Biserica Icoanei

Biserica Adormirea Maicii Domnului - Icoanei

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” — Icoanei se află în centrul Bucureștiului, pe strada Icoanei nr. 12, în sectorul 2, la distanțe relativ mici de două puncte de reper majore ale capitalei: Piața Romană și Piața Universității, unde se află kilometrul zero al României. Amplasamentul se găsește la aproximativ 10 minute de bulevardul Carol I (DN2/E85) și la 3 minute de bulevardul Magheru (DN1/E60). Accesul cu transportul public se face prin stațiile C.A. Rosetti, Piața Gemeni, Arthur Verona și Piața Lahovari, cu stațiile de metrou Piața Romană și Universitate în apropiere.

Lăcașul poartă două hramuri, „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Ierarh Nicolae”. Pisania din 1786 adaugă acestora și prăznuirea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, numind biserica locul „unde să proslăvește numele celui în Troiță mărit Dumnezeu, întru cinstea și prăznuirea preasfintei de Dumnezeu Născătoarei și a sfântului proroc Ioan Botezătorul și a marelui ierarh Nicolae”. În uzul curent și în literatura de specialitate, lăcașul este desemnat aproape exclusiv prin numele de Biserica Icoanei, denumire consacrată încă din secolul al XVIII-lea.

Statutul de monument istoric

Edificiul este clasat monument istoric de valoare locală, grupa B, cu codul LMI 2015: B-II-m-B-18925, conform Listei Monumentelor Istorice publicate de Ministerul Culturii. În Repertoriul Arheologic Național, monumentul figurează cu codul 179132.81. Surse parohiale mai vechi menționează și înscrierea bisericii în lista Academiei Române la nr. 32, referință aparținând sistemului de evidență anterior actualei clasificări LMI.

Documentațiile de specialitate întocmite pentru lucrările recente de restaurare apreciază drept mare atât valoarea de autenticitate a imobilului — în ciuda numeroaselor intervenții suferite de-a lungul timpului —, cât și valoarea memorial-simbolică a monumentului, justificată de vechimea funcțiunii religioase pe acest amplasament, atestată din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, și de personajele asociate istoriei lăcașului: familia ctitorilor Băbeanu, diplomatul brâncovenesc David Corbea, arhitecții Alexandru Orăscu și Paul Smărăndescu. Aceleași documentații rețin biserica drept reper arhitectural și stilistic semnificativ pentru întreaga zonă Icoanei.

Mahalaua Ceauș David și toponimia zonei

Biserica s-a ridicat în vechea mahala Ceauș David, care își trăgea numele de la David Corbea Ceauș, venit din Brașov către 1700 și activ în cancelaria domnească a lui Constantin Brâncoveanu, unde a dobândit notorietate ca diplomat, fiind trimis în misiuni în Rusia și Polonia. Este probabil ca el să fi avut case și proprietăți în apropiere, de vreme ce mahalaua înconjurătoare îi purta numele, iar pentru o vreme și mica biserică de lemn de pe acest loc a fost cunoscută drept biserica Ceauș David. În documente apare și denumirea de mahalaua „Popa Dima”, sub care este menționată biserica de lemn în jalba adresată de Panait Băbeanu mitropolitului Grigorie al II-lea.

Toponimia zonei s-a reorganizat ulterior în jurul lăcașului și al obiectului său de cult cel mai prețios. Potrivit tradiției, icoana Maicii Domnului ferecată în argint, lucrată de Filip Nicolau Argintarul la 1682 și aflată astăzi în naos, ar fi fost dăruită de domnitorul Constantin Brâncoveanu și de doamna sa, Maria. De la această icoană, biserica a început cu vremea să fie numită Biserica Icoanei, nume preluat apoi de stradă, de Grădina Icoanei din vecinătate și, în uzul curent, de întregul cartier. Este unul dintre puținele cazuri bucureștene în care un obiect de cult, iar nu un ctitor sau o breaslă, a generat toponimia unei întregi zone urbane.

Contextul urban actual

Astăzi biserica este înconjurată de case vechi, burgheze, ridicate în cea mai mare parte înainte de Primul Război Mondial, precum și de câteva morminte păstrate din fostul cimitir parohial, cadru care conservă la scară redusă atmosfera Bucureștiului rezidențial de secol XIX. Curtea amplă a bisericii adăpostește pietre funerare — cea mai veche datând din 1846 — și monumente funerare ale familiilor Polizu, Odobescu, Nicolescu Cita, Urdăreanu, Tampeanu, Dobrowolsky și Steriopol, vestigii ale cimitirului parohial desființat, care vor fi tratate detaliat într-un capitol separat.

În imediata apropiere se află o concentrare remarcabilă de monumente: Școala Centrală, operă a arhitectului Ion Mincu, Schitul Darvari, ridicat în 1834 de căminarul Darvari și reconstruit în 1933–1934, Biserica Anglicană „Învierea Domnului” (cod LMI B-II-m-A-19833), construită după proiectul arhitectului Victor Ștefănescu, precum și Grădina Icoanei, una dintre cele mai vechi grădini publice ale orașului. Pe strada Icoanei și pe străzile adiacente au locuit personalități ale culturii românești, între care criticul de artă Petru Comarnescu, la nr. 10. Această densitate de valori de patrimoniu face din zona Icoanei una dintre cele mai coerente enclave istorice ale Bucureștiului, iar biserica reprezintă nucleul ei istoric și toponimic.

Începuturile: schitul de lemn și icoana Brâncoveanului

Schitul de lemn și David Corbea Ceauș

Pe locul actualei biserici sau în imediata sa apropiere se afla, pe la 1681–1682, un mic schit de lemn. Prima mărturie despre acest lăcaș datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea și este legată de numele lui David Corbea Ceauș, venit din Brașov către 1700. Corbea a lucrat în cancelaria domnească a lui Constantin Brâncoveanu, unde a dobândit notorietate ca diplomat: a fost trimis în misiuni în Rusia — inclusiv la curtea țarului Petru cel Mare — și în Polonia. Este probabil ca el să fi avut case și proprietăți în apropiere, de vreme ce mahalaua înconjurătoare i-a purtat numele, mahalaua Ceauș David, iar pentru o vreme și biserica a fost cunoscută sub același nume.

Rolul exact al lui David Corbea în raport cu lăcașul este consemnat diferit în surse. Nicolae Stoicescu, în Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București (1961), reține biserica de lemn drept ctitorie a ceaușului David Corbea, informație preluată și de Gabriela Ștefăniță în studiul din Terra Sebus (2015). Tradiția parohială, mai prudentă, notează doar că spre 1700 Corbea „purta grija” schitului deja existent de la 1681–1682. Ambele variante concordă însă asupra faptului că funcțiunea religioasă pe acest amplasament este anterioară anului 1700 și că numele lui Corbea a rămas legat de prima etapă din istoria lăcașului.

Icoana Maicii Domnului de la 1682

Obiectul de cult care a dat numele bisericii este icoana Maicii Domnului ferecată în argint, lucrată de meșterul Filip Nicolau Argintarul la 1682 și păstrată astăzi în naos. Potrivit tradiției, icoana ar fi fost dăruită micului schit de lemn de domnitorul Constantin Brâncoveanu și de doamna sa, Maria. Nicolae Iorga, în Conducător istoric la bisericile din București (1935), menționează icoana ca aparținând familiilor Brâncoveanu și Văcărești, dar al doilea element al acestei atribuiri nu apare în celelalte surse consultate.

De la această icoană, considerată făcătoare de minuni, lăcașul a început cu vremea să fie numit Biserica Icoanei, denumire care a înlocuit treptat numele de biserica Ceauș David și care s-a transmis apoi străzii, grădinii publice din vecinătate și întregului cartier.

Misail Băbeanu și biserica de lemn cu chilii

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe locul vechiului schit, monahul Misail Băbeanu a clădit o biserică de lemn cu o clopotniță, înconjurată de chilii. Personajul apare în surse sub mai multe nume: Mihail (Misail) Băbeanu, fost logofăt de taină, potrivit tradiției parohiale; studiul lui Viorel Barbu, Diana Barbu și Gabriela Ștefăniță din Revista Monumentelor Istorice îl prezintă drept Misail Monahul, de obârșie din Băbeni, fost logofăt de taină, cunoscut și sub numele monahal Macarie Schimnicul. În tabloul votiv din pronaosul bisericii actuale, primul ctitor este înfățișat separat, pe zidul sudic, sub numele de Mihail Monahul, ținând în mâna dreaptă imaginea bisericii vechi de lemn.

Chiliile ridicate în jurul bisericii erau destinate, potrivit surselor parohiale, adăpostirii femeilor de rang înalt ajunse la nevoie — destinație socială pe care ansamblul avea să o păstreze și să o dezvolte după rezidirea din 1784–1786. În aprilie 1777, Misail și-a întocmit testamentul, prin care l-a instituit epitrop pe nepotul său Panait Băbeanu, căpitan de lefegii, devenit ulterior cupeț, căruia i-a lăsat întreaga avere. Acest act deschide etapa ctitoriei de zid, tratată în capitolul următor.

Problema primei biserici de zid

Asupra momentului în care lemnul a fost înlocuit cu zidăria, sursele se despart în două tradiții documentare distincte, care trebuie consemnate ca atare. Tradiția parohială — preluată de fișa UNRMI a restaurării din 2018–2022 și de majoritatea surselor de popularizare — susține că prima construcție de zid, de plan trilobat, cu trei turle, a fost ridicată de monahul Misail Băbeanu la 1745–1750, în vremea domniilor lui Constantin Mavrocordat și Grigore al II-lea Ghica, iar Panait Băbeanu doar ar fi refăcut-o între 1784 și 1786.

În schimb, studiile de specialitate semnate de Gabriela Ștefăniță se întemeiază pe textul pisaniei din 1786, care afirmă explicit că biserica „s-au zidit din temelie”, și pe jalba lui Panait Băbeanu către mitropolitul Grigorie al II-lea, în care lăcașul existent este descris drept „biserică de lemn, care mai că s-a făcut ruină”. În această lectură, biserica lui Misail a rămas de lemn — studiul din Revista Monumentelor Istorice o plasează către anul 1777 —, iar prima construcție de cărămidă este cea ridicată de Panait Băbeanu între 1784 și 1786. Reprezentarea bisericii de lemn în mâna lui Mihail Monahul din tabloul votiv susține această a doua variantă. Contradicția dintre cele două tradiții nu poate fi tranșată pe baza surselor disponibile și este semnalată aici ca problemă documentară deschisă; argumentele epigrafice și de arhivă înclină însă balanța către varianta zidirii integrale din 1784–1786.

Ctitoria lui Panait Băbeanu (1784–1786)

De la jalbă la zidire (1777–1786)

Panait Băbeanu, căpitan de lefegii și nepot al lui Misail Monahul, a preluat prin testamentul din aprilie 1777 epitropia lăcașului și întreaga avere a unchiului său, devenind ulterior cupeț. Constatând că biserica din mahalaua „Popa Dima” se degradase — „fiind biserică de lemn, care mai că s-a făcut ruină”, potrivit formulării din documentul de epocă —, Panait Băbeanu a înaintat o jalbă mitropolitului Grigorie al II-lea al Ungrovlahiei, cerând încuviințarea rezidirii din temelie a bisericii Ceaușului David. Încuviințarea mitropolitului pentru o rezidire completă a fost primită la 1 iunie 1783.

Biserica a fost zidită din temelie, din cărămidă legată cu mortar de var, între anii 1784 și 1786, pe locul modestei biserici de lemn. Lucrarea s-a săvârșit la 2 septembrie 1786, dată consemnată în pisania încastrată în prezent pe fațada vestică a bisericii, în stânga pridvorului. Panait Băbeanu apare în pisanie drept „cheltuitor și ostenitor”, cu precizarea că a beneficiat și de sprijinul altor „pravoslavnici creștini”. Odată cu biserica s-au zidit din nou și chiliile din jur — 12 chilii, potrivit surselor parohiale, în care aveau să locuiască 24 de femei văduve sărace. Panait Băbeanu a rânduit totodată ca la biserică să slujească permanent doi preoți și un diacon, „ca să fie podoaba bisericii și învățătura copiilor”, și a statornicit orânduieli de gospodărire a lăcașului și a averii acestuia.

Pisania din 1786

Pisania, săpată în piatră în grafie chirilică, este considerată una dintre cele mai interesante inscripții de la sfârșitul secolului al XVIII-lea din București: ea prezintă edificiul ecleziastic împreună cu toate clădirile anexe, cu destinația și cu regulile de funcționare ale întregului ansamblu. Transcrierea din grafia chirilică, publicată de Gabriela Ștefăniță, este următoarea:

„Această sfântă și înfrumusețată biserică, unde să proslăvește numele celui în Troiță mărit Dumnezeu, întru cinstea și pomenirea prea sfintei de Dumnezeu Născătoare și a Sfântului proroc Ioan Botezătorul și a Marelui Ierarh Nicolae, s-au zidit din temelie în zilele Înălțatului Domn Constantin Șuțu Voievod, mitropolit fiind prea Sfinția Sa Chir Grigorie, la anul 1784 care s-au zidit prin prejur chilii ca să fie pentru adăpostirea săracilor călugăriți și femei văduve scăpătate și acelor streini bolnavi ce vor năzui la ajutorul Sfintei Icoane, iar preoții sau călugării sau mirenii însurați cu femee să nu aibă voe a ședea la chiliile din lăuntru după cum și cu groaznic blestem s-au făcut acest așezământ numai ctitorii să aibă voe. De nu se va purta cineva cu bună orânduială sau din cele ce lăcuesc în chilii să-i dea afară. Venitul ce se va strânge la biserică să ia preoții doi bani și epitropul un ban ca sa fie pentru ajutorul săracilor și la acele ce vor lipsi la Sfânta Besearică, iar cu celelalte daruri domnii sau alți pravoslavnici creștini și acelea să fie tot în mâna epitropului. Totdeauna numai doi preoți și un diacon să fie nelipsiți, iar după sfârșitul vieții mele las cu sufletul mieu ca numai din neamul mieu să rămâie epitrop peste toate acestea ce mai sus scriu, nepoții și strănepoții. Fost-au cheltuitor și ostenitor dumnealui Panait Băbeanu, vel căpitan de lefegii, având și de alți pravoslavnici creștini. Și s-a săvârșit la anul 1786, septembrie 2, iar cine va strica vre un așezământ dintr-acestea să aibă a da seama la înfricoșata și dreapta judecată a cerescului Împărat”.

Așezământul și regulile de funcționare

Textul pisaniei fixează caracterul de așezământ social-filantropic al ctitoriei. Chiliile ridicate în jurul bisericii erau destinate adăpostirii săracilor călugăriți, femeilor văduve scăpătate și străinilor bolnavi „ce vor năzui la ajutorul Sfintei Icoane” — formulare care confirmă că icoana Maicii Domnului de la 1682 era deja centrul devoțional al ansamblului. Preoților, călugărilor și mirenilor însurați le era interzis, sub „groaznic blestem”, să locuiască în chiliile din incintă, dreptul de ședere revenind numai ctitorilor, iar cei care nu se purtau „cu bună orânduială” urmau să fie îndepărtați.

Regimul economic al așezământului era de asemenea reglementat: din venitul strâns la biserică, preoții luau doi bani și epitropul un ban, sume destinate ajutorului săracilor și nevoilor bisericii, iar celelalte daruri — de la domni sau de la alți credincioși — rămâneau în administrarea epitropului. Epitropia era instituită ereditar: Panait Băbeanu a lăsat „cu sufletul” său ca epitropi să rămână numai membrii neamului său, nepoții și strănepoții. Această prevedere explică rolul central pe care familia Băbeanu l-a jucat în administrarea, refacerea și înzestrarea bisericii pe parcursul întregului secol al XIX-lea, de la Pana Băbeanu (1812) până la Elena Băbeanu (1873) și Mihail Băbeanu (1889).

Probleme de datare și de context istoric

Două neconcordanțe documentare trebuie consemnate. Prima privește numele domnitorului: transcrierea pisaniei publicată de Gabriela Ștefăniță indică zidirea „în zilele Înălțatului Domn Constantin Șuțu Voievod”, la anul 1784, însă cronologia domniilor Țării Românești plasează pe tronul de la București, între 1783 și 1786, pe Mihai Suțu, domnitorul menționat de altfel de sursele parohiale și de fișa UNRMI în legătură cu zidirea bisericii. Numele lui Constantin Șuțu — care nu corespunde niciunui domn muntean al perioadei — provine fie dintr-o eroare a lapicidului, fie dintr-o dificultate de transcriere a grafiei chirilice; problema rămâne de verificat pe inscripția originală.

A doua neconcordanță privește data sfințirii: pisania consemnează săvârșirea lucrării la 2 septembrie 1786, dată reținută de întregul corp al textului studiilor de specialitate, însă rezumatele în limba engleză ale ambelor studii semnate de Gabriela Ștefăniță (Terra Sebus, 2015, respectiv Revista Monumentelor Istorice) menționează „consecrated in 1789”. În lipsa unui alt document care să susțină anul 1789, data de 2 septembrie 1786, întemeiată epigrafic, este cea reținută în prezenta monografie, iar mențiunea din rezumate este semnalată ca probabilă eroare de redactare.

Transformări succesive (1812–1940)

Epitropia lui Pana Băbeanu și daniile domnești

După moartea lui Panait Băbeanu, în 1812, grija bisericii i-a revenit nepotului său, Pana Băbeanu, în virtutea epitropiei ereditare instituite prin pisanie. Datele de arhivă consemnate de Gabriela Ștefăniță arată că la 1812 biserica păstra în linii mari aceeași înfățișare și aceleași proporții de la construcție. Pentru asigurarea vechilor privilegii și danii, Pana Băbeanu a obținut cărți domnești de întărire, de danie și scutiri de biruri în favoarea bisericii de la trei domnitori succesivi: Ion Gheorghe Caragea (1813), Alexandru Suțu (1819) și Grigore al IV-lea Ghica (1826). De-a lungul existenței sale, biserica a primit numeroase danii: terenuri, imobile, magazine, vii, obiecte de cult, mobilier și cărți, dintre care cea mai veche păstrată este un Triodion editat la Râmnic în 1777.

Cutremurul din 1838 și refacerea bisericii

Marele cutremur din 11 ianuarie 1838 a afectat grav edificiul: turlele au fost dărâmate, iar zidăria avariată. Amploarea exactă a distrugerii și ritmul refacerii sunt consemnate diferit în surse. Tradiția parohială susține că biserica „s-a prăbușit” la cutremur și a fost reconstruită și repictată în același an; documentarea de arhivă publicată de Gabriela Ștefăniță precizează că în 1838 s-au rezidit părțile superioare ale bisericii, căzute în urma cutremurului, cu excepția celor trei bolți ale pridvorului, care au rezistat; fișa de patrimoniu întocmită pentru restaurarea recentă notează, dimpotrivă, că după cutremur intervențiile s-au limitat la punerea în siguranță a bisericii. Cele trei versiuni sunt semnalate ca atare, refacerea părților superioare fiind varianta cel mai bine documentată.

Tot din 1838 datează îmbogățirea tabloului votiv din pronaos cu portrete noi, pictate în ulei: alături de vechii ctitori au fost înfățișați membrii familiei donatoare — Misail, Panait, Ioniță cu soția sa Sofia și copiii lor Elena, Nicolae, Maria și Panait (Pana, epitropul refacerii). Potrivit fișei de patrimoniu, la această primă intervenție s-a repictat în tehnica tempera întregul ansamblu și s-a realizat pictura din turla nou construită.

Restaurarea Elenei Băbeanu și proiectul lui Alexandru Orăscu (1872–1873)

În 1873, Elena Băbeanu a restaurat biserica după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, autorul Universității din București și una dintre figurile centrale ale arhitecturii românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Devizul, semnat la 4 august 1872 de arhitect și de reprezentanții bisericii, se păstrează în arhiva parohiei și prevedea intervenții ample: retencuirea fațadelor și decorarea lor cu friză și rozete după desenul arhitectului, console la colțurile din față, realizarea unor ferestre noi și lărgirea sau închiderea celor existente, reconstruirea turlei mari, construirea turnului-clopotniță de deasupra pridvorului și îmbrăcarea în tablă a turlelor. Nu se cunoaște cu exactitate cât din proiect s-a realizat în acea perioadă, însă documentațiile recente apreciază că biserica păstrează și astăzi o mare parte a volumetriei date de Orăscu. Cu prilejul acestei restaurări a fost instalată în biserică actuala catapeteasmă, creată în 1850 și restaurată în 1967 de Ion Taflan.

Refacerea din 1887–1889

Între 1887 și 1889 monumentul a suferit refacerea cu efectele cele mai profunde asupra înfățișării sale actuale, sub epitropia lui Mihail Băbeanu, care, potrivit surselor parohiale, a restaurat biserica „de la fundații”. Biserica a fost extinsă spre vest cu un nou pridvor închis, exonartexul. În partea superioară s-au refăcut turlele — una circulară pe naos și alta de tip turn-clopotniță pe pronaos — din bârne subțiri de lemn cu armătură de rabiț, învelite la exterior în tablă zincată. Bolta prăbușită a pronaosului a fost refăcută în întregime în formă semicilindrică, la un nivel mai jos decât cea originală, iar vechiul pridvor a primit un tavan cu rol de cafas, realizat prin străpungerea peretelui vestic al pronaosului, operațiune care a dus la dispariția unor scene importante din pictura originală, în special din registrul Apocalipsei. Tot atunci au fost instalate sobe cu încălzire pe lemne în pronaos și altar, ferestrele din registrul superior al pronaosului au fost obturate cu zidărie prin care s-au construit hornurile, iar celelalte ferestre au fost lărgite cu glafuri evazate, noile deschideri tăind parțial fresca veche.

Două contracte păstrate în arhiva parohiei documentează lucrările: contractul nr. 22 din 4 iunie 1889, semnat de „epitropul ctitoricesc” Mihail Băbeanu cu zugravul Anton Călinescu, privitor la reparațiile exterioare, și contractul din aprilie 1889 cu pictorul Mihail Dragomirescu pentru repictarea integrală a interiorului în ulei, în „stilul modern”, cu începerea lucrului la 10 mai 1889 și termen de finalizare la 1 noiembrie 1889. Repictarea și consecințele ei asupra frescei din 1786 sunt tratate detaliat în capitolul dedicat picturii murale.

Intervențiile din 1928 și restaurarea de după cutremurul din 1940

În 1928 au avut loc reparații generale, conduse de arhitectul Paul Smărăndescu: acoperișul și turlele monumentului au fost învelite cu tablă, picturile interioare au fost restaurate, iar casele învecinate, aparținând bisericii, au fost reamenajate. Sursele parohiale menționează că tot atunci s-a renunțat la turla din mijloc — informație care trebuie raportată la configurația cu trei turle atestată de tabloul votiv și tratată în capitolul de arhitectură. După cutremurul din 10 noiembrie 1940, Biserica Icoanei a fost consolidată și restaurată prin Comisiunea Monumentelor Istorice, proiectant fiind arhitectul Emil T. Costescu; lucrările sunt documentate în dosarul nr. 29/8 (1921–1948) din arhiva Institutului Național al Monumentelor Istorice.

Arhitectura

Planul și compartimentarea

Biserica actuală este construită din cărămidă legată cu mortar de var, în formă de cruce, și cuprinde patru încăperi dispuse pe axul vest–est: pridvorul (exonartexul adăugat la 1887–1889, denumit în sursele parohiale și tindă), pronaosul, naosul și altarul. Sursele descriu stilul edificiului diferit — „stil clasic” în fișa protopopiatului, „stil bizantin” în alte prezentări parohiale —, formulări care reflectă de fapt suprapunerea etapelor: un nucleu de secol XVIII de tradiție postbrâncovenească, redecorat în spirit eclectic-clasicizant prin intervențiile lui Alexandru Orăscu (1873) și prin refacerea din 1887–1889. Pentru biserica de zid anterioară acestor intervenții, tradiția parohială reține planul trilobat, tipic arhitecturii ecleziastice muntenești. Documentațiile întocmite pentru restaurarea recentă apreciază că biserica păstrează în mare parte volumetria rezultată din proiectul lui Alexandru Orăscu, dar constată că, față de situația de la începutul secolului al XX-lea, monumentul a pierdut o parte din elementele care îl defineau: volumele sunt mai sărace, iar decorația de fațadă este simplificată sau, pe alocuri, îndepărtată.

Turlele și evoluția siluetei

Silueta bisericii s-a modificat substanțial de-a lungul timpului. Configurația inițială este documentată de reprezentările bisericii păstrate în programul iconografic interior: în tabloul votiv din pronaos, edificiul apare cu trei turle. Asupra dispunerii lor, cele două studii de specialitate consultate diferă în detaliu: articolul din Terra Sebus (2015) descrie două turle mici pe pronaos și turla mare pe naos, în timp ce studiul din Revista Monumentelor Istorice indică turla mare plasată pe pronaos și două turle mai mici pe pridvorul deschis. Divergența, probabil rezultat al unei formulări neglijente în versiunea engleză a celui de-al doilea text, este semnalată ca atare; ambele surse concordă asupra numărului de trei turle la data împodobirii cu pictură.

Turlele actuale datează, în structura lor, din refacerea de la 1887–1889: una circulară pe naos și alta de tip turn-clopotniță — pătrată, cu rol de clopotniță — deasupra pridvorului, ambele executate din bârne subțiri de lemn cu armătură de rabiț și învelite la exterior în tablă zincată. Sursele parohiale menționează că la reparațiile generale din 1928, conduse de arhitectul Paul Smărăndescu, s-a renunțat la turla din mijloc; informația presupune existența a trei turle până la acea dată și nu concordă pe deplin cu descrierea configurației cu două turle rezultate la 1889, neconcordanță care rămâne de lămurit pe baza materialului fotografic de epocă. Cert este că biserica are astăzi două turle, iar acoperișul și turlele au fost învelite cu tablă în 1928, după proiectul lui Smărăndescu.

Structura interioară și transformările ei

Interiorul poartă amprenta refacerii din 1887–1889. Bolta pronaosului, prăbușită, a fost refăcută atunci în întregime, în formă semicilindrică, la un nivel mai jos decât bolta originală; deasupra ei, în pod, se mai păstrează părți din pereții și pandantivii originali, acoperiți cu frescă de secol XVIII. Vechiul pridvor de la 1786, cu cele trei calote ale sale, a fost înglobat în corpul bisericii și împărțit cu un planșeu intermediar care a delimitat un cafas improvizat, accesibil prin străpungerea peretelui vestic al pronaosului. Ferestrele au fost lărgite cu glafuri evazate, iar cele din registrul superior al pronaosului au fost obturate cu zidărie prin care s-au construit hornurile sobelor instalate în pronaos și altar. Restaurarea din 2018–2022 a inversat o parte dintre aceste intervenții: planșeul metalic al cafasului din exonartex a fost desfăcut pentru degajarea volumetriei interioare, golul din peretele vestic dintre pronaos și exonartex a fost închis, iar un cafas nou, pe structură metalică placată cu lemn, a fost amenajat în pronaos, cu acces pe o scară adosată peretelui nordic.

Elemente de detaliu

Dintre elementele de detaliu ale monumentului, sursele rețin ușa masivă de stejar dintre tindă și naos, veche, cu balamale de fier lucrate manual, încadrată de un chenar de piatră sculptată. Catapeteasma, creată în 1850 și instalată la restaurarea din 1873, sculptată în lemn, a fost restaurată în 1967 de Ion Taflan, iar la lucrările din 2018–2022 restaurarea iconostasului și a amvonului a fost executată de firma specializată Patricon Art. Pisania de piatră din 1786, în grafie chirilică, este încastrată pe fațada vestică, în stânga pridvorului. Învelitorile actuale, refăcute la restaurarea din 2018–2022, sunt din tablă de zinc, cu revizuirea și completarea elementelor decorative din tablă și reconstituirea profilaturii tencuielilor exterioare ale turlelor.

Pictura murală: fresca din 1786 și repictările

Fresca originală și zugravii ei

Decorația murală interioară originală a fost executată în tehnica a fresco, în 1786, de zugravii Alexandru, Constantin și Grigore, potrivit unei inscripții de la proscomidie, dispărută în prezent, dar consemnată în literatura de specialitate: G. D. Florescu și C. Giurescu (Din vechii București, 1935) au înregistrat inscripția incompletă „Alexandru, Constantin Zugravul și [...]”, în timp ce Lucia Stoica și Neculai Ionescu-Ghinea (Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I, 2005) îl rețin doar pe Grigore Zugravul. Studiile dedicate picturii pridvorului îl consideră pe Grigore Zugravul autorul principal al acestui compartiment, iar fișa de patrimoniu a parohiei folosește forma Grigore Gheorghe Zugravul.

Stilistic, ansamblul se înscrie într-o fază evolutivă târzie a picturii murale valahe, caracteristică perioadei postbrâncovenești rusticizate: aplicarea corectă, aproape rigidă, a schemelor compoziționale prescrise de erminii, accentuarea detaliilor decorative, simplificarea limbajului plastic și rusticizarea tipologiei personajelor. Compozițiile sunt echilibrate, dispuse simetric, cu personaje desfășurate într-un singur plan, proporții greoaie, tratare grafică a fizionomiilor și vestimentației, izocefalie și gesturi repetitive, într-o redactare de factură populară asemănătoare unor desene cromatizate. Gama cromatică se compune din albastru, verde, roșu și ocru. Iconografic, programul urmează canoanele erminiilor, structurat în funcție de spațiul arhitectural, conform distribuției tradiționale: altar, naos, pronaos și pridvor, cu scenele despărțite prin linii roșii.

Zugravii de la Biserica Icoanei nu au preluat maniera pitorească introdusă de școala lui Pârvu Mutu — vizibilă în pridvorul bisericii Colțea —, ci s-au raportat la modelele mai sobre ale bisericilor Scaune și Doamnei, unde pictorul „Constantinos”, contemporan cu Pârvu Mutu, continuase compoziția clasică bizantină. Grigore Zugravul reduce detaliile vestimentare, păstrând vigoarea corpurilor așezate după o simetrie decorativă.

Programul iconografic al pridvorului și ciclul Apocalipsei

În vechiul pridvor de la 1786, împărțit în prezent de planșeul cafasului, se păstrează aproape în totalitate pictura de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cele trei calote prezintă imaginile lui Iisus Emanuel în centru, ale Maicii Domnului Orantă la nord și ale Sfântului Ioan Botezătorul la sud; în timpane sunt reprezentate scenele sinoadelor ecumenice, iar pe peretele vestic scene din Geneză. Elementul cu totul neobișnuit al programului se află pe peretele estic: în locul obișnuitei Judecăți de Apoi, zugravul a desfășurat scene din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, identificându-se imagini corespunzătoare capitolelor 7, 8, 9, 10 și 11. Scenele apocaliptice, exceptând Judecata de Apoi, apar în arta valahă târziu, spre începutul secolului al XVIII-lea, și dispar spre mijlocul veacului, constituind astfel un reper de datare a ansamblului. În București, asemenea scene se mai păstrează in situ doar la Biserica Krețulescu (Cornelia Pillat, 2003).

Modelul iconografic provine din mediul athonit: primul exemplu cunoscut de reprezentare a Apocalipsei în Răsăritul ortodox este ciclul din trapeza mănăstirii Dionisiu de la Muntele Athos, a cărei pictură a fost realizată prin dania Ruxandrei, fiica lui Petru Rareș și soția lui Alexandru Lăpușneanu; cicluri similare există la Dochiariu și la Xenofont, unde trapeza păstrează portretele binefăcătorilor Matei Basarab și doamna Elina (1637–1654). Istoricii de artă au demonstrat că la baza ciclului de la Dionisiu stau gravurile occidentale ale lui Dürer (1498) și Cranach (1522), reinterpretate bizantin. Zugravul de la Icoanei a preluat schema athonită fără o copiere exactă: în scena capitolului 7 reține doar cei patru îngeri care stăpânesc vânturile; în capitolul 8 redă numai registrul ceresc, organizat ca o icoană, cu „Cel Vechi de Zile” înveșmântat în alb, binecuvântând cu dreapta și ținând globul pământesc în stânga, încadrat de cei șapte îngeri cu trâmbițe; în capitolul 9, fântâna adâncului este imaginată ca o prismă hexagonală, cu un grup de oameni îngenuncheați înlocuind cadavrele din modelul athonit; în capitolul 10, îngerul de foc aduce cartea profețiilor unui Sfânt Ioan tânăr și dinamic; în capitolul 11, Sfântul Ioan măsoară cu trestia silueta unei biserici — construcție similară celei din tabloul votiv, adică imaginii Bisericii Icoanei de la începutul secolului al XVIII-lea. Din ciclu s-au pierdut partea finală, Judecata de Apoi, sacrificată la începutul secolului XX prin construcția cafasului, precum și porțiuni obturate de planșeul intermediar; în registrul inferior se conservă încă integral panourile capitolelor 7, 8 și 11.

Pronaosul, tabloul votiv și scenele recuperate

În pronaos, tabloul votiv ocupă integral zidul vestic, iar primul ctitor, Mihail Monahul, este înfățișat separat pe zidul sudic, ținând în mână biserica veche de lemn. Nicolae Iorga a descris sumar costumele de epocă ale ctitorilor de la Icoanei — bărbați cu fesuri rotunde și veșminte tivite cu blană neagră, femei cu rochii largi, colane de blană, paftale scumpe și șlicuri de postav cu podoabe de mărgăritare —, exemplu al ctitorilor bisericești de condiție mijlocie apăruți în secolul al XVIII-lea. Reprezentarea a fost repictată în ulei în 1889 „după modelele anterioare” și îmbogățită, începând cu 1838, cu portretele noilor comanditari din familia Băbeanu.

