Arhitectul Dumitru Ghiulamila
Dumitru Ghiulamila s-a născut la 11 noiembrie 1911, la Sofia, într-o familie aromână stabilită temporar în Bulgaria. Provenea dintr-o familie în care tradiția profesională era bine conturată: tatăl său, arhitectul Gheorghe Ghiulamila, născut în 1882 la Gopesi (Macedonia), se formase la École Spéciale d’Architecture din Paris, unde obținuse diploma în 1910, echivalată ulterior în România în anul 1932. Adresele celor doi coincid în dosarele profesionale depuse la Corpul Arhitecților, fapt ce confirmă conviețuirea și continuitatea tradiției profesionale în familie.
Dumitru Ghiulamila urmează Școala Superioară de Arhitectură din București, pe care o finalizează în 1935, moment în care obține diploma nr. 260/1935. Se căsătorește cu arhitecta Sanda Smărăndescu, fiica lui Paul Smărăndescu, unul dintre cei mai importanți arhitecți ai primei jumătăți a secolului XX. Cuplul își stabilește domiciliul pe Bulevardul Tache Ionescu nr. 27, în centrul Bucureștiului. A decedat în 1991, după o carieră fragmentară, din care o parte semnificativă rămâne încă insuficient documentată.
Dumitru Ghiulamila este un arhitect a cărui biografie se conturează din ce în ce mai limpede abia în cercetările recente. Aparține unui moment istoric în care arhitectura devine instrument de reprezentare politică și urbană, iar colaborarea cu Octav Doicescu îl plasează în centrul unor inițiative de anvergură, chiar dacă fragilitatea arhivelor și ruptura politică din anii 1944–1948 au făcut ca numele său să rămână mult timp în obscuritate. A fost format în tradiția modernă a Școlii de Arhitectură din București, ancorat într-o familie de arhitecți și integrat într-un mediu profesional de elită datorită legăturilor familiale și colaborărilor sale. Este un caz reprezentativ pentru acea parte a arhitecturii românești interbelice care merită recuperată prin cercetare arhivistică detaliată.
Formare profesională și carieră timpurie
În anii ’30, imediat după absolvire, își începe activitatea profesională în București. Între 1 iunie 1939 și 1942, este încadrat ca asistent-preparator la Catedra de Arhitectură Generală din cadrul Școlii de Arhitectură, în atelierul condus de arh. N. Nenciulescu. În paralel, își consolidează cariera în instituțiile statului; în 1943, demisionează din funcția didactică, ca urmare a faptului că este numit director adjunct în Ministerul Lucrărilor Publice, poziție care nu îi mai permitea continuarea activității de profesor. Beneficiază de un mediu familial în care arhitectura era deja prezentă ca profesie, iar această continuitate explică coerența și maturitatea timpurie a lucrărilor sale.
Cea mai importantă etapă profesională a arhitectului Dumitru Ghiulamila este colaborarea cu arhitectul Octav Doicescu, în perioada 1942–1946, în contextul proiectelor de anvergură pentru refacerea orașului Chișinău. Documentele arată că relația profesională depășește nivelul unui simplu raport „maestru–asistent”: numeroase planșe poartă semnătura ambilor arhitecți, ceea ce confirmă implicarea substanțială a lui Ghiulamila în proiectare și concepție.
Principalele proiecte realizate împreună la Chișinău:
Colaborarea nu este menționată în mod extensiv în literatura de specialitate înainte de studiile recente, însă descoperirile arhivistice o confirmă ca substanțială și decisivă pentru formarea profesională a lui Dumitru Ghiulamila, mai ales într-o perioadă în care proiectele urbane erau rare și intens politizate.
Lucrări identificate în București
Documentațiile recente, inclusiv cele din arhivele cercetate pentru monografia lui Mădălin Ghigeanu, au scos la lumină cel puțin două lucrări confirmate documentar în București. Este foarte posibil ca alte proiecte să existe în arhivele de autorizații de construire ale Primăriei București, însă acestea nu sunt încă inventariate sistematic.
Profil profesional și influențe
Dumitru Ghiulamila aparține acelei generații de arhitecți interbelici care se formează în climatul modern al Școlii de Arhitectură din București, influențată de maeștri precum Petre Antonescu, Duiliu Marcu sau Ioan I. Socolescu, dar mai ales de noile orientări moderniste. Deși biografia sa profesională rămâne parțial incompletă, colaborarea cu Octav Doicescu dezvăluie câteva dintre direcțiile sale stilistice: înclinație către arhitectura monumentală, adaptată programelor oficiale ale epocii, interes pentru compuneri urbanistice la scară mare, vizibil în anteproiectul pentru sistematizarea Chișinăului, capacitatea de a lucra în stiluri diferite: de la monumentalismul Littorio la reinterpretări ale neoromânescului în cheie modernă. De asemenea, apartenența familială la un mediu intelectual (tatăl absolvent ESA Paris) și legătura directă cu familia Smărăndescu au contribuit la integrarea sa în cercul profesioniștilor de prim-plan.
Referințe