Bulevardul Regina Elisabeta (fost 6 Martie)

Geneza urbanistică a bulevardului Regina Elisabeta

Contextul urbanistic al orașului la mijlocul secolului al XIX-lea

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureștiul se dezvoltase într-un ritm susținut mai ales către nord, străzile fiind orientate cu precădere pe direcția sud-nord. Conform Planului Borroczyn, în redactarea din 1852, în zona centrală se desfășurau aproximativ paralel, de la est spre vest, ulița Colței, Podul Mogoșoaiei și ulița Brezoianu. Luând ca ax Podul Mogoșoaiei, pe direcția est-vest existau, pe latura de vest, ulița Belvedere — venind dinspre șoseaua Basarabilor și traversând ulița Brezoianu — și, mai spre nord, artera numită ulterior strada Știrbei Vodă, dintr-o porțiune a căreia avea să se constituie, la sfârșitul secolului, strada Ion Câmpineanu.

Teritoriul central cuprins, în 1852, între ulița Belvedere, Podul Mogoșoaiei, ulița Știrbei Vodă și strada Brezoianu era ocupat de parcele cu dimensiuni diferite, unele foarte întinse, aparținând bisericii Sărindari, Consulatului Rusesc sau caselor Oteteleșanu. Pe latura de vest a Podului Mogoșoaiei se aflau cu preponderență casele boierilor de rangul I și II — Bellu, Demaris, Meitani, Filipescu, Oteteleșanu, Kretzulescu —, cu clădirile principale dispuse retras de la stradă, de regulă pe centrul lotului. Zona avea astfel un caracter dominant rezidențial, distinct de străzile comerciale cu fronturi închise.

Universitatea ca punct de pornire și modelul haussmannian

Odată cu prefacerile determinate de Unirea din 1859 și cu statutul de capitală a României dobândit în 1862, în București se produc transformări urbanistice de anvergură, susținute de noile legislații — între care Legea comunală (1864), legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică (1864) și regulamentele de aliniere și construcție. Multe dintre aceste intervenții urmau modelul transformărilor conduse de baronul Haussmann la Paris între 1852 și 1870, prin care, în țesutul urban istoric, se deschideau bulevarde largi, în linie dreaptă, cu rol de fluidizare a circulației și de constituire a unor trasee directe între zonele de importanță majoră ale orașului.

Prima intervenție importantă asupra tramei stradale a fost determinată de ridicarea, între 1857 și 1869, a clădirii Academiei/Universității, proiectată în stil neoclasic de factură germană de arhitectul Alexandru Orăscu. Amplasamentul fusese ales în raport cu tradiția locului, terenul fiind cel pe care, din secolul al XVII-lea, se aflase Academia domnească de la Sf. Sava. Încă din 1865, ridicarea sediului Universității impune ideea deschiderii unui bulevard „în centrul capitalei începând din strada Colței pe dinaintea Academiei trecând prin curtea mănăstirii Sărindari și răspunzând în strada Brezoianu”. Planul acestei inițiative a fost întocmit în același an de arhitectul capitalei, al cărui nume apare ortografiat în documentele epocii în forme diferite — Kuchnovschy, Kusnovschy, Cuchnovschy sau Cusnovschi.

Dezbaterea arhitecților din 1868 și cele două trasee propuse

Consiliul Comunal a declarat, în ședința din 3 aprilie 1868, deschiderea noii artere de utilitate publică, hotărârea fiind confirmată și prin Legea pentru înființarea de cheiuri pe ambele părți ale râului Dâmbovița din 20 martie 1865, care prevedea, pentru malurile râului, străzi de 20 de metri lățime. Pentru stabilirea traseului, primarul Costache Panait și Consiliul Comunal au solicitat opinia celor mai importanți arhitecți activi în epocă: Mihail Caputineanu, Alexandru Orăscu, C. Enderle, Anton Onderka și inginerul comunal C. Tancoviceanu.

Specialiștii s-au împărțit în privința traseului. Echipa formată din Caputineanu, Enderle și Tancoviceanu susținea o linie dreaptă care să unească Cotroceni cu Sf. Sava, punând accentul pe legătura dintre cele două spații și tratând clădirea Academiei doar ca punct de reper, indiferentă față de paralelismul cu fațada acesteia. Orăscu și Onderka, dimpotrivă, considerau clădirea Academiei un obiectiv urbanistic de valoare deosebită, un axis mundi al orașului, și cereau ca alinierea să urmeze un traseu strict paralel cu edificiul universitar.

