric (Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu „Academician Ștefan Milcu”)
• SIMOTTA, Gheorghe (Metacult)
• Simotta, Gheorghe, 1891-1979 (VIAF)
• Clădirea aflată în administrarea MApN, situată în strada Cobălcescu din București, se află în plin proces de reabilitare (Incisiv de Prahova)
• MApN: Vizită de lucru a ministrului apărării naționale la Clubul Seniorilor din Capitală (Ziua de Constanța)
• Recepția lucrărilor la „Clubul seniorilor” (Agenția Media a Armatei)
• Boutique hotelul Scala a fost scos la vânzare (Economica.net)
• Minister of National Defence (Romania) (Wikipedia)
• Sixth Ion I. C. Brătianu cabinet (Wikipedia)
• „Un cadou Damei voalate. Cum s-a cumpărat casa din str. Cobălcescu, 26”, seria „Jafurile de la Ministerul de Război”, presă bucureșteană, ianuarie 1922
• „Afacerile de la Ministerul de Război. Să nu se întindă mușamaua”, presă bucureșteană, ianuarie 1922
• „Fraudele de la Ministerul de Război. Anularea vânzării casei din str. Cobălcescu în fața justiției”, presă bucureșteană, mai 1922
• „Cronica judiciară. Anularea vânzării din strada Cobălcescu”, presă bucureșteană, 1922
• Monitorul Oficial, publicație de vânzare la licitație a imobilului din Strada Cobălcescu nr. 26, decembrie 1925
• „Acte dotale”, presă bucureșteană, 1932
• Anunț de mică publicitate privind demolarea imobilului din Strada Cobălcescu nr. 26, 1935
• „Inaugurarea noilor instituții de asistență ale Casei Oștirii. Un nou Cămin al ofițerilor în strada Cobălcescu 26”, Curentul, anul XV, nr. 5072, 30 martie 1942
• Anunț „Casa Oștirii angajează vânzători și practicanți”, presă bucureșteană, 1942

August 2023: