Bulevardul Schitu Măgureanu (fostă Ulița Schitu Măgureanu)

Strada (azi Bd.) Schitu Măgureanu din București

Ulița și mahalaua Schitu Măgureanu (secolele XVII–XIX); Așezarea și numele

Bulevardul Schitu Măgureanu, din sectorul 1 al Bucureștiului, coboară de pe strada Știrbei Vodă spre sud, de-a lungul laturii de vest a Grădinii Cișmigiu, traversează Bulevardul Regina Elisabeta și ajunge la Splaiul Independenței, în zona Izvor. Numele îl datorează schitului ortodox de pe dealul de deasupra bălții Cișmigiului, numit după al doilea său ctitor, marele vistier Mihai Cantacuzino, cunoscut și ca Măgureanu. Numele schitului s-a extins mai întâi asupra mahalalei din jur, apoi asupra uliței care o străbătea și, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, asupra bulevardului.

Locul era, în secolul al XVII-lea, la marginea nordică a orașului, pe un deal care domina balta lui Gheorghe Dura, zis Neguțătorul, viitorul lac al Cișmigiului. Documentele arată că pe vremea lui Matei Basarab (1632–1654) pescuiau în acest lac călugării Mănăstirii Sărindar și cei ai Schitului Măgureanu. Terenul aparținuse Mănăstirii Sărindar, potrivit unui hrisov din 20 martie 1710 prin care logofătul Șerban Greceanu primise de la Constantin Brâncoveanu loc pentru vii. Mahalaua s-a format în jurul bisericii schitului și era vecină cu mahalalele Fântâna Boului, Crețulescu și Sf. Ilie–Gorgani.

Populația mahalalei

Mahalaua Schitu Măgureanu se întindea de la Șipotul Izvoarelor Cișmigiului și de la biserica Luterană, pe sub Fântâna Boului, până dincolo de biserica Cuibul cu Barză. Făcea parte din „Culoarea de Verde”, unul dintre cele cinci sectoare în care fusese împărțit orașul la începutul secolului al XIX-lea, devenit ulterior Sectorul IV Verde. Pe la 1798 număra doar 42 de case, adică 0,67% din casele Bucureștiului. În 1810, mahalaua și biserica schitului cuprindeau 73 de case, cu 239 de locuitori, 100 de bărbați și 139 de femei.

Statistica din 1831 consemna 66 de case, locuite de 86 de familii, și două ateliere de testemeluri, basmalele purtate după moda epocii. Catagrafia din 1838 îl înregistra ca locuitor al mahalalei pe arhitectul Xavier Villacrosse, cu locuința pe ulița Cișmigiului, viitoarea stradă Spiru Haret. După amenajarea grădinii publice, mahalaua a fost numită și „Mahalaua Cișmigiu”, cum apare într-un anunț din ziarul Vestitorul românesc din 15 iunie 1843. Pe latura Cișmigiului dinspre Schitu Măgureanu se aflau la mijlocul secolului cârciuma „La Janos, la bal”, descrisă de N. T. Orășanu în 1857, și „panoramele” cu atracții de bâlci.

Ulița Schitu Măgureanu în anii 1860–1870

Planul întocmit de maiorul Rudolf Borroczyn în 1852 consemnează în zonă ulița Schitu Măgureanu și, alături, ulița Silfidelor, care ajungea la biserica Sf. Ilie–Gorgani. În deceniile următoare, ulița apare în presă și în actele de stare civilă ca stradă cu case numerotate, iar „suburbia Schitu Măgureanu”, termenul administrativ al vremii pentru mahala, rămâne o adresă curentă. În 1866, publicațiile de căsătorie o consemnau pe Anicha, orfană, din suburbia Schitu Măgureanu, iar în martie 1867 pe Dumitru Botes, „din suburbia Schitu-Măgureanu No. 3”. Tot în 1867, Pantele Grigorescu, din aceeași suburbie, locuia pe strada Știrbei Vodă nr. 100.

La 2 martie 1868, Primăria Capitalei anunța, sub semnătura lui G. P. Serrurie, o licitație pentru închirierea, pe trei ani și jumătate, începând cu 23 aprilie, a unei prăvălii cu dependințe din strada Popa Tatu și a unei case din fața bisericii Schitu Măgureanu, proprietăți ale bisericii. În 1869, Maria Zotu, din suburbia Sf. Ilie din Gorgani, locuia pe strada Schitu Măgureanu nr. 8, ceea ce arată că strada traversa și mahalaua vecină. În 1875 erau scoase la închiriat casele minorilor defunctului N. S. Burlan, din suburbia și strada Schitu Măgureanu nr. 33. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mahalaua a devenit parte a zonei centrale a orașului.

Schitul Măgureanu și noul aliniament (1757–1884)

Ctitoria Văcărescu–Cantacuzino

Biserica de zid a schitului a fost începută de marele logofăt Constantin Văcărescu, fiul lui Ianache Văcărescu, sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, și desăvârșită de ginerele său, marele vistier Mihai Cantacuzino (1723–1793), autorul „Genealogiei Cantacuzinilor”, căsătorit în 1747 cu Elena (Ilinca) Văcărescu. Aceiași ctitori au reclădit din cărămidă, în 1760, vechea biserică de lemn de la Fântâna Boului, cunoscută ulterior ca biserica Popa Tatu. Pisania, păstrată incomplet, a fost datată de cercetători în 1756 sau 1757, cu hramurile Vovidenia și Sf. Visarion. Schitul a funcționat ca metoc al Mănăstirii Sărindar.

Prima biserică de piatră era mică, cu o singură navă, o turlă-clopotniță pe pronaos și un pridvor deschis pe latura de vest, susținut de patru coloane din zidărie. Fațadele erau decorate cu ocnițe, iar acoperișul era din șiță. Imaginea ei este cunoscută dintr-o acuarelă a pictorului maltez Amedeo Preziosi, datată 14 iulie 1868, și din tabloul votiv publicat în Albumul familiei Cantacuzino (1902). Planurile militare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea arată schitul înconjurat de ziduri și chilii, ca marile mănăstiri bucureștene ale epocii. După secularizarea averilor mănăstirești din 1863, lăcașul a funcționat ca biserică de mir.

Demolarea din 1880

În 1880 s-a decis dărâmarea bisericii vechi și a chiliilor, aflate în stare de degradare, decizie impusă și de alinierea prevăzută pentru noua arteră. Noua biserică urma să fie ridicată pe un aliniament retras cu opt metri față de stradă. Demolarea s-a făcut fără documentarea prealabilă a monumentului, iar istoricul Grigore G. Tocilescu și pictorul Theodor Aman au arătat, într-un raport către ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, că, „printr-o nepăsare culpabilă, Capitala României a pierdut încă un edificiu ce adăuga la aspectul ei monumental”.

Pierderea a avut un efect neașteptat asupra legislației: ministrul Cultelor, V. A. Urechia, a întocmit în urma ei un proiect de lege pentru conservarea monumentelor naționale. Din prima ctitorie s-au salvat pisania de piatră cu litere chirilice, reamplasată pe peretele de nord al noii biserici, icoanele împărătești, crucea din altar, icoanele Sf. Visarion și Cuvioasei Paraschiva, cu ornamente de argint, și un epitaf cusut cu fir, cu dedicație în limba greacă.

Biserica din 1881–1884

Temelia noii biserici a fost pusă în 1881, anul proclamării Regatului României, cu încuviințarea Primăriei și prin grija epitropilor, preotul Cristache Mihăescu, Constantin Angelescu și Chivu George. Planurile au aparținut meșterului Dumitrache Nicolau, iar execuția inginerilor Marcu Hecht și B. Iancovici. Biserica a fost sfințită la 14 septembrie 1884. Are plan în cruce, cu două turle hexagonale din lemn, una deasupra naosului și una, clopotniță, deasupra pronaosului, și îmbină arhitectura bisericească tradițională cu elemente neoclasice. Pisania noii ctitorii o pomenește ca principală donatoare pe Anica Văcărescu, născută Băbeanu.

Pictura murală și icoanele catapetesmei au fost realizate în 1884, în ulei, de Gheorghe Ioanid, elev al lui Gheorghe Tattarescu, în maniera realistă de influență italiană, iar catapeteasma și mobilierul au fost sculptate în stil bizantin de Costache Georgescu. Biserica, aflată astăzi pe Bulevardul Schitu Măgureanu nr. 14, este monument istoric. În 2009, lăcașul a fost reactivat ca mănăstire de maici, iar din 2013 funcționează ca schit cu obște de călugări, sub conducerea arhimandritului Antim David; în 2022, schitul a recuperat clădirea vecină, amenajată ca casă monahală.

Biserica în perspectiva Cișmigiului

Biserica Schitu Măgureanu are un rol în compoziția Grădinii Cișmigiu. Peisagistul Karl Friedrich Wilhelm Meyer a conceput axa promenadei din zona de vest a parcului, mărginită de arbori plantați geometric, cu biserica drept punct final al perspectivei. Peisagistul Friedrich Rebhuhn a transformat ulterior axa într-o peluză cu flori, bordată de arbori tunși, deschisă în ambele direcții, dar a păstrat spre nord perspectiva către biserică. Retrasă de la bulevard, cu o intrare abruptă din trotuar și înconjurată de grădină, biserica este astfel legată vizual mai mult de parc decât de frontul străzii.

Tăierea bulevardului (1895–1897) și latura Cișmigiului

Decizia Consiliului Comunal

Bulevardul Schitu Măgureanu a fost decis de Consiliul Comunal ca arteră nouă între strada Știrbei Vodă și Bulevardul Elisabeta, cu prelungire până la Dâmbovița și, mai departe, pe Dealul Mihai Vodă. Lucrarea făcea parte din programul de străpungeri și alinieri al sfârșitului de secol XIX, care a creat axele moderne ale centrului Capitalei. Bulevardul a fost tăiat între 1895 și 1897, preluând parțial traseul vechii ulițe Schitu Măgureanu, și a devenit a doua arteră care mărginește Grădina Cișmigiu, pe latura de vest, după strada Știrbei Vodă, la nord.

Panta accentuată, de la strada Știrbei Vodă spre Bulevardul Elisabeta și apoi spre Splai, reflectă relieful vechiului mal al bălții Cișmigiului. Pe latura de vest a bulevardului s-au construit în deceniile următoare locuințe cu vedere spre grădină, iar pe latura de est, între Cișmigiu și biserica schitului, frontul a rămas în mare parte ocupat de grădina publică. Din bulevard se desprind spre vest străzile Gheorghe Lazăr și Constantin D. Stahi, iar spre sud de Bulevardul Elisabeta strada Gutenberg.

Grilajul de la Sărindar și intrarea Gorgani

În 1895, municipalitatea a încredințat antreprenorilor Ion Oliva și Petre Georgescu construcția soclului de zid de pe latura dinspre strada Schitu Măgureanu a Cișmigiului și montarea pe acesta a grilajului care împrejmuise biserica Mănăstirii Sărindar, demolată în 1894 pentru lărgirea Căii Victoriei, completat cu părțile lipsă. Pe planul de situație al Grădinii Cișmigiu din 1904, latura de vest are intrarea Gorgani, spre bulevard, numită după biserica Sf. Ilie–Gorgani din vecinătate, ridicată pe o movilă și vizibilă din strada Gutenberg.

Cișmigiul fusese transferat în 1888 de la Ministerul Domeniilor la Primăria Capitalei, iar în timpul primarului Emanoil Protopopescu-Pache grădina a fost modernizată: din 1890 au fost amenajate fântânile luminoase, o cascadă după modelul celei de la Saint-Cloud și o peșteră. Bulevardul Schitu Măgureanu a fost astfel conceput de la început ca o arteră de margine a parcului, cu împrejmuire și intrare proprii.

Colegiul „Gheorghe Lazăr”

La intersecția bulevardului cu Bulevardul Regina Elisabeta, la colțul Grădinii Cișmigiu, se află Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”. Liceul a fost înființat de Alexandru Ioan Cuza ca al doilea gimnaziu cu predare în limba română din București și s-a deschis la 18 ianuarie 1860, cu I. Maiorescu ca director. Clădirea actuală, proiectată de arhitectul F. G. Muntureanu, format în Anglia, a fost inaugurată în toamna anului 1890. Ea îmbină elemente ale stilului brâncovenesc cu cele ale neoclasicismului englez.

În 1931 a fost construită o aripă nouă, cu laboratoare, un amfiteatru și un bufet la demisol. În perioada stalinistă, liceul și-a pierdut numele, devenind Școala Medie nr. 22, iar în 1949 s-a mutat temporar la Liceul „Spiru Haret”; numele i-a fost redat în 1955. Între 1990 și 1997, clădirea a fost consolidată radical, iar în 1995 liceul a primit titlul de colegiu național. Clădirea este monument istoric.

Parcelarea străzii Gheorghe Lazăr și primele case

Odată cu tăierea bulevardului, terenurile de pe latura de vest au fost parcelate. Strada Gheorghe Lazăr, care pornește din bulevard, a fost trasată la sfârșitul secolului al XIX-lea printr-o parcelare realizată de F. Thyr; clădirile au fost preluate ulterior de Societatea de Asigurări „Patria”, iar în perioada interbelică unele dintre ele au fost transformate de arhitecții Arghir Culina și Paul Smărăndescu. Din aceeași etapă datează imobilul G. E. Ghenciu, din 1898.

Înainte de Primul Război Mondial, arhitectul Petre Antonescu a construit pe bulevard două reședințe private în stil Beaux-Arts. Aceste case, alături de imobilele de raport de la începutul secolului XX, au dat porțiunii dinspre strada Știrbei Vodă caracterul rezidențial păstrat până astăzi, cu fațade orientate spre grădina publică.

Palatele și blocurile interbelice

Palatul Ligii Culturale (nr. 1)

La nr. 1 se află Palatul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, construit după planurile arhitectului Ion Trajanescu, cu inginerul Constantin Cihodaru, în stil neoromânesc. Corpul principal a fost început în 1926, iar ansamblul a fost ridicat în etape; aripa dinspre bulevard datează din 1937. Clădirea, cu peste 11.800 de metri pătrați desfășurați, a fost legată de activitatea istoricului Nicolae Iorga, conducătorul Ligii, și a găzduit redacția revistei „Neamul Românesc”. Fațada sa are afinități cu cea a Palatului Tinerimea Română, aflat vizavi.

În 1947, parterul a fost transformat în sală de spectacole pentru noul Teatru Municipal, înființat cu un grup de nouă actori și condus timp de 14 ani de Lucia Sturdza Bulandra. Sala, numită inițial Sala Izvor, poartă astăzi numele lui Liviu Ciulei, director artistic al teatrului între 1963 și 1972, când instituția a primit numele Bulandra. Între 1950 și 1977, clădirea a găzduit și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, iar astăzi spații din ea sunt folosite și de Universitatea din București. Încadrată în clasa I de risc seismic, clădirea intră în 2026 într-un program de consolidare și restaurare de 36 de luni. Istoria detaliată a clădirii este prezentată în articolul dedicat Palatului Ligii Culturale de pe Property INDEX.

Palatul Societății Studenților în Medicină (nr. 2)

La capătul de sud, pe colțul cu Splaiul Independenței, se află Palatul Societății Studenților în Medicină, construit între 1924 și 1927 după planurile arhitectului Arghir Culina, semnate la 13 decembrie 1923. Societatea, înființată în 1875, ceruse din 1912 un teren pentru sediu, iar Primăria i-a acordat gratuit 480 de metri pătrați. Clădirea a fost recepționată în octombrie 1927 și inaugurată la 11 decembrie 1927, fiind destinată unei cantine cu mese gratuite pentru studenți. Finanțarea a venit din fondurile strânse de studenți, de la Banca Națională, de la firma inginerului Tiberiu Eremia și dintr-un împrumut obținut de la ziarul „Universul”.

Stilul clădirii marchează trecerea de la arhitectura neoromânească la Art Deco. După al Doilea Război Mondial, activitatea Societății a fost suspendată, iar clădirea a devenit cămin al Institutului Medico-Farmaceutic. Societatea s-a reînființat în 1990, dar nu a revenit în vechiul sediu. Clădirea este monument istoric și se află astăzi fără funcțiune, într-o stare de degradare.

Palatul Tinerimea Română (nr. 4)

Pe colțul bulevardului cu strada Gutenberg se află Palatul Societății „Tinerimea Română”, ridicat simultan cu palatul studenților. Societatea, întemeiată la sfârșitul anilor 1870 de elevi ai Liceului „Matei Basarab”, a primit în 1912 de la Primărie un teren de aproximativ 547 de metri pătrați. Piatra de temelie a fost pusă la 25 mai 1924, după proiectul arhitectei Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România, cu colaborarea profesorului I. Pompilian, a arhitectului Raul Negru și a inginerilor Aurel A. Beleș și Valer Paler. Construcția s-a desfășurat între 1924 și 1927, dar inaugurarea a avut loc abia în 1935, în prezența lui Nicolae Iorga.

Clădirea, în stil eclectic, cu elemente Beaux-Arts și neoromânești și cu un altorelief cu scene istorice, are o sală de aproximativ 2.000 de locuri, cu trei niveluri de balcoane. După 1946 a găzduit Ansamblul „Perinița” și apoi Ansamblul Artistic al Tineretului, iar în 1991, sub ministrul Culturii Andrei Pleșu, i-a fost redat numele de „Tinerimea Română”. Astăzi este Centrul Național de Artă „Tinerimea Română” și este monument istoric.

Blocul Pop–Gheorghiu (nr. 19)

Pe latura de vest a bulevardului, vizavi de Grădina Cișmigiu, se află blocul de locuințe de la nr. 19, construit în 1929 pentru inginerii Cezar Pop și Mihai Gheorghiu, după proiectul arhitecților Horia și Ion Creangă; placa de marmură de la intrare poartă inscripția „Horia Creangă, Ion Creangă, arhitecți, 1929”. Clădirea are parter și șapte etaje, ultimul retras, cu câte două apartamente de patru sau cinci camere pe fiecare palier, și o fațadă simetrică. Este considerată primul imobil de locuințe al celor doi arhitecți realizat în stil Art Deco de factură clasicizantă.

Finisajele de calitate, scări de marmură, feronerie, vitralii și tâmplărie din lemn de nuc, au contribuit la păstrarea relativ bună a interioarelor. În bloc au locuit mai multe personalități ale perioadei interbelice, între care omul politic Iuliu Maniu. Clădirea a trecut prin naționalizare și prin cutremurele din 1940 și 1977, care i-au slăbit structura, și figurează astăzi pe lista imobilelor care necesită consolidare antiseismică.

Bulevardul de astăzi

Intersecția cu Bulevardul Regina Elisabeta

Intersecția cu Bulevardul Regina Elisabeta este punctul central al traseului. Aici a funcționat, între anii 1960 și 1980, restaurantul „Cireșica”, frecventat de actorii Teatrului Bulandra, între care Ștefan Ciubotărașu și Petre Gheorghiu; localul a rămas părăsit, iar din el s-a păstrat un bistro cu același nume. Blocul „Cireșica” de la nr. 3, clădire de locuințe colective, este cuprins într-un program municipal de consolidare seismică și renovare energetică, aflat în faza de proiectare.

Pe aceeași porțiune, colegiul „Gheorghe Lazăr”, Palatul Ligii Culturale și Palatul Tinerimea Română formează un grup de clădiri publice din prima jumătate a secolului XX, între Cișmigiu și zona Izvor. Pe strada Constantin D. Stahi, care se desprinde din bulevard, se află un hemiciclu cu bustul Papei Ioan Paul al II-lea și o casă cu turnuleț, reper al cartierului.

Clădiri și stare de conservare

Clădirile de la capătul sudic, între care Palatul Ligii Culturale, fac parte din zona construită protejată a bulevardelor Elisabeta și Kogălniceanu. Fondul construit este eterogen: case de la sfârșitul secolului al XIX-lea, reședințe de la începutul secolului XX, blocuri interbelice și construcții recente. Mai multe clădiri importante sunt monumente istorice, între care biserica schitului, colegiul „Gheorghe Lazăr”, Palatul Tinerimea Română și Palatul Societății Studenților în Medicină.

Starea clădirilor este inegală. Palatul Ligii Culturale și blocul de la nr. 3 intră în programe de consolidare, schitul este în curs de renovare și restaurare a picturii, iar Palatul Societății Studenților în Medicină și blocul de la nr. 19 așteaptă încă intervenții. Bulevardul a păstrat traseul stabilit între 1895 și 1897 și legătura directă cu Grădina Cișmigiu, prin intrarea Gorgani și prin perspectiva spre biserica schitului.

*

Mahalalele Fântâna Boului și Schitu Măgureanu

Așezarea și numele

Evoluția părții de nord a Bucureștiului a fost marcată de deschiderea, în 1692, a Podului Mogoșoaiei, drumul mai drept și mai scurt pe care Constantin Brâncoveanu și l-a croit spre moșia sa de la Mogoșoaia. Orașul a crescut apoi treptat spre nord, ajungând în 1720 până la locul de casă dăruit de Brâncoveanu fiicei sale Safta și ginerelui său, postelnicul și ulterior vornicul Iordache Kretzulescu. Locul, din pământ domnesc, avea fața la Ulița cea Mare (Podul Mogoșoaiei) și se întindea „la vale” până la drumul care îl mărginea, descris într-un document din 5 martie 1722 drept „ulicioara ce cobora pe lângă casa lui Voicu Fiștu seimeanul”.

În dreapta acestei ulițe, pe terenul în ușoară pantă orientat spre sud, spre balta formată de numeroasele izvoare, se afla un loc potrivit pentru cultivarea viței-de-vie. Aici a existat, atestată documentar din secolul al XVII-lea, dar probabil mult mai veche, o așezare de gospodari grupați în jurul unei surse de apă unde își adăpau vitele, numită „Fântâna Boului”. Fiind un loc de folosință obștească, toponimul s-a extins asupra întregii mahalale și chiar asupra bisericii locului. Autorii presupun că fântâna se afla la răscrucea din fața Bisericii Popa Tatu, unde se deschide astăzi o mică piațetă și unde se afla, probabil, centrul vieții sociale a mahalalei. Vecină cu ea era Mahalaua Schitu Măgureanu, formată în jurul unei biserici.

Locuitori și populație

În secolul al XVII-lea, mahalaua avea case mici înconjurate de verdeață, livezi și vii, cu vedere spre balta care avea să devină Grădina Cișmigiu. Ca și pe dealul din sudul orașului, aici își aveau viile și locurile de odihnă negustorii din „lipscănie” și din alte ulițe ale târgului, precum și meseriași și slujbași ai domniei. Documentele epocii menționează printre locuitori zidari și cojocari, pe Ilie tălpașul, pe Andrei croitorul, dar și militari, precum Stroe, „stegar de nemți”, sau Ionaș căpitanul (1728).

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mahalaua era încă slab populată: pe la 1798 avea doar 86 de case, adică 1,35% din totalul caselor orașului. În 1810 erau 123 de case, presărate între curți și grădini, locuite de aproximativ 506 persoane. Cifrele catagrafiilor sunt însă aproximative, deoarece limitele mahalalelor erau fluctuante, fiind rezultatul voinței populare, nu al unui act administrativ: odată cu creșterea populației se ridicau noi biserici, iar locuitorii adunați în jurul lor formau noi mahalale și parohii.

Statistica din 1831 consemna în mahalaua Fântâna Boului 109 case, locuite de 120 de familii, și oferă pentru prima dată date despre structura socială: 13 boieri, 377 de locuitori din „clasa de mijloc”, 15 clerici, 7 „sudiți” (supuși străini), 8 slugi și 10 robi țigani. Tot aici funcționau o „fabrică de testemeluri” (basmalele purtate după moda epocii), situată la „Șipotul Fântânilor”, și două prese de ulei, semn al apariției altor funcțiuni într-o zonă până atunci rezidențială. În tot secolul al XIX-lea, populația a continuat să crească, păstrând predominanța clasei de mijloc, dar cu apariția caselor unor membri ai marilor familii ale țării.

La mijlocul secolului al XIX-lea, mahalaua Fântâna Boului cuprindea locurile care se întindeau de la Cișmigiu peste Puțul cu Plopi până la Gropile lui Neptun de sub Omul de Piatră, adică aproximativ până la actuala stradă Transilvaniei, și peste ulița Popa Tatu. Împreună cu Schitu Măgureanu, ea făcea parte din „Culoarea de Verde”, unul dintre cele cinci sectoare (culori) în care fusese împărțit orașul la începutul secolului al XIX-lea (roșu, galben, negru, albastru și verde), devenit ulterior Sectorul IV Verde.

Marii proprietari: Stavropoleos, Cantacuzino, Văcărescu, Kretzulescu

O mare parte din terenurile mahalalei au ajuns în stăpânirea bisericii Stavropoleos, al cărei ctitor, arhimandritul Ioanichie, a înțeles valoarea crescândă a loturilor de casă de la marginea de nord a orașului. Un document din 1728 arată cum Marica Piteșteanu, văduva bogatului negustor de pe Ulița Mare Ianache Piteșteanu (logofăt za visterie în 1688), iertată de o datorie de către Ioanichie, a dăruit bisericii casa cu loc și grădină din mahalaua Fântâna Boului, primind în schimb „o căscioară” în care să locuiască împreună cu fiica ei. Timp de aproape un secol și jumătate, biserica Stavropoleos a dobândit și a vândut locuri de casă și grădină și s-a judecat pentru proprietățile sale din mahala.

Documentele secolului al XVIII-lea menționează în aceeași mahala „viile Crețuleștilor” și întinsele proprietăți ale boierului Mihai Cantacuzino, personalitate controversată, pe care Nicolae Iorga îl caracteriza drept un simbol al aspirațiilor către creștinătate, înțelese însă ca o politică de anexare a Țărilor Române de către Rusia. După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Cantacuzino s-a stabilit în Rusia, unde a primit titlul de cneaz, gradul de general-maior și moșii, și unde a scris, între altele, Genealogia Cantacuzinilor. La plecarea din țară, în 1775, a vândut vornicului Radu Văcărescu moșiile și locurile pe care le stăpânea, inclusiv pe cele de la Fântâna Boului, aflate lângă viile boierilor Kretzulești. Mențiunea este confirmată în 1846 de planul cadastral întocmit de maiorul Rudolf Borroczyn, care consemnează locul viitoarei case Elena Kretzulescu, la nord de Cișmigiu, ca proprietate a „cocoanei Anicuța Văcărească”.

Mihai Cantacuzino, împreună cu socrul său, logofătul Constantin Văcărescu, a fost ctitorul celor două biserici ale zonei. Prin grija lor, în 1760, vechea biserică de lemn de la Fântâna Boului a fost reclădită din cărămidă; lăcașul, reconstruit în 1879, a rămas cunoscut sub numele Popa Tatu. Tot ei au ridicat Biserica Schitu Măgureanu (1750–1760).

Străzile mahalalei

Limita de nord a mahalalei o forma „ulița Fântânii”, actuala stradă General Berthelot, care pornea de la Podul Mogoșoaiei, din dreptul Cișmelei Roșii, și ajungea spre apus până la răscrucea din fața Bisericii Popa Tatu. Din ea cobora spre balta Cișmigiului „ulița Cișmigiului”, viitoarea stradă Diaconeselor și apoi Spiru Haret. Urma strada Puțul cu Plopi, iar paralel cu aceasta urca ulicioara Astronomului, din care pornea spre vest Fundătura Esculap, până la biserica Popa Tatu. Între 1895 și 1911, configurația s-a schimbat radical: strada Astronomului a fost prelungită spre nord, a tăiat strada Fântânii și a ajuns până la viitoarea stradă Transilvaniei, primind numele Luigi Cazzavillan. Limita de sud a mahalalei era malul abrupt al dealului care străjuia balta Cișmigiului.

Atmosfera mahalalei în 1846 apare în amintirile lui Ion Ghica, care pornea noaptea pe jos, împreună cu Nicolae Bălcescu, de lângă Hanul Filaret (pe locul unde s-a ridicat apoi Teatrul Național) spre grădina lui Câmpineanu. Pe drum se certau mereu cu câinii mahalalelor, mai ales pe maidanul din fața bisericii Popa Tatu, unde stăteau „niște dulăi cât vițeii de mari”.

Transformările secolului al XIX-lea

Transformările radicale ale zonei au urmat creșterii importanței economice și politice a Podului Mogoșoaiei, mai ales după al treilea deceniu al secolului al XIX-lea, când casele boierului Dinicu Golescu de lângă biserica și hanul Crețulescu, vândute statului de urmași, au devenit Palatul Domnesc. La fel de importante au fost asanarea bălții și crearea Grădinii Cișmigiu. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fostele mahalale periferice Fântâna Boului și Schitu Măgureanu au devenit parte a zonei centrale a orașului, care se extinsese până la „capul podului”, viitoarea Piață a Victoriei.

La nord de Cișmigiu s-a format un cartier nou, cu aspect pregnant urban. Străzile au fost modernizate, lărgite și aliniate, s-au tăiat artere noi și s-a renunțat la altele, iar cele mai importante nume ale arhitecturii bucureștene au construit aici case și alte clădiri. Profilul semi-industrial (ateliere de testemeluri, prese de ulei) a fost înlocuit treptat de unul cultural. Mahalalele au căzut în uitare, numele lor rămânând doar ca reper în vorbirea populară.

Casa Constantin Grigore Ghica, mahalaua Brezoianu

Casa lui Constantin Grigore Ghica se afla pe ulița Cișmigiului din mahalaua Brezoianu, la sud de proprietățile Kretzulescu și Florescu de pe strada Știrbei Vodă. În 1858, casa a fost închiriată de guvern pentru găzduirea comisarilor Marilor Puteri, care urmau să discute soarta Țărilor Române după ocupațiile turcă, rusă și austriacă prin care trecuseră. Clădirea era impunătoare, cu parter și etaj și tapete pe pereți, iar dimensiunile ei reies din documentul care descrie pregătirea pentru noii ocupanți: reparații la 65 de uși, 75 de ferestre și 38 de sobe.

Strada General Berthelot

Strada General Berthelot urmează traseul vechii „ulițe a Fântânii”, care mărginea spre nord mahalaua Fântâna Boului. Ulița pornea de pe Podul Mogoșoaiei, din dreptul Cișmelei Roșii, și mergea spre apus până la răscrucea din fața Bisericii Popa Tatu, unde se deschide astăzi o mică piațetă, probabil vechiul centru al mahalalei și locul fântânii care i-a dat numele. În 1856, capătul străzii era marcat de „casa lui Otto zugravul”, întemeietorul unei familii bucureștene din care s-a ridicat un guvernator al Băncii Naționale în perioada interbelică; ulterior strada a fost prelungită până la strada Berzei. A purtat pe rând numele Fântânii, Cișmeaua, Fântâna Boului, Dr. Karl Lueger, H.M. Ph. Berthelot, Al. Popov și Nuferilor, revenind astăzi la numele generalului francez Henri Mathias Berthelot, șeful misiunii militare care a ajutat armata română să se reorganizeze în Primul Război Mondial.

Odată cu extinderea orașului spre nord, strada a devenit o arteră centrală, cu clădiri importante, mai ales spre capătul de est. La nr. 6 (azi nr. 12) a fost construită, la sfârșitul deceniului al cincilea sau începutul deceniului al șaselea al secolului al XIX-lea, casa neoclasică a lui Alexandru Ghica, devenită în 1901 Școala profesională de fete „A.F. Robescu”. La nr. 7, pe un teren cumpărat de monseniorul Ignațiu Paoli de la paharnicul Ghiță Cantacuzino, a fost ridicată între 1873 și 1884 Catedrala catolică Sfântul Iosif, alături de care s-a construit în 1925 Palatul Arhiepiscopiei Romano-Catolice. Pe la 1900, arhitectul N.C. Mihăescu a construit clădirea neoromânească a Casei Școalelor și a Casei Bisericii, azi sediul Ministerului Educației. Colegiul Național „Sfântul Sava” s-a mutat pe strada Fântânii la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai întâi la colțul cu strada Popa Tatu, apoi în fosta clădire a spitalului de copii, iar din 1924 și-a construit pe același teren, retras de la stradă, sediul actual. Din strada General Berthelot cobora spre Cișmigiu ulița Cișmigiului (strada Spiru Haret), iar între 1895 și 1911 strada a fost tăiată de prelungirea străzii Astronomului, devenită strada Luigi Cazzavillan.

Strada Spiru Haret

Strada Spiru Haret își are originea în ulița care cobora din ulița Fântânii (azi strada General Berthelot) spre balta Cișmigiului, numită explicit „ulița Cișmigiului” și apoi strada Diaconeselor. De-a lungul ei se întindeau terenuri ample ale comunității evanghelice, care și-a construit aici, în anii 1860, o școală. În 1888, pe latura opusă a străzii a fost ridicată clădirea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. În legătură cu prezența acestei instituții și ca omagiu adus lui Spiru Haret, reformatorul învățământului românesc, strada a primit după 1920 numele acestuia. Pe aceeași stradă, vecină cu clădirea ministerului după extinderea acesteia, dar construită anterior, se află casa de la nr. 8, proiectată de arhitectul George Mandrea pe la 1886, în care a locuit și a scris filozoful P.P. Negulescu.

Catagrafia din 1838 înregistra pe ulița Cișmigiului, ca locuitor al mahalalei Schitu Măgureanu, pe arhitectul Xavier Villacrosse, iar prezența sa a făcut ca strada să-i poarte numele în jurul anului 1856. Francez de origine catalană, cu studii la École des Beaux-Arts din Paris, Villacrosse s-a stabilit la București în 1836 și a activat până în 1855 ca arhitect al statului, al orașului și ca antreprenor particular, fiind un promotor al eclectismului dominat de neoclasicism. A impus tramă stradală rectangulară în noile orașe Turnu Severin și Turnu Măgurele, precum și în cartierul bucureștean refăcut după marele incendiu din 1847, între biserica Sfântul Gheorghe Nou și Spitalul Colțea. A intervenit la Palatul Știrbei de pe Podul Mogoșoaiei, a proiectat prima clădire cu funcțiune de Primărie a orașului, distrusă în incendiu, și a refăcut biserica Sfântul Gheorghe Nou în stil neoclasic. A murit la Paris în 1855 și a fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise. Numele său a rămas legat de București prin Pasajul Villacrosse-Macca, construit în 1891 de urmași, pe un teren al familiei.

Strada Luigi Cazzavillan

Strada Luigi Cazzavillan s-a format prin prelungirea vechii ulicioare a Astronomului, care urca paralel cu strada Puțul cu Plopi și din care pornea spre vest Fundătura Esculap, până la biserica Popa Tatu. Între 1895 și 1911, configurația zonei s-a schimbat radical: strada Astronomului a fost prelungită spre nord dincolo de intersecția cu fundătura, a tăiat strada Fântânii (azi General Berthelot) și a ajuns până la strada care după 1900 avea să se numească Transilvaniei. Artera, cu traseu sud-nord, a primit numele lui Luigi Cazzavillan, ziaristul italian stabilit la București care a înființat în 1884 ziarul Universul. Acesta a devenit lectura preferată a românilor și și-a păstrat prestigiul până după Al Doilea Război Mondial, când a dispărut odată cu întreaga presă liberă.

Denumirea avea și o semnificație topografică precisă. La colțul nordic de capăt al străzii, Cazzavillan a construit pe cheltuiala sa o clădire pe care a dăruit-o statului italian, pentru a funcționa în ea o școală italiană destinată copiilor conaționalilor săi. Clădirea a fost demolată după 1990, la decizia reprezentantului statului italian în România, în ciuda opoziției specialiștilor.

Strada Puțul cu Plopi

Strada Puțul cu Plopi poartă un nume legat de istoria locului și a unui oraș de câmpie în care sursele bune de apă erau foarte prețuite și bine cunoscute. Strada se afla în mahalaua Fântâna