Biserica Sfântul Ștefan „Cuibul cu Barză", Strada Știrbei Vodă nr. 97, Sector 1, București
Începuturi medievale. Mărturiile arheologiei
Locul pe care se ridică astăzi Biserica Sfântul Ștefan – „Cuibul cu Barză" a adăpostit cel puțin două lăcașuri de cult anterioare celei existente, ambele construcții din lemn, identificate în urma săpăturilor arheologice din vara anului 1986. Cercetările au fost efectuate de prof. dr. Radu Ciuceanu, reprezentant al Comitetului de Cultură al Primăriei Capitalei, însoțit de arheologul Didi Ștefănescu, în contextul pregătirilor pentru translarea bisericii. Rezultatele săpăturilor nu au fost publicate, dar au fost consemnate de autorul monografiei pr. conf. dr. Daniel Benga în urma unui interviu acordat de prof. Ciuceanu la 8 octombrie 2012.
Prima biserică de lemn a fost datată la sfârșitul secolului al XVI-lea, mai precis în intervalul 1580–1590, pe baza unui nivel de construcție format din pavimente de pietre mari de râu cu suprafață orizontală. Amprenta la sol a acestui prim lăcaș se apropia de dispunerea volumetrică a bisericii actuale, cu plan perfect trilobat — tip sârbesc, preluat din lumea bizantină. Un strat de cenușă uniform identificat pe aceste pietre atestă că prima biserică a pierit într-un incendiu pornit din pridvor, din zona lumânărarului. Bibliografic, existența de lăcașuri de cult din lemn în această zonă este confirmată și de primul volum al Atlasului-Ghid privitor la istoria și arhitectura locașurilor de cult din București, care menționează în rubrica destinată datării construcției: „Sec. XVI–XVIII (lemn)".
A doua biserică de lemn a fost ridicată pe locul celei distruse de incendiu, cu un contur ceva mai restrâns: amprenta la sol era redusă cu aproximativ un metru și jumătate în zona altarului și a absidelor, iar pronaosul era îngustat cu circa 70–100cm. Prof. Ciuceanu a identificat un morman de lemne necalcinate, ceea ce indică distrugerea celei de-a doua biserici prin prădare, nu prin incendiu — cel mai probabil în timpul răscoalei seimenilor de la sfârșitul domniei lui Matei Basarab sau mai târziu. Zona corespundea, în secolul al XVI-lea, periferiei Bucureștiului, acoperite de păduri dese de stejar, arini și mesteacăn; Strada Berzei purta atunci numele de Ulița Buturugarilor, deoarece sărăcimea orașului se încălzea cu buturugile rămase după tăierea pădurilor.
Mahalaua Podul de Pământ în secolul al XVIII-lea
Pe actualul loc al parohiei se afla, în secolul al XVIII-lea, mahalaua Podul de Pământ, care se desfășura de-a lungul primei jumătăți a Căii Plevnei de azi, în partea stângă a meandrelor Dâmboviței. Termenul de „pod" desemna o uliță podită cu lemn, însă Podul de Pământ nu dispunea de podine și urși, ci doar de pământ bătut amestecat cu pietriș și bucăți de cărămidă. Nu ducea spre niciun târg important sau capăt de țară, despărțind odinioară balta de stuf a Cișmigiului de dumbrava Giaferului și de zăvoaiele Dâmboviței. În 1878, după Războiul de Independență, numele i-a fost schimbat în Calea Plevnei, în memoria bătăliei de la Plevna din Bulgaria.
Primul document istoric în care este menționată existența unei biserici în această mahala este un zapis al jupânesei Anastasia Cantacuzino din 1766. Anastasia, văduva lui Șerban (Bănică) Cantacuzino (decedat în 1756) — fiul lui Constantin postelnicul Cantacuzino, nepotul lui Pârvu (I) marele logofăt Cantacuzino-Măgureanu —, închina Mitropoliei Ungrovlahiei 90 de stânjeni din moșia Sărăța, județul Buzău, cu condiția ca doi preoți de la „biserica ce o am în mahalaua Podului de pământ" să fie scutiți de bir și să poarte grijă locașului. Aceasta este și prima mențiune documentară a unui lăcaș de zid pe acest amplasament. Arh. dr. Dan D. Ionescu, specialist în genealogia Cantacuzinilor, a avansat ipoteza că actuala biserică păstrează cel puțin amprenta la sol a ctitoriei cantacuzine de dinaintea anului 1766, dat fiind planul treflat cu absidă pentagonală și similitudinile arhitecturale cu alte lăcașuri construite în București între 1699 și 1810.
Existența bisericii în intervalul 1789–1791 este atestată de planurile baronului Franz Purcel și ale lui Ferdinand Ernst — singurele documente catagrafice pentru Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XVIII-lea —, unde este trecută cu cerneală roșie Biserica „Podu de pormund". Catagrafia bisericilor bucureștene din 1810 o menționează explicit ca biserică de zid în mahalaua Podul de Pământ, cu doi preoți în slujbă: Panait sin popa Niculae, hirotonit în 1797 de arhiereul Titopoleos chir Teofilact, și Niculae sin Neagul, hirotonit în 1796 de arhiereul Sardeon chir Timotei — ambii hirotoniți chiar în această biserică, ceea ce dovedește continuitatea neîntreruptă a slujirii după 1766. Mahalaua număra atunci 72 de case, 73 de bărbați și 129 de femei.
Ctitorii Dona Clucerul și Zafira. Refacerea de la începutul secolului al XIX-lea
Pisania de marmură așezată deasupra ușii de la intrarea în pronaos în 1898 — cel mai important document al istoriei acestui lăcaș — precizează că biserica „a fost construită din temelie în locul altei mici biserici care căzuse în ruină, de către piosul creștin Clucerul Dona cu soția sa Zafira, cam pe la anul 1760". Arh. Dan D. Ionescu a identificat originea noilor ctitori în boierimea muntenească: cel mai îndepărtat strămoș al clucerului Dona este Dona (Done) Nicola Damian, căpitan de margine și mare vistier, căsătorit în 1708 cu Sanda (Alexandra) „Muta", fiica lui Enache Grămăticul și a Catrinei Iordache Cantacuzino — aceasta din urmă fiind și mama cronicarului Ion Neculce (cca. 1672–1745). Rangul de clucer desemna dregătorul însărcinat cu păstrarea cheilor de la cămările domnești, funcție ce conferea locul în sfatul domnesc. Ctitorii au înzestrat biserica și cu moșioara Belciugovul din județul Ilfov.
Piatra de mormânt din pronaosul bisericii poartă inscripția: „Sub această piatră odihnesc oasele robului lui Dumnezeu Dona Clucerul și ale soției sale Zafira, ctitorii bisericii, 1830." Curios este că inscripția de deasupra proscomidiarului, datată tot 1830, îl menționează pe Dona ca trăind, iar pe Zafira ca decedată. Prof. Ciuceanu a constatat, cu prilejul săpăturilor arheologice din 1986, că osemintele ctitorilor se aflau încă sub lespede; ele au fost ridicate, depuse într-un sicriu de bumbac și reașezate la loc după translarea din 1988. Deteriorarea bisericii în jurul anului 1829 — posibil din cauza unui cutremur sau incendiu al învelitorii de șindrilă — a condus la refacerea radicală a lăcașului de către aceiași ctitori în jurul anului 1830, faptă care le-a conferit dreptul de a fi înhumați în naos.
Reparațiile din 1853, 1877 și 1898. Refacerea arhitectului Toma Dobrescu
În 1853 vechiul acoperiș de șindrilă a fost înlocuit cu învelitoare de tablă, cu ajutorul și purtarea de grijă a lui Alexandru Stancu, epitropul bisericii. Lucrările din 1877 au inclus repararea și reconstruirea turlei celei mari, cu contribuția epitropilor Dobre Nicolau, Vasile Stoenescu și Căpitan N. Celăreanu. Dobre Nicolau (1821–1894), enoriaș al parohiei și unul dintre cei mai importanți arhitecți ai Bucureștiului din secolul al XIX-lea — format de arhitectul german Weltzer, autorul unor hoteluri, al Ateneului Român, al Liceului Lazăr și al Bisericii Domnița Bălașa —, a contribuit decisiv la salvarea structurii. Fiul său, Toma Dobrescu, absolvent al Școlii de Bele-Arte din Paris, va fi principalul autor al marii restaurări de la 1898, pisania numindu-l chiar „ctitorul bisericii". Fratele lui Toma, Dumitru Dobrescu, primar al Capitalei, a asigurat sprijinul financiar.
Restaurarea din 1898 a transformat radical aspectul interior al lăcașului: stâlpii care despărțeau naosul de pronaos au fost desființați, pridvorul inițial a fost închis și s-a adăugat un alt pridvor cu trei arcade inegale în acoladă. Planul treflat original a rămas însă nemodificat. Pictura murală a fost realizată de preotul-zugrav Vasile Damian în stil neorealist, caracteristic sfârșitului de secol XIX. Tot în 1898, ușa masivă de la intrare a fost donată de Iosef Enescu — o lucrare în factură neoclasică, cu casete sculptate cu motive geometrice tip rozetă și florale în altorelief pe ambele fețe, executată din lemn masiv de brad în două panouri; straturile de vopsea aplicate ulterior au fost îndepărtate în cursul restaurării din 2010, ușa recăpătându-și frumusețea originară. Prin hotărârea Comisiei Monumentelor Istorice nr. 1160/1955, la poziția 121, biserica a fost declarată „monument de cultură în categoria monumentelor de arhitectură", categoria B.
Arhitectura și patrimoniul artistic
Planul arhitectural și volumetria exterioară
Planul arhitectural original al Bisericii Sfântul Ștefan este treflat, alcătuit din altar, naos, pronaos și pridvor, la care s-au adăugat de-a lungul a peste două veacuri mai multe elemente. Lungimea interioară a bisericii este de 19,50 m, iar lățimea în dreptul pronaosului de 5,28 m. Așa cum se prezintă astăzi, lăcașul are o turlă mai mare peste naos și un turn-clopotniță zvelt peste pronaos, ambele pe plan și cu bază octogonală. Accesul principal se face pe latura de vest, prin pridvorul închis, iar o intrare secundară este situată pe latura de sud, în dreptul diaconiconului.
Fațadele prezintă două registre orizontale delimitate printr-un brâu simplificat, caracteristic celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea. Registrul inferior, mai înalt, este ritmat de panouri închise cu arce în mâner de coș, rezemate pe console — „umeri", în terminologia specifică —, iar registrul superior este neted, dominat de cornișa fin ornamentată. Raportul pe verticală dintre cele două registre este în defavoarea registrului superior, trăsătură întâlnită la majoritatea bisericilor bucureștene din intervalul 1699–1810, cu care Sfântul Ștefan împarte și celelalte caracteristici planimetrice și elevationale: Biserica Tuturor Sfinților a Mănăstirii Antim (1713–1715), Biserica Sfântul Nicolae-Enei (1720–1724), Biserica Sfântul Nicolae-Krețulescu (1722), între altele. Fațada de vest se termină cu un fronton triunghiular în care este înscrisă, într-o firidă, icoana hramului în mozaic — executat de frații Profeta după 1984.
Iluminarea naturală se realizează printr-un sistem de ferestre distribuite din altar până în pronaos. Ferestrele din turla centrală permit pătrunderea luminii în sânul naosului, iar cele din partea inferioară sunt prevăzute cu vitralii decorate în zona centrală cu busturi de sfinți în reprezentări realiste, și cu elemente geometrice și vegetale spre margini și în registrul superior. Existența unor picturi exterioare sub formă de medalioane cu sfinți este atestată documentar în 1921, printr-un act din arhiva parohială; până atunci ele se degradaseră atât de mult, încât persoanele reprezentate nu mai puteau fi recunoscute, fapt care a dus la desființarea lor.
Pictura murală. Vasile Damian și stilul neorealist
Conform pisaniei, pictura murală a Bisericii Sfântul Ștefan a fost realizată în 1898 de preotul-zugrav Vasile Damian în stil neorealist — curent caracteristic sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX —, cu influențe bizantine vădite în tratarea aureolelor, veșmintelor și frontalității figurilor sfințite. Tehnica folosită este culoarea de ulei aplicată pe suport neted, uscat și neabsorbant, înlocuind tehnica a fresco; elementele decorative au fost transpuse cu șablonul. Personajele au dimensiuni mari, sunt încadrate de chenare și înconjurate de câmpuri largi cu motive geometrice și vegetale; textele de identificare sunt redactate în limba română și ocupă suprafețe generoase. Aurul se regăsește cu abundență la aureole, texte, elemente decorative și fundaluri.
În altarul bisericii, bolta adăpostește o reprezentare a Maicii Domnului cu Pruncul stând pe tron, înconjurată de Prorocul David, Regele Solomon sau Sfântul Arhidiacon Ștefan și de doi îngeri cu aripi decorate. Pe pereții altarului, dinspre proscomidiar spre diaconicon, sunt reprezentați Sfântul Arhidiacon Ștefan — hramul —, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur și Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, autorii celor trei Sfinte Liturghii în uz ortodox. Deasupra registrului sfinților în picioare apare textul: „Altarul Tău, Doamne al Puterilor, Împăratul meu și Dumnezeul meu." Dreptul Aaron și dreptul Melchisedec sunt redați simetric pe pereții dinspre proscomidiar și diaconicon.
În turla naosului se desfășoară un program iconografic ce urmărește erminia ortodoxă: un Pantocrator în figura întreagă ocupă centrul cupolei, flancat de inscripția arhierească „Doamne, Doamne, caută din Cer și vezi și cercetează via aceasta..." și de o bandă ornamentală cu heruvimi și elemente florale; în al doilea registru al tamburului sunt patru panouri cu apostoli, iar sub cupolă se desfășoară scena Liturghiei Îngerești. Cei patru evangheliști sunt redați în bust în pandantivi, însoțiți de simbolurile lor. În bolta naosului, la trecerea spre pronaos, este reprezentată scena martiriului Sfântului Arhidiacon Ștefan, încadrată de un medalion vast și un panou decorativ. Pe bolta pronaosului apare imaginea Sfintei Treimi, înconjurată de îngeri. Medalioanele cu Sfinții Cosma și Damian se regăsesc pe cele două bolți ale pronaosului, în nord și sud. Pictura a fost restaurată integral între 2005 și 2012, sub coordonarea prof. Oliviu Boldura.
Iconostasul, piatra ctitorilor și celelalte elemente artistice
Iconostasul Bisericii Sfântul Ștefan a fost executat, cel mai probabil, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Din complexul original s-au păstrat icoanele praznicare, reprezentările apostolilor, ușile împărătești și alte câteva elemente de sculptură policromată: crucea, moleniile, coronamentul și stâlpii din registrul icoanelor împărătești, precum și friza decorativă din registrul apostolilor și al praznicarelor. Icoanele împărătești, lucrate într-un stil diferit, datează de la începutul secolului al XIX-lea. Registrul apostolilor îi cuprinde, de la dreapta la stânga, pe Toma, Simon, Marcu, Matei, Pavel, Iisus Hristos în centru, Ioan, Petru, Andrei, Luca și Filip — o reprezentare atipică, neacoperind complet numărul apostolilor. Sub registrul crucii și al moleniilor pot fi observate reprezentări clasice ale unor dragoni — simbolul răului biruit de Sfânta Cruce. Ușile diaconești au fost realizate în anii 1990: ușa de nord în 1994, cu „râvna și osârdia doamnei Elena Mica", iar cea de sud în același an, cu „râvna și osârdia prezviterei Eugenia Grigorescu". Iconostasul a fost restaurat integral între 2005 și 2012, sub coordonarea lect. dr. Dana Postolache.
Piatra de mormânt a ctitorilor, aflată în partea dreaptă a naosului, a fost ridicată în cursul lucrărilor de pregătire a translării din 1988, ocazie cu care au fost descoperite sub ea două cranii și câteva oseminte. Osemintele au fost depuse într-un sac de bumbac și reașezate sub lespede după translare, confirmând inscripția din 1830 privind înhumarea clucerului Dona și a Zafirei în acest loc. Piatra funerară a fost restaurată în cursul lucrărilor din 2005–2012. Spațiul exonartexului este completat de un frumos plafon casetat, bogat ornamentat cu motive sculpturale vegetale, alături de două scene din Noul Testament, iar în pridvor sunt pictați Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Ușa masivă de la intrare, donată de Iosef Enescu în 1898, prezintă o factură neoclasică cu casete sculptate în altorelief pe ambele fețe; ea a fost restaurată în 2010, când straturile ulterioare de vopsea au fost îndepărtate, redând lemnului înfățișarea originară.
Pomelnicul ctitorilor, inscripția de pe proscomidiar datând din 1830, și pomelnicul binefăcătorilor de pe proscomidiar, datat 8 mai 1873, sunt documente artistice și istorice de mare valoare pentru reconstituirea vieții parohiale. În registrul exterior al fațadei vestice, un medalion de mozaic cu icoana Sfântului Arhidiacon Ștefan, executat de frații Profeta după 1984, marchează simbolic hramul. Cinci medalioane cu sfinți din mozaic de Murano, realizate în perioada restaurării 2005–2012, decorează fațadele exterioare ale lăcașului, completând programul iconografic al monumentului.
Translatarea din 1988 — context, execuție, consecințe
Sistematizarea Știrbei Vodă și pericolul demolării
Cutremurul din 4 martie 1977 a constituit pretextul așteptat de regimul comunist ateu pentru a demara demolarea locașurilor de cult situate în zonele vizate de programul de sistematizare urbană. Credincioșii parohiei Sfântul Ștefan – „Cuibul cu Barză" au fost afectați în două rânduri. Mai întâi, au fost demolate zecile de case amplasate pe locul ocupat azi de blocurile cu opt etaje ce flanchează Știrbei Vodă între Calea Plevnei și strada Berzei. Demolările din arealul parohiei au dus la pierderea unor imobile-monument de arhitectură ridicate la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea; o parte dintre acestea au supraviețuit și pot fi văzute și astăzi pe străzile Virgiliu, Macedoniei, Dobrogei și Făgăraș, adăpostite în spatele noilor blocuri.
Al doilea moment al agresiunii urbanistice a vizat direct biserica, proiectul de lărgire a arterei Știrbei Vodă la șase benzi de circulație — cu îndreptarea axului astfel încât Academia Militară să devină cap de perspectivă — plasând-o în calea lucrărilor. Din 15 octombrie 1987, în urma începerii demolărilor în zonă, serviciile religioase au încetat; preotul paroh Vasile Axinia a cerut suplinire la Biserica Boteanu. Pe parcursul anului 1987 au fost demolate toate cele cinci imobile ale parohiei aflate în curte, iar în cursul anului următor demolările au avansat până la zidurile lăcașului. Pentru a atenua presiunea politică, preotul Axinia venea zilnic la biserica rămasă izolată în mijlocul unui câmp gol și stătea vizibil în pridvor pentru trecătorii din autobuzele de pe Știrbei Vodă, comunicând astfel că locașul nu fusese abandonat. Într-o seară ploioasă din toamna lui 1987, un excavator a fost adus în partea de sud a bisericii și un muncitor a amenințat că o va dărâma; intervenția providențială a unui militar neidentificat l-a oprit.
Consolidarea prealabilă a lăcașului, realizată între 1984 și 1987 prin grija pr. Vasile Axinia cu concursul arhitectului Gheorghe Naumescu al Patriarhiei Române — lucrări desfășurate în mare parte în secret, din cauza climatului politic —, s-a dovedit providențială: trei centuri din beton armat legate cu stâlpișori, consolidarea turlei de pe pronaos și un sistem de ventilare-aerare după metoda Knappen au pregătit structura pentru mutarea ce urma. Pictura a fost restaurată de pictorița Virginia Videa. Un ajutor substanțial a venit de la pr. stareț Neonil de la Mănăstirea Frăsinei, care a donat parohiei de două ori câte 70.000 de lei, sumă importantă pentru acea vreme.
Inginerul Eugeniu Iordăchescu și metoda de translare
Soluția care a salvat biserica de la demolare a fost translarea, realizată prin metoda brevetată de ing. dr. Eugeniu Iordăchescu, director tehnic al Institutului „Proiect" București. Metoda, inspirată — după mărturisirea inventatorului — din imaginea unui ospătar care transportă pe o tavă pahare pline fără ca lichidul să se miște, consta în realizarea la baza construcției a unei platforme compacte de beton armat, sub care se instalau șinele și boghiurile — cărucioarele metalice. Translarea se executa fie prin tragere, fie prin împingere, în funcție de configurația terenului. Prima aplicare a metodei avusese loc în 1982, cu prilejul mutării Schitului Maicilor din zona Dealului Arsenalului; între 1982 și 1988, Iordăchescu a salvat prin același procedeu Schitul Maicilor, Biserica Olari, Biserica Sfântul Ilie-Rahova, Biserica Mihai Vodă, Biserica Sfântul Ioan Nou și Biserica Sfântul Gheorghe-Capră, precum și Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim.
Colectivul de arhitecți de la Institutul Proiect București, condus de arh. Rodica Ungureanu, a întocmit proiectul de translare și a așteptat vizionarea lui de către Nicolae Ceaușescu. În urma analizei planurilor și a unei vizite pe Știrbei Vodă, dictatorul a aprobat în cele din urmă mutarea, cu condiția expresă ca biserica să nu poată fi văzută nici de pe strada Știrbei Vodă, nici de pe strada Berzei. Din această cerință derivă configurația particulară a blocului care o înconjoară astăzi pe laturile de nord și est: la ambele capete ale blocului au fost realizate alungiri în interiorul ansamblului, tocmai pentru a ascunde lăcașul privirilor trecătorilor. Timp de zece ani de slujire în parohie, pr. Daniel Benga a întâlnit nenumărate persoane care locuiau în zonă și nu cunoșteau existența bisericii în spatele blocului; astăzi, două panouri fixate pe fațada blocului, pe strada Știrbei Vodă și respectiv pe strada Berzei, semnalează prezența monumentului.
22 februarie 1988 — executarea translării. Date tehnice
Activitățile pregătitoare pentru tăierea legăturii cu terenul, montarea celor 16 căi de rulare a boghiurilor și a dispozitivelor de împingere sub unghiul de 40 de grade au fost finalizate până la data de 21 februarie 1988. Lucrările s-au desfășurat zi și noapte, inclusiv la lumina reflectoarelor, la temperaturi cu mult sub 0°C, în condiții climatice extrem de grele. A doua zi, 22 februarie 1988, în prezența Preafericitului Patriarh Teoctist, a Preasfințitului Roman Ialomițeanul, a Preasfințitului Ioachim și a unui mare număr de cetățeni din cartier, au fost puse în funcțiune dispozitivele de împingere. Lăcașul — cântărind 1.650 de tone — a parcurs distanța de 16 metri în unghi de 40 de grade față de axa inițială, într-un interval de șase ore și jumătate, cu o viteză de 2,4 m/h. Catapeteasma nu a mai fost demontată, pentru a evita deteriorarea ei; toate celelalte obiecte de cult fuseseră ridicate anterior și depuse în casa parohială de pe strada Macedonia nr. 23.
Patriarhul Teoctist a fost prezent pe șantier de mai multe ori, participând și la lucrările de pregătire; din fotografiile și filmele arhivate de inginerul Iordăchescu și de preotul Axinia transpare tristețea și îngrijorarea întâistătătorului Bisericii în fața spectacolului translării. Rolul decisiv al lui Radu Voinea, președintele Academiei Române, în obținerea aprobării de salvare a fost semnalat de prof. Ciuceanu în interviul din 2012. Ing. Eugeniu Iordăchescu a publicat în același an 1988, la Editura Tehnică condusă atunci de Ion Iliescu, volumul „Translația construcțiilor" — apariție posibilă grație interesului manifestat de Suzana Gâdea, înalt demnitar comunist, care asistase la o lucrare de translare a unui bloc și constatase că apa dintr-un pahar lăsat pe masă nu se mișcase deloc în tot timpul operațiunii. Biserica Sfântul Ștefan – „Cuibul cu Barză" a fost ultima translare de lăcaș de cult din București.
Consecințele translării. Resfințirea din 1990
Deși lăcașul a fost salvat, prețul salvării a fost considerabil. Casa parohială de pe strada Știrbei Vodă nr. 97, precum și imobilele parohiale de la numerele 95 și 99 de pe aceeași stradă și de la numărul 35B pe strada Berzei au fost demolate în vara anului 1987. Parohia a rămas cu două imobile pe strada Macedonia nr. 23 — devenită casă parohială — și pe strada Virgiliu nr. 33, ambele aflate în stare de ruină în 1987. Demolarea caselor parohiale a antrenat o sărăcire accentuată a parohiei, care asigura anterior peste 90% din venituri din chirii; situația financiară a fost precară mulți ani, impozitele nefiind plătite pe câțiva ani în urmă, iar șapte familii de chiriași fără acte ocupau imobilele rămase. Ascunderea bisericii în spatele blocului nou construit a dus la scăderea numărului enoriașilor și la izolarea comunității.
În locul unde se aflase altarul Bisericii Sfântul Ștefan înainte de mutare a fost așezată în 2005 o cruce de marmură, cu cheltuiala prof. dr. Adrian Badea, marcând până azi spațiul sacru inițial. În urma translării, în lăcaș nu s-a mai slujit până la 21 noiembrie 1990, când Preasfințitul Roman Ialomițeanul l-a resfințit. Preotul Vasile Axinia a fost detașat în această perioadă la Biserica Boteanu, rămânând totuși paroh nominal al parohiei Sfântul Ștefan. Casa parohială de pe strada Macedonia nr. 23 a fost restaurată integral între 2002 și 2007. Consecința durabilă a translării rămâne ascunderea totală a monumentului față de spațiul public: nici de pe Știrbei Vodă, nici de pe Berzei nu poate fi văzut astăzi lăcașul, accesul realizându-se exclusiv prin pasajele prevăzute în blocul înconjurător.
Statut patrimonial și starea actuală
Clasificarea ca monument istoric și restaurările post-comuniste
Biserica Sfântul Ștefan – „Cuibul cu Barză" este clasată în Lista Monumentelor Istorice cu codul LMI B-II-m-B-19764, categorie care îi conferă statutul de monument istoric de interes local. Declararea ca monument de cultură în categoria monumentelor de arhitectură, categoria B, datează din 1955, prin hotărârea Comisiei Monumentelor Istorice nr. 1160/1955, la poziția 121. Localizarea actuală a lăcașului este strada Știrbei Vodă nr. 97, Sector 1, București — adresa poștală corespunde blocului care îl înconjoară; accesul se realizează prin pasajele din blocul 25C de pe Știrbei Vodă, intrarea în curtea cu grădină găsindu-se marcată de panouri explicative pe ambele străzi.
Primul paroh al perioadei post-comuniste, pr. prof. Nicolae Stoleru (în funcție 1991–2001), a reușit în anii 1990 să împrejmuiască biserica cu gardul metalic actual, câștigând astfel un teren de protecție a monumentului care a devenit o grădină cu sălcii plângătoare — înlocuitoare ale brazilor și magnoliilor din vechea curte. La 1 octombrie 2001 a fost numit paroh pr. conf. dr. Daniel Benga, care a inițiat și coordonat un amplu program de restaurare desfășurat între 2005 și 2012, cu sprijinul substanțial al Primăriei Sectorului 1 — în special al primarului Andrei Chiliman și al consilierului Robert Grigorescu — și al enoriașilor parohiei.
Documentația de arhitectură a fost întocmită gratuit de arh. Bujor Barbu. Lucrările exterioare au cuprins: refacerea acoperișului și acoperirea cu tablă de cupru; refacerea ancadramentelor fațadelor și a tencuielilor; înlocuirea ferestrelor; restaurarea pridvorului; placarea cu marmură a treptelor și a pridvorului; instalarea unui sistem german de protecție împotriva păsărilor pe brâie și acoperiș; amenajarea grădinii cu gazon, flori și copaci; realizarea celor cinci medalioane cu sfinți din mozaic de Murano în exteriorul lăcașului. Lucrările interioare au inclus: placarea cu marmură a întregii biserici; restaurarea integrală a picturii murale, sub coordonarea prof. Oliviu Boldura; restaurarea integrală a iconostasului și a icoanelor, sub coordonarea lect. dr. Dana Postolache; restaurarea ușii masive de la intrare; realizarea instalației de încălzire centrală în locul sobelor de teracotă; refacerea integrală a instalației electrice; realizarea unui sistem de sonorizare cu boxe în interior și exterior; instalarea unui sistem de monitorizare antiefracție; realizarea unei biblioteci parohiale; achiziționarea de mobilier de stejar sculptat pentru altar.
Resfințirea din 21 octombrie 2012. Situația actuală
Ansamblul lucrărilor de restaurare a condus la resfințirea Bisericii Sfântul Ștefan – „Cuibul cu Barză" în data de 21 octombrie 2012, de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. Ceremonia a marcat și încheierea a 250 de ani de existență documentată a lăcașului, monografia istorică — prima dedicată acestei biserici — fiind publicată în același an de pr. conf. dr. Daniel Benga, la Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, cu binecuvântarea Patriarhului Daniel.
Astăzi parohia Sfântul Ștefan – „Cuibul cu Barză" numără peste 800 de familii, repartizate pe 15 segmente de stradă din Sectorul 1: Berzei nr. 32–83, Grigore Cobălcescu nr. 46–60, Știrbei Vodă nr. 83–176, Intrarea Știrbei Vodă nr. 1–7, Intrarea Difuzorului nr. 1–10, Dobrogei nr. 1–16, Virgiliu nr. 4–63, Făgăraș nr. 10–44, Dimitrie Gusti nr. 1–21, Bulevardul Dinicu Golescu nr. 1–22, Lipova nr. 8–50, Macedoniei nr. 1–26, Maramureș nr. 1–22, Calea Plevnei nr. 88–100 și Cotiturii nr. 1–7. Creșterea numerică față de parohia interbelică — care cuprindea circa 227 de familii în 1940, cu 1.092 de suflete — se datorează construirii ansamblului de blocuri de pe Știrbei Vodă și Calea Plevnei între 1987 și 1990.
Grădina cu sălcii plângătoare care înconjoară azi lăcașul, accesibilă prin pasajele din blocul adiacent, reprezintă un spațiu de liniște și reculegere în inima unui cartier central dens construit. Ascunderea monumentului în spatele blocului, condiție impusă de Nicolae Ceaușescu în 1988, rămâne o realitate structurală imposibil de schimbat în lipsa unor intervenții urbanistice majore. Totuși, prin lucrările de restaurare din 2005–2012 și prin activitatea pastorală și filantropică a parohiei, „Cuibul cu Barză" și-a recăpătat o viață comunitară activă, ilustrând rezistența unui monument și a comunității sale față de presiunile istoriei recente.
Constructori, arhitecți, restauratori, pictori și artiști — Biserica Sfântul Ștefan „Cuibul cu Barză"
Arhitecți și constructori
Pictori și restauratori de pictură
Restauratori de iconostas și obiecte de artă
Arheologi
Arhitect genealogist / consultant
Bibliografie
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.