Casa Aurel Velleanu, Calea Călărașilor nr. 61, fost 63–65
Casa Aurel Velleanu de pe Calea Călărașilor nr. 61 este una dintre cele mai spectaculoase reședințe urbane bucureștene de sfârșit de secol al XIX-lea, reprezentativă pentru eclectismul bogat al epocii și asociată cu una dintre cele mai misterioase dispariții din istoria orașului. Construită în jurul anului 1887, conform autorizației de construire atribuite arhitectului Paul Petricu, casa aparține unui moment de maximă efervescență urbană, când Bucureștiul își contura identitatea arhitecturală occidentalizată. Imobilul se află într-o zonă centrală istorică, la intersecția Căii Călărașilor cu strada Popa Soare, într-un țesut urban ocupat în epocă de elitele economice și intelectuale ale orașului.
Proprietarul, Aurel Velleanu, era un rentier extrem de bogat, provenit dintr-o familie cultivată – fiul Alexandrinei Velleanu și al lui Ștefan Velleanu (1840–1886), profesor la Facultatea de Medicină din București. Unele surse indică faptul că Aurel Velleanu ar fi avut el însuși studii medicale, înainte de a deveni un prosper rentier. Personalitatea sa rămâne însă învăluită într-o aură enigmatică: un om retras, solitar, cu preocupări culturale evidente și cu o sensibilitate aparte pentru artă și estetică.
Această dimensiune culturală este reflectată direct în arhitectura și decorul casei. Fațada, bogat ornamentată, prezintă un repertoriu decorativ tipic eclectismului: mascaroni, medalioane sculptate, figuri alegorice – inclusiv reprezentări ale Victoriei – și elemente vegetale simbolice (ghirlande, lauri, cornuri ale abundenței). Pe frontonul dinspre curte apare un medalion, probabil portretul proprietarului, însoțit de numele „Aurel”, iar monograma „WA” de pe fațadă marchează identitatea comanditarului.
Interiorul este deosebit de rafinat și rar conservat pentru epocă. Casa este organizată în jurul unui hol central luminat de un luminator, în jurul căruia se distribuie principalele încăperi – salon, birou, sufragerie, dormitoare – într-o planimetrie tipică reședințelor urbane de rang înalt. Decorația interioară include plafoane pictate cu motive de tip grotteschi, uși decorate cu portrete ale marilor personalități culturale europene (Mozart, Beethoven, Chopin, Rafael, Michelangelo), vitralii și lambriuri cu mobilier integrat.
Ansamblul era completat de dependințe organizate într-un corp secundar, conectat printr-un culoar la corpul principal, ceea ce reflectă o funcționare domestică complexă și bine structurată. Casa făcea parte dintr-un nucleu familial mai larg: în imediata vecinătate se afla și locuința mamei sale, Alexandrina Velleanu, cele două reședințe prezentând similitudini stilistice evidente și fiind probabil concepute într-un cadru cultural comun, specific elitei bucureștene de la 1900.
Destinul casei este indisolubil legat de destinul dramatic al proprietarului. La 23 martie 1920, Aurel Velleanu, în vârstă de 50 de ani, dispare fără urmă după ce părăsește locuința sa. Ancheta vremii, intens mediatizată, nu reușește să stabilească dacă a fost vorba de crimă, sinucidere sau dispariție voluntară. În casă sunt descoperite mai multe testamente sigilate, iar investigațiile scot la iveală o viață marcată de izolare, suspiciuni și relații tensionate.
Un element cu totul excepțional apare abia în 1935, când, odată cu recuperarea parțială a arhivelor României trimise la Moscova în 1916, este descoperită o scrisoare-testament redactată de Velleanu și adresată Procurorului General. În acest document, el își exprimă temerea că va fi ucis și indică numele unui presupus autor, sugerând o crimă premeditată. Descoperirea relansează ancheta, transformând cazul într-un veritabil „thriller” urban, intens urmărit de presa vremii.
Averea sa, considerabilă, includea mai multe imobile în București (Calea Călărașilor, Popa Soare, Sfinților, Lipscani), bijuterii și sume importante depuse la Banca Națională. În urma disputelor dintre rudele de sânge și instituțiile publice, testamentul stabilește ca legatar universal Eforia Spitalelor Civile, ceea ce conduce, după procese îndelungate, la transferul averii către această instituție.
Casa de pe Calea Călărașilor rămâne astfel martorul unei istorii care îmbină arhitectura de prestigiu cu drama personală și cu un episod juridic și mediatic de mare amploare în Bucureștiul interbelic. Din punct de vedere arhitectural, imobilul se înscrie în categoria vilelor urbane eclectice de mare rafinament, comparabile cu alte reședințe ale elitei bucureștene din zona Căii Moșilor – Popa Soare – Călărașilor, unde se dezvoltă, la sfârșitul secolului XIX, un cartier burghez și aristocratic dens construit. Bogăția decorului exterior și interior, precum și coerența planimetrică, indică un comanditar cultivat și un arhitect familiarizat cu limbajul academist occidental.
În prezent, casa este cunoscută și prin aparițiile sale recente în circuitul imobiliar, fiind prezentată drept „casă monumentală” și apreciată pentru autenticitatea elementelor decorative păstrate, ceea ce confirmă valoarea sa patrimonială ridicată. Casa Aurel Velleanu rămâne astfel nu doar o reședință de excepție a Bucureștiului de la 1900, ci și un loc încărcat de mister, unde arhitectura și istoria personală se suprapun într-un mod rar întâlnit în patrimoniul urban al capitalei.
Referințe:
Iulie 2023:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.