Inginerul George (Gogu) Constantinescu (1881–1965)
George (Gogu) Constantinescu (nume întâlnit și „Constantinesco”) s-a născut la 4 octombrie 1881, la Craiova, România, și a murit la 11 decembrie 1965, la Coniston (Cumbria), Regatul Unit, unde a fost și înmormântat. Ttatăl a fost profesor de matematică, el a avut preocupări pentru științe încă din școală. A fost căsătorit de două ori: cu Alexandra (Sandra) Cocorescu și apoi cu Eva Litton; a avut un fiu, Ian. Detaliile de cronologie și domiciliu (Richmond/Wembley/Weybridge, apoi Coniston) apar în biografii publice.
A fost inginer, inventator și om de știință, cunoscut pe două direcții mari: contribuțiile timpurii, decisive, la introducerea și fundamentarea teoretică a betonului armat în România (1904–1910), și dezvoltarea în Marea Britanie a teoriei sonicității (transmiterea energiei mecanice prin vibrații/unde), cu aplicații industriale și militare, inclusiv celebrul mecanism de sincronizare a mitralierei cu elicea avionului (Primul Război Mondial).
A absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele, în 1904, ca șef de promoție, cu o medie excepțională menționată explicit în presă. În acei ani, înainte ca betonul armat să fie predat sistematic, el și-a construit propriile metode de calcul și și-a prezentat la absolvire un proiect de pod din beton armat calculat după o metodă proprie. Un reper de imagine publică: în revista londoneză The Graphic (16 ianuarie 1926) apare într-o listă/„tablou” al marilor oameni de știință și inventatori ai perioadei 1900–1925, alături de nume canonice (Edison, Marconi etc.).
Primii ani de carieră în România (1904–1910) – betonul armat: teorie și șantier
În 1904 intră în Serviciul de Poduri și Șosele al Ministerului Lucrărilor Publice, lucrând în zona coordonată de Elie Radu, unde este descris ca „teoreticianul betonului armat”. Miza lui principală era să pună pe baze științifice un material încă „nou” pentru practica românească: problema aderenței și a transferului eforturilor între beton și oțel, plus metode de calcul. Tot în 1904 publică o teorie a betonului armat în Buletinul Societății Politehnice (anii 1904–1905).
În intervalul 1904–1908 proiectează și execută (sau proiectează soluții structurale) pentru lucrări reprezentative, multe în București și Constanța, iar în 1906 (Expoziția Națională din Parcul Carol) realizează podul din beton armat cu grinzi drepte de 16 m deschidere, considerat „primul” de acest tip în România. Momentul de ruptură instituțională vine când susține soluții de poduri cu deschideri mari (peste 40 m) pentru râurile mari (în special Siret), care nu trec de inerția administrativă a vremii. Demisionează la 15 mai 1908 și înființează, împreună cu Tiberiu Eremia și Gheorghe Dima, întreprinderea Beton și Fier, menită să execute poduri mari la nivel european.
Plecarea și cariera din Marea Britanie – sonicitatea
În 1910 pleacă în Anglia pentru a găsi un mediu mai favorabil valorificării concepțiilor sale, atât în zona betonului armat, cât și în preocupările pentru transmiterea energiei mecanice prin vibrații/unde. În Marea Britanie dezvoltă teoria sonicității (sonics), descrisă ca o ramură a mecanicii mediilor continue, în care energia se transmite prin vibrații în medii solide/lichide/gazoase. În sursele publice, momentul „de naștere” al teoriei este legat de tratatul publicat în 1918 (Theory of Wave Transmission / A Treatise on Transmission of Power by Vibrations): Tratatul asociat teoriei sonicității, publicat în 1918 (menționat în surse enciclopedice și de sinteză).
Aplicațiile menționate constant în literatura de popularizare și sinteze includ: motoare, ciocane perforatoare, foreze, dispozitive de măsură, aplicații în medicină, iar în zona militară mecanismul de sincronizare pentru mitralieră (care permite tragerea prin discul elicei fără lovirea palelor), utilizat la avioanele britanice în Primul Război Mondial. După al Doilea Război Mondial revine cu interes la zona materialelor și propune un tip de beton armat cu armare diferită (înlocuirea barelor cu sârme fine/nervuri din firișoare), pentru piese ușoare cu rezistență mare, prezentat ca soluție de deschizător de drumuri.
Relația cu România și recunoașteri
Sursele consultate că nu și-a uitat originea și a menținut legături strânse cu colegii din țară; ține conferințe în 1910 la Academia Română și la Școala Națională de Poduri și Șosele, încearcă (1923–1925) crearea unei Societăți de sonicitate și este sărbătorit în 1961 la Academia Română, iar Politehnica îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa. Gogu Constantinescu a fost auto a numeroase brevete. Sursele publice variază mult în cifra totală (de la „peste 130” până la afirmații mult mai mari în presa generalistă); un nucleu stabil e ideea că a patentat foarte mult și în mai multe țări. Ca informație robustă, rămâne formularea „peste 130 de invenții” din sursele enciclopedice.
Lucrări și clădiri documentate
Ca o concluzie, îÎn planul ingineriei construcțiilor, importanța Inginerului George (Gogu) Constantinescu ține de combinația rară între fundamentare teoretică (modelare/calcul pentru beton armat într-o perioadă în care normarea era incipientă) și capacitate de execuție rapidă și curaj tehnologic (exemplul „cingătorii” eliptice turnate într-o zi la Camera Deputaților/Patriarhie, plus bolți subțiri cu dublă curbură). În planul mecanicii aplicate, trecerea la sonicitate arată o schimbare de scară: de la „material și structură” la „teorie de transmitere a energiei”, cu aplicații în industrie și război, standardizate apoi prin brevete și dispozitive.
Referințe