Arhitectul Gelu Savonea
Gelu-Stelian Savonea este arhitect român, născut la 19 aprilie 1968, în București. A absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și și-a susținut teza de doctorat în arhitectură cu titlul „Raționalisme ale sudului european. Cazul Portugaliei”, teză publicată în 2023 la Editura UAUIM. A avut un rol central în diplomația culturală românească: timp de circa opt ani a fost director adjunct (vice-director) al Institutului Cultural Român de la Lisabona, perioadă în care a făcut o imersiune profundă în arhitectura portugheză a secolului XX.
După întoarcerea la București, își continuă activitatea de cercetare și popularizare a arhitecturii portugheze moderne și raționaliste prin conferințe (la UAUIM, Uniunea Arhitecților, Muzeul Municipiului București) și prin volumele și articolele sale. Este autor de articole de critică și eseistică de arhitectură în revista „Arhitectura” (seria 1906), unde publică texte despre „terroirul” portughez, bienale, urbanitate etc.
Tema și obiectivele cercetării sale
Teza „Raționalisme ale sudului european. Cazul Portugaliei” este descrisă explicit ca prima investigație românească de amploare a arhitecturii portugheze din prima jumătate a secolului XX; o cercetare istorică și critică, axată pe arhitectura raționalistă portugheză a anilor ’20–’60, în corelație cu raționalismele italian și românesc; o încercare de a explica nu doar stilistic, ci structural (instituțional, politic, educațional) de ce și cum apare raționalismul portughez. El însuși formulează (în rezumat și în introducere) câteva axe clare:
- descrierea „tabloului european” în care se înscrie raționalismul portughez, cu accent pe interferențele cu Italia și România;
- analizarea organizării instituționale, a sistemului educațional, a vieții profesionale și a rețelei de schimburi intelectuale ale arhitecților lusitani;
- propunerea unei periodizări și a unei „hărți” conceptuale a raționalismului portughez, de la germenii interbelici până la disoluția lui;
- punerea în evidență a legăturii dintre acest raționalism și apariția ulterioară a „Școlii portugheze de arhitectură”, în special Școala de la Porto (Távora, Siza, Souto de Moura).
Profilul temei: sudul latin, între Italia, România și Portugalia
Din introducerea și cuprinsul tezei reiese clar că Gelu Savonea gândește raționalismul ca fenomen specific „latinității” europene, nu ca simplă emanație a unui singur centru (Italia). Lucrarea are chiar un capitol dedicat raporturilor dintre „latinitate occidentală” și „latinitate orientală”, dintre Italia și România, România și Portugalia, Portugalia și Italia. El introduce idea unui „trunchi comun” al raționalismului, cu rădăcini transnaționale, dar manifestat diferit în fiecare context, în funcție de structurile culturale, instituționale și politice. Pentru el, raționalismul portughez este un caz aparte, dar inseparabil de această familie latină de modernisme: se hrănește din experiența italienilor, dialoghează cu raționalismul românesc și dezvoltă o personalitate proprie prin modul în care se leagă de regimul Estado Novo și de colonii.
Cum definește și înțelege „raționalismul”
Din rezumat și din secțiunea „Ce înțelegem prin raționalism” (indicată în cuprins), se pot extrage câteva puncte-cheie ale concepției sale:
- Distincția filosofie / arhitectură: Savonea insistă – încă din prefața semnată de Sorin Vasilescu – că termenul „raționalism” nu înseamnă același lucru pentru filosofi și pentru arhitecți. Raționalismul filosofic este un sistem riguros de gândire; în arhitectură, „raționalismul” apare ca un ansamblu de principii de organizare spațială, de raport între formă și funcțiune, de claritate structurală și de economie formală. El pleacă de la ceea ce înțeleg filosofii, dar urmărește modul în care acele idei sunt traduse – cu inevitabile incoerențe – în practică arhitecturală.
- Raționalismul ca „știință a structurilor mentale”, nu doar listă de fapte: Istoria arhitecturii, în viziunea pe care o adoptă, nu este doar o cronologie de clădiri, ci studiul unor „structuri mentale totale, închise, nereductibile unele față de altele”. Raționalismul, ca fenomen, este o astfel de structură mentală: un mod de a gândi raportul dintre tradiție, tehnică modernă, program social și expresie formală.
