Strada Știrbei Vodă (fostă Ulița Cișmigiului)

Strada Știrbei Vodă din București

Ulița Cișmigiului și numele străzii (secolele XVII–1871); Primele atestări

Strada Știrbei Vodă este una dintre arterele vechi ale Bucureștiului, cu un traseu care leagă astăzi Calea Victoriei, din dreptul Hotelului Athénée Palace, de Splaiul Independenței, trecând pe la nordul Grădinii Cișmigiu și intersectând strada Berzei și Calea Plevnei. Originea ei este o uliță menționată în documente din secolul al XVII-lea, care cobora pe marginea bălții Cișmigiului și „mergea de iese afară din târg pă la Podul de Pământ”, adică spre drumul care după 1877 avea să primească numele de Calea Plevnei. Ulița pornea din Podul Mogoșoaiei, actuala Calea Victoriei, și străbătea mahalalele de la vest de centrul orașului.

Un act din 1 mai 1768 arată importanța pe care o căpătase drumul. Documentul consemna că boierii Crețulești închiseseră ulița, încălcând legile vremii, deoarece era drum de obște, de folos public. Textul o descria drept „uliță mare și trebuincioasă atât mahalagiilor cât și țăranilor ce vin cu cară”, suficient de lungă pentru ca atelajele să poată urca mai ușor panta dinspre baltă. Drumul pornea de la straja care marca atunci marginea orașului și trecea pe lângă o fântână cu apărătoare de fier, cunoscută sub numele de Fântâna cu Zale. Existența uliței este confirmată cartografic de planul Bucureștiului întocmit în 1791 de Franz Ernst.

Denumirile succesive

În jurul anului 1834, drumul era numit „Ulița cea mare a Cișmigiului ce merge spre Podul de Pământ”, denumire descriptivă, după obiceiul vremii. Planul întocmit de maiorul Rudolf Borroczyn, ofițerul german care a condus prima ridicare cartografică sistematică a orașului, desenează traseul în edițiile din 1846 și 1852, dar fără să îl denumească. Pe acest plan, la nord de lacul Cișmigiu apare „locul cucoanei Anica Văcărească Căminăreasa”, iar alături domeniul „C. Kretzulesco”, viitorul amplasament al Palatului Elena Kretzulescu. În secolul al XVIII-lea, documentele pomeneau în aceeași zonă „viile Crețuleștilor”.

În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, drumul a primit numele de ulița Vodă Știrbei, consemnat pe planul Jung din 1856. Forma de strada Știrbei Vodă era deja în uz în deceniul următor: un anunț de căsătorie publicat în 1867 îl consemna pe Pantele Grigorescu, din mahalaua Schitu Măgureanu, cu domiciliul pe „strada Stirbeiŭ-Vodă No. 100”. Numele a fost păstrat neschimbat până astăzi, inclusiv în perioada comunistă, când multe străzi din zonă au fost redenumite. Bucureștenii asociau numele domnitorului cu grădina publică pe care o realizase: în 1856, un anume Străianu cerea Primăriei aprobarea să-și ridice o casă de zid „în Antreaua Grădinii Știrbei Vodă”, cum era numit atunci Cișmigiul.

Domnitorul Barbu Știrbei

Strada poartă numele lui Barbu Dimitrie Știrbei (1799–1869), născut în familia boierească Bibescu, frate cu domnitorul Gheorghe Bibescu și adoptat de familia Știrbei, al cărei nume l-a purtat. La 22 decembrie 1829, vel clucerul Barbu Știrbei a fost numit vornic de Poliție, apoi a îndeplinit succesiv funcțiile de ispravnic, mare vornic și mare logofăt. În dregătoriile privitoare la București s-a ocupat de îmbunătățirea condițiilor de locuire și a aspectului orașului. A fost domn al Țării Românești în două rânduri, între 1849 și 1853 și între 1854 și 1856.

Ca domnitor, Știrbei a putut duce la capăt lucrările edilitare începute în anii 1840. Amenajarea Grădinii Cișmigiu, începută în 1847 sub Gheorghe Bibescu, a fost încheiată în timpul său, iar grădina a fost deschisă publicului în 1854. Tot în domnia sa a fost terminat Teatrul cel Mare, construit după planurile arhitectului vienez Anton Heft și inaugurat în seara de 31 decembrie 1852. Atribuirea numelui era firească pentru strada care pornea chiar de lângă teatru și mergea spre nord, pe lângă grădina publică. Pe uliță se aflau și proprietăți ale familiei Știrbei, al căror uzufruct a revenit, printr-o tranzacție, generalului Ioan Florescu; de aici numele de „casele Florescu”, sub care au rămas cunoscute.

Traseul vechi și sistematizările (1856–1938)

Traseul în trei segmente

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, strada Știrbei Vodă avea un traseu sinuos, format din trei segmente. Pornea de lângă Teatrul cel Mare, de pe Podul Mogoșoaiei, cobora spre strada Brezoianu, apoi urca spre nord, pe la răsărit de Grădina Cișmigiu, pe lângă bisericile Sf. Ionică, Brezoianu și Stejaru. La întâlnirea cu strada Calvină, care venea de la Podul Mogoșoaiei pe lângă biserica reformată, numită în epocă biserica Calvină, strada cotea spre vest. Trecea apoi de străzile Popa Tatu și Berzei și de biserica Sf. Ștefan–Cuibul cu Barză, ajungând la Podul de Pământ.

Strada a crescut în importanță odată cu extinderea orașului spre nord și vest. În 1860, Primăria a inclus-o printre străzile cu pavaje de îmbunătățit, alături de Colțea, Franceză, Crețulescu, Belvedere și Pitar Moș. Lucrările de pe strada Știrbei Vodă, pe 66 de stânjeni pătrați, începeau „de la domnul Florescu până la domnul Iancu Crețulescu inclusiv”, care locuia atunci la nr. 55, după proprietatea lui Vavlide. Urmau locurile lui Costache Crețulescu, Theodor Assan și ale generalului Ion Florescu, iar reparațiile continuau până la „Intrarea Slater”, numită după arhitectul Johann Schlatter, care își avea casele la intrarea în grădina publică.

Alinierea din 1896 și apariția străzii Câmpineanu

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Serviciul Tehnic al Primăriei a propus îndreptarea străzii. În 1882, Consiliul Comunal a fost chemat să aprobe noua aliniere și nivelmentul, iar planul a fost legalizat abia prin decretul regal din 17 aprilie 1896. Pe noul traseu, strada pornea tot de la Calea Plevnei, trecea pe lângă biserica Cuibul cu Barză, de străzile Berzei și Popa Tatu, pe lângă proprietățile din nordul Cișmigiului și de strada Diaconeselor, actuala Spiru Haret. De aici nu mai cobora spre sud, ci continua drept spre răsărit, preluând albia străzii Calvine, și ajungea la Calea Victoriei mult mai la nord, după Palatul Regal și strada Imperială.

Vechiul segment, care cobora spre sud și urca apoi pe lângă Teatrul cel Mare, a fost păstrat ca stradă distinctă și a primit numele de strada Ion Câmpineanu. Studiile despre această stradă precizează că, multă vreme, întinderea ei a fost definită de strada Știrbei Vodă la un capăt și de Calea Victoriei la celălalt. Pe acest fost segment al străzii Știrbei Vodă s-au ridicat ulterior Sala Palatului (1959–1960) și hotelul Novotel, construit pe locul Teatrului Național distrus în bombardamentul din august 1944.

Planul de lărgire din 1914 și exproprierile

Noua configurație nu a rezolvat problema lățimii străzii, iar în 1914 s-a întocmit un nou plan de aliniere, aprobat la 5 august 1914, care prevedea în principal lărgirea ei. Lucrarea s-a făcut lent, deoarece presupunea numeroase exproprieri, în majoritate îndelung negociate cu proprietarii. Efectele se văd și astăzi pe latura dinspre Cișmigiu: casa Theodor Assan de la nr. 37 a fost modificată, iar decorația care o punea într-un raport echilibrat cu Palatul Kretzulescu, vecin, a dispărut.

Exproprierile începuseră încă dinainte de planul din 1914. Pentru proprietatea Elenei Kretzulescu de la nr. 39, Tribunalul Ilfov a pronunțat în mai 1912 o sentință de expropriere pentru 1.504 metri pătrați de teren, împreună cu o seră de zid, o seră de flori, ziduri de împrejmuire, uluci și plantații. O a doua decizie, din august 1912, privea alinierea propriu-zisă și a scos din proprietate încă 25,50 metri pătrați de teren și 12 metri liniari de împrejmuire și plantații. Același tip de procedură s-a aplicat pe întreaga lungime a străzii.

Sistematizarea interbelică și prelungirea spre Cotroceni

Planul de sistematizare a Bucureștiului propus în 1921 de inginerul urbanist Cincinat Sfințescu și reluat în 1935 de arhitecții Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino, R. Bolomey, Ion Al. Davidescu și de inginerul T. Rădulescu prevedea pentru strada Știrbei Vodă funcția de bulevard de mare circulație pe direcția est-vest. În 1928 fusese formată, în cadrul Primăriei, o comisie de sistematizare alcătuită din Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino și R. Bolomey. Planul a devenit operațional în acest sector din 1938, când au continuat exproprierile și demolările.

Proiectul de prelungire spre vest era mai vechi. În 1935, Gazeta Municipală îi sugera primarului Al. Gh. Donescu să-și lege numele de un bulevard între Palatul Regal și Câmpul Cotroceni, amintind că noul plan păstrase prelungirea străzii Știrbei Vodă până la intersecția străzii Sebastian cu drumul taberei Cotroceni. Prelungirea dintre Calea Plevnei și Dâmbovița fusese deja realizată. Strada a fost lărgită considerabil în perioada interbelică, dar și-a păstrat traseul stabilit la sfârșitul secolului al XIX-lea, devenind una dintre principalele legături est-vest dintre Calea Victoriei și cartierele de dincolo de Dâmbovița.

Locuitori și case (1855–1940)

Casele mahalalelor

La mijlocul secolului al XIX-lea, ulița străbătea mahalalele Fântâna Boului, Schitu Măgureanu și Sf. Ștefan–Cuibul cu Barză, iar grădinile și casele mici ale mahalagiilor se amestecau cu rarele case boierești. Predomina locuința târgovețului de rând. În 1855, serdarul Dimitrie Boiarolu cerea autorizarea unei case de zid acoperite cu olane, vizavi de „grădina publică Știrbei Vodă”, desenată de meșterul Petru Bădan. Casa avea demisol și parter înalt, iar intrarea era marcată de doi pilaștri care susțineau un fronton dreptunghiular, rezolvare des întâlnită în epocă.

În nordul grădinii publice se aflau proprietățile boierilor C. Kretzulescu și I. Florescu, cu terenuri ample și case mai impozante decât cele din vecinătate. În 1858, casele lui Theodor Assan din mahalaua Schitu Măgureanu, de pe strada Știrbei Vodă, au fost închiriate pentru găzduirea comisarului rus venit la București să discute, alături de comisarii celorlalte Mari Puteri, situația Principatelor. Hărțile din 1871 ale maiorului Pappasoglu sugerează că proprietățile Kretzulescu erau folosite atunci ca sediu al Curții de Conturi.

Arhitecții eclectismului

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cartierul a căpătat un aspect urban: gradul de ocupare a terenului a crescut, parcelele s-au micșorat, iar numărul locuințelor a crescut rapid, funcțiunea rezidențială rămânând dominantă. Din deceniul al șaptelea, casele noi au fost construite sub influența stilurilor occidentale, în special a eclectismului, adus de arhitecți și constructori străini și apoi de arhitecți români formați în școlile apusene. Cererile de autorizare păstrate în arhiva Primăriei permit reconstituirea mai multor proiecte de pe stradă.

În 1879, arhitectul I. I. Rosnovanu proiecta un edificiu la nr. 40 pentru M. Dumitrescu, cu o fațadă în care fiecare gol era bogat subliniat. În 1881, arhitectul Richard Kraft modifica radical casa Honich de la nr. 3, iar pentru Conrad Scheller, la nr. 53, se construia o casă de 225 de metri pătrați, cu câte două odăi spre stradă, cinci ferestre pe fiecare nivel, pivniță boltită și galerie cu geamlâc spre curte. În 1882, arhitectul C. Enderle proiecta pentru Albert Neubauer o clădire de 80 de metri pătrați, cu magazin la parter și locuință la etaj, după modelul cartierului comercial. În 1883, arhitectul Anton Onderka construia pentru August Ziegler case impozante în mahalaua Brezoianu, iar arhitectul Joseph Exner proiecta fațada casei Populeanu de la nr. 41.

Proprietarii consemnați între 1895 și 1911

Planul cadastral al Bucureștiului, întocmit între 1895 și 1899 de Serviciul Geografic al Armatei, consemna ca proprietari pe latura de sud a străzii, spre Cișmigiu, încă închis publicului din această direcție: principesa Alina Știrbei la nr. 35, Theodor Assan la nr. 37, Elena Kretzulescu la nr. 39, Populeanu la nr. 41, Telemac la nr. 43, Gr. Nenciulescu la nr. 45, Karl Lang și Ștefan Florescu la nr. 47 și Costache Adam la nr. 49. Pe latura opusă locuia istoricul V. A. Urechia, pe atunci ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Ediția din 1911 a planului arată schimbările survenite într-un deceniu. În locul principesei Alina Știrbei apare Societatea pentru Învățătura Poporului Român, care primise prin donație clădirea și terenul de la nr. 33–35. În locul lui Telemac apare proprietatea Catincăi și a lui Costică Manu, iar în locul lui Karl Lang, cea a industriașului Fritz Zwolffler, al cărui atelier de vitralii a lucrat pentru numeroase biserici și case bucureștene înainte de 1914. Tot în 1911 apare pentru prima dată denumirea străzii Luigi Cazzavillan, care se desprinde din Știrbei Vodă spre nord.

Locuitori ai secolului XX

Pe porțiunea dinspre Calea Plevnei și Dâmbovița, strada a avut în prima jumătate a secolului XX un caracter rezidențial, cu vile și case de raport. La colțul cu strada Făgăraș se aflau casele inginerului constructor Tiberiu Eremia (1875–1937), care înființase în 1907, împreună cu Gheorghe Dima și Gogu Constantinescu, societatea de construcții „Beton și Fier”. La nr. 111 a locuit în ultimii patru ani ai vieții pictorul Octav Băncilă (1872–1944). La colțul cu strada Berzei se afla casa lui Dem I. Dobrescu, primar al Capitalei între 1929 și 1934, devenită după naționalizare policlinică.

