Arhitectul Mathias Surber
Mathias Surber apare ca arhitect în evidențe tehnice și repertorieri pentru București în intervalul 1877–1889 (cel puțin), cu lucrări asociate unei reședințe urbane importante (Casa Chrissoveloni–Cantacuzino, Str. Gen. Constantin Budișteanu 15), unor intervenții la Institutul Sfânta Maria (Pitar Moș), și unei case din 1884 care a precedat un bloc interbelic (Xenopol 3), plus o casă repertoriată pe Str. Jules Michelet 14.
Din cercetările făcute până în prezent, singurele mențiuni despre un arhitect cu acest nume apar în cercetările Oanei Marinache în arhivele tehnice. Dar și acolo există anumite ambiguități, nefiind siguri dacă mențiunile fac referire la unul sau la mai mulți arhitecți cu nume asemănătoare, între (posibilii) „Mathias Surber” și „H. Surber”, așa cum par să reiasă din înscrisuri. Fiind vorba despre documente foarte vechi și despre scrieri de mână, probabilitatea unei citiri sau interpretări eronate a înscrisurilor este semnificativă. Așa că toate informațiile și atribuirile legate de acest arhitect/ nume trebuie privite cu rezerve maxime.
Mențiunile din 1877–1889 îl plasează în epoca în care Bucureștiul folosea frecvent arhitecți și ingineri străini (mai ales din spațiul germanofon/central-european) pentru reședințe urbane și ansambluri instituționale. Faptul că Surber e legat de o reședință neoclasică de elită (Budișteanu 15) se potrivește cu practica perioadei, în care limbajul neoclasic/eclectic era dominant pentru casele mari ale elitelor.
Pornind invers, de la lucrările cu care este asociat, profilul lui Mathias Surber poate fi descris doar prin prisma lucrărilor asociate numelui său: pare un arhitect de practică urbană, activ pe comenzi private (reședințe) și instituționale (Institutul Sfânta Maria), cu lucrări/inervenții punctuale (extinderi, corpuri auxiliare, seră de iarnă/„winter garden”, locuință de preoți). Lucrările atribuite se încadrează într-un registru compatibil cu neoclasicul/eclecticul târziu, fără indicii certe că ar fi promovat un limbaj personal recognoscibil. Pentru această perioadă, asta nu e neobișnuit: multe proiecte „de comandă” urmăreau convenția stilistică cerută de client, nu o semnătură „de autor”.
Lucrări cunoscute (a se trata cu rezerve)
Referințe: