# Marcel Iancu Categorie: Arhitectură An naștere: 1895 An deces: 1984 ## Articol Arhitectul Marcel Iancu (Janco) Marcel Hermann Iancu, cunoscut pe plan internațional sub numele de Marcel Janco, a fost arhitect, urbanist, pictor, grafician și teoretician al artei. S-a născut la 24 mai 1895, la București, și a murit la 21 aprilie 1984, la Ein Hod, în Israel. Este unul dintre cofondatorii mișcării Dada (Zürich, 1916) și principalul promotor al arhitecturii moderne în România interbelică. Între 1922 și 1938, biroul pe care l-a condus împreună cu fratele său, Iuliu Iancu, a proiectat peste 40 de clădiri, cele mai multe în București: vile, imobile de raport, un ștrand și un sanatoriu montan. Biografia lui se împarte în trei etape distincte: formarea și anii Dada în Elveția, perioada românească (1921–1941) și perioada israeliană (1941–1984). Familia, formarea și anii Dada (1895–1921) Familia Iancu și casa de pe Strada Trinității Marcel Iancu provenea dintr-o familie evreiască înstărită din București. Tatăl, Herman Iancu, deținea o firmă prosperă de textile, iar mama, Rachela, o femeie cultivată, cu talent muzical, s-a ocupat de educația artistică a copiilor. Marcel avea o soră și mai mulți frați, între care Iuliu, născut la 11 octombrie 1896. Mama a încercat să-și îndrume copiii spre muzică, fără succes în cazul lui Marcel, care s-a orientat de timpuriu spre desen. În textul autobiografic „Arta mea și sionismul”, publicat la Tel Aviv în 1980, arhitectul își amintea că umplea marginile caietelor cu caricaturi și portrete ale profesorilor și colegilor, spre nemulțumirea tatălui și cu încurajarea mamei. Casa familiei se afla pe Strada Trinității, astăzi Strada Dr. Maximilian Popper, în Sectorul 3 în cartierul evreiesc al Bucureștiului. În spatele casei se întindea o grădină de aproximativ 10.000 mp. Pe acest teren, Marcel Iancu avea să realizeze primele sale lucrări: aleea de locuințe din 1922, imobilul Herman Iancu din 1926 și, după moartea tatălui, parcelarea din 1937. Terenul de pe Strada Trinității a fost astfel, timp de aproape două decenii, un loc de experiment pentru arhitect și o sursă de venit pentru familie. Liceul, revista „Simbolul” și atelierul lui Iser Marcel Iancu a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde i-a avut colegi pe Ion Vinea și pe Samuel Rosenstock, viitorul Tristan Tzara. În 1912, cei trei, împreună cu Iuliu Iancu și cu Poldi Chapier, au editat revista „Simbolul”, una dintre primele publicații ale avangardei românești. Presa vremii consemna apariția numerelor 2 și 3, cu texte semnate de Alexandru Macedonski, N. Davidescu, Adrian Maniu, Claudia Millian, Eugeniu Ștefănescu-Est și Theodor Solacolu, și cu ilustrații originale de Marcel Iancu, Henri Weiselberg și Adrian Maniu. Între 1910 și 1914, Marcel Iancu a studiat desenul și pictura cu Iosif Iser, iar în 1911 revista „Flacăra” îi reproducea desenul „La pian”, cu mențiunea „desen de Marcel Iancu, un tânăr și talentat elev al d-lui Iser”. A expus încă din anii de liceu la Salonul Oficial. Influența lui Iser, artist apropiat de expresionism, s-a regăsit în primele lucrări grafice ale tânărului Iancu și în interesul lui constant pentru desenul de presă, pe care l-a practicat până la plecarea din țară. Zürich: Politehnica și mișcarea Dada În 1914, după absolvirea liceului, Marcel și Iuliu Iancu au plecat la Zürich. Potrivit propriei mărturii, Marcel a ales arhitectura pentru a răspunde dorinței tatălui de a-i vedea făcându-și o carieră, cu intenția de a continua în paralel studiile de pictură începute la București. A urmat inițial cursuri de matematică și chimie la Universitatea din Zürich, apoi a fost admis la Școala Politehnică Federală (ETH), la secția de arhitectură, pe care a absolvit-o în 1919. În februarie 1916, la Cabaret Voltaire din Zürich, Marcel Iancu a fondat mișcarea Dada împreună cu Hugo Ball, Emmy Hennings, Hans (Jean) Arp, Tristan Tzara și Richard Huelsenbeck. A realizat măștile purtate în spectacolele dadaiste, afișe, gravuri în lemn și ilustrații pentru publicațiile grupării, iar în 1917 a participat la expozițiile Dada din Elveția, alături de Arp, Paul Klee și Giorgio de Chirico. Tabloul „Bal la Zürich”, pictat în 1915 și aflat astăzi la Muzeul de Artă din Tel Aviv, datează din aceeași perioadă. În 1919, la ETH, a ținut conferința „Despre cubism, artă abstractă și arhitectură”, în care formula ideea, reluată ulterior în multe texte, a unei comunități a artelor sub conducerea arhitecturii. Etapa franceză și întoarcerea în țară După terminarea Primului Război Mondial, Marcel Iancu s-a stabilit pentru scurt timp în Franța, unde a lucrat în biroul „Janco & Déquiré”, specializat în reconstrucția clădirilor distruse de război, lotizări și ridicări topografice. Tot în Franța s-a căsătorit cu Amélie Micheline Ackerman, cu care s-a întors la București în iarna 1921–1922. Iuliu Iancu a revenit la rândul său în țară în 1922. La întoarcere, Marcel Iancu avea 26 de ani, diploma de arhitect de la Zürich și o notorietate deja câștigată în mediile avangardei europene. În decembrie 1922, presa anunța deschiderea, în sala Mozart din București, a expoziției „pictorului Marcel Iancu, întors de curând în țară cu un mare prestigiu cucerit în înaltele sfere artistice din Apus”. Un articol din același an îl prezenta ca pe unul dintre fruntașii dadaismului, trecut între timp la cubism, și anunța expoziția drept „prima manifestare a artei cubiste în România”. Avangardistul: „Contimporanul”, publicistica și ideile despre oraș Revista „Contimporanul” și expozițiile grupării În 1922, Marcel Iancu a fondat împreună cu Ion Vinea și Jacques Costin revista „Contimporanul”, la care a fost director artistic și principalul finanțator. Din numărul 3, presa remarca „foarte reușitele desene de Marcel Iancu”. Revista a apărut până în 1932 și a fost, timp de un deceniu, principalul canal prin care ideile avangardei europene au ajuns în România. Prin Iancu, „Contimporanul” a publicat texte și proiecte semnate de Le Corbusier, Adolf Behne, Theo van Doesburg și Alberto Sartoris și a semnalat periodic revistele occidentale de avangardă: „ABC”, „De Stijl”, „L’Esprit Nouveau”. Interioarele sediului revistei, amenajate de Iancu între 1923 și 1925, au fost primele sale lucrări de arhitectură în spirit modern. În noiembrie-decembrie 1924, gruparea „Contimporanul” a organizat o expoziție internațională de artă, eveniment fără precedent în București, descris ulterior de Camil Petrescu în romanul „Patul lui Procust”. Presa din ianuarie 1925 consemna că la pictură expuneau Marcel Iancu, M. H. Maxy, Hans Mattis-Teutsch și Victor Brauner, iar la sculptură Milița Pătrașcu, elevă a lui Constantin Brâncuși. În 1925, revista „Rampa” publica o convorbire cu „pictorul și arhitectul Marcel Iancu”. Gruparea a continuat să expună în anii ’30; la expoziția din sala Mozart din martie 1935, F. Aderca nota prezența lui Iancu alături de M. H. Maxy, Milița Pătrașcu și Henri Daniel. Textele despre arhitectură Sunt cunoscute circa 37 de texte ale lui Marcel Iancu consacrate arhitecturii moderne, publicate între 1924 și 1935. Cele mai multe au apărut în „Contimporanul”, doar în 1925 fiind tipărite douăsprezece. Revista a dedicat două numere duble acestui domeniu: „Arhitectura modernă” (nr. 53–54, februarie 1925) și „Interiorul nou” (nr. 57–58, aprilie 1925). Iancu a mai publicat în „Mișcarea literară” a lui Liviu Rebreanu, în „Arta și Orașul” (printre ai cărei fondatori s-a aflat), în „Facla”, în „Adevărul literar și artistic” și în revista „Orașul”, condusă la mijlocul anilor ’30 de Cicerone Theodorescu. Primul său articol de arhitectură, „Stil nou: Arhitectura” (1924), respingea mașina ca sursă de inspirație pentru arhitect. Au urmat „Arhitectura nouă”, „Originile mișcării moderne”, „Arhitectura de planșetă”, „Urbanism”, „Înălțimi, alinieri și urbanism” (1925), „Bucureștii accidentelor” (1926) și „Urbanism nu romantism” (1934). În textul despre „accidente”, Iancu numea arhitectura capitalei „o arhitectură de accidente”: regulamentele fără răspundere, raportul dintre Piața Lahovari și Academia de Comerț, gara de Nord reconstruită și amestecul de stiluri de pe Calea Victoriei. Într-un text din 1930 afirma că „estetica este plaga arhitecturii” și că „luxul nostru nu mai sunt lampadare și brocate [...], luxul nostru e lumina și aerul casei, puritatea liniei și aspectul sănătos al formei simple”. Urbanismul: „Către o arhitectură a Bucureștilor” La mijlocul anilor ’30, preocupările lui Marcel Iancu s-au mutat spre urbanism. În 1935 a publicat, împreună cu Horia Creangă și Octav Doicescu, broșura „Către o arhitectură a Bucureștilor”, editată de „Tribuna Edilitară”, care cuprindea textul său „Utopia Bucureștilor”. În același an, la un simpozion despre viitorul capitalei, a propus oprirea parcelării terenurilor libere, „pentru a nu se mai îmbâcsi aspectul urban cu o serie de construcții mici și meschine”, și ridicarea, în locul lor, a unor clădiri mari, cu sute de apartamente, înconjurate de grădini publice. Propunerea a fost discutată de Petru Comarnescu în revista „Vremea” (martie 1935), în articolul „O controversă urbanistică. Arhitectură modernă fără specific național?”. În 1936, în articolul „Dezvoltarea urbană a Bucureștilor”, publicat în „Tribuna Edilitară”, Iancu constata că centrul comercial crește în înălțime, că vechile case fără confort sunt înlocuite de „blockhausuri” și că ultimele curți și grădini dispar. Cerea o „osatură” geometrică pentru dezvoltarea orașului, fixată cât timp mai era posibil. Tot în 1936, regizorul Aurel Maican declara presei din Chișinău că fusese invitat, împreună cu arhitectul Marcel Iancu, „un specialist” în clădiri de teatru, să întocmească un studiu pentru transformarea clădirii degradate a vechiului Teatru Național din Chișinău într-o sală modernă de teatru municipal. Scenografie, interioare de teatru și grafică Marcel Iancu a lucrat și pentru teatru. În 1937, Teatrul Liber a fost amenajat în fosta sală Majestic, „complet transformată după schițele arhitectului Marcel Iancu”. Vechiul vestibul a fost înlocuit cu un foaier spațios, cu bufet-bar și garderobe, sala a fost zugrăvită în gri, cu panouri decorative de Milița Pătrașcu, cortina a fost făcută portocalie, iar fotoliile au fost tapisate în culoarea bronzului. Teatrul a fost inaugurat la 15 decembrie 1937 cu piesa „Colonialele” de André Birabeau. Cronica dramatică a revistei „Control” nota că Marcel Iancu, „pictorul arhitect”, a reușit să dea Capitalei „un minunat teatru intim”. În paralel, Iancu a continuat să publice desene în presă. În 1940, în seria „Album contimporan”, apărea portretul lui Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) „văzut de Marcel Iancu”, iar în 1945, după plecarea lui din țară, presa bucureșteană îi publica desenul „Cerșetori”. Și-a expus pictura anual la București până în iarna anului 1936, iar ultima sa expoziție din România a avut loc în 1939, împreună cu Milița Pătrașcu, în galeria de la parterul imobilului Naum Ghica. Biroul de Studii Moderne: primele clădiri și vilele (1922–1931) Biroul fraților Iancu După întoarcerea în țară, Marcel și Iuliu Iancu au deschis „Biroul de Studii Moderne”, care a proiectat, până în 1938, peste 40 de clădiri, în majoritate locuințe. Cei doi frați semnau proiectele împreună și au fost, în unele cazuri, și antreprenorii lucrărilor. Până în 1934, când Marcel Iancu a obținut dreptul de semnătură, cererile de autorizație au fost semnate de arhitectul Constantin Simionescu. O declarație din ianuarie 1931 confirma că Iancu „a executat și condus”, între 1925 și 1929, mai multe imobile din București, între care cele ale proprietarilor Lambru, Pompilian (Strada Sfinții Apostoli nr. 72), Chapier și Wexler. Comanditarii au fost, în cea mai mare parte, rude, prieteni și apropiați: familia Iancu, avocatul Poldi Chapier, coleg din grupul „Simbolul”, poetul Jacques Costin, cumnatul arhitectului, pictorii Henri Daniel și Cornelia Babic-Daniel, sculptorița Milița Pătrașcu, farmaciștii Iluță și Chihăescu, bancherii Juster și Hassner. Lucrările se concentrează în două zone: cartierul evreiesc și negustoresc din jurul Străzilor Trinității, Negustori, Caimatei și Paleologu și cartierul de vile din nordul orașului, în jurul Șoselei Kiseleff și al Pieței Jianu. Primele case, încă tradiționale În iulie 1922, Herman Iancu a deschis o alee pe o parte a grădinii din spatele casei sale de pe Strada Trinității. Pe ea s-au construit aproximativ șapte corpuri de locuințe cuplate, cu parter și etaj, de factură tradițională și de un standard relativ modest. Sunt primele case din București care pot fi atribuite lui Marcel Iancu, deși proiectul este semnat împreună cu arhitectul I. Rosenthal. Aleea Iancului se numește astăzi Intrarea Maior Zenovie Avram (Sectorul 3). În 1923, Iuliu și Marcel Iancu au proiectat casa lui Bernard Salzmann de pe Strada Ienăchiță Văcărescu nr. 20 (fostă Strada Poetului, Sectorul 4), o locuință cu parter și etaj, cu fațada din cărămidă aparentă și ferestre în arc la etaj. Din aceeași etapă timpurie datează vila de pe Strada Fetițelor nr. 4 (Sectorul 3), construită în jurul anului 1923, o interpretare eclectică a unei compoziții clasice, identificată abia după centenarul din 1995, pe baza unei fotografii din arhiva familiei. Tot în registru tradițional este casa cuplată a Sidoniei Grun, de pe fosta Alee Cornelia nr. 30–32, astăzi Strada Cornelia (Sectorul 4), autorizată în noiembrie 1927 și construită în 1928. Primele clădiri moderniste (1926–1927) Prima clădire modernă a lui Marcel Iancu este imobilul Herman Iancu de pe Strada Trinității nr. 33 (astăzi Strada Dr. Maximilian Popper nr. 55), autorizat în ianuarie 1926 și publicat în „Contimporanul” nr. 69, din octombrie 1926. Imobilul are parter, trei etaje și un ultim nivel parțial, în care se afla atelierul de pictură al arhitectului, nemenționat în autorizație. Forma neobișnuită a fost dictată de alinierea impusă de primărie pentru o viitoare stradă și de lipirea de o construcție existentă. Marcel Iancu a locuit într-unul dintre apartamente până în 1931. Valoarea clădirii stă în fațadele tratate ca o compoziție sculpturală, motiv pentru care este considerată adesea prima clădire modernistă din București. În același an, 1926, Iancu a realizat pavilionul firmei de ciocolată Suchard la Târgul Moșilor, o construcție temporară, probabil din lemn, apropiată de studiile volumetrice ale grupului olandez De Stijl, cunoscută dintr-o singură fotografie de epocă. Tot atunci a construit, pentru pictorii Henri Daniel și Cornelia Babic-Daniel, colaboratori ai „Contimporanului”, casa de pe fosta Stradă Ceres nr. 9, astăzi demolată. Era o casă modestă, pe o parcelă dificilă, cu parter, etaj și mansardă, la care arhitectul a folosit mari suprafețe colorate și profile liniare, iar mobilierul atelierului trimitea la Gerrit Rietveld. Vila Jean Fuchs, de pe Strada Negustori (nr. 33 în documentele epocii), Sectorul 2, a fost autorizată în iulie 1927 și extinsă în august 1929. Proprietarul, un comerciant bogat de vinuri, i-a cerut arhitectului o casă modernă. Vila a deschis seria „cutiilor albe” de inspirație Bauhaus din opera lui Iancu și a introdus două elemente noi: elementul vertical în consolă, din care pornesc parapetele pline ale balcoanelor, devenit apoi caracteristic arhitectului, și terasa amenajată la ultimul nivel. Atât Iancu, cât și istoriografia ulterioară au considerat vila Fuchs „prima vilă modernă” din România. A fost publicată în „Tiparnița literară” (ianuarie 1929) și în „Realitatea Ilustrată” (ianuarie 1930). Sursele atribuie titlul de primă clădire modernistă a Bucureștiului fie imobilului Herman Iancu (1926), fie vilei Fuchs (1927). Diferența ține de program: primul este un imobil de apartamente, a doua o locuință unifamilială. Pentru vila Fuchs, documentele interbelice indică numărul 33 al Străzii Negustori, iar sursele actuale numărul 27, diferență datorată, cel mai probabil, renumerotării străzii. Vilele din nordul orașului (1928–1931) Vila Maria Lambru, de pe Strada Popa Savu nr. 3A (Sectorul 1), autorizată în iulie 1928 și construită în 1929, este prima vilă a lui Iancu în noul cartier rezidențial din nordul orașului. Are parter și etaj și o distribuție interioară rațională, economică. Casa Poldi Chapier, de pe Intrarea General Ipătescu nr. 4, autorizată în august 1929 și publicată în „Contimporanul” în 1930, era o locuință luxoasă pe o parcelă adâncă și îngustă, cu parter (garaj și servicii) și trei etaje. Arhitectul a urmărit o continuitate a spațiului, cu zone funcționale separate prin mici diferențe de nivel și panouri glisante. Vila Bordeeanu, de pe Strada Labirint nr. 118 (Sectorul 3), astăzi demolată, se distingea prin fațada spre stradă complet plană. Vila Florica Chihăescu, de pe Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 49, construită pentru o familie de farmaciști, este singurul proiect al lui Iancu pe plan central: o simetrie pe două axe în jurul unui hol cu dublă înălțime, reflectată în fațada principală, cu fereastră în bandă pe toată lungimea și cu o statuie de Milița Pătrașcu. A fost publicată în „Contimporanul” (ianuarie 1931) și în revista franceză „L’Architecture d’aujourd’hui” (nr. 5/1934). În 1931, Iancu a construit pentru ruda sa, farmacistul Paul Iluță, o vilă luxoasă pe Strada Olari nr. 23 (Sectorul 2), cu parter și două etaje, la care în 1935 a adăugat în spate o clădire-laborator pentru produse farmaceutice. Tot în 1931 au fost construite două vile considerate printre cele mai reușite ale arhitectului. Vila Paul Wexler, de pe Strada Grigore Mora nr. 36 (Sectorul 1), autorizată în iunie 1931, este un volum aproape cubic, cu spațiile de zi comunicante, cu gol peste o parte a holului și cu o mare terasă-grădină la ultimul nivel, unde se afla un atelier de artist sub o copertină de colț. A fost publicată în „Contimporanul” nr. 102 și în volumul lui Alberto Sartoris „Gli elementi dell’architettura razionale” (Milano, 1932). Vila bancherului Jean Juster, de pe Strada Silvestru nr. 75 (Sectorul 2), aflată peste drum de casa parohială a Bisericii Silvestru, este prima în care Iancu exprimă scara principală în fațadă, printr-un volum cilindric. Interiorul avea vitralii cubiste, mobilier și lămpi proiectate de arhitect, iar pe terasă se afla un solar a cărui copertină a fost demolată după cutremurul din 1977. Ștrandul F.S.S.R. de pe Șoseaua Kiseleff (1929) Ștrandul Federației Societăților Sportive din România (F.S.S.R.), situat lângă Arcul de Triumf, la limita de vest a cartierului de vile din nord, a fost autorizat în mai 1929 și deschis la 6 iulie 1929. Pavilioanele și instalațiile, „clădite după un sistem american”, au fost ridicate în aproximativ patru săptămâni. Presa anunța un bazin de înot de 5.000 mp, o plajă de 60.000 mp acoperită cu nisip de mare și 2.000 de cabine pentru 5.000 de persoane, precum și restaurant, farmacie, frizerie, serviciu medical de hidroterapie, terenuri de tenis și de atletism și parcare. A fost cel mai mare ștrand din București la acea dată. Ansamblul a fost conceput ca o compoziție axială, o succesiune de spații separate prin corpuri de clădiri și amenajări peisagere. Clădirile au un limbaj simplu, cu referințe Art Deco, desfășurate pe orizontală, cu accente verticale la pavilioanele de poartă. Cele mai moderne sunt pavilioanele de vestiare, cu fațade ritmate de liniile albe ale stâlpilor și planșeelor. Ministrul Virgil Madgearu a participat la inaugurare, iar scriitorul F. Aderca scria că „de la ceea ce s-a construit la Șosea ne putem închipui înfățișarea de mâine a Bucureștilor, dacă arhitecți ca d. Marcel Iancu, autorul artistic, vor fi lăsați să lucreze”. Ștrandul a funcționat ulterior sub numele de Ștrandul Tineretului; pe amplasament se află astăzi Complexul Sportiv Național Tineretului. Familia și proprietățile la sfârșitul anilor ’20 În 1929, Marcel Iancu figura printre fondatorii societății anonime „Muntenia”, cu domiciliul pe Strada Trinității nr. 31, în timp ce Iuliu Iancu locuia pe Strada General Lahovari nr. 81 bis. În octombrie 1930, Amélie Micheline Iancu, născută Ackerman, domiciliată pe Calea Dorobanților nr. 78, a intentat divorț. Din căsătorie rezultase o fiică, Josine, în vârstă de patru ani. Extrasul de divorț publicat în presă enumera proprietățile deținute de Marcel Iancu la acea dată: jumătate din imobilul de pe Strada Trinității nr. 33 din București (imobilul Herman Iancu), jumătate dintr-un imobil din Brașov, de pe Strada Livada Poștei nr. 15E, jumătate dintr-un teren din Predeal, de pe dealul Cioplea, și un sfert din imobilul de pe Strada Sfinții Apostoli nr. 72 din București. Ulterior, Marcel Iancu s-a recăsătorit cu Clara Costin, sora poetului Jacques Costin. Arhitectul a avut două fiice, Josine și Dadi. Din 1931, familia s-a mutat în imobilul de pe Strada Caimatei nr. 20, construit de arhitect pe numele soției. Imobilele de raport, sanatoriul și ultimele lucrări (1931–1938) Imobilele familiei de pe Străzile Caimatei și Paleologu Imobilul Clara Iancu, de pe Strada Caimatei nr. 20 (Sectorul 2), a fost autorizat în mai 1931 și publicat în „Contimporanul” nr. 102 (1932). A fost finanțat de arhitect și construit pe numele soției sale. Are parter ușor îngropat, cu garaje și servicii, și patru etaje, cu câte un apartament pe nivel. Familia a locuit aici din 1931, iar la ultimul nivel s-a aflat, cel mai probabil, sediul Biroului de Studii Moderne. Pe Strada Paleologu (Sectoarele 2 și 3), Iancu a construit două imobile alăturate. Imobilul Jacques Costin, de la nr. 5, autorizat în februarie 1933, are parter și trei etaje, pe o parcelă îngustă și adâncă. Arhitectul a locuit cu familia în apartamentul de la etajul 1, cu pereți acoperiți de fresce și mobilier încastrat proiectat de el, iar la parter și-a avut atelierul. Imobilul Clara Iancu de la nr. 5 bis, autorizat în iulie 1933, este un imobil de raport cu câte două apartamente modeste pe etaj și ultimul nivel retras. Iancu i-a dat o fațadă autonomă, cu elementul vertical în consolă din care pornesc parapetele balcoanelor. La această adresă funcționa, în 1935, biroul arhitectului. Imobilul Solly Gold și sediul societății Bazaltin Imobilul Solly Gold, de pe Bulevardul Hristo Botev nr. 34 (Sectorul 3), autorizat în martie 1934, este un mic imobil de raport foarte luxos, cu patru apartamente de mărimi diferite, pe o parcelă de colț în formă de pentagon neregulat. Apartamentul de la etajul 2 are camera de zi cu supantă, singurul caz de acest fel din opera lui Iancu. Fațada spre intersecție se desface într-o articulare de volume inegale, cu o terasă adâncită peste etajul 2, iar la intrare se află un basorelief de Milița Pătrașcu. Clădirea este considerată una dintre cele mai valoroase lucrări ale arhitectului și este monument istoric. Sediul societății Bazaltin, firmă de construcții de poduri și pavaje, este unul dintre puținele proiecte ale lui Iancu care depășesc programul rezidențial, deși cuprinde în cea mai mare parte apartamente. Clădirea ocupă două parcele de la marginea Pieței Jianu, astăzi Piața Charles de Gaulle, unde regulamentul permitea doar vile de cel mult 14 m înălțime. După un schimb de memorii cu Comisiunea Specială pentru Aplicarea Regulamentului de Construcții și Alinieri, primăria a aprobat un imobil cu șase etaje, ultimele trei retrase. Argumentul a fost că piața, cu o rază de 120 m, cerea un front mai înalt la intrarea în parc. Clădirea, astăzi destul de modificată, datează din 1935. Imobilele de raport din 1935 Imobilul Frida Cohen, cunoscut și ca Casa Stelea, de pe Strada Stelea Spătarul nr. 17 (Sectorul 3), autorizat în mai 1935, este cea mai înaltă clădire a lui Marcel Iancu: parter și șapte etaje, ultimele două retrase. Este format din două tronsoane cu scări principale proprii, cu un singur acces și o singură scară de serviciu, și cuprinde pe fiecare etaj câte două apartamente și o garsonieră pe tronson. În 1935, un anunț din presă oferea „apartamente și garsoniere convenabile în Casa Stelea (str. Stelea 17, la piațetă)”, cu informații la șantier și la arhitect, pe Strada Paleologu nr. 5 bis. În același an au fost autorizate alte câteva imobile de raport. Imobilul Alexandrescu, de pe Strada Traian nr. 179, autorizat în mai 1935, cu câte un apartament luxos pe nivel, a fost obținut probabil prin Mircea Eliade, fratele doamnei Alexandrescu. Imobilul Poldi Chapier, de pe Strada Dimitrie Onciul nr. 16A (Sectorul 2), autorizat în iulie 1935, are parter și patru etaje. Imobilul Eugen Carniol, de pe fosta Stradă Dăniceni nr. 10, denumită ulterior Aviator Ștefan Protopopescu, autorizat în iulie 1935, are câte un apartament spațios pe etaj. Imobilul de pe Strada Ștefan Luchian nr. 3 (Sectorul 2), al cărui proprietar nu apare în arhive, atribuit în unele surse familiilor Iancu și Fröhlich, datat probabil 1935, are parter și cinci etaje, ultimul retras, și un basorelief de Milița Pătrașcu la intrare. Cercetări recente în arhiva Primăriei Municipiului București au identificat o lucrare necunoscută până acum: locuința proiectată pentru Marcel Juster pe Strada Dr. Mihail Mirinescu nr. 5, în Cotroceni (Sectorul 5), în fosta parcelare Principesa Elena. Cererea de autorizare datează din 1 aprilie 1935, iar dosarul conține două variante succesive, ambele moderne, ultima stând la baza execuției. Sanatoriul Bucegi de la Predeal (1934) Institutul de Climatoterapie „Bucegi”, din Valea Râșnoavei, lângă Predeal, la 1.067 m altitudine, a fost autorizat în iunie 1931 și construit în 1934 pentru doctorii Liviu Câmpeanu, M. Popper și Horia Teodoreanu. Este unul dintre primele sanatorii private din România pentru bolile pulmonare și singura lucrare publică importantă a lui Iancu din afara Capitalei. Clădirea, cu parter și trei etaje și 46 de paturi, este o lamă lungă și îngustă, cu camerele de un pat orientate spre sud, cu terase și solar comun. La parter se aflau spațiile de tratament și un salon cu cabină de proiecție, sală de muzică, fumoar și sufragerie. În 1935, „Realitatea Ilustrată” îi dedica un reportaj („Un sanatoriu în munți”), în care îl numea pe Marcel Iancu „un arhitect de mare inspirație” și descria clădirea „de un alb imaculat”. Sanatoriul a fost publicat și de Alberto Sartoris în „Gli elementi dell’architettura funzionale” (Milano, 1941) și este, datorită presei vremii, poate cea mai cunoscută clădire a arhitectului. Ultimele vile și ultimele imobile (1936–1938) Vila Florica Reich, de pe Strada Grigore Mora nr. 39 (Sectorul 1), autorizată în 1936 pentru familia blănarului Reich, are parterul tratat ca un spațiu deschis, împărțit prin parapete și mici diferențe de nivel. Interiorul a fost proiectat în detaliu de arhitect, iar scara era luminată printr-un vitraliu alb mare, reprezentând zodiacul. Este singura casă la care s-au putut reconstitui schemele de culoare propuse de Iancu. Vila Hermina Hassner, de pe Strada Barbu Iscovescu (în epocă, Pictor Iscovescu) nr. 32 (Sectorul 1), autorizată în martie 1937 pentru familia unui bancher, ocupă 260 mp la sol pe două parcele și combină un exterior ortogonal cu un interior cu forme curbe. Casa-atelier a sculptoriței Milița Pătrașcu, de pe Strada Ion Negulici (în epocă, Pictor Negulici) nr. 19 (Sectorul 1), autorizată în iulie 1937, este ultima vilă construită de Iancu în București. Cuprinde un apartament cu atelier de sculptură pe două niveluri, cu supantă (dormitorul artistei), și un apartament pentru socrii ei. În 1970, „România literară” scria că „casa artistei este ea însăși o lucrare de artă”, prin care au trecut Constantin Brâncuși, Filippo Tommaso Marinetti, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Cella Delavrancea și Tudor Vianu. În 1937 datează și vila Rose Marinescu din Parcul Delavrancea, singurul proiect în stil românesc impus de regulamentul zonei, cu o atribuire considerată neobișnuită pentru opera arhitectului. Anul 1937 a fost unul dintre cei mai productivi din cariera lui Iancu. Imobilul David Haimovici și Sigmund Vătărescu, de pe Strada Olteni nr. 12 (Sectorul 3), autorizat în aprilie 1937, are o parcelă neregulată la colț și un bovindou semicilindric la intrare. Imobilul Vasile Moga, de pe Strada Armenească nr. 14A (Sectorul 2), autorizat în iulie 1937, cu garsoniere și apartamente mici fără bucătărie, are o fațadă perfect simetrică, rară la Iancu. Tot în 1937, moștenitorii lui Herman Iancu au început construcția parcelării Trinității, cerută de acesta în 1933: din cele 22 de loturi cu locuințe cuplate, 13 au fost proiectate de Marcel și Iuliu Iancu, care au fost și antreprenorii lucrării. Parcela se află pe actualele Intrarea Maior Zenovie Avram și Strada Maior Ion G. Răcoțeanu (fostă Aleea Iancu din Strada Trinității). Ultima clădire proiectată de Marcel Iancu în România este imobilul Naum Ghica, de pe Strada Nicolae Golescu nr. 5 (Sectorul 1), autorizat în iulie și septembrie 1938. Are parter și șapte etaje, ultimul retras, cu câte șase garsoniere fără bucătărie pe etaj, iar la parter două magazine și o galerie de artă de circa 80 mp. Din cele două variante de proiect, arhitectul a renunțat la simetria primei, plasând asimetric registrul de balcoane. Antisemitismul și plecarea din România (1936–1941) Schimbarea climatului În textul autobiografic din 1980, Marcel Iancu nota că, după întoarcerea în țară, a lucrat, a expus și a construit fără să fie jignit pentru originea sa, dar că „brusc, prin anii 1930–1931, odată cu apariția lui Hitler, au început să se transforme și oamenii, și moravurile”. Momentul de ruptură a fost, potrivit aceluiași text, expoziția lui din iarna anului 1936, unde vechiul său coleg de școală și colaborator la „Contimporanul”, poetul Ion Barbu, l-a felicitat cu remarca: „Vai, ce păcat că ești jidan!”. Iancu a rupt de atunci orice legătură cu el. Iancu povestea că la ferma din Budeni, construită împreună cu Jacques Costin, a găsit un grup de tineri sioniști care făceau pregătire militară sub conducerea lui Iacob Schieber, conducătorul organizației Betar din România, episod care l-a orientat spre emigrarea în Palestina. Primele legi rasiale, din 1938, au afectat activitatea arhitecților evrei: ca și alți colegi, Iancu a fost nevoit să ceară autorizații de construire pe numele unor arhitecți neevrei, ceea ce face dificilă identificarea lucrărilor lui din ultimii ani. În același an a făcut o primă călătorie în Palestina. În 1939, presa antisemită îl ținta direct: o caricatură intitulată „Artă nouă” era însoțită de textul „Iată cum d. Marcel Iancu, pictor evreu, înțelege să înfățișeze arta...”