Îndepărtarea repictării în ulei a scos la lumină programul iconografic original al pronaosului. Pe peretele nordic au apărut scena Împărtășirii Sfintei Maria Egipteanca, Sfânta Solomoni, Dreptul Eleazar cu cei șapte Sfinți Macabei și Sfântul Împărat Constantin cel Mare; reprezentarea Sfintei Elena s-a pierdut la lărgirea ferestrelor din 1889 și urmează a fi redată printr-o completare viitoare. În glaful mare al ferestrei inferioare s-a descoperit imaginea Sfântului Antonie cel Mare, iar în glaful ferestrei superioare un serafim pe boltă și reprezentările Sfintei Mucenițe Marina și Sfintei Cuvioase Parascheva. Pe latura sudică, sub repictare a apărut un portret al mitropolitului Grigorie al Ungrovlahiei, realizat în ulei peste fresca originală, care reda în acea zonă doar fondul de cer gri-închis și pământul ocru-roșu; în glafurile ferestrelor sudice s-au descoperit Sfântul Cuvios Teodosie, Sfânta Muceniță Ecaterina, Sfânta Muceniță Irina și un serafim. În pod, deasupra bolții coborâte a pronaosului, se păstrează pe pereții și pandantivii originali scene din Imnul Acatist al Maicii Domnului, flancate de imaginile sfinților melozi.

Repictarea în ulei din 1889

În 1889, fresca a fost acoperită integral de o pictură în ulei în stil realist, executată de pictorul Mihail Dragomirescu pe baza contractului din aprilie 1889 semnat cu epitropul Mihail Băbeanu; pictorul se angaja să înceapă lucrarea la 10 mai 1889, să o încheie la 1 noiembrie 1889 și să dea „chipurilor sfinților și tablourilor” formele cerute de „stilul modern”. Sursele parohiale atribuie generic această pictură „unui elev al lui Gheorghe Tattarescu”, formulare compatibilă cu maniera lui Dragomirescu, dar contractul de arhivă rămâne documentul de atribuire. O atribuire alternativă către pictorul Dimitrie Belisarie, cu datarea 1928–1930, circulă pe un agregator web fără suport documentar și nu este reținută.

Noua decorație s-a desprins de tradiția picturii religioase bizantine: ea redă doar câteva episoade din Noul Testament, în panouri delimitate de un ornament cu rol de ramă, pe fonduri neutre vaste care imită prin texturi bidimensionale marmura. Repictarea a fost realizată peste stratul vechi de frescă, cu aplicarea parțială a unui grund uleios, iar unele suprafețe au primit ulterior alte straturi de vopsea, probabil pentru împrospătarea picturii. În timp, pelicula de ulei și-a pierdut elasticitatea și s-a contractat, producând ample exfolieri sub care a devenit vizibilă fresca originală din secolul al XVIII-lea — situație care a stat la baza deciziei de restaurare prin degajarea repictării, tratată în capitolul următor. Pictura în ulei din turla naosului și de pe bolta pronaosului, compartimente reconstruite integral în secolul al XIX-lea, precum și tabloul votiv, au fost păstrate ca etape istorice ale monumentului.

Restaurările picturii și ale edificiului (1965–2022)

Campaniile din a doua jumătate a secolului XX

Sursele parohiale consemnează lucrări de restaurare în anii 1965, 1977 și 1989, iar fișa de patrimoniu întocmită pentru restaurarea recentă reține campaniile de degajare a frescei din 1965, 1986–1988 și 2010–2013; diferența de periodizare dintre cele două evidențe este semnalată ca atare. Cert este că zone din fresca realizată în jurul anului 1786 au fost eliberate de stratul de pictură în ulei încă din campania de la 1965, sondajele confirmând păstrarea picturii originale în toate compartimentele monumentului. În 1989, specialistul restaurator Cornel Boambeș a întocmit un proiect de conservare-restaurare a picturii, iar rezultatele cercetărilor din acea etapă au fost publicate de Dan Mohanu și Teodora Ianculescu Spătaru în raportul privind lucrările de conservare-restaurare a picturilor murale din interiorul Bisericii Icoanei, apărut în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice nr. 1-2/1990, p. 77-86.

Pentru starea construcției, referatul de expertiză tehnică întocmit de ing. Marius Median, expert atestat de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, și de arh. A. Botez, expert atestat de Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, recomanda — la data publicării studiului din Terra Sebus (2015) — o viitoare consolidare a bisericii, strict la exterior.

Restaurarea picturii murale coordonată de Gabriela Ștefăniță

Campania decisivă de restaurare a picturii a început pe baza proiectului avizat de Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național cu nr. 244/CA/23.07.2010 și de Patriarhia Română, Comisia de Pictură Bisericească, cu nr. 4591/2011, coordonator-proiectant fiind specialistul-restaurator Gabriela Ștefăniță. Obiectivul lucrărilor l-a constituit îndepărtarea repictării în ulei din 1889 și punerea în valoare a ansamblului mural original din 1786. Conceptul general de prezentare finală a urmărit recuperarea frescelor de sub repictări și, în paralel, păstrarea ca etape istorice a suprafețelor reconstruite în secolul al XIX-lea și pictate în ulei: turla naosului, bolta pronaosului și tabloul votiv, pentru cele două tehnici aplicându-se metodologii diferite, specificate în proiect.

Stratul pictural original a fost recuperat în mai multe etape, prin reveniri selective pe suprafață și decapare chimică, operații îngreunate de grosimile diferite ale peliculei de repictare și de straturile suprapuse de vopsea. Fresca degajată prezenta multiple degradări: reparații anterioare necorespunzătoare, executate cu materiale incompatibile precum ipsosul și cimentul, chituiri neglijente depășind marginile lacunelor, pierderi ale suportului pictural cauzate de montarea coșului de fum al unei sobe dezafectate, pierderi parțiale ale zidului original dintre pronaos și pridvor și ale glafurilor ferestrelor mari. Intervențiile de conservare-restaurare au cuprins îndepărtarea reparațiilor necorespunzătoare, decaparea văruielilor și a suprapunerilor de mortare, chituirea lacunelor profunde și a fisurilor cu mortare pe bază de var-nisip și stabilizarea stratului suport prin injectare cu un consolidant pe bază de var hidraulic. În partea sudică a pronaosului a fost îndepărtată zidăria care obtura glaful ferestrei superioare, descoperindu-se al doilea sistem de evacuare a fumului și recuperându-se pictura originală păstrată sub depunerile masive de funingine. Până la data publicării studiului din 2015 fusese descoperită fresca din cafas, pridvor, pronaos și dintr-o parte a naosului. La restaurare s-a optat pentru păstrarea tabloului votiv din pronaos în tehnica ulei, iar zonele recuperate au confirmat valoarea picturii originare și necesitatea continuării lucrărilor în acord cu specificațiile Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice.

