Arhitectul Eugen Popescu
Ambiguitatea numelui și sursele de atribuire: În sursele disponibile apar, posibil pentru aceeași persoană, mai multe forme diferite: Eugen Popescu, Eugen N. Popescu, Eugeniu N. Popescu și E. Popescu. Așadar, referirile și atribuirile trebuie tratate cu prudență: argumentul „pro” pentru identitate comună este intervalul relativ compact al lucrărilor (aprox. 1920-1934), iar argumentul „contra” este lipsa oricărei trimiteri și referiri comune între surse și diferențe mari de tipologie și stil (vile neoromânești vs. blocuri Art Deco). În această prezentare tratăm provizoriu toate aceste mențiuni ca aparținând aceluiași arhitect, dar păstrăm explicit rezervele și vom reveni cu completări, modificări sau schimbări, dacă va fi cazul, pe măsură ce vom primi noi informații
În documentarea existentă apar trei forme ale numelui: Eugen Popescu, Eugen N. Popescu și E. Popescu. Numele „Eugen Popescu” este utilizat de Oana Marinache și de Valentin Mandache. În materialele lor, numele apare fără inițială intermediară. Oana Marinache îl menționează explicit în legătură cu Casa Stîrcea (Str. Theodor Aman nr. 31, București), precizând că imobilul neoromânesc a fost transformat în 1930 de arhitectul Eugen Popescu. Tot în zona vilelor este atribuită lui „Eugen Popescu” casa de pe Str. Aurel Vlaicu nr. 68 (1928), de asemenea în stil neoromânesc. De menționat că pe această casă pe plăcuța de arhitect scrie "Eugeniu N. (urmat de ilizibil, probabil Popescu)". În aceste cazuri, sursa nominală este clară: Oana Marinache și, în mod convergent, Valentin Mandache folosesc forma simplă a numelui, fără inițială.
Încă o referire cu numele „Eugen Popescu” apare în baza de date digitală a proiectelor Școlii de Arhitectură: este documentat un proiect din 1926, „Un așezământ cultural”, atribuit lui Eugen Popescu, proveniența fiind „Proiecte și proiecte de diplomă 1922–1926”, cu mențiunea reprezentare de fațadă. Aceasta sugerează prezența lui în mediul academic de arhitectură în anii 1922–1926, fără ca pagina să ofere (în fragmentul accesibil) detalii suplimentare despre parcursul ulterior sau despre diploma propriu-zisă.
Numele „Eugen N. Popescu” este utilizat în Dicționarul lui Vasile Țelea, Personalități ale Arhitecturii Românești 1880–2010 (Editura Rentrop & Straton, 2014). Acesta menționează explicit lucrările atribuite: locuințele Nicolicescu, Lovinescu și Cățoiu (1931–1933), imobilul de locuințe de pe Str. Latină nr. 2 (datat 1935 în lista sintetică), imobilul de pe Str. Regală nr. 13 (1933), precum și participările la concursurile pentru Catedrala din Odessa (mențiune, 1942) și Grupul Administrativ al Fabricilor UCEA – Făgăraș (mențiune, 1943). De notat, totuși, că apar discrepanțe de datare (1921 în unele liste oficiale, 1933 în Dicționar). În toate aceste situații, forma numelui cu inițială – Eugen N. Popescu – este cea utilizată de Vasile Țelea și este legată de un repertoriu mai larg de imobile de locuințe și de activitate în concursuri. De asemenea, pe plăcuța de arhitect de pe casa din Aurel Vlaicu 68 scrie "Eugeniu N. (urmat de ilizibil, probabil Popescu)" - ceea ce ar putea face legătura fără echivoc între Eugen Popescu și Eugen N. popescu, dacă inscripția ar fi fost clară.
Forma abreviată „E. Popescu” apare în publicația Arhitur, menționată de Oana Marinache, pentru o intervenții sau lucrări (extinderea din 1936 la blocul Dr. Marius Teodorescu, Str. Dumbrava Roșie nr. 24). Nu avem o confirmare explicită că este aceeași persoană cu cele menționate mai sus, Eugen Popescu sau Eugen N. Popescu. Diferențele de stil (de la vile neoromânești la blocuri Art Deco și intervenții ulterioare), lipsa unor trimiteri directe între surse și absența unei mențiuni biografice unitare în dicționare sau arhive fac ca identificarea să rămână deschisă.
Rezumând: Eugen Popescu este forma utilizată de Oana Marinache și Valentin Mandache, în special pentru Casa Stîrcea și casa din Aurel Vlaicu 68, precum și în baza de date digitală a proiectelor Școlii de Arhitectură; Eugen N. Popescu este forma utilizată de Vasile Țelea în dicționar, pentru locuințele Nicolicescu, Lovinescu, Cățoiu, imobilele de pe Str. Latină nr. 2 și Str. Regală nr. 13, precum și pentru participările la concursurile din 1942–1943; E. Popescu apare în Arhitur (Oana Marinache), pentru intervenții precum extinderea din 1936 de la Dumbrava Roșie 24.
În lipsa unei surse arhivistice sau a unui document biografic care să lege explicit aceste trei forme de nume, rămâne deschisă ipoteza fie a unei singure persoane cu semnături diferite în surse distincte, fie a existenței a doi (sau chiar trei) arhitecți diferiți, activi în aceeași perioadă interbelică. Pentru moment, mergem pe ipoteza că toate sunt referiri la aceeași persoană.
Conform surselor menționate, Eugen N. Popescu este descris ca arhitect activ în perioada interbelică, cu lucrări de locuințe în București și cu participări remarcate la concursuri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Din perspectiva repertoriului de clădiri, numele este asociat atât cu vile în stil neoromânesc (de exemplu Casa Stîrcea și imobilul din Str. Aurel Vlaicu nr. 68), cât și cu blocuri Art Deco. Această dualitate stilistică poate reflecta o evoluție profesională cu etape distincte sau, alternativ, existența mai multor arhitecți „Popescu” activi în aceeași perioadă – după cum am menționat în introducere.
Lucrări și proiecte documentate
Mai jos sunt lucrările atribuite în mod explicit lui Eugen Popescu / Eugen N. Popescu / E.
Din observarea directă a clădirilor menționate, rezultă asocierea cu două direcții stilistice distincte. Pe de o parte, o zonă neoromânească, reprezentată de vilele Casa Stîrcea și imobilul din Str. Aurel Vlaicu nr. 68, datate în jurul anilor 1928–1930. Intervenția asupra Casei Stîrcea, ca transformare în 1930, sugerează practica adaptării și reinterpretării unui fond construit existent prin intermediul limbajului național. Pe de altă parte, o zonă Art Deco / modernistă interbelică, asociată cu imobilele de raport și blocurile de locuințe din Str. Latină nr. 2, Str. Regală nr. 13 (Ion Câmpineanu), datate între 1921 (conform repertoriului) și 1933–1935. În aceste cazuri, portofoliul indică preocupare pentru tipologii urbane mai dense și pentru expresia geometrică a fațadelor, caracteristică perioadei.
Referințe