Între străzile Berzei și Spiru Haret, frontul străzii a păstrat case de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, unele cu etaj, în stil eclectic, altele cu elemente neoromânești, precum casa de la nr. 132. Tot pe această porțiune se află casa Ioan Slavici, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea și înscrisă pe lista monumentelor istorice. Străzile laterale păstrează numele unor personalități: generalul Constantin Cristescu, pictorul Constantin Stahi, ziaristul Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului „Universul”, și matematicianul Spiru Haret.

Latura dinspre Cișmigiu

Proprietățile cu grădini

Strada a fost legată de la început de Grădina Cișmigiu. La inaugurarea grădinii, în 1854, intrarea principală se făcea pe latura de est, printr-o alee care o lega de strada Știrbei Vodă, aflată atunci încă pe vechiul traseu, prin spatele Palatului Domnesc. Pe latura nordică a grădinii se aflau proprietăți cu grădini întinse ale familiilor Florescu, Assan, Kretzulescu și Manu, care coborau spre lac și nu permiteau o intrare dinspre nord. Documentele Primăriei din 1900 și 1904 pomeneau „grădina doamnei Crețulescu” la nordul Cișmigiului.

Aceste proprietăți au dat caracterul laturii sudice a străzii până în perioada interbelică: clădiri retrase de la aliniament, curți largi, grădini cu arbori bătrâni și construcții anexe. Descrierea proprietății Kretzulescu publicată în 1923 menționa o curte în formă de amfiteatru, cu arbori seculari în formă de parc, un bazin de ciment, un lac betonat și alei cu pietriș, parcul fiind separat de curte printr-un grilaj. Ca vecini erau consemnate, la dreapta, proprietatea doamnei Popilian, la stânga, proprietatea doamnei Sabina Cantacuzino, unde funcționa Conservatorul de muzică, iar în fund, Grădina Cișmigiu.

Palatul Elena Kretzulescu (nr. 39)

Cel mai important edificiu al străzii este Palatul Elena Kretzulescu, ridicat între 1902 și 1904 pentru Elena (Hélène) Kretzulescu, după proiectul arhitectului Petre Antonescu, în stilul eclectismului academic, cu elemente neogotice și ale Renașterii franceze. Palatul avea subsol, parter și etaj, acoperiș de ardezie și zinc cu mai multe turnuri, balcoane cu grilaje de fier și o intrare cu marchiză spre stradă. Pe teren se păstra o pivniță boltită a casei vechi a familiilor Văcărescu și Kretzulescu. Istoria completă a clădirii este prezentată în monografia dedicată Palatului Elena Kretzulescu de pe Property INDEX.

Din cauza datoriilor proprietarei, palatul a fost scos în repetate rânduri la licitație între 1923 și 1925, iar în 1927 a fost vândut Casei Grădinilor Publice din București. Primăria intenționa să instaleze aici Muzeul și Biblioteca comunală, dar în 1928 clădirea a fost amenajată pentru Președinția Consiliului de Miniștri, cu lucrări interioare executate de arhitectul Duiliu Marcu. Din 1931 a găzduit secțiunea de artă bisericească a Muzeului Național de Antichități, după 1945 Ministerul Artelor, iar de la 21 septembrie 1972, Centrul European UNESCO pentru Învățământul Superior (CEPES).

Casa Assan, Societatea pentru Învățătura Poporului Român și Conservatorul

La nr. 37, vecina dinspre est a palatului, se afla casa familiei Assan, cu etaj, a cărei fațadă a fost modificată după alinierea din 1914. Clădirea este legată de istoria învățământului muzical: Conservatorul de muzică din București, care închiriase în 1909 un imobil la nr. 22 al aceleiași străzi, și-a avut sediul la nr. 37 începând din 1918. În 1923, proprietatea era consemnată pe numele doamnei Sabina Cantacuzino. Astăzi, clădirea de la nr. 37 este sediul Institutului de Științe ale Educației.

La nr. 33–35, fosta proprietate a principesei Alina Știrbei a trecut, prin donație, Societății pentru Învățătura Poporului Român, consemnată aici pe planul din 1911. În 1955, Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” s-a mutat la nr. 33, care a rămas sediul instituției. Aceasta a devenit Academia de Muzică în 1990, Universitatea de Muzică București în 1997 și Universitatea Națională de Muzică din București în 2001. Clădirea face colț cu strada Poiana Narciselor. În apropiere sunt amplasate busturile lui George Enescu și Iosif Sava.

Deschiderea Cișmigiului spre stradă (1911–1936)

Deschiderea grădinii spre strada Știrbei Vodă a fost discutată timp de decenii. În 1911 s-a propus prelungirea străzii Puțul cu Plopi printre proprietățile de la nr. 37 și nr. 39, Assan și Kretzulescu; propunerea a fost acceptată, dar nu s-a realizat. În 1930 s-a propus o deschidere la limita dintre fostele proprietăți Assan și Florescu/Știrbei, iar în anii 1930 peisagistul Friedrich Rebhuhn, directorul plantațiilor orașului, a propus o piață amplă la intersecția străzii Știrbei Vodă cu strada Câmpineanu.

În final, terenurile neconstruite ale fostelor proprietăți Kretzulescu, Assan și Florescu/Știrbei au fost incluse în Grădina Cișmigiu. În 1936, Gazeta Municipală anunța cumpărarea proprietății Florescu pentru mărirea grădinii. Deschiderea spre strada Știrbei Vodă s-a realizat discret, la limita dintre fostele proprietăți Kretzulescu și Assan, probabil pe aleile care coborau spre lac din fosta grădină a palatului. Spre deosebire de celelalte laturi ale Cișmigiului, latura nordică a rămas astfel fără o intrare monumentală.

Arhitectura secolului XX

Noul Palat Regal și capătul de est

Capătul de est al străzii, deschis spre Calea Victoriei după 1896, a fost modelat de construcția noului Palat Regal, ridicat în anii 1930 pe locul vechiului palat. Aripa de nord a palatului mărginește strada, iar din acest punct traseul deviază cu circa 10 grade spre nord. Vechea ieșire spre Calea Victoriei se afla în dreptul străzii Franklin, la dreapta Ateneului Român, în timp ce traseul actual ajunge în Calea Victoriei în dreptul Hotelului Athénée Palace. Pe acest colț s-a aflat până în 1944 Hotelul Splendid, distrus în bombardamentele din acel an.

Pe porțiunea dinspre Calea Victoriei, strada mai păstrează intersecția cu strada Ion Câmpineanu și cu strada Luterană, unde se află un bloc de șapte etaje vizibil din ambele direcții. Pe latura de nord, după Universitatea Națională de Muzică, se deschide strada Dr. Vasile Sion, cu un bloc de cinci etaje la colț. Ansamblul este dominat astăzi de clădiri din a doua jumătate a secolului XX, inclusiv o clădire administrativă ridicată lângă Palatul Kretzulescu, care găzduiește Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Imobilele lui Duiliu Marcu (1934–1937)

Arhitectul Duiliu Marcu (1885–1966), unul dintre principalii reprezentanți ai modernismului românesc interbelic, a lucrat de mai multe ori pe strada Știrbei Vodă. În afara amenajărilor interioare din 1928 de la Palatul Kretzulescu, el a proiectat aici patru imobile de locuințe: imobilul inginerului Ficșinescu de la nr. 92 (1934–1935), imobilul Stoianescu de la nr. 20 (1935), imobilul Giurgea de la nr. 17 (1936) și un al doilea imobil Stoianescu, la nr. 18 (1936–1937). Cele două imobile Stoianescu formează o pereche de blocuri alăturate, tratate unitar.

Imobilele lui Marcu de pe Știrbei Vodă aparțin perioadei în care arhitectul semna și Casa Autonomă a Monopolurilor de pe Calea Victoriei (1934–1941), Biblioteca Academiei Române (1936–1938) și Ministerul Afacerilor Străine din Piața Victoriei, actualul Palat Victoria (1937–1952). Clădirile de pe stradă sunt blocuri de raport cu volume simple, fațade tencuite, ferestre grupate în registre orizontale și balcoane integrate, în acord cu alinierile impuse de planul de sistematizare. Ele au introdus pe strada Știrbei Vodă limbajul arhitecturii moderne, alături de casele eclectice din secolul al XIX-lea.

Blocul de la nr. 68: comanditari și autorizare

La intersecția străzii Știrbei Vodă cu strada Luigi Cazzavillan, la nr. 68, se află unul dintre cele mai reprezentative imobile de locuințe colective ale străzii, construit între 1940 și 1942 după proiectul arhitectului Octav Doicescu, de antrepriza inginerului Emil Prager. La 9 februarie 1940, asociații Victor V. Bădulescu, profesor la Facultatea de Drept din București, și Constantin C. Stoicescu, avocat, fost ministru al Justiției, au cumpărat două imobile de la Elena (Lilly) Bacaloglu și soțul ei, colonelul Victor Bacaloglu. Terenul a rezultat din alipirea mai multor parcele mici, cu acces din ambele străzi.

Pentru a respecta planul de sistematizare, proprietarii au fost obligați să cedeze circa 200 de metri pătrați, aproape o treime din teren, „partea cea mai frumoasă a terenului: partea de sud, spre Cișmigiu”. Comisia pentru aplicarea planului de sistematizare a impus, prin avizul din 15 martie 1940, un portic cu arcade la parter, spre ambele străzi, destinat folosinței publice, precum și prăvălii la parter, locuințele urmând să înceapă de la etajul 1. Autorizația de construire, emisă la 22 mai 1940, prevedea „un corp de case cu subsol, parter și 7 etaje, din zid masiv acoperit cu metal”, cu arcade pe ambele străzi.

În timpul șantierului, la 26 septembrie 1940, Victor Bădulescu a cerut aprobarea unor modificări: retragerea ultimelor etaje cu 2,50 metri în loc de 1,80 metri, mutarea loggiei din curtea de serviciu și introducerea unui al doilea subsol. Primăria le-a aprobat la 6 noiembrie 1940. Conform reglementărilor din 1939, orice imobil nou trebuia prevăzut cu adăpost antiaerian, proiectat aici de Octav Doicescu și Emil Prager. Pentru a compensa pierderea suferită de proprietari, Primăria a cumpărat porțiunea expropriată, transformată în spațiu public, cu o mică piațetă și un spațiu verde la intersecție.

Blocul de la nr. 68: arhitectura

Clădirea are plan neregulat, trapezoidal, este alipită la calcan pe o latură și are deschidere la stradă pe trei laturi. Regimul de înălțime este de două subsoluri, parter retras, cinci etaje și două etaje retrase. Latura spre strada Știrbei Vodă măsoară aproximativ 23 de metri, cea spre strada Luigi Cazzavillan aproximativ 31 de metri, iar cea spre intrarea Luigi Cazzavillan aproximativ 7 metri. Amprenta la sol era de 422 de metri pătrați în actele din 1942. Fațada principală nu este paralelă cu strada, ci orientată spre Cișmigiu, iar dinspre strada Astronomului clădirea formează un capăt de perspectivă.

Parterul și primul etaj sunt finisate cu tencuială din similipiatră care imită bosaje. Arcadele porticului sunt mărginite de pilaștri încastrați cu capiteluri Art Deco, terminați cu un brâu decorativ care desparte primul etaj de celelalte. În spatele arcadelor exterioare, Doicescu a prevăzut un al doilea rând de arcade, paralel cu primul, care formează peretele parterului și în care se deschid intrările în cele două scări și în prăvălii, cu vitraje mari pentru iluminarea naturală. Porticul, de 193 de metri pătrați, are pavaj de mozaic în pantă ușoară spre strada Știrbei Vodă. Terasa de la etajul 6 iese în consolă, iar ultimul nivel are acoperiș în șarpantă, cu învelitoare din tablă fălțuită.

Imobilul a fost gândit pentru un standard ridicat de locuire. Fiecare etaj avea un singur apartament și o garsonieră pentru servitori, iar ultimele două etaje formau un duplex. Accesul se făcea prin două scări separate, ambele cu lift: scara principală, dinspre strada Știrbei Vodă, cu pardoseli de marmură, tavan casetat și balustradă de fier forjat, și scara de serviciu, dinspre strada Luigi Cazzavillan. Clădirea avea încălzire prin pardoseală alimentată inițial cu păcură, spălătorie comună, crematoriu pentru gunoi, locuință pentru portar, birou de administrație, rezervor de combustibil și garaj la primul subsol. Octav Doicescu a început proiectul în 1939, după întoarcerea de la Expoziția Universală de la New York, unde realizase pavilionul Casa Românească.

Blocul de la nr. 68: locatari și destinul postbelic

La 25 septembrie 1942, duplexul de la etajele 6 și 7 a fost cumpărat de Maria, Aurel și Ștefana Solacolu. Ștefana Solacolu era fiica lui Mircea Solacolu și a Mariei Solacolu, născută Ghika, iar Maria și Aurel Solacolu erau tutorii ei. La finalul anului 1942, dr. Sergiu Stoicescu a cumpărat apartamentul și garsoniera de la etajul 1. Actele din 1942 consemnau că porticul trecuse în domeniul public, ca trotuar pentru pietoni. În 1947, Serviciul de Sistematizări al Primăriei le indica proprietarilor imobilului de la nr. 26–28 blocul de la nr. 68 ca model de urmat, inclusiv pentru înălțimea cornișelor și dimensiunile arcadelor.

În 1949, imobilul a fost rechiziționat de Serviciul de Informații al Armatei, iar Maria C. Stoicescu și Ileana C. Stoicescu, proprietare ale etajelor 2–5, au cerut încheierea unor contracte de închiriere. Clădirea a fost apoi naționalizată și administrată de mai multe întreprinderi de gospodărie locativă. Între 1950 și 1989, garsonierele servitorilor au fost separate de apartamente prin zidirea ușilor de legătură, iar duplexul a fost împărțit prin desființarea scării interioare. În anii 1960, încălzirea cu păcură a fost înlocuită cu gaze naturale, păstrându-se sistemul de încălzire prin pardoseală.

În 2005, imobilul a fost retrocedat moștenitorilor familiei Stoicescu, fără etajele 1, 5, 6 și 7. Retrocedarea a inclus și o parte din spațiul pietonal de sub arcade și spațiul verde din fața clădirii, care fuseseră cumpărate de Primărie în 1940, iar acestea au fost închise și folosite ca spații private; în 2019, o parte a porticului a fost închisă pentru un spațiu comercial. Municipalitatea revendică în instanță aceste suprafețe. Studiul istoric și de arhitectură realizat în 2023 de arhitecții Andrei Atanasiu și Monica Jugănaru a propus clasarea clădirii ca monument istoric de importanță locală.

Fostul sediu al Marelui Stat Major

Pe porțiunea dintre străzile Berzei și Spiru Haret, la nr. 79–81, se află clădirea care a găzduit Marele Stat Major al Armatei. În curtea ei se găsește bustul generalului Alexandru Cernat (1834–1893), fost șef al Statului Major General și comandant al armatei române în Războiul de Independență. Clădirea nu este înscrisă pe lista monumentelor istorice. Astăzi este sediul central al Direcției Naționale Anticorupție.

Demolările și strada de astăzi

Sala Palatului și dispariția vechiului capăt de est (1959)

Prima mare intervenție a regimului comunist asupra străzii a avut loc în 1959, odată cu construcția Sălii Palatului, destinată congreselor Partidului Muncitoresc Român. Clădirile și străzile din spatele Palatului Regal, între care străzile Palatului, Modei și Imperială, au fost demolate. Au dispărut atunci trei biserici, între care biserica Calvină și biserica Stejaru, precum și Piața Sf. Ionică, un rond în care întorceau tramvaiele 6 și 10. Sala Palatului a fost construită între 1959 și 1960 după proiectul arhitecților Horia Maicu, Tiberiu Ricci și Ignat Șerban. Odată cu această operațiune s-a schimbat și strada Ion Câmpineanu, fostul segment al străzii Știrbei Vodă. Inițial, ea pornea din dreptul Conservatorului, pe traseul actualei străzi Poiana Narciselor, și se întâlnea cu vechea stradă Luterană în dreptul bisericii Stejaru. După 1959, traseul a fost reconfigurat în jurul noii săli de congrese, iar porțiunea de est a străzii Știrbei Vodă a căpătat aspectul de astăzi, cu blocuri din anii 1960 și spații verzi în locul fostelor case.

Lărgirea dinspre Dâmbovița (1986–1988)

A doua mare intervenție a avut loc în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, în legătură cu sistematizarea malurilor Dâmboviței. Porțiunea dintre Splaiul Independenței și strada Berzei a fost lărgită de la două la șase benzi de circulație, prin demolarea aproape integrală a uneia dintre laturi. Au dispărut casele lui Tiberiu Eremia, o clădire în stil baroc de la colțul cu strada Făgăraș, un oficiu poștal construit în 1960, casa pictorului Octav Băncilă de la nr. 111 și imobilele de la nr. 160–164, între care vila „Lili”. Pe locul lor s-au ridicat blocuri cu magazine și bănci la parter.

La capătul dinspre Dâmbovița se afla singurul hipodrom din București, aparținând clubului Steaua, dezafectat în 1986. Pe amplasamentul său a început construcția unui imobil masiv, cunoscut ulterior sub numele de Casa Radio, proiectat inițial ca muzeu. La 23 august 1989, Nicolae Ceaușescu a salutat participanții la defilare de la o tribună amenajată la etajul 1 al clădirii neterminate. Lucrările au fost abandonate după 1989, iar clădirea a fost inclusă ulterior în proiectul imobiliar „Dâmbovița Center”. Pe porțiunea dintre străzile Berzei și Spiru Haret, demolările au continuat și după 1990: casa lui Dem I. Dobrescu a fost dărâmată pentru lărgirea viitorului bulevard nord-sud, iar la nr. 114–116 două clădiri gemene în stil baroc au lăsat locul unui teren viran.

Biserica Cuibul cu Barză

Biserica Sf. Ștefan, cunoscută popular drept „Cuibul cu Barză”, după berzele care își făceau cuibul pe acoperiș, se află astăzi la nr. 99bis. Pe acest loc este atestată documentar o biserică mică încă de la începutul secolului al XVIII-lea, iar edificiul actual, datat de obicei în 1760, este ctitoria clucerului Dona și a soției sale, Zamfira, ale căror lespezi funerare se păstrează în naos. Cupola a fost refăcută în 1877, iar în 1898 biserica a fost restaurată de arhitectul Toma Dobrescu și pictată în stil neobizantin de preotul pictor Vasile Damian. Lângă biserică a funcționat școala cu același nume, absolvită, între alții, de George Călinescu și Eugen Filotti.

Biserica a fost grav avariată de cutremurul din 1977, iar lucrările de consolidare au început în 1984. Amenințată cu demolarea de noul plan de sistematizare, a fost mutată prin translatare cu 12 metri spre sud, la 22 februarie 1988, de echipa condusă de inginerul Eugen Iordăchescu. A fost resfințită la 21 noiembrie 1990. Astăzi se află în spatele unui bloc de colț construit după mutare, ascunsă de frontul străzii. Clădirea fostei școli „Cuibul cu Barză” este înscrisă pe lista monumentelor istorice, dar se află într-o stare avansată de degradare.

Strada de astăzi

Strada Știrbei Vodă are astăzi trei porțiuni cu caracter diferit. Între Splaiul Independenței și strada Berzei, ea este o arteră largă, cu blocuri construite după 1988 și puține clădiri vechi. Între strada Berzei și strada Ion Câmpineanu, porțiunea care păstrează traseul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, strada este mai îngustă și are sens unic, cu un fond construit eterogen: case eclectice, vile de la începutul secolului XX, blocurile interbelice ale lui Duiliu Marcu și Octav Doicescu și intervenții recente din sticlă și oțel. Ultima porțiune, până la Calea Victoriei, are câte două benzi pe sens și este dominată de Palatul Regal și de Sala Palatului.

Porțiunea centrală face parte din zona construită protejată a străzii Știrbei Vodă, cu grad maxim de protecție pentru trama stradală, fondul construit și caracterul urbanistic. Regimul de protecție a fost pus la încercare în 2020, când au fost emise autorizații pentru demolarea casei în stil neoromânesc de la nr. 132 și construirea unui bloc cu șapte etaje. Autorizația de demolare a fost suspendată în noiembrie 2020 de primarul general Nicușor Dan, iar ambele autorizații au fost contestate în instanță de prefectul Capitalei, casa rămânând în picioare. Pe porțiunea centrală se află Palatul Kretzulescu, Universitatea Națională de Muzică, blocul de la nr. 68 și deschiderea spre Grădina Cișmigiu.

Personaje

• Barbu Dimitrie Știrbei (1799–1869) – domn al Țării Românești (1849–1853, 1854–1856), căruia strada îi poartă numele; în domnia sa au fost finalizate Grădina Cișmigiu și Teatrul cel Mare.
• Johann Schlatter – arhitect, proprietar al caselor de la intrarea în grădina publică, care au dat numele „Intrării Slater”, menționată în 1860.
• Theodor Assan – proprietarul caselor de la nr. 37, închiriate în 1858 pentru comisarul rus trimis la București de Marile Puteri.
• Elena (Hélène) Kretzulescu – proprietara palatului de la nr. 39, construit între 1902 și 1904 și vândut în 1927 Casei Grădinilor Publice.
• Petre Antonescu (1873–1965) – arhitect, autorul Palatului Elena Kretzulescu.
• V. A. Urechia (1834–1901) – istoric, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, locuitor al străzii la sfârșitul secolului al XIX-lea.
• Cincinat Sfințescu (1887–1955) – inginer urbanist, autorul planului de sistematizare din 1921, care prevedea transformarea străzii în bulevard est-vest.
• Duiliu Marcu (1885–1966) – arhitect, autorul imobilelor de la nr. 17, 18, 20 și 92 (1934–1937) și al amenajărilor interioare din 1928 de la Palatul Kretzulescu; membru al comisiei de sistematizare a Capitalei.
• Friedrich Rebhuhn – peisagist, directorul plantațiilor orașului, autorul propunerii din anii 1930 de amenajare a unei piețe la intersecția cu strada Câmpineanu.
• Dem I. Dobrescu (1869–1948) – primar al Capitalei între 1929 și 1934, proprietarul casei de la colțul cu strada Berzei.
• Tiberiu Eremia (1875–1937) – inginer constructor, cofondator al societății „Beton și Fier”, proprietarul caselor de la colțul cu strada Făgăraș.
• Octav Băncilă (1872–1944) – pictor, a locuit în ultimii patru ani ai vieții la nr. 111.
• Octav Doicescu (1902–1981) – arhitect, autorul blocului de la nr. 68 (1940–1942).
• Emil Prager (1888–1985) – inginer, antreprenorul și proiectantul structurii blocului de la nr. 68.
• Victor V. Bădulescu – economist, profesor la Facultatea de Drept din București, membru al Academiei Române, coproprietar și comanditar al blocului de la nr. 68.
• Constantin C. Stoicescu – avocat, fost ministru al Justiției, coproprietar și comanditar al blocului de la nr. 68.
• Eugen Iordăchescu (1929–2019) – inginer, a condus translatarea bisericii Cuibul cu Barză la 22 februarie 1988.

Bibliografie

• Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021
• Andrei Atanasiu, Monica Jugănaru, Studiu istoric și de arhitectură în vederea clasării în Lista Monumentelor Istorice a imobilului din strada Știrbei Vodă nr. 68, sector 1, București, 2023
• Magdalena Dorojan, „Ion Câmpineanu și un nume de stradă în București”, în București. Materiale de istorie și muzeografie, vol. XXIV, Muzeul Municipiului București, 2010
• Studiu istorico-arhitectural str. Știrbei Vodă nr. 68 (112 Patrimoniu)
• Ion Câmpineanu și un nume de stradă în București (Muzeul Municipiului București)
• Șoapte din trecut pe strada Știrbei Vodă (I) (București vechi și noi)
• Șoapte din trecut pe strada Știrbei Vodă (II) (București vechi și noi)
• Străzile Bucureștilor – Știrbei Vodă (Ziarul Financiar)
• Atunci și acum: Universitatea Națională de Muzică din București (București vechi și noi)
• Marcu, Duiliu – fișă biografică și listă de lucrări (Metacult)
• Cuibul cu barză Church (Wikipedia)
• Nicușor Dan: Clădirea în stil neoromânesc din Știrbei Vodă 132 rămâne în picioare (TVR Info)