. Proprietăți vândute și „românizarea” Presa vremii a consemnat și soarta unora dintre bunurile arhitectului. La 18 septembrie 1940, Marcel Iancu a vândut cota sa parte din terenul și construcția imobilului de pe Strada Biserica Amzei nr. 27 (Sectorul 1), o garsonieră de la etajul IV, către Leontina Coculescu (în alte documente, Leontina Haberman). Comisiunea specială pentru combaterea camuflării bunurilor evreiești a constatat, în ședința din 9 iulie 1942, că vânzarea a fost reală. Decizia a fost publicată și în 1943, în lista hotărârilor de confirmare a unor astfel de tranzacții. Plecarea din februarie 1941 Plecarea definitivă a fost grăbită de rebeliunea legionară și de pogromul din București din 21–22 ianuarie 1941, printre ale cărui victime s-a aflat și Mișu Costin, fratele lui Jacques Costin și al soției arhitectului. În februarie 1941, „fără a anunța pe nimeni”, Iancu a părăsit țara împreună cu soția și cele două fiice, cu ajutorul unor prieteni englezi, și a debarcat la Tel Aviv. Fratele său, Iuliu, se stabilise acolo cu un an înainte. Marcel Iancu avea 46 de ani. În ultimele luni petrecute în București, Iancu s-a ocupat de reconstrucția interioară a Teatrului Barașeum, sala teatrului evreiesc din capitală. Inaugurarea a avut loc în februarie 1941, la 11 zile după plecarea sa din țară. Perioada israeliană și colonia Ein Hod (1941–1984) Arhitect în Palestina (1941–1948) Legătura lui Marcel Iancu cu Palestina avea antecedente în anii 1925–1926, când a realizat grafica, copertele și desenele revistei „Puntea de fildeș”, editată la București după înființarea Universității Ebraice din Ierusalim. În articolul „Reclădirea Palestinei” (1925), cerea ca orașele palestiniene să adopte un urbanism modern și o arhitectură rațională, fără „orientalism”, și propunea, împreună cu Iuliu, un model de vilă din beton armat pentru Palestina. La Tel Aviv, Iancu a lucrat mai întâi cu fratele său în biroul „Perlson & Iancu Bros, Constructors and Architects”, unde i se cunosc doar două case la Herzliya Pituah, dintre care s-a păstrat una. Spre deosebire de lucrările bucureștene, casa păstrată are pereți de piatră aparentă, fronton, mansardă sub acoperiș cu ardezie și un arc frânt. Între 1944 și 1946 a fost arhitect la secția de urbanism a municipalității Tel Aviv, apoi a colaborat timp de doi ani cu biroul Toledano & Rosso. Nu a participat la construcția „Orașului Alb”, ansamblul modernist din Tel Aviv înscris ulterior în patrimoniul mondial UNESCO. Planificare și protejarea patrimoniului După proclamarea statului Israel, la 14 mai 1948, Iancu a lucrat până în 1953 în Departamentul de Cercetare din Divizia de Planificare a Cabinetului Primului-Ministru, cu responsabilitatea planificării parcurilor naționale. Activitatea l-a pus în contact cu arhitectura tradițională a țării și l-a determinat să susțină conservarea ei, în opoziție cu tendința generală de demolare a localităților abandonate după războiul din 1948. În decembrie 1950, la o ședință a Consiliului pentru Păstrarea Clădirilor Istorice din vechiul Jaffa, afirma: „Orașul modern Tel Aviv nu este o vedere plăcută, ci dimpotrivă. Și dacă există un loc încântător – de ce să-l stricăm?”. În 1951, împreună cu un urbanist și un arheolog, Iancu a obținut salvarea de la demolare a orașului vechi Jaffa, unde propusese pentru prima dată o colonie de artiști. S-a alăturat apoi inițiativelor de protejare a vestigiilor din orașele Acra, Ramla și Tiberiada. Colonia de artiști Ein Hod Satul arab Ein Hawd, situat pe versanții Muntelui Carmel, lângă Haifa, cu case de piatră organizate în jurul unor curți interioare, a fost abandonat de locuitori în 1948 și redenumit Ein Hod. Marcel Iancu l-a vizitat prima dată în 1949 și a obținut salvarea lui de la demolare. Colonia de artiști s-a format între 1949 și 1953 ca societate cooperativă, recunoscută oficial în 1953, an în care a sosit primul grup de rezidenți. Artiștii au refăcut casele cu materialele originale, transformându-le în ateliere și spații de expunere, și au amenajat spațiile publice cu mobilier urban realizat de ei înșiși. Iancu a explicat în 1982 că ideea satului de artiști venea din experiența Dada de la Zürich, unde văzuse „cum un grup de artiști lucrând împreună poate fi o reușită”. La 21 iunie 1983, în prezența președintelui Israelului, Haim Herzog, a fost inaugurat la Ein Hod Muzeul Janco-Dada, care cuprinde lucrări din perioada Zürich, din România (inclusiv machete ale clădirilor bucureștene) și din Israel și organizează anual circa 20 de expoziții temporare. Marcel Iancu și-a amenajat locuința și atelierul tot într-o fostă casă arabă din Ein Hod, unde a murit la 21 aprilie 1984. Pictorul și posteritatea În Israel, Iancu s-a consacrat mai ales picturii. A fost membru fondator al grupării „Noi Orizonturi” (1948), care a adoptat limbajul abstract, a avut peste 30 de expoziții personale în Israel, la New York, Milano, Paris, Zürich și Basel, a reprezentat Israelul la Bienala de la Veneția în 1952 și a fost comisarul israelian la Bienala de la São Paulo în 1957. A primit Premiul Dizengoff al orașului Tel Aviv (1951), Premiul Național Histadrut (1958) și Premiul Israel (1967). În România, opera lui de arhitect a fost reconstituită abia după 1990. Expoziția centenarului, organizată la Muzeul Național de Artă al României (1995–1996), și catalogul „Centenar Marcel Iancu 1895–1995” (Editura Simetria, 1996), bazat pe cercetările Ancăi Bocăneț (Iliescu), au prezentat pentru prima dată, în mare parte, clădirile sale bucureștene. Au urmat volumul „Marcel Iancu. Biroul de Studii Moderne” (Simetria, 2008), expoziția „Iancu Unleashed” de la Art Safari (2022) și dosarul tematic al revistei „Arhitectura” (nr. 5–6/2022). Mai multe clădiri ale lui Iancu din București sunt monumente istorice, iar unele imobile de raport (Frida Cohen, Naum Ghica, Iancu și Fröhlich de pe Strada Ștefan Luchian) sunt încadrate în clasa I de risc seismic. Lista lucrărilor (selecție) - 1922 – Aleea Iancu (azi Intrarea Maior Zenovie Avram), locuințe cuplate, proiect cu arh. I. Rosenthal, Sectorul 3 - 1923 – Casa Bernard Salzmann, Strada Ienăchiță Văcărescu nr. 20, Sectorul 4 (Iuliu și Marcel Iancu) - cca. 1923 – Vilă, Strada Fetițelor nr. 4, Sectorul 3 - 1923–1925 – Interioarele sediului revistei „Contimporanul” - 1926 – Imobilul Herman Iancu, Strada Trinității nr. 33 (azi Strada Dr. Maximilian Popper nr. 55), Sectorul 3 - 1926 – Pavilionul Suchard, Târgul Moșilor (construcție temporară) - 1926 – Casa Henri Daniel, Strada Ceres nr. 9 (demolată) - 1927–1929 – Vila Jean Fuchs, Strada Negustori, Sectorul 2 - 1927–1928 – Casa Sidonie Grun, Aleea (azi Strada) Cornelia nr. 30–32, Sectorul 4 - 1928–1929 – Vila Maria Lambru, Strada Popa Savu nr. 3A, Sectorul 1 - 1929 – Ștrandul F.S.S.R., Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff, Sectorul 1 - 1929 – Casa Poldi Chapier, Intrarea General Ipătescu nr. 4 - 1930 – Vila Bordeeanu, Strada Labirint nr. 118, Sectorul 3 (demolată) - 1930 – Vila Florica Chihăescu, Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 49, Sectorul 1 - 1931 – Imobilul Clara Iancu, Strada Caimatei nr. 20, Sectorul 2 - 1931 – Vila Paul Iluță, Strada Olari nr. 23, Sectorul 2 (laborator adăugat în 1935) - 1931 – Vila Paul Wexler, Strada Grigore Mora nr. 36, Sectorul 1 - 1931 – Vila Jean Juster, Strada Silvestru nr. 75, Sectorul 2 - 1931–1934 – Institutul de Climatoterapie „Bucegi”, Valea Râșnoavei, Predeal - 1933 – Imobilul Jacques Costin, Strada Paleologu nr. 5, Sectorul 2 - 1933 – Imobilul Clara Iancu, Strada Paleologu nr. 5 bis, Sectorul 2 - 1934 – Imobilul Solly Gold, Bulevardul Hristo Botev nr. 34, Sectorul 3 - 1935 – Imobilul Frida Cohen (Casa Stelea), Strada Stelea Spătarul nr. 17, Sectorul 3 - 1935 – Imobilul Alexandrescu, Strada Traian nr. 179 - 1935 – Imobilul Poldi Chapier, Strada Dimitrie Onciul nr. 16A, Sectorul 2 - 1935 – Sediul societății Bazaltin, Piața Jianu (azi Piața Charles de Gaulle), Sectorul 1 - 1935 – Imobilul Eugen Carniol, fosta Stradă Dăniceni nr. 10, Sectorul 1 - 1935 – Imobilul de pe Strada Ștefan Luchian nr. 3, Sectorul 2 - 1935 – Casa Marcel Juster, Strada Dr. Mihail Mirinescu nr. 5, Sectorul 5 - 1936 – Vila Florica Reich, Strada Grigore Mora nr. 39, Sectorul 1 - 1937 – Vila Hermina Hassner, Strada Barbu Iscovescu nr. 32, Sectorul 1 - 1937 – Vila Rose Marinescu, Parcul Delavrancea, Sectorul 1 - 1937 – Imobilul David Haimovici și Sigmund Vătărescu, Strada Olteni nr. 12, Sectorul 3 - 1937 – Imobilul Vasile Moga, Strada Armenească nr. 14A, Sectorul 2 - 1937 – Casa-atelier Milița Pătrașcu, Strada Ion Negulici nr. 19, Sectorul 1 - 1937 – Parcelarea Trinității (13 locuințe cuplate), Intrarea Maior Zenovie Avram și Strada Maior Ion G. Răcoțeanu, Sectorul 3 - 1937 – Amenajarea Teatrului Liber în fosta sală Majestic - 1938 – Imobilul Naum Ghica, Strada Nicolae Golescu nr. 5, Sectorul 1 - 1940–1941 – Reconstrucția interioară a Teatrului Barașeum - anii 1940 – Două case la Herzliya Pituah, Israel (una păstrată) - 