Consolidarea și restaurarea edificiului (2018–2022)

Ultima intervenție majoră asupra construcției s-a desfășurat între 2018 și 2022, cu șantierul propriu-zis deschis în toamna anului 2019. Proiectul a fost realizat printr-o finanțare nerambursabilă acordată prin Programul Operațional Regional 2014–2020, Axa prioritară 5, Prioritatea de investiții 5.1 — Conservarea, protejarea, promovarea și dezvoltarea patrimoniului natural și cultural. Echipa de proiect a fost următoarea: proiectant general Remon Proiect — arh. Constanța Carp; antreprenor Milconstruct Total — ing. Bârsan Mihai Petru; șef proiect ing. Bârsan Maria; manager de proiect și restaurator componente artistice Laurențiu Nechita; restaurarea iconostasului și a amvonului — Patricon Art; instalații — Tehnoinstal, ing. Eduard Socaci; coordonator de proiect pr. Liviu Nechita, parohul bisericii.

Consolidarea a constat în refacerea legăturilor caracterului monolit al construcției, cu restabilirea legăturilor structurale distruse. Lucrările de restaurare au vizat eliminarea intervențiilor necorespunzătoare care alteraseră volumetria și plastica arhitecturală: desfacerea planșeului metalic din exonartex, cu funcțiunea de cafas, pentru degajarea volumetriei interioare; închiderea golului din peretele vestic dintre pronaos și exonartex și aplicarea unei tencuieli tip frescă; amenajarea unui cafas nou în pronaos, pe structură metalică placată cu lemn, cu acces din scara adosată peretelui nordic; restaurarea finisajelor interioare și exterioare cu păstrarea decorațiilor existente; revizuirea și recondiționarea integrală a tâmplăriei de lemn; refacerea tencuielii exterioare a turlelor și reconstituirea profilaturii cu materiale compatibile statutului de monument istoric; refacerea pardoselii interioare din dale de piatră, pe strat de rupere a capilarității, cu rost perimetral de aerisire; revizuirea și înlocuirea elementelor degradate ale șarpantei, tratată ignifug și împotriva agenților biodegradabili; realizarea învelitorii din tablă de zinc pe navă și pe turle; executarea unui sistem de iluminat ambiental interior și exterior și a instalațiilor de climatizare, cu încălzire prin pardoseală.

Resfințirea din 22 mai 2022

La încheierea lucrărilor, biserica a fost resfințită duminică, 22 mai 2022. Slujba de târnosire a fost oficiată de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul, urmată de Sfânta Liturghie la altarul exterior al parohiei, eveniment transmis de Trinitas TV. Patriarhul Daniel, prezent la finalul evenimentului, a acordat preotului paroh Liviu Constantin Nechita Ordinul „Sfântul Apostol Andrei” pentru clerici — reușita restaurării fiind pusă și pe seama experienței acestuia la coordonarea lucrărilor de consolidare și restaurare a Palatului Patriarhiei —, iar preotul Marcel Cornel Stavără a fost hirotonit iconom stavrofor. Restaurarea edificiului a readus monumentului coerența volumetrică, rămânând ca deziderat, formulat în fișa de patrimoniu a parohiei, corelarea deplină a restaurării picturii cu cea a edificiului, pentru refacerea unității arhitecturale și iconografice a Bisericii Icoanei.

Cimitirul parohial și mormintele

Cimitirul parohial și pietrele funerare

Ca majoritatea bisericilor bucureștene de mahala, Biserica Icoanei a avut un cimitir parohial propriu, organizat în incinta din jurul lăcașului. Cimitirul a fost desființat în urma reglementărilor sanitare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au interzis înhumările în jurul bisericilor din interiorul orașului și au condus la mutarea înmormântărilor către cimitirele nou-înființate, în primul rând Bellu (1858). Din vechiul cimitir se păstrează în curtea bisericii câteva morminte, pietre funerare și monumente funerare, cea mai veche piatră datând din 1846. Aceste vestigii, împreună cu casele burgheze antebelice din jur, conservă cadrul istoric al ansamblului și sunt menționate ca atare încă din studiul Gabrielei Ștefăniță din 2015, care descria biserica înconjurată de case vechi „și câteva morminte ale fostului cimitir parohial”.

Mormântul generalului Ioan Odobescu

Cel mai cunoscut monument funerar din incintă este sarcofagul generalului Ioan Odobescu (1793–1857), păstrat în curtea bisericii și documentat fotografic în evidențele publice de patrimoniu (Wikimedia Commons, 2024). Ioan Odobescu a fost una dintre figurile militare importante ale Țării Românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea: ofițer format în armata rusă, apoi comandant al oștirii pământene, a rămas în istorie prin rolul jucat la 19 iunie 1848, când, în fruntea unui grup de ofițeri conservatori, a încercat arestarea guvernului provizoriu revoluționar de la București, acțiune eșuată în urma reacției mulțimii. A fost tatăl scriitorului și arheologului Alexandru Odobescu (1834–1895), autorul lucrării Pseudo-cynegeticos și unul dintre întemeietorii arheologiei românești. Prezența sarcofagului său la Biserica Icoanei se explică prin apartenența familiei Odobescu la parohia și la elita cartierului.

Familiile înmormântate în incintă

Sursele parohiale rețin, pe baza pietrelor și monumentelor funerare păstrate, numele familiilor înmormântate în jurul bisericii: Polizu, Odobescu, Nicolescu Cita, Urdăreanu, Tampeanu, Dobrowolsky și Steriopol. Este vorba, în cea mai mare parte, de familii de donatori ai bisericii — lăcașul a primit de-a lungul existenței sale danii constând în terenuri, imobile, magazine, vii, obiecte de cult, cărți și mobilier —, membrii acestor familii dobândind dreptul de înhumare în incintă potrivit uzanțelor epocii. Numele Polizu trimite la cunoscuta familie de medici, ingineri și profesori bucureșteni din secolul al XIX-lea, iar celelalte nume aparțin protipendadei și burgheziei cartierului. O cercetare epigrafică sistematică a pietrelor funerare păstrate, cu transcrierea inscripțiilor și datarea fiecărui monument, nu a fost identificată în sursele consultate și rămâne un deziderat de cercetare pentru completarea acestui capitol.

Mormintele familiei ctitorilor Băbeanu sunt menționate distinct de sursele parohiale, care precizează că membrii familiei donatoare își au mormintele împrejurul bisericii. Împreună cu portretele de ctitori din tabloul votiv al pronaosului, aceste morminte închid simbolic cercul unei familii care a administrat, refăcut și înzestrat lăcașul fără întrerupere de la testamentul lui Misail Monahul (1777) până la refacerea lui Mihail Băbeanu (1889).