- Raționalismul ca fenomen „dinamic, deschis”: El respinge ideea unui raționalism rigid, terminat. Raționalismul portughez este descris ca o realitate „dinamică”, ca „întreg deschis, în expansiune constantă”, nu ca repertoriu fix de forme. Se adaptează contextului, programelor, evoluției regimului politic, disputelor dintre arhitecți, transformării instituțiilor.
- Legătura cu modernismul: Raționalismul nu este văzut ca o ruptură de modernism, ci ca una dintre cele mai coerente expresii ale modernismului în arhitectura latină. El este răspunsul arhitectural la criza produsă de dispariția „singurului limbaj coerent al arhitecturii”, clasicismul, în contextul revoluției industriale și al transformărilor social-politice. Modernismul, în accepțiunea lui, conține un dualism: tranzitoriu / etern, contingent / imuabil – idei pe care le citează prin Baudelaire și le aplică la arhitectura secolului XX.
- Raționalismul ca artă a concordanței între forme și conținut: El citează și preia ideea lui Edmond (Richard) Neutra / Lescaze despre arhitectură ca „arta de a face să coincidă formele unei civilizații cu conținutul ei”. În grila lui Savonea, raționalismul portughez reușește (în perioada de maximă coerență) să potrivească un aparat formal modern și clar, cu un conținut social, politic și cultural specific Portugaliei interbelice și postbelice.
Raționalismul portughez: context instituțional și politic
O parte importantă din concepția lui Savonea este structurală: raționalismul nu poate fi înțeles fără infrastructura instituțională și politică ce l-a produs. Rezumatul și cuprinsul arată clar această abordare:
- dedică un capitol întreg organizării profesiunii în Portugalia: învățământ, instituții ale Estado Novo, Sindicatul Național al Arhitecților, concursuri, reviste, receptarea publică, cercetare teoretică, interacțiuni cu mediul economic și politic;
- urmărește modul în care marile programe ale statului (gări, oficii poștale, școli, spitale, bănci, dotări sportive, biserici, echipamente administrative, infrastructură pentru agricultură, locuințe, expoziții, arhitectură efemeră) au creat un „teren” privilegiat pentru manifestarea raționalismului portughez;
- insistă pe rolul a două figuri politice și culturale – António Ferro și Duarte Pacheco – ca mediatori între avangarda arhitecturală și regimul autoritar Salazar.
Concluzia lui este nuanțată:
- raționalismul portughez este, pentru o perioadă, „vitrina” unui regim autoritar care dorea să proiecteze imaginea modernizării;
- dar această instrumentalizare este dublată de un nucleu veritabil de avangardă intelectuală și profesională;
- arhitecții raționaliști nu sunt pur și simplu „slujitori ai regimului”, ci produc o arhitectură de valoare europeană, cu o agendă profesională, urbanistică și culturală proprie.
De aici provine și interesul lui pentru distincția dintre „arhitecții creatori” și „slujitorii regimului”, respectiv dintre raționalism și dérive-ul oficial numit português suave, care marchează refluxul raționalismului în anii ’50.
Raționalism și relația modernitate – tradiție
Un alt fir roșu al concepției sale este tensiunea dintre modernitate și tradiție, analizată explicit atât pentru Portugalia, cât și pentru România:
- în ambele culturi latine periferice (una „la vest de vest”, cealaltă „la est de vest și la vest de est”), modernitatea se negociază constant cu tradiția și cu ideea de patrimoniu;
- raționalismul portughez este interpretat ca un moment în care modernitatea arhitecturală reușește să se articuleze cu specificul național, fără a cădea nici în pastișă, nici în imitare mecanică a centrelor occidentale;
- el propune explicit paralele între „casa portugheză” – ca tipologie și discurs – și stilul neoromânesc, precum și între diversele „revivalisme” portugheze și curentul „mauro-florentin” din România începutului de secol XX.
În această grilă, raționalismul nu e o ruptură sterilă față de tradiție, ci o încercare de recalibrare a relației cu tradiția la nivelul formelor, materialelor și programelor, într-un context social și politic specific.
Dimensiunea „rețelei” și ideea de iradiere
Savonea vede raționalismul portughez ca nod într-o rețea de circulație a ideilor și formelor:
- între Portugalia și Italia (Razionalismo Italiano, CIAM, expoziții, contacte personale);
- între Portugalia și România (contacte culturale, intelectuale, economice, interes pentru corporatismul lui Mihail Manoilescu în lumea lusofonă);
- între Portugalia și fostele colonii (Angola, Mozambic, Goa, Macao, Cabo Verde etc.), unde raționalismul portughez este exportat, adaptat și devine un laborator periferic, încă puțin studiat.
El afirmă explicit că raționalismul portughez devine un „pol major al raționalismului european”, tocmai pentru că are o arie proprie de influență și lasă o moștenire instituțională și profesională care face posibilă apariția ulterioară a Școlii de la Porto.
Moștenirea raționalismului portughez și legătura cu Școala de la Porto
Una dintre concluziile importante din rezumat este că raționalismul portughez lasă în urmă un „complex de condiții” – intelectuale, academice, instituționale, relaționale – care explică apariția unei autentice „Școli portugheze de arhitectură”; apoi, că această școală își are expresia maximă în Școala de la Porto, cu Álvaro Siza Vieira și Eduardo Souto de Moura, ambii laureați Pritzker, ca descendenți ai unei tradiții raționaliste resemnificate. Prin urmare, pentru Savonea, raționalismul portughez nu este doar un episod istoric închis, ci un strat profund în „gena” arhitecturii portugheze contemporane.
Profilul său intelectual, așa cum reiese din texte
Din cuvântul înainte al lui Sorin Vasilescu și din tonul propriei introduceri, se conturează și portretul intelectual al lui Gelu Savonea:
- arhitect care face istorie de arhitectură „din interiorul profesiunii”, nu ca istoric generalist;
- preocupat de corelarea arhitecturii cu filosofia, istoria culturii, teoria politică și economia (discursul despre corporatism, despre patrimoniu, despre modernitate ca fenomen cultural total);
- practică o metodă declarată: multidisciplinaritate și interculturalitate, folosind arhitectura ca „zonă de confluență” între domenii;
- mizează mult pe cercetarea directă (documentare la fața locului, arhive portugheze, fotografie proprie, webografie asociată pe capitole).
În plus, activitatea lui publică (conferințe la Lisabona, București, texte în „Arhitectura 1906”, interviuri și cronici în presa lusitană despre teza sa) confirmă această poziționare: este un „traductor” între cultura arhitecturală portugheză și mediul românesc, și reciproc.
Sinteză: concepția lui Gelu Savonea asupra raționalismului
Din tot ce rezultă din rezumatul tezei și din extrase, se pot formula, într-o frazare foarte directă, câteva teze de fond:
- Raționalismul în arhitectură nu este un simplu „stil”, ci o structură mentală și culturală, un mod de a articula modernitatea cu tradiția într-un context politic și instituțional dat.
- Raționalismul portughez nu poate fi înțeles în afara rețelei latino-europene Italia–România–Portugalia și fără analiza sistemului de educație, a sindicatelor profesionale, a politicilor de stat și a programelor publice masive.
- Regimul autoritar (Estado Novo) instrumentalizează raționalismul, dar în același timp îi oferă „scena” pe care se manifestă; arhitecții raționaliști nu sunt doar instrumente, ci agenți culturali activi care construiesc o arhitectură de valoare europeană.
- Raționalismul portughez este un „pol” în sine al raționalismului european: generează opere, exportă modele (în colonii), produce discurs teoretic și lasă o moștenire instituțională și profesională care duce, în timp, la Școala de la Porto.
- Studierea raționalismului portughez oferă, pentru mediul românesc, o oglindă utilă pentru a reevalua propriul raționalism interbelic și raportul nostru cu modernitatea și patrimoniul.
Referințe