1949–1953 – Colonia de artiști Ein Hod, Israel * Arhitectul Marcel Iancu (Janco) - REZUMAT Marcel Hermann Iancu (cunoscut internațional ca Marcel Janco) a fost arhitect, urbanist, pictor, grafician și teoretician al artei, una dintre figurile centrale ale modernismului românesc interbelic și cofondator al mișcării Dada la Zürich. S-a născut la 24 mai 1895 la București și a murit în 1984, în colonia de artiști Ein Hod, Israel. Activitatea lui se împarte în trei perioade majore: anii dadaiști și studenția la Zürich, perioada românească interbelică – când devine principalul promotor al arhitecturii moderniste în București – și perioada israeliană, legată de urbanismul din Tel Aviv și de fondarea satului de artiști Ein Hod. Marcel Iancu s-a născut într-o familie evreiască din București, într-un mediu intelectual și burghez care îi facilitează contactul precoce cu arta și cultura europeană. A urmat Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde îi are colegi pe Ion Vinea și pe Samuel Rosenstock (viitorul Tristan Tzara); împreună editează revista „Simbolul”, la care Iancu realizează desene și ilustrații. Între 1910 și 1914 este elev al pictorului și desenatorului expresionist Iosif Iser, ceea ce îi consolidează interesul pentru expresionism și pentru avangardă. În 1914 pleacă la Zürich, unde urmează inițial cursuri de matematică și chimie la Universitatea din Zürich, după care este admis la Școala Politehnică Federală (ETH Zürich), la cursul de arhitectură. Absolvă în 1919 cu titlul de „Ingenieur”, specializat în arhitectură. În istoria arhitecturii românești, Marcel Iancu este considerat „autorul moral al modernismului în România”, arhitectul care introduce consecvent principiile Mișcării Moderne în locuirea bucureșteană și care le susține teoretic printr-un discurs coerent, publicistic și programatic. Clădirile lui din București – vile și imobile de raport – sunt astăzi repere pentru studiile de istorie urbană, trasee culturale și ghiduri de arhitectură. Mai multe trasee pietonale și studii de caz (CityHunt, Via București, e-cart, 112patrimoniu, Muzeul Municipiului București) folosesc clădirile lui ca exemple pentru modernismul interbelic și pentru transformarea orașului în prima jumătate a secolului XX. Activitate profesională și contexte artistice În perioada Primului Război Mondial, la Zürich, Iancu se alătură grupului de artiști și scriitori care fondează mișcarea Dada, în jurul Cabaretului Voltaire: Hugo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Tristan Tzara, Richard Huelsenbeck și alții. Participă la spectacole, expoziții și la editarea revistelor dadaiste, realizând măști, colaje și ilustrații. După 1920 lucrează pentru scurt timp într-un birou de arhitectură francez („Janco & Déquiré – Reconstruction, dommages de guerre, arpentages, lotissements”), apoi revine definitiv în România la începutul anilor ’20, deschizând un Birou de Studii Moderne împreună cu fratele său Iuliu (Jules) Iancu. În 1922 devine principal animator al revistei de avangardă „Contimporanul”, pe care o susține financiar și unde publică o serie de texte teoretice despre arhitectura nouă, urbanism, cinematograf, interior și modernitate. În anii ’30 este implicat și în revista „Arta și Orașul”, contribuind la definirea unui discurs urbanistic modern pentru București. În 1935 publică, împreună cu Horia Creangă și Octav Doicescu, broșura „Către o arhitectură a Bucureștilor”, un manifest urbanistic care propune reorganizarea modernă a capitalei; în acest volum apare celebrul text „Utopia Bucureștilor”, în care formulează o viziune radical modernistă asupra orașului. După intensificarea legislației antisemite și după violențele din ianuarie 1941, Iancu părăsește România și se stabilește în Palestina (viitorul stat Israel). Lucrează în anii 1940–1950 ca arhitect și urbanist la Tel Aviv, la Ministerul Muncii și Construcțiilor, implicându-se în planuri de urbanism adaptate condițiilor climatice locale și în proiecte de parcuri și restaurări de centre istorice (Jaffa, Lod, Ramla). În 1953 fondează colonia de artiști Ein Hod, pe coasta Carmelului, care devine un important centru al artei israeliene. Primește Premiul Dizengoff pentru pictură (1945–1946), Premiul național Histadrut (1958) și Premiul Israel (Israel Independence Prize) pentru întreaga activitate artistică (1967). Stil arhitectural și poziționare în modernism Marcel Iancu este considerat unul dintre inițiatorii modernismului arhitectural în România, autor al primelor clădiri moderniste din București, datate la mijlocul anilor ’20. În arhitectură, operează cu volume geometrice simple, fațade netede, ferestre orizontale, colțuri rotunjite și elemente funcționaliste. Interioarele sunt gândite cu o atenție specială la circulații, luminozitate, relația dintre spațiile de zi și cele de noapte și integrarea mobilierului fix. Imobilele de raport pentru clienți burghezi (Solly Gold, Bazaltin, Poldi Chapier) devin modele pentru locuirea urbană modernă interbelică. Stilistic, Iancu îmbină influențe cubiste, constructiviste și Art Déco bine temperat, apropiindu-se de direcțiile moderate ale Mișcării Moderne promovate în Franța și în Europa Centrală. Literatura de specialitate îl plasează printre principalii arhitecți moderniști ai Bucureștiului, alături de Horia Creangă, Duiliu Marcu, Octav Doicescu și alți autori ai arhitecturii de beton armat din perioada interbelică. Formare și carieră academică / profesională Studii: - studii secundare la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București; - studii de arte plastice cu Iosif Iser (1910–1914); - cursuri universitare de matematică și chimie la Universitatea din Zürich (din 1914); - studii de arhitectură la ETH Zürich (Școala Politehnică Federală), absolvite în 1919, cu titlul de „Ingenieur” în arhitectură. Carieră: - membru fondator Dada la Zürich, participant la expoziții și spectacole în cadrul Cabaret Voltaire și al galeriilor dadaiste (1916–1919); - arhitect în biroul „Janco & Déquiré” în Franța (lucrări de reconstrucție, lotizări, arpentaje, cca. 1920–1921); - arhitect practician la București în anii 1920–1939, cu un portofoliu concentrat în principal pe clădiri rezidențiale urbane și câteva amenajări publice; - membru al Asociației pentru promovarea urbanismului, împreună cu Horia Creangă și Octav Doicescu (1934–1943); - arhitect urbanist la Secția de Urbanism a Municipiului Tel Aviv (1944–1946); - arhitect la Ministerul Muncii și Construcțiilor, Tel Aviv (1948–1953), implicat în planuri urbanistice și restaurări de centre istorice; - animator și lider al coloniei de artiști Ein Hod (din 1953 până la sfârșitul vieții). Viață personală și context familial Marcel Iancu provine dintr-o familie evreiască din București, familia Iancu, cu legături în mediul comercial și intelectual al capitalei. Fratele său Iuliu (Jules) Iancu devine la rândul lui arhitect, cei doi lucrând frecvent împreună în cadrul unui birou comun. Biografia de detaliu privind viața personală – căsătorii, copii, viața de familie – este tratată mai ales în catalogul „Centenar Marcel Iancu 1895–1995” și în studii dedicate, dar informațiile sunt fragmentare în sursele online. Se știe că o parte a familiilor apropiate (Iancu, Chapier, alți clienți) se concentrează în parcelările din zona evreiască a Bucureștiului, unde Iancu proiectează mai multe imobile de raport. Emigrarea din 1941 este legată direct de contextul antisemit din România (pogromul legionar, legislația rasială) și reprezintă un moment de ruptură biografică: Iancu încetează brusc activitatea de arhitect în București, își continuă cariera în Palestina și își reorientează discursul artistic către un regionalism adaptat contextului israelian. Activitate publicistică și teoretică în arhitectură Marcel Iancu are o activitate publicistică intensă, în special în anii ’20–’30, în revistele „Contimporanul”, „Mișcarea Literară”, „Arta și Orașul”, „Orașul”, „Realitatea ilustrată”. Printre textele importante se numără: - „Stil nou: Arhitectură” (Contimporanul, 1924); - „Arhitectura nouă”, „Originile mișcărei moderne”, „Arhitectura de planșetă”, „Arhitectura mânie” (Contimporanul, 1924–1925); - texte despre concursuri de arhitectură și urbanism în „Mișcarea Literară” (1925); - „Urbanism”, „Înălțimi, alinieri și urbanism” (Arta și Orașul, 1925); - „Bucureștii accidentelor” și „Cubism” (Contimporanul, 1926); - „Urbanism nu romantism” (revista Orașul, 1934); - „Un sanatoriu în Bucegi” (Realitatea ilustrată, 1934); - „Utopia Bucureștilor” în volumul „Către o arhitectură a Bucureștilor” (1935). Aceste texte definesc poziția lui Iancu față de modernism, oraș și rolul arhitectului, pledând pentru funcționalism, simplitate, densitate controlată și integrarea artei în arhitectură. Lista lucrărilor de arhitectură în București și în România (selecție) Datele de mai jos sunt sintetizate în principal din fișa Metacult, din traseul urban realizat de e-cart și din inventare de adrese istorice, coroborate cu documentații de specialitate. Vile și locuințe individuale în București - 1922 – locuințe familiale pe Aleea Iancu, grup de aproximativ 7 case pe Strada Trinității 79, București; parcelare de locuințe moderne timpurii pentru familia Iancu și apropiați. - 1927 – vila Henri Daniel, Strada Ceres 9, București (demolată); reședință modernistă timpurie într-o zonă de parcelare nouă. - 1928 – vila Fuchs (considerată prima vilă modernistă din București), Strada Negustori 33, cartierul evreiesc; volum alb, cubic, cu fațade simple și terase, casă pentru un negustor de vinuri. - 1928 – vila Lambru (Maria Lambru), Strada Popa Savu 3–5, București; locuință urbană modernă într-un țesut de vile de nord. - 1930 – vila Bordeeanu, Strada Labirint 118, București; casă de colț într-o zonă de densitate intermediară, cu volumetrie modernistă. - 1930 – vila Florica Chihăescu, Bulevardul Kiseleff 49, București; vilă urbană reprezentativă, în zona de nord, lângă bulevardul arborat. - 1931 – vila Paul Iluță, Strada Olari 23, București; casă urbană modernistă; în același imobil se vor adăuga ulterior laboratoarele medicale. - 1931 – vila Paul Wexler, Strada Grigore Mora 36, București; vilă de colț, frecvent citată ca exemplu de modernism bine temperat în literatura de specialitate. - 1931 – vila Jean Juster, Strada Silvestru 75, București; locuință modernistă în parcelarea Silvestru. - 1936 – vila Florica Reich, Strada Grigore Mora 39, București; reședință vecină cu vila Wexler, ilustrează adaptări ale unui vocabular modern comun. - 1937 – vila Hermine Hassner, Strada Pictor Iscovescu 32, București; vilă pe un lot îngust, cu volumetrie atent echilibrată. - 1937 – vila Milița Pătrașcu, Strada Pictor Negulici 19, București; casă-atelier pentru sculptorița Milița Pătrașcu, cu spații ample de lucru și lumină zenitală – una dintre casele moderniste cele mai cunoscute. - cca. anii ’20 – o casă pe Strada Fetițelor, București, identificată în cercetarea de istorie urbană ca aparținând perioadei timpurii de creație a arhitectului; volum simplu, cu detalii timpurii de modernism. Imobile de raport și blocuri de locuințe în București - 1926 – imobilul Herman Iancu, Strada Maximilian Popper 55, București; imobil de locuințe pentru familia sa, într-un cartier dens locuit de comunitatea evreiască. - 1929 – imobilul Poldi Chapier, Intrarea Ipătescu 4, București; bloc de locuințe cu apartamente de confort superior, aproape de centru. - 1931 – imobilul Clara Iancu, Strada Caimatei 20, București; imobil de raport cu apartamente moderne, parte a unei serii de investiții imobiliare ale familiei. - 1933 – imobilul Jacques Costin, Strada Paleologu 5, București; bloc de colț într-o zonă centrală, integrat în țesutul parcelărilor interbelice. - 1933 – imobilul Clara Iancu, Strada Paleologu 5 bis, București; extindere sau imobil separat, completând ansamblul de pe Paleologu. - 1934 – imobilul Solly Gold, Strada Hristo Botev 38, București; imobil de raport de lux, cu apartamente dispuse în jurul unei scări centrale, unul dintre ele având un gol pe două niveluri în zona de zi; clădire considerată „etalon” pentru modernismul interbelic. - 1935 – imobilul Frida Cohen, Strada Stelea Spătaru 17, București; bloc de locuințe cu fațadă modernistă, într-o zonă centrală a Bucureștiului vechi. - 1935 – imobilul Alexandrescu, Strada Traian 179, București; bloc de locuințe în zona de est, adaptat unui front de stradă tradițional. - 1935 – imobilul Poldi Chapier, Parcelarea Mateescu, Strada Popa Nan 58, București; imobil modernist, parte a unei parcelări noi, cu apartamente compacte. - 1935 – imobilul Bazaltin, Piața Aviatorilor 2 / Piața Charles de Gaulle 2, București; clădire de apartamente amplasată într-un nod urban important, cu colț rotunjit și terase; este frecvent citată ca reper al modernismului de nord al orașului. - 1935 – imobilul Eugen Carniol, Strada Dăniceni 10, București; bloc de locuințe cu fațadă simplă, amplasat într-un cartier de tranziție. - 1935 – imobilul Iancu și Fröhlich, Strada Pictor Ștefan Luchian 3, București; imobil de apartamente analizat în literatură ca exemplu de modernism cu sensibilitate contextuală, integrat atent în frontul străzii. - 1935–1937 – imobilul Poldi Chapier, Strada Onciu 16a, București; bloc de locuințe ridicat în mai multe etape, cu apartamente moderniste. - 1937 – imobilul cu apartamente David Hainovici și Sigmund Vătășescu, Strada Olteni 12, București; bloc de locuințe cu apartamente în regim mediu de înălțime, într-o zonă centrală densă. - 1937 – 13 locuințe în Parcelarea Trinității 25–29, București; ansamblu de locuințe moderne dispuse pe loturi mici, cu un limbaj unitar, parte a unei intervenții urbane coerente. - 1938 – imobilul Naum Ghica, Strada Nicolae Golescu 5, București; imobil modernist aproape de Piața Romană, considerat una dintre ultimele lucrări bucureștene majore ale lui Iancu. Clădiri publice, sanatorii și amenajări speciale - 1926 – pavilionul Suchard, Târgul Moșilor, București; pavilion expozițional pentru firma de ciocolată, volum efemer, demolat ulterior. - 1929 – Ștrandul FSSR (Ștrandul Kiseleff), Bulevardul Kiseleff, București; amenajare de loisir și sport pe axa nordică a orașului, cu bazine, terase și volume moderniste. - 1934 – sanatoriul Bucegi (în Munții Bucegi); sanatoriu montan, integrat în peisaj, prezentat și în presa ilustrată a vremii. - 1936 – sanatoriul Popper, Predeal; sanatoriu de munte, într-o zonă de altitudine, cu volumetrie orizontală și terase. - cca. anii ’30 – laboratoarele Paul Iluță, Strada Olari 23, București; extindere medicală legată de vila Iluță, exemplu de integrare a funcțiunii medicale în țesutul rezidențial. Lucrări de urbanism și restaurare în Israel (selecție) - planuri de urbanism și parcuri în cadrul Ministerului Muncii și Construcțiilor, Tel Aviv (anii 1948–1953), cu atenție la adaptarea la climat și la organizarea localităților noi; - proiecte de restaurare pentru centrele istorice din Jaffa, Lod și Ramla; - planificarea și dezvoltarea coloniei de artiști Ein Hod, ca sat de artiști și muzeu în aer liber. Lucrări publicate, cărți și contribuții teoretice importante (selecție) Texte semnate de Marcel Iancu: - serii de articole despre arhitectură modernă și urbanism în „Contimporanul”, „Mișcarea Literară”, „Arta și Orașul”, „Orașul”, „Realitatea ilustrată”; - „Utopia Bucureștilor” în volumul „Către o arhitectură a Bucureștilor” (1934/1935), text programatic despre modernizarea radicală a Bucureștiului; - numeroase eseuri de artă și arhitectură reproduse ulterior în catalogul „Centenar Marcel Iancu 1895–1995” și în studii de istoria arhitecturii. Volume la care este autor sau coautor: - „Către o arhitectură a Bucureștilor” – broșură-manifest semnată de Marcel Iancu, Horia Creangă și Octav Doicescu, publicată de ziarul „Tribuna Edilitară”, cu texte și desene de Iancu; - texte și desene în catalogul „Centenar Marcel Iancu 1895–1995. Marcel Iancu în România interbelică: arhitect, artist plastic, teoretician”, volum colectiv editat de Uniunea Arhitecților și Muzeul Național de Artă al României. Opere critice și monografii despre el: - capitole consistente dedicate lui Iancu în volumul „Romanian Modernism. The Architecture of Bucharest 1920–1940” de Luminița Machedon și Ernie Scoffham; - studii de Mihaela Criticos despre modernismul românesc bine temperat, cu referiri la imobilele Solly Gold, Wexler, Bazaltin etc.; - articolele „Avangardistul Marcel Iancu – arhitectul bine temperat” și „Fiecare își urmează călătoria…” în revista „Arhitectura”. Arhitectul Marcel Iancu (sinteză) Marcel Iancu se naște Ia 24 mai 1895 Ia București, iar Iuliu Iancu Ia 11 octombrie 1896. Tatăl, Herman, are o prosperă firmă de textile, dar mama, Rachela, o femeie cultă, este cea care se va ocupa de educația artistică a copiilor. Elev Ia gimnaziul Gh. Sinai și Ia liceul Gh. Lazăr, studiază pictura cu Iosif Iser și expune deja Ia Salonul Oficial. În 1914, după absolvirea liceului, Marcel și Iuliu Iancu pleacă Ia Zurich să își continue studiile în vederea unei cariere artistice. Marcel studiază arhitectura, iar în 1916 fondează împreună cu Hugo Ball, Tristan Tzara, Emmy Hennings și Hans Arp, mișcarea Dada, curent artistic protest împotriva valorilor culturale consacrate ale epocii, dar și împotriva ororilor din Primul Război Mondial. În 1917 participă Ia expoziții Dada în Elveția, alături de Arp, de Chirico, Klee, Luthy ș.a. După terminarea Primului Război Mondial, Marcel Iancu se stabilește în Franța, dorind să participe Ia reconstrucția clădirilor distruse de război. După câtiva ani de ședere în Franța, frații Iancu se întorc în România. Marcel Iancu se întoarce în iarna lui 1921-1922 însoțit de Micheline Ackermann, cu care se căsătorise în Franța, iar Iuliu se întoarce și el Ia București în 1922. Condițiile economice și sociale favorabile din România interbelică îi permit lui Marcel Iancu o activitate profesională intensă. Astfel, „Biroul de Studii Moderne", firma de arhitecturi condusă de cei doi frați, proiectează peste 40 de clădiri, în special locuințe. Pentru Marcel Iancu, această perioadă nu înseamnă doar o carieră de arhitect, ci și afirmarea ca plastician și activ promotor al curentelor noi în arte. În 1922 apare primul număr al revistei „Contimporanul", unde Iancu este director artistic, dar și finanțator. În 1938, biroul construiește ultimul proiect iar în 1941 Marcel Iancu emigrează în Palestina împreună cu Clara, cea de-a doua soție, și cele două fiice. Iuliu Iancu se stabilise acolo deja cu familia lui în 1939, dar în 1951 emigrează în Canada. În anii 1944-1946, Marcel Iancu lucrează Ia Departamentul de Urbanism al orașului Tel Aviv dar și ca angajat Ia Ministerul Muncii. Înființează Ia Ein-Hod, în anii 50, unde își avea reședința, o Colonie a Artiștilor, iar localitatea devine un centru cultural activ. Se stinge din viată în 1984, Ia vârsta de 89 de ani, la Tel Aviv. Astăzi, muzeul Janco-Dada, fondat în 1983 de un grup de prieteni ai arhitectului, are o colecție permanentă cu operele lui Marcel Iancu și cca 20 de expoziții temporare în fiecare an. Bibliografie (selecție) - *** Centenar Marcel Iancu 1895–1995. Marcel Iancu în România interbelică: arhitect, artist plastic, teoretician, Uniunea Arhitecților din România și Muzeul Național de Artă al României, Editura Simetria, 1996, București - Raya Zommer-Tal, Marcel Iancu – Genius Loci, în Marcel Iancu. Biroul de Studii Moderne, Editura Simetria, 2008, București - Revista Arhitectura, nr. 5–6/2022 (701–702), dosar tematic Marcel Iancu, cu texte de Marcel Iancu, Ana Maria Zahariade, Anca Sandu Tomaszewski, Nicolae Lascu ș.a., Uniunea Arhitecților din România, 2022, București - Marcel Iancu, Arta mea și sionismul, Shevet România, nr. 8–9, 1980, Tel Aviv - Luminița Machedon, Ernie Scoffham, Romanian Modernism. The Architecture of Bucharest 1920–1940, MIT Press, 1999, Cambridge (Massachusetts) - Mădălina Lascu, De la „Cabaret Voltaire” la Ein Hod. Circuit total, Caietele avangardei, nr. 6, 2015 - Irit Carmon Popper, Con gli occhi da architetto e l’anima da artista. Marcel Janco e la colonia di artisti Ein Hod, Lettera Ventidue, 2021, Siracusa - Presa vremii: Flacăra (1911), Danubiul (1924), Rampa (1925), Gândirea (1926), Îndreptarea (1930), Realitatea Ilustrată (1935), Vremea (1935), Tribuna Edilitară (1936), Gazeta Basarabiei (1936), Control (1937), Porunca Vremii (1941), România literară (1970), Minimum (1989), precum și alte extrase din presa anilor 1912–1945 - Marcel Iancu: a dance floor and a battlefield (Arhitectura) - An unknown building – 5 Mihai Mirinescu Street (Arhitectura) - Architecture projects (Arhitectura) - Marcel Iancu, un Bucureşti invizibil (Bucureștiul Cultural, 2008) - Marcel Janco (Wikipedia) - IANCU, Marcel – fișă de arhitect (Metacult – Enciclopedia Arhitecților din România) - O casă a Arhitectului Marcel Iancu pe strada Fetițelor din București (biblioreca-digitala.ro) - IANCU, Marcel – architecture (Metacult – proiecte și bibliografie) - Marcel Iancu – fișă de arhitect (Identitate-archi, OAR) - Marcel Iancu, figura marcantă a modernismului românesc (CityHunt) - Pe urmele lui Marcel Iancu prin cartierul evreiesc (Via București) - Imobilul Bazaltin – Marcel Iancu (1935) (Via București) - Jewish Pionieers of Modern Architecture in Romania (Andra Panait) - Prima vilă modernistă din București e „cutia albă” a unui negustor de vinuri (B365) - Traseu urban Marcel Iancu. Case și imobile construite între 1929–1938 (e-cart / Yumpu) - Romanian Modernism. The Architecture of Bucharest 1920–1940 (MIT Press) - Avangardistul Marcel Iancu – arhitectul bine temperat (revista „Arhitectura”) - Marcel Iancu – Fiecare își urmează călătoria… (revista „Arhitectura”) - Centenar Marcel Iancu 1895–1995 (catalog de expoziție) (Simetria) - Către o arhitectură a Bucureștilor – prezentare și comentarii (blog Octav Doicescu) ## Proiecte - [Blocul Alexandrescu](https://www.propertyindex.ro/residential/traian-179) - [Armenească 14A](https://www.propertyindex.ro/residential/armeneasca-14a) - [Vila Paul Iliuță](https://www.propertyindex.ro/residential/olari-23) - [Blocul Iancu și Fröhlich](https://www.propertyindex.ro/residential/stefan-luchian-3) - [Blocul Vasile Moga](https://www.propertyindex.ro/residential/armeneasca-14) - [Vila Florica Chihăescu (Chihăiescu)](https://www.propertyindex.ro/residential/vila-florica-chihaescu) - [Blocul Naum Ghica](https://www.propertyindex.ro/residential/nicolae-golescu-5) - [Vila Jean Fuchs](https://www.propertyindex.ro/residential/negustori-27) - [Vila Jean Juster](https://www.propertyindex.ro/residential/silvestru-75) - [Blocul Jacques Costin](https://www.propertyindex.ro/residential/paleologu-5) - [Blocul Poldi Chapier](https://www.propertyindex.ro/residential/dimitrie-onciul-16a) - [Blocul Poldi Chapier](https://www.propertyindex.ro/residential/intrarea-grigore-ipatescu-4) - [Blocul Poldi Chapier](https://www.propertyindex.ro/residential/popa-nan-58) - [Blocul Clara Iancu](https://www.propertyindex.ro/residential/caimatei-20) - [Villa Solly Gold](https://www.propertyindex.ro/residential/blocul-solly-gold-hristo-botev-34) - [Clădirea Bazaltin](https://www.propertyindex.ro/residential/piata-charles-de-gaulle-4-6) - [Casa Stelea / Blocul Frida Cohen](https://www.propertyindex.ro/residential/blocul-frida-cohen) - [Blocul Jacques Costin - Clara Iancu](https://www.propertyindex.ro/residential/paleologu-5a) - [Casa Bernard Salzmann](https://www.propertyindex.ro/residential/casa-bernard-salzmann) - [Ștrandul Kiseleff / Tineretului](https://www.propertyindex.ro/residential/complexul-sportiv-national-tineretului-strandul-kiseleff-1) Sursă: https://www.propertyindex.ro/specialisti/marcel-iancu