Personaje

• David Corbea Ceaușul (a doua jumătate a secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea) — diplomat de origine brașoveană, din familia preotului Ioan Corbea din Șcheii Brașovului, activ în cancelaria domnească a lui Constantin Brâncoveanu; trimis în misiuni diplomatice în Rusia, la curtea țarului Petru cel Mare, și în Polonia. Mahalaua în care se află biserica i-a purtat numele, iar tradiția documentară consemnată de Nicolae Stoicescu îl reține drept ctitor al primei biserici de lemn de pe acest loc.
• Filip Nicolau Argintarul (secolul al XVII-lea) — meșter argintar, autorul ferecăturii de argint a icoanei Maicii Domnului de la 1682, obiectul de cult care a dat numele bisericii, al străzii și al cartierului.
• Misail Băbeanu / Mihail Monahul (secolul al XVIII-lea) — fost logofăt de taină, de obârșie din Băbeni, cunoscut și sub numele monahal Macarie Schimnicul; ctitorul bisericii de lemn cu chilii ridicate pe locul vechiului schit. Prin testamentul din aprilie 1777 l-a instituit epitrop pe nepotul său Panait Băbeanu. Este înfățișat pe zidul sudic al pronaosului, ținând în mână biserica de lemn.
• Panait Băbeanu (†1812) — vel căpitan de lefegii, ulterior cupeț, ctitorul bisericii de zid ridicate între 1784 și 1786; a obținut la 1 iunie 1783 încuviințarea mitropolitului Grigorie al II-lea pentru rezidirea din temelie, a înzestrat așezământul cu 12 chilii pentru văduve sărace și a instituit prin pisanie epitropia ereditară a neamului Băbeanu.
• Grigore Zugravul (secolul al XVIII-lea) — zugrav muntean, autorul principal al picturii pridvorului Bisericii Icoanei și al rarului ciclu al Apocalipsei de pe peretele estic; a lucrat la ansamblul din 1786 alături de zugravii Alexandru și Constantin, consemnați în inscripția dispărută de la proscomidie.
• Alexandru Orăscu (1817–1894) — arhitect, unul dintre întemeietorii arhitecturii academice românești, autorul Palatului Universității din București, rector al Universității din București; a semnat la 4 august 1872 devizul restaurării Bisericii Icoanei, finanțate de Elena Băbeanu, căreia biserica îi datorează în mare parte volumetria actuală.
• Anton Călinescu (secolul al XIX-lea) — zugrav, executantul reparațiilor exterioare ale bisericii pe baza contractului nr. 22 din 4 iunie 1889, semnat cu epitropul Mihail Băbeanu.
• Mihail Dragomirescu (secolul al XIX-lea) — pictor format în maniera promovată de Gheorghe Tattarescu, autorul repictării integrale în ulei, în stil realist, a interiorului bisericii, executată între mai și noiembrie 1889 pe baza contractului din aprilie 1889.
• Paul Smărăndescu (1881–1945) — arhitect, reprezentant al stilului neoromânesc, autor a numeroase imobile bucureștene; a condus reparațiile generale ale bisericii din 1928, când acoperișul și turlele au fost învelite cu tablă.
• Emil T. Costescu (secolul XX) — arhitect al Comisiunii Monumentelor Istorice, proiectantul restaurării Bisericii Icoanei de după cutremurul din 10 noiembrie 1940, documentată în dosarul AINMI nr. 29/8 (1921–1948).
• Ion Taflan (secolul XX) — restaurator, autorul restaurării din 1967 a catapetesmei create la 1850.
• Cornel Boambeș (secolul XX) — specialist restaurator, autorul proiectului de conservare-restaurare a picturii murale întocmit în 1989.
• Dan Mohanu — profesor universitar la Universitatea Națională de Arte din București, specialist în conservarea și restaurarea picturii murale; coautor, cu Teodora Ianculescu Spătaru, al raportului privind lucrările de conservare-restaurare a picturilor murale din Biserica Icoanei, publicat în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice nr. 1-2/1990.
• Gabriela Ștefăniță — specialist-restaurator, doctorandă a Universității Naționale de Arte „Nicolae Grigorescu” din București la data studiilor citate; coordonator-proiectant al restaurării picturii murale a Bisericii Icoanei (proiect avizat cu nr. 244/CA/23.07.2010) și autoare a principalelor studii dedicate frescei din 1786 și ciclului Apocalipsei din pridvor.
• Constanța Carp — arhitect, proiectant general (Remon Proiect) al consolidării și restaurării Bisericii Icoanei din 2018–2022, finanțate prin Programul Operațional Regional 2014–2020.
• Laurențiu Nechita — restaurator de componente artistice și manager al proiectului de restaurare 2018–2022.
• Liviu Constantin Nechita — preot paroh al Bisericii Icoanei, consilier patriarhal, coordonator al proiectului de restaurare 2018–2022, după ce anterior coordonase consolidarea și restaurarea Palatului Patriarhiei; distins la resfințirea din 22 mai 2022 cu Ordinul „Sfântul Apostol Andrei” pentru clerici.
• Ioan Odobescu (1793–1857) — general, comandant al oștirii pământene a Țării Românești, protagonist al tentativei de arestare a guvernului provizoriu revoluționar din 19 iunie 1848; tatăl scriitorului și arheologului Alexandru Odobescu. Sarcofagul său se păstrează în curtea bisericii.

Bibliografie

• Viorel Barbu, Diana Barbu, Gabriela Ștefăniță, Concerning the porch painting of the ”Icoanei” Church, în Revista Monumentelor Istorice, 2011–2014 (volum tipărit)
• G. D. Florescu, C. Giurescu, Din vechii București. Biserici, curți boierești și hanuri după două planuri inedite de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, București, 1935 (volum tipărit)
• Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, București, 1992 (volum tipărit)
• Dan Mohanu, Teodora Ianculescu Spătaru, Raport privind lucrările de conservare-restaurare a picturilor murale din interiorul Bisericii „Icoanei” din București, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, nr. 1-2, 1990, p. 77-86 (volum tipărit)
• Cornelia Pillat, Variațiuni pe teme date în arta medievală românească, București, 2003 (volum tipărit)
• George Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1494–1821), București, 1961 (volum tipărit)
• Aurelian Sacerdoțeanu, Pomelnicele a 60 de biserici din București, în Glasul Bisericii, XXIV, nr. 11-12, 1963 (volum tipărit)
• Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I, București, 2005 (volum tipărit)
• Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, București, 1961 (volum tipărit)
• Gabriela Ștefăniță, Un program iconografic pus în valoare prin operații de restaurare la Biserica Icoanei din București, în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 7, 2015, p. 609-620 (volum tipărit)
• Istoric (site-ul parohiei Bisericii Icoanei)
• Mic istoric Biserica Icoanei (site-ul parohiei Bisericii Icoanei)
• Biserica „Adormirea Maicii Domnului – Icoanei” din București (Uniunea Națională a Restauratorilor de Monumente Istorice)
• Parohia Icoanei, apreciată la resfințirea bisericii: „A devenit și mai mult o icoană de frumoasă îngrijire” (Basilica.ro)
• Atunci și acum: Biserica Icoanei (Bucureștii Vechi și Noi)
• Biserica parohiei „Adormirea Maicii Domnului” – Icoanei (Protopopiatul Sectorului II Capitală)
• Duduța Olian, Strada Icoanei (București. Materiale de Istorie și Muzeografie, XVII)
• Biserica Icoanei (Wikipedia)

Octombrie 2016: