Casa Cazzavillan (Palatul Universul)
Casa Cazzavillan: sediul inițial al ziarului „Universul”; Mutarea redacției pe strada Brezoianu
În primăvara anului 1886, ziarul „Universul” se mută definitiv pe strada Brezoianu, la numărul 19 în numerotarea de epocă (astăzi parte a amplasamentului de la nr. 23-25). Imobilul, situat în plin centrul Capitalei, nu era de mari dimensiuni, dar cuprindea redacția, administrația, tipografia și chiar locuința directorului Luigi Cazzavillan, care dorea să fie cât mai aproape de ziarul pe care îl conducea până în cele mai mici amănunte. Clădirea părea, la vremea aceea, un adevărat palat. Pe scara largă și lustruită, publicul urca și cobora zilnic. La parter funcționau tiparnițele și utilajele tipografice, iar etajul era rezervat redacției și biroului lui Cazzavillan. „Căsuța cu patru odăi” a ziaristului se afla în fundul stabilimentului și avea să fie demolată ulterior, odată cu ridicarea Palatului Universul.
Mutarea poate fi urmărită direct în presa vremii. În ianuarie 1886, ziarul „Românulu” publica un anunț de vânzare pentru o casă mare situată în strada Brezoianu, la numărul 19. La doar câteva luni distanță, numărul din 3 (15) mai 1886 al ziarului „Universul” anunța pe prima pagină că tipografia, redacția și administrația diarului s-au mutat în strada Brezoianu, la numărul 19, în dosul Teatrului Național. Coincidența de adresă și de interval temporal sugerează o legătură directă între cele două anunțuri, deși sursele nu confirmă explicit că redacția a cumpărat exact acea proprietate.
Cronologia clădirii, potrivit cercetării de arhivă a Oanei Marinache
Potrivit cronologiei de arhivă publicate de istoricul de artă Oana Marinache (revista ARHITUR, 2024), imobilul de la numărul 25 a cunoscut o succesiune de intervenții edilitare începând din 1889: instalarea unui atelier de zincografie și a unei tipografii rotative, supraetajarea dependințelor, precum și reparația caselor din față — tencuieli, vopsitul burlanelor și jgheaburilor, o latrină — sub semnătura arhitectului constructor Ion Manu, care a propus și un proiect de casă cu parter, de plan pătrat, în stil neoclasic, cu două camere suplimentare pentru expediția jurnalelor. Lucrările au continuat în 1890, cu reparații de tencuială, și în 1891, când a fost transformat atelierul tipografic; se prevedea alinierea corpului principal până în 1895, termen pe care Cazzavillan l-a amânat, invocând lipsa fondurilor. Fațadele noi din această etapă au fost semnate de constructorul Cesare Pellegrini. În 1895 au urmat reparații radicale și un adaos de clădire în curte.
Luigi Cazzavillan a murit în noaptea de 24 decembrie 1903 spre 6 ianuarie 1904 (stil vechi/stil nou); imobilul din strada Brezoianu nr. 25 a fost, potrivit aceleiași cercetări, singura sa proprietate. În 1907, văduva sa, Teodora Cazzavillan (menționată în acte drept Teodora Dumitrescu-Câmpina), a solicitat autorizație pentru construirea unui grajd, a unei magazii, a unui depozit de cărbuni și a unei remize de trăsuri și automobile, după planurile arhitecților Constantin Fink și Carol Ingor; terenul îngust dinspre Cișmigiu și linia de tramvai de pe strada Brezoianu îngreunau evacuarea molozului rezultat din lucrări. Până în 1911, ansamblul cuprindea deja cel puțin cinci corpuri de clădire. Un an mai târziu, în 1912, personalul întreprinderii cuprindea 27 de lucrători români și 2 străini în ateliere, respectiv 43 de tipografi români și 4 străini, la care se adăuga un personal administrativ de 12 angajați străini, dintre care 5 evrei.
Viața cotidiană a redacției
În jurul anului 1900, activitatea lui Luigi Cazzavillan se desfășura după un program strict: câte 14-15 ore pe zi în biroul său, prin care trecea, personal, aproape toată corespondența și materialele ziarului. Camera lui era cea mai spațioasă din clădire, mobilată sumar, cu un birou și o casă de fier; alături, cu ușa deschisă, lucra primul redactor. În toate odăile redacției domnea o muncă febrilă, cu vorbă puțină. De aici plecau zilnic paginile unui ziar care, la debutul din 20 august 1884, avea un format mai mic decât concurența (48×33 cm) și apărea dimineața — inovație care i-a adus, rapid, un avantaj față de gazetele ce publicau după-amiaza.
Fațada cu statui alegorice
După anul 1900, fațada clădirii a fost înfrumusețată cu două grupuri statuare alegorice, operă a unui artist rămas anonim, probabil de origine italiană. Primul grup, amplasat la etaj, deasupra intrării închise de o poartă masivă de fier forjat, înfățișează două personaje înaripate — un bărbat și o femeie — încadrând fereastra circulară a clădirii; la picioarele lor se află o liră, o roată și o carte. Femeia ține în mână un ziar pe care scrie „Universul”, iar bărbatul scrie concentrat pe o hârtie sprijinită de genunchi, aluzie la munca de reporter. Al doilea grup statuar, plasat la nivelul lucarnei elipsoidale a podului, este alcătuit din doi putti afrontați, ținând fiecare câte o ghirlandă de frunze, cu coarne ale abundenței așezate la picioare. Ansamblul sculptural este considerat, în literatura de specialitate, o operă reprezentativă a decorației arhitecturale bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Palatul Universul: construcția 1926-1930
Un comanditar și un nou sediu
În 1916, firma „Universul” a trecut către un grup de acționari format din Virgil Darascu (ai cărui urmași erau Florica N. Flavian, Alexandrina V. Cristodorescu și Maria Greculescu) și Stelian Popescu, alături de bancherul Jean Chrissoveloni, Jean Zaharoff, Gr. Urlățeanu, avocatul Aurel Mincu și inginerii N. Brătescu și V. Stănceanu, care alcătuiau Consiliul de administrație. În 1920, societatea a fost reorganizată ca societate pe acțiuni, cu Stelian Popescu drept acționar majoritar (potrivit cronologiei de arhivă a Oanei Marinache, ARHITUR, 2024).
În anii ’20, ziarul „Universul” devenise atât de puternic și de prosper, încât s-a decis construirea unui nou sediu, mult mai amplu decât vechea clădire cu statui. Proiectul a fost girat de Stelian Popescu, jurist ajuns director al ziarului din 31 martie 1916, care a preluat efectiv conducerea publicației de la Teodora Cazzavillan, văduva fondatorului. Construcția noului sediu a început în octombrie 1926 și s-a desfășurat lângă vechiul stabiliment al ziarului, care a fost demolat parțial pentru a face loc noii clădiri.
Extinderea complexului a necesitat rezolvarea unei probleme funciare vecine: în 1925 se plănuia prelungirea străzii Sărindar până la Grădina Cișmigiului și eliminarea liniei de tramvai de pe strada Brezoianu, ceea ce ar fi impus exproprierea integrală a Societății Petrolmine de la numărul 9. Pe acest teren s-a extins „Universul” cu corpul de palat ridicat, potrivit aceleiași cronologii de arhivă, în 1928 — în cadrul șantierului deschis în 1926, când s-a construit, după planurile lui Paul Smărăndescu, și noul corp al tipografiei din curte — și finalizat, potrivit altor surse, în 1930.
Ansamblul, cu o suprafață de aproximativ 4.400 de metri pătrați, cuprindea două corpuri: unul, spre stradă, destinat birourilor, redacției și administrației, și altul, în spate, destinat tipografiei. Proiectul inițial prevedea și demolarea integrală a vechii Case Cazzavillan, dar planul nu a fost dus complet la capăt, astfel încât fațada cu statui a supraviețuit alături de noul palat.
Arhitectura și structura
Proiectul a fost realizat de arhitectul Paul Smărăndescu (1881-1945), profesor la Școala de Arhitectură din București și una dintre figurile importante ale stilului neoromânesc interbelic; printre alte lucrări ale sale se numără Liceul de fete „Regina Maria” și palatul societății Astra Română. La execuția Palatului Universul au colaborat inginerul N. I. Brătescu și Emil Prager. Clădirea combină elemente neoromânești cu o compoziție monumentală de influență americană, de tip turn: un corp cu zece niveluri, dintre care două situate în volumul acoperișului, amplasat pe axa străzii Constantin Mille, cu un ancadrament vertical al ferestrelor de la etajele 1-6. În 1942, Editura Universul a publicat o monografie dedicată arhitectului Smărăndescu, cuprinzând planșe, fotografii și date din portofoliul său de arhitectură, urbanism și mobilier.
De la naționalizare la reconversia culturală
Naționalizare și funcțiuni succesive
După naționalizarea din 1948, Palatul Universul a intrat în proprietatea statului și a găzduit Întreprinderea Poligrafică nr. 2. În deceniile următoare, clădirea a fost sediul redacției ziarului „Informația Bucureștiului”, iar după 1989 a găzduit, pentru o vreme, redacțiile ziarelor „Libertatea” și „Gazeta Sporturilor”. De-a lungul acestei perioade, clădirea și-a păstrat funcțiunea inițială de sediu de presă și tipografie, chiar dacă publicațiile care au ocupat spațiile s-au schimbat succesiv, odată cu transformările politice și economice ale secolului XX.
Restaurare și reconversie într-un hub cultural
După 1990, imobilul a intrat în proprietate privată printr-o privatizare de tip MEBO (răscumpărare a acțiunilor de către salariați). Ajuns într-o stare avansată de degradare, complexul a fost restaurat începând cu jumătatea anilor 2010, sub coordonarea arhitecților Liviu Zăgan și Matei Georgescu; lucrările la corpul din spate, fost spațiu de tipografie, au durat aproximativ doi ani, iar primii chiriași s-au mutat în vara anului 2016. Astăzi, Palatul Universul funcționează ca un hub dedicat industriilor creative, culturii și antreprenoriatului: găzduiește birouri, agenții de publicitate, un studio de design, o cafenea, un studio de dans, un bar-teatru și spații pentru evenimente, cu câteva sute de persoane care lucrează permanent în complex. Clădirea nu este clasată ca monument istoric.
Casa Ecaterina Mihuș (Palatul Venețian) — sursa unei confuzii persistente
Localizare și statut de protecție
La adresa Str. Temișana nr. 2-4, Sector 1, în vecinătatea Parcului Luigi Cazzavillan și în proximitatea Cișmigiului, se află o clădire cunoscută în limbaj curent, dar neoficial, drept „Palatul Venețian”. În documentele de epocă, strada purta numele Prelungită Căprioarei, redenumită ulterior Temișana. Clădirea se află într-o zonă construită protejată și este înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice a Municipiului București din 2015, cu codul B-II-m-B-19768. Poziționarea sa, la câțiva pași de scuarul și fântâna dedicate memoriei lui Luigi Cazzavillan, precum și de fosta Școală Italiană, a contribuit de-a lungul timpului la asocierea greșită a clădirii cu numele ziaristului, asociere pe care cercetările de arhivă nu o confirmă.
Cronologia construcției
Prima fază a construcției este datată în primăvara anului 1901, pe fosta stradă Căprioarei Prelungită. Comanditara identificată în arhivele Primăriei Municipiului București este Ecaterina Mihuș, căsătorită cu Mihail Vasilov. Proiectul acestei faze este atribuit, în cercetările citate de presa locală, arhitectului A. M. Prager, ale cărui date biografice rămân, în mare parte, needocumentate. După aproximativ un deceniu, clădirea este extinsă cu un corp orientat spre grădina monumentului lui Luigi Cazzavillan. În această etapă, proprietatea este menționată pe numele lui C. G. Șerbănescu, iar planurile extinderii sunt semnate de arhitectul Constantin N. Simionescu. Sursele de arhivă indică, pentru anii următori, și alți posesori ai imobilului, între care G. Braun, menționat în planul urbanistic al Capitalei din 1911.
Un amestec stilistic și o denumire populară
Fațada clădirii combină elemente clasicizante — bosaje, arcuri în plin cintru, coloane, mascaroni — cu elemente de factură romantică și neogotică: arcuri frânte și trilobate, bow-window-uri, creneluri. Această combinație de registre stilistice, neobișnuită pentru arhitectura eclectică bucureșteană de la începutul secolului XX, a generat în timp impresia populară a unui „palat venețian”. Denumirea „Palatul Venețian” a rămas în uzul curent, deși nu are un temei oficial sau documentar. În paralel, presa locală a folosit și denumirea „Palatul Luigi Cazzavillan”, consacrând astfel confuzia pe care cercetarea de arhivă o infirmă.
De ce nu a fost reședința lui Luigi Cazzavillan
Argumentul principal invocat de cercetătorii care resping legătura cu Luigi Cazzavillan este de ordin cronologic: autorizația de construcție a primei faze datează din 1901, în timp ce Luigi Cazzavillan a murit în 1903, ceea ce face improbabilă povestea unei reședințe construite pentru el sau locuite de el. Comanditara documentată a primei faze este Ecaterina Mihuș, fără nicio legătură cunoscută cu ziaristul sau cu ziarul „Universul”. Proximitatea față de monumentul-fântână ridicat în memoria lui Cazzavillan în 1905 și față de fosta Școală Italiană, ambele legate direct de biografia ziaristului, explică persistența asocierii greșite, menținută și astăzi în relatări jurnalistice și în circulația populară a numelui.
Starea actuală
Clădirea este proprietate privată și se află, potrivit relatărilor din presă, într-un stadiu avansat de degradare: ferestre sparte sau lipsă, fațadă fisurată, vegetație instalată în interior. Proprietarii au fost sancționați administrativ, în baza Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, pentru neîndeplinirea obligațiilor de întreținere. Starea structurală a clădirii a făcut, de asemenea, obiectul unei analize tehnice de specialitate, publicată într-un studiu privind evaluarea seismică a unei clădiri de zidărie nearmată cu configurație neregulată, semnat de cercetători ai Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București — o confirmare indirectă a interesului profesional pentru riscurile structurale ale imobilului.
Personaje
Bibliografie
Mai 2024:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.