Ambele opinii, consemnate în procese-verbale, au fost prezentate Consiliului Comunal în ședința din 26 aprilie 1868. Consiliul a adoptat linia propusă de majoritatea comisiei — varianta Caputineanu, Enderle și Tancoviceanu —, iar decizia a fost înaintată spre aprobare ministrului de interne. Soluția aleasă, care accentua legătura dintre cele două spații și era indiferentă față de clădirea Academiei, avea să determine ca trasarea efectivă a viitorului Bulevard Elisabeta să pornească de la noul bulevard al Academiei/Universității.

Tăierea Bulevardului Academiei și trasarea pe tronsoane

În timpul acestor dezbateri, Comisia terminării edificiului Academiei a dispus ca din molozul rezultat din dărâmarea vechilor clădiri din curtea Sf. Sava să se construiască terasamentul unei șosele sistematice, în lărgime de 20 de metri și paralelă cu noul edificiu, căreia i s-a dat numele de Bulevardul Academiei. Realizată în 1868, artera unifica ulița Colței cu strada Academiei și constituia prima stradă a Bucureștilor considerată bulevard prin prospect și importanță, întrucât lega două străzi semnificative și permitea punerea în valoare a clădirii Academiei.

Continuarea spre vest a axei, de la Sf. Sava spre Cotroceni, a revenit arhitectului capitalei Carol Kuchnovsky, activitatea fiind preluată apoi de inginerii comunali Ilina, C. Tancoviceanu, N. Maxențianu și N. Pancu. Lucrările de aplanare și pietruire au început în iulie 1870, prevăzându-se, pe o parte, îmbrăcăminte Mac-Adam, iar pe rest pavaj de piatră cioplită și trotuare de gresie; din 1876, odată cu schimbarea modei, s-a trecut la asfaltarea trotuarelor, „de la Grand Hotel până la strada Brezoianu”.

Exproprierile și construcția efectivă s-au desfășurat pe tronsoane, între octombrie 1868 și 1888. După 1882, bulevardul a înaintat etapizat: între 1868 și 1876 a fost tăiat până la strada Brezoianu; între 1876 și 1888 a ajuns la Calea Plevnei și strada Grădina cu Cai; între 1888 și 1898 a atins Dâmbovița, continuându-se spre grădina palatului regal și mănăstirea Cotroceni prin ceea ce s-a numit Bulevardul Independenței. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bulevardul Elisabeta era trasat și deschis pe întreaga lungime, între strada Academiei și Piața Gării Centrale, actuala Piață a Operei.

Proprietăți, exproprieri și dispariția bisericii Sărindari

Traseul noii artere afecta peste 70 de proprietari, ale căror terenuri și construcții urmau să fie plătite din bugetul primăriei. Printre primii vizați se numărau Luxandra Coridati, în fața Academiei, Ștefan Greceanu, pe latura de est a Podului Mogoșoaiei, și negustorul Jacque Herdan, ale cărui negocieri au ocupat un capitol lung al tranzacțiilor de expropriere. Pe terenul lui Herdan avea să se ridice, în expresie neoclasică proiectată de Alexandru Orăscu, Hotel du Boulevard, una dintre primele clădiri importante ale bulevardului.

Tăierea arterei, petrecută într-o epocă marcată de secularizare, a dus la dispariția singurei biserici aflate pe parcurs, biserica Sărindari, edificiu din secolul al XVII-lea. Abandonată și lăsată să se ruineze, biserica a fost dărâmată între 1893 și 1895, în locul ei formându-se o piațetă publică. În 1895, primarul Nicolae Filipescu a propus amplasarea unui grup statuar dedicat lui Matei Basarab — ctitorul bisericii dispărute —, la sugestia istoricului G. I. Ionescu-Gion; proiectul de amenajare, încredințat arhitectului-restaurator Lecomte de Nouy, nu s-a împlinit. După 1900, pe acel loc s-a ridicat Cercul Militar, operă a arhitectului Dimitrie Maimarolu.

Evoluția denumirilor bulevardului

În documentele scrise și cartografice, noua arteră a purtat denumiri diferite — Bulevardul Academiei, Bulevardul Universității sau Bulevardul Șuțu. În 1869, în cinstea tinerei principese de Wied, soția principelui Carol, i s-a acordat numele de Bulevardul Elisabeta, respectiv Bulevardul Elisabeta Doamna (Regina Elisabeta). Spre est, dincolo de ulița Colței, axa se continua prin Bulevardul Carol I, între strada Academiei și șoseaua Mihai Bravul; spre vest, dincolo de Dâmbovița, prin Bulevardul Independenței, care ajungea la intrarea principală a Palatului Regal de la Cotroceni. În perioada comunistă, bulevardul a fost redenumit 6 Martie — nume purtat între 1948 și 1965 — și apoi Gheorghe Gheorghiu-Dej, revenind după 1989 la denumirea Regina Elisabeta.

Cadrul construit al bulevardului

Bulevardul Regina Elisabeta a fost conceput, încă de la trasare, ca un spațiu de valoare pentru clădiri publice, prezența parcelelor aflate în proprietatea Comunei sau a statului simplificând această folosire. Capătul său de est îl constituie Piața Universității, spațiul urban de la care pornește artera; istoria amenajării pieței, a statuarului și a evenimentelor asociate este tratată într-o monografie INDEX dedicată — Piața Universității —, motiv pentru care în paginile de față accentul cade asupra cadrului construit de-a lungul bulevardului însuși.

Edificiile publice ale bulevardului

De-a lungul bulevardului s-au ridicat, în ordine cronologică, unele dintre cele mai reprezentative edificii publice ale capitalei. Eforia Spitalelor Civile a fost construită între 1882 și 1887, iar Liceul „Gheorghe Lazăr” a fost ridicat în 1889 după planurile arhitectului Filip Montureanu. La începutul secolului al XX-lea, în 1906, s-a construit sediul Ministerului Lucrărilor Publice — devenit ulterior Primăria Municipiului București —, operă a arhitectului Petre Antonescu. Seria a continuat cu clădirea nouă a Imprimeriei Statului, ridicată între 1929 și 1930 după proiectul arhitectului State Ciortan, care adăpostește astăzi Arhivele Naționale, cu Facultatea de Drept (1933–1935), tot operă a lui Petre Antonescu, și cu Casa Corpului Didactic (1936), proiectată de arhitectul Constantin Iotzu. Pe locul fostei biserici Sărindari, la nord de bulevard, se ridicase după 1900 Cercul Militar Național, operă a arhitectului Dimitrie Maimarolu.

Repere stilistice: de la neoclasicism la modernism

Clădirile ridicate de-a lungul bulevardului s-au încadrat în expresiile artistice ale epocilor în care au fost înălțate. Prima construcție importantă, Hotel du Boulevard, aparținea limbajului neoclasic folosit de Alexandru Orăscu; eclectismul academic caracteriza Eforia Spitalelor Civile și Cercul Militar. Stilul monumental neoromânesc și-a găsit unele dintre cele mai valoroase exemplare în clădirile Ministerului Lucrărilor Publice/Primăriei, ale Imprimeriei Naționale/Arhivelor Naționale și în Casa Corpului Didactic.

Modernismul deja impus în arhitectura orașului este reprezentat de clădirea Facultății de Drept, remarcabilă prin rezolvarea programului și prin știința amplasării, precum și de blocurile ridicate ulterior pe strada Beldiman. Bulevardul a găzduit și clădiri cu funcțiune mixtă sau comercială: Casele cu prăvălii ale doctorului Steiner (1889), de la colțul cu strada Brezoianu, proiectate de arhitectul Albert Galeron; Clădirea Clubului austro-ungar (1912), operă a arhitectului Rudolf Quick, devenită după 1928 sediul Senatului; și Hotelul Palace (1912). În ciuda acestei varietăți stilistice, respectarea regulamentului de construcție a permis armonizarea volumelor și a formelor decorative, astfel încât traseul bulevardului și-a păstrat unitatea.

Regulamentele de construcție și unitatea bulevardului

Unitatea arhitectural-urbanistică a bulevardului s-a datorat în bună măsură regulamentelor de construcție adoptate imediat după tăierea primului tronson. Condițiile generale propuse de inginerul-șef prevedeau o înălțime de cel mult 18 metri la cornișă și un acoperiș de maximum 4,87 metri, autorizarea construcțiilor făcându-se numai pe baza planurilor complete semnate de proprietar și arhitect.

Ulterior, bulevardul a fost împărțit pe zone, fiecare cu propriul regim de înălțime: între strada Academiei și strada Brezoianu se prevedeau clădiri de minimum 15 și maximum 18 metri; între Brezoianu și răspântia cu Calea Plevnei, de 13–15 metri, cu grilaj de fier pe porțiunile neconstruite; iar de la Piața Kogălniceanu până pe splai, de 8–13 metri. Noul regulament din 1890 și condițiile pentru bulevarde și splaiuri din 1897 impuneau o lățime minimă de 20 de metri și așezarea obligatorie pe aliniere, colorarea fațadelor urmând să „imite diferite culori de piatră de construcțiune”.

În secolul al XX-lea, Planul Director de Sistematizare al Municipiului București (1936) a introdus prevederea transformării parterului prin retragere și construirea unui portic ce susținea etajele rămase în consolă. Deși bulevardul a fost inclus între arterele vizate, costurile ridicate au împiedicat aplicarea generală a regulii, singura sa punere în practică fiind la tăierea străzii Beldiman, unde blocurile noi au primit portice la parter.

Transformări urbanistice ale străzilor adiacente

Construirea bulevardului a determinat remodelarea mai multor trasee și spații urbane învecinate. Calea Plevnei — fostul Pod de Pământ, respectiv ulița Belvedere — a fost resistematizată radical în 1887–1888, primind traseul actual, de la Dâmbovița spre nord-vest, până la Piața Ministrul Kogălniceanu. Alinierea străzilor Silfidelor și Schitu Măgureanu a fost anulată în 1885, ulița Schitu Măgureanu fiind transformată în bulevard — Bulevardul Schitu Măgureanu —, care lega Bulevardul Elisabeta de strada Știrbei Vodă și punea în valoare latura vestică a Grădinii Cișmigiu; în 1897–1898, acesta se prelungea până la cheiul Dâmboviței.

Pe traseul bulevardului s-au constituit și piețe urbane. La încrucișarea cu strada Grădina cu Cai și Calea Plevnei a fost amenajată Piața Ministru Kogălniceanu (ulterior Mihail Kogălniceanu), în care avea să fie amplasată, în 1936, statuia ecvestră a lui Mihail Kogălniceanu, operă a sculptorului Oscar Han. Tot ca urmare a tăierii bulevardului au apărut o serie de străzi noi: pe latura de sud, Gutenberg (str. Elie Radu) și Parlamentului (str. Ing. Saligny), pentru delimitarea parcelei statului rezultate după sistematizarea Căii Plevnei; strada Beldiman, de legătură cu strada Doamnei prelungită; iar în secolul al XX-lea, strada Vasile Pârvan, prin prelungirea străzii Apolon (B. P. Hașdeu) peste bulevard până la Calea Plevnei (1924–1933), și strada Pompiliu Eliade, prin continuarea străzii Grădina cu Cai peste Piața Kogălniceanu (1911–1923).

Bulevardul cinematografelor — „Hollywood-ul românesc”

Formarea „arterei cinematografelor”

Prima reprezentație cinematografică din România a avut loc în 1896, în clădirea ziarului de limbă franceză L’Indépendance Roumaine de pe Calea Victoriei, iar după 1900 s-a deschis Cinema Volta, primul local destinat exclusiv proiecțiilor de film. În deceniile următoare, sălile de cinematograf s-au răspândit mai întâi pe Bulevardul Elisabeta, care avea să fie supranumit de presă „Hollywood-ul românesc”, „Bulevardul Filmului” sau „artera cinematografelor”. La începutul anilor 1920, bulevardul devenise un fel de Broadway bucureștean, cu marile săli înșirate una lângă alta, între Cercul Militar Național și strada Brezoianu.

Cu fațade impozante, reclame luminoase și panouri pictate, aceste cinematografe prezentau filme americane în premieră, cu vedetele epocii — Charlie Chaplin, Stan și Bran, Greta Garbo, Rudolf Valentino, Pola Negri, Gloria Swanson. Fenomenul se înscria într-un avânt fără precedent al cinematografiei bucureștene: dacă în 1933 funcționau în capitală circa 50 de cinematografe, în 1935 numărul lor ajunsese la 62. Numărul sălilor grupate pe bulevard diferă în surse. Cele mai multe relatări menționează, pentru anii 1930, șapte cinematografe — Arpa, Palas, Femina, Regal, Corso, Trianon și Capitol —, în timp ce un ghid al Bucureștilor din 1934 enumeră opt, adăugând sala Vox. Unele funcționau de circa două decenii, altele fuseseră construite recent sau se aflau în reamenajare.

Cinematograful București (fost Trianon)

Cea mai veche sală de cinematograf de pe bulevard a funcționat în imobilul de la Bulevardul Regina Elisabeta nr. 26 (fost nr. 6), lipit de Palatul Cercului Militar Național. Clădirea, atribuită arhitectului Alexandru Orăscu, se remarcă prin fațada bogat ornamentată: deasupra etajului întâi, cinci statui reprezentând zeități greco-romane — Artemis, însoțită de ogar, Apollo, Afrodita/Venus, Heracle și Orfeu, cu lira și cununa de lauri —, iar deasupra ferestrelor, grupuri de putti susținând cartușe cu inscripția „ANR Anul 1884 ANR”. Edificiul este monument istoric, înscris în Lista Monumentelor Istorice cu codul B-II-m-B-18680.

Datarea clădirii diferă în surse: inscripția de pe fațadă indică anul 1884 — reținut de majoritatea autorilor —, în timp ce alte surse propun anul 1864, iar Lista Monumentelor Istorice o încadrează, eronat, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Sala a purtat numele Trianon din 1925. În toamna anului 1929, aici a rulat primul film sonor din România, comedia muzicală The Jazz Singer, realizată de Alan Crosland în 1927. După instaurarea regimului comunist, cinematograful a fost redenumit București, nume oficializat în 1948. Ultima proiecție a avut loc în 2004, după care sala a fost desființată și folosită ca depozit. Astăzi, monument istoric aflat în abandon și degradare, clădirea face obiectul unui proiect privat de reabilitare, iar fostul foaier și casa de bilete au fost reconvertite în spații comerciale și culturale.

Cinematograful Capitol (fost Clasic)

La Bulevardul Regina Elisabeta nr. 36, cu ieșire spre strada Constantin Mille (fosta Sărindar) nr. 13, a funcționat cinematograful inaugurat în 1912 sub numele Clasic. Deschiderea Cinema Clasic a fost anunțată de ziarul Rampa la 26 mai 1912; o parte a surselor plasează aprobarea planurilor în 1915, iar accesul se făcea o vreme prin parterul casei de la nr. 14, a doctorului Dobrovici. Numele arhitectului sălii nu este atestat documentar: atribuirea către Nicolae Nenciulescu, întâlnită în unele surse, privește de fapt Teatrul de vară Alhambra, ridicat în spatele cinematografului în 1916.

În 1923, odată cu schimbarea proprietarului și reluarea proiecțiilor întrerupte de Primul Război Mondial, sala a fost redenumită Capitol, deschiderea făcându-se cu filmul în cinci acte Țigăncușa de la iatac. În 1938, fațada dinspre bulevard și foaierul de la intrare au fost reconfigurate de arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory, în stil modernist de factură Bauhaus. Teatrul de vară Alhambra din spate, cu intrarea prin Sărindar, avea să devină Grădina Capitol. Ansamblul este înscris în Lista Monumentelor Istorice — Cinema Capitol cu codul B-II-m-B-18683, iar Grădina Cinema Capitol cu codul B-II-m-B-19202. După naționalizarea din 1947–1948, cinematograful a fost redenumit I. C. Frimu, pierzându-și, odată cu identitatea, și semnalul luminos, iar bulevardul a primit numele 6 Martie. Cutremurul din 1977 a produs avarii semnificative la structură și la acoperiș, iar în 1990 cinematograful și grădina de vară s-au închis.

Cinematograful Bulevard Palas (Timpuri Noi)

Tot pe bulevard, cinematograful Palas era menționat încă din 1914, fiind primul din capitală cu proiecții non-stop pe durata întregii zile. Sala funcționa la parterul Hotelului Palace (1912) și a intrat în perioada comunistă sub numele Timpuri Noi. Denumirile atribuite acestei săli variază în surse — Palas, Bulevard sau Bulevard Palas —, iar la nr. 38 al bulevardului este consemnat separat un „Teatru Cinema Bulevard Palace”, spațiu ce adăpostește astăzi Institutul Cervantes.

Cinematograful Corso (Victoria)

În 1934 s-a deschis, la Bulevardul Regina Elisabeta nr. 27 — pe latura opusă lanțului principal de săli —, Cinematograful Corso, redenumit Victoria în perioada comunistă. A rămas multă vreme singurul cinematograf de pe bulevard aflat în funcțiune, administrat de România Film prin RADEF. În noiembrie 2015, în urma incendiului din clubul Colectiv, patru dintre cele cinci cinematografe RADEF care mai funcționau în București — între care Corso — au fost închise.

Celelalte săli ale lanțului

Lanțul de pe bulevard cuprindea și alte săli, astăzi în mare parte închise sau reconvertite. Cinematograful Regal, de la nr. 34, a devenit Festival, iar ulterior spațiul a fost ocupat de un club. Cinematograful Lumina, de la nr. 32, despărțit de Festival doar printr-un perete, a cunoscut aceeași soartă. Sala ARPA, de la nr. 20, amenajată în incinta Cercului Militar Național, fusese înființată în 1929 de Asociația Română pentru Propaganda Aviației, de la care își lua și numele; astăzi este folosită pentru evenimente. La acestea se adăugau sălile Femina și Vox, menționate în ghidurile interbelice, precum și, mai devreme, cinematograful Colos, de la nr. 14.

Declinul postbelic și situația actuală

Naționalizarea a adus, pe lângă trecerea sălilor în administrarea statului, un val de redenumiri: Capitol a devenit I. C. Frimu, Trianon — București, Corso — Victoria, Palas — Timpuri Noi, iar Regal — Festival. În 1990, România mai avea circa 600 de săli de cinema, dintre care aproximativ 90 deschise în București. În deceniile următoare, majoritatea sălilor de pe bulevard s-au închis: Cinema București a avut ultima proiecție în 2004, iar închiderile administrate de RADEF au continuat după 2015.

Astăzi, „artera cinematografelor” păstrează un ansamblu arhitectural de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, protejat prin înscrierea în Lista Monumentelor Istorice a ansamblului Bulevardul Elisabeta (cod B-II-a-B-18672). O parte dintre clădiri se află în abandon și degradare, altele au fost reconvertite — fostul cinematograf Bulevard Palace găzduiește Institutul Cervantes, iar foaierul fostului Trianon a fost transformat în spații comerciale și culturale —, în timp ce pentru sala București este în derulare un proiect privat de reabilitare.

Note documentare și discrepanțe de sursă

Documentarea de față se întemeiază pe literatura publicată și pe surse online, fără cercetare arhivistică proprie; această limitare este asumată explicit. Acolo unde datele lipsesc, ele sunt semnalate ca atare, cu indicarea direcției de cercetare, fără a fi completate prin ipoteze.

Grafia numelui arhitectului capitalei, autor al planului bulevardului, oscilează în documentele epocii între formele Kuchnovsky, Kuchnovschy, Kusnovschy, Cuchnovschy și Cusnovschi.

Datarea clădirii cinematografului București (fost Trianon) diferă: inscripția de pe fațadă — „ANR Anul 1884 ANR” — și majoritatea autorilor indică anul 1884, în timp ce alte surse propun anul 1864, iar Lista Monumentelor Istorice o încadrează, eronat, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Numerotarea variază de asemenea: nr. 6 în perioada interbelică, nr. 26 astăzi, ocazional nr. 2–6.

În cazul cinematografului Capitol (fost Clasic), anul deschiderii este dat fie ca 1912 — pe baza anunțului din ziarul Rampa din 26 mai 1912 —, fie prin aprobarea planurilor în 1915; adresa este nr. 36, accesul făcându-se o vreme prin casa de la nr. 14. Numele arhitectului sălii nu este atestat documentar, iar atribuirea către Nicolae Nenciulescu privește Teatrul de vară Alhambra (1916), nu sala cinematografului.

Numărul cinematografelor grupate pe bulevard în anii 1930 este dat ca șapte în majoritatea surselor (Arpa, Palas, Femina, Regal, Corso, Trianon și Capitol) și ca opt într-un ghid din 1934, care adaugă sala Vox. Denumirile sălii de la parterul Hotelului Palace variază între Palas, Bulevard și Bulevard Palas, un „Teatru Cinema Bulevard Palace” fiind consemnat separat la nr. 38 al bulevardului.

Personaje

• Cezara Mucenic — istoric de artă și cercetătoare a arhitecturii bucureștene, autoare a volumului București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX (1997) și a studiului despre tăierea bulevardului Regina Elisabeta, sursa principală a capitolului de geneză urbanistică al acestei monografii.
• Alexandru Orăscu (30 iulie 1817, București – 16 decembrie 1894, București) — primul arhitect român cu studii superioare de specialitate, format la Berlin și München, promotor al clasicismului; a proiectat clădirea Universității din București, Grand Hôtel du Boulevard și clădirea în care a funcționat cinematograful Trianon; a fost primul președinte al Societății Arhitecților Români.
• Carol Kuchnovsky — arhitect al capitalei în anii 1860–1881, autor al planului bulevardului (1865) și responsabil de trasarea sa spre vest, de la Sf. Sava spre Cotroceni. Grafia numelui variază în documente. Date biografice suplimentare necesită cercetare arhivistică.
• Mihail Caputineanu — arhitect al comunei, membru al comisiei care a stabilit, în 1868, traseul adoptat al bulevardului. Date biografice suplimentare necesită cercetare de arhivă.
• C. Enderle — arhitect participant la comisia din 1868, adept al variantei majoritare de traseu. Date biografice suplimentare necesită cercetare de arhivă.
• Anton Onderka — arhitect diplomat al unei școli superioare din Imperiul Austro-Ungar, adept, alături de Orăscu, al variantei minoritare din 1868, care propunea un traseu strict paralel cu clădirea Academiei. Date biografice suplimentare necesită cercetare de arhivă.
• C. Tancoviceanu — inginer comunal, membru al comisiei din 1868 și implicat în trasarea efectivă a bulevardului. Date biografice suplimentare necesită cercetare de arhivă.
• Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – 22 aprilie 1965, București) — arhitect, principal promotor al stilului neoromânesc, discipol al lui Ion Mincu; a proiectat sediul Ministerului Lucrărilor Publice, devenit Primăria Municipiului București, și clădirea Facultății de Drept de pe bulevard.
• State Ciortan — arhitect de orientare neoromânească, autor al clădirii noi a Imprimeriei Statului (1929–1930), care adăpostește astăzi Arhivele Naționale. Date biografice suplimentare necesită cercetare de specialitate.
• Constantin Iotzu — arhitect, autor al Casei Corpului Didactic (1936) de pe bulevard. Date biografice suplimentare necesită cercetare de specialitate.
• Filip Montaureanu — arhitect, autor al clădirii Liceului „Gheorghe Lazăr” (1889). Date biografice suplimentare necesită cercetare de specialitate.
• Dimitrie Maimarolu (21 august 1859, București – 1926) — arhitect format la École des Beaux-Arts din Paris; a câștigat în 1899 concursul Cercului Militar Național, edificiu ridicat între 1911 și 1923, în colaborare cu arhitectul Ernest Doneaud.
• Albert Galeron — arhitect francez, cunoscut ca autor al proiectului Ateneului Român; a proiectat Casele cu prăvălii ale doctorului Steiner (1889), de la colțul bulevardului cu strada Brezoianu. Date biografice suplimentare necesită cercetare de specialitate.
• Rudolf Quick — arhitect, autor al clădirii Clubului austro-ungar (1912), devenită după 1928 sediul Senatului. Date biografice suplimentare necesită cercetare de specialitate.
• Nicolae Nenciulescu (6 septembrie 1879, București – 1973, București) — arhitect de orientare eclectică, format la École des Beaux-Arts din Paris; autor al Teatrului de vară Alhambra, devenit Grădina Capitol (1916), și al proiectului noului Palat Regal. Nu a proiectat sala cinematografului Capitol.
• Henrieta Delavrancea-Gibory (19 octombrie 1894, București – 26 martie 1987, București) — una dintre primele femei arhitect din România, reprezentantă a modernismului; a reconfigurat în 1938 fațada și foaierul cinematografului Capitol, în manieră modernistă de factură Bauhaus.
• Oscar Han (3 decembrie 1891, București – 14 februarie 1976, București) — sculptor, membru al „Grupului celor patru”; autor al statuii lui Mihail Kogălniceanu (1936), din piața de la capătul vestic al bulevardului.
• André Lecomte du Noüy (1844 – 1914) — arhitect francez, restaurator de monumente în România; a semnat proiectul de amenajare a pieței rezultate după dărâmarea bisericii Sărindari, proiect rămas neîmplinit.
• G. I. Ionescu-Gion (1857 – 1904) — istoric al Bucureștiului; la sugestia sa, grupul statuar propus pentru piața Sărindari urma să fie dedicat lui Matei Basarab, ctitorul bisericii dispărute.

Bulevardul Elisabeta

Bulevardul Elisabeta a fost decis în jurul anului 1871, pentru a lega prima arteră care primise titlul de bulevard, Bulevardul Academiei, ce trecea prin fața clădirii Universității, cu strada Brezoianu și, mai departe, peste Dâmbovița, cu reședința domnească de la mănăstirea Cotroceni. Bulevardul a primit numele noii principese, Elisabeta de Wied. Împreună cu Bulevardul Schitu Măgureanu, a devenit una dintre limitele Grădinii Cișmigiu, deschizând spre oraș un spațiu până atunci închis între clădiri și grădini. Intrarea principală a Cișmigiului s-a mutat spre sud, pe axa est-vest formată de Bulevardul Carol I și Bulevardul Elisabeta, una dintre cele mai importante artere ale orașului, a cărei valoare s-a reflectat în calitatea clădirilor construite de-a lungul ei. În 1895, împrejmuirea de scânduri a grădinii de pe Bulevardul Elisabeta a fost înlocuită cu un grilaj după modelul celui de pe strada Schitu Măgureanu, provenit de la biserica Sărindar, care se afla la intersecția Căii Victoriei cu bulevardul. Vizavi de intrarea în parc a fost construit, între 1906 și 1910, după planurile arhitectului Petre Antonescu, palatul Ministerului Lucrărilor Publice (Primăria Generală a Capitalei), devenit cap de perspectivă al axei promenadei din Cișmigiu. (extras din Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021)

Bibliografie

• MUCENIC, Cezara, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Editura Silex, București, 1997 (volum tipărit)
• MUCENIC, Cezara, „Tăierea bulevardului Regina Elisabeta”, în București. Materiale de istorie și muzeografie, XVIII, București, 2004 (volum tipărit)
• IONESCU, Ștefan, „Dezvoltarea edilitar-urbanistică a orașului București la sfârșitul sec. al XIX-lea”, în București. Materiale de istorie și muzeografie, VII, MIMB, 1969 (volum tipărit)
• LASCU, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831–1952, teză de doctorat, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, București, 1997 (volum tipărit)
• OFRIM, Alexandru, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Editura Humanitas, București, 2011 (volum tipărit)
• ISANOS, Elisabeta, În București fără adresă, Editura Vremea, București, 2008 (volum tipărit)
• Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 202
• Elisabeta, primul mare bulevard tăiat în București, după model parizian. Drumul avea “pavagiu de piatră cioplită și trotuare cu lespezi de gresie” (monografie amplă B365.ro)
• 41 de foste și actuale cinematografe în București (feeder.ro)
• Cinema / Teatrul de vară Capitol: istoric și viitor (feeder.ro)
• Cristina Popa și Andrei Racovițan, Cinema / Teatrul de vară Capitol, istoric și perspective (e-zeppelin.ro)
• Bulevardul Regina Elisabeta, primul multiplex cinematografic din România (Turism Istoric)
• Cinematografia în Bucureștiul interbelic (Evenimentul Istoric)
• Cinematograful Trianon și primul film sonor (Via București)
• Cinematograful București (fost Trianon) (Bookhub)
• Lista cinematografelor din București (Wikipedia)

Sinteză 

Bulevardul Regina Elisabeta este prima arteră de tip bulevard a Bucureștiului, trasată pe axa est-vest a orașului sub influența transformărilor urbanistice conduse de baronul Haussmann la Paris. Ideea deschiderii sale a apărut în 1865, odată cu ridicarea clădirii Universității (1857–1869), proiectată în stil neoclasic de arhitectul Alexandru Orăscu pe locul fostei Academii domnești de la Sf. Sava. În aprilie 1868, o comisie de arhitecți — Mihail Caputineanu, Alexandru Orăscu, C. Enderle, Anton Onderka și inginerul C. Tancoviceanu — a dezbătut traseul, Consiliul Comunal adoptând varianta majoritară. Trasarea efectivă s-a desfășurat pe tronsoane între 1868 și 1898: până la strada Brezoianu (1868–1876), până la Calea Plevnei (1876–1888) și până la Dâmbovița (1888–1898), continuându-se spre Cotroceni prin Bulevardul Independenței. În 1869, artera a primit numele Elisabeta, în cinstea principesei de Wied, soția principelui Carol; în perioada comunistă s-a numit 6 Martie (1948–1965) și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

De-a lungul bulevardului s-au ridicat edificii publice reprezentative: Eforia Spitalelor Civile (1882–1887), Liceul „Gheorghe Lazăr” (1889, arh. Filip Montaureanu), Ministerul Lucrărilor Publice/Primăria Municipiului București (1906, arh. Petre Antonescu), Imprimeria Statului/Arhivele Naționale (1929–1930, arh. State Ciortan), Facultatea de Drept (1933–1935, arh. Petre Antonescu), Casa Corpului Didactic (1936, arh. Constantin Iotzu) și Cercul Militar Național (arh. Dimitrie Maimarolu). Stilistic, bulevardul acoperă o gamă largă, de la neoclasicism (Grand Hôtel du Boulevard, arh. Orăscu) și eclectism academic la stilul monumental neoromânesc și modernism.

În perioada interbelică, bulevardul a fost supranumit „Hollywood-ul românesc” sau „Bulevardul Filmului”, concentrând între Cercul Militar Național și strada Brezoianu cel mai important grup de cinematografe din capitală: Cinematograful București (fost Trianon), în clădirea din 1884 atribuită lui Orăscu, cu fațada decorată cu cinci zeități greco-romane, unde a rulat în 1929 primul film sonor din România; Capitol (fost Clasic, deschis în 1912), cu fațada reconfigurată în 1938 de arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory; Bulevard Palas (Timpuri Noi), la parterul Hotelului Palace; Corso (Victoria, 1934); Regal (Festival), Lumina, ARPA, Femina și Vox. Piața de la capătul vestic găzduiește statuia ecvestră a lui Mihail Kogălniceanu (1936), operă a sculptorului Oscar Han. Astăzi, ansamblul este protejat ca monument istoric, o parte dintre clădiri fiind în abandon, iar altele reconvertite.

Puteți găsi o monografie amplă pe site-ul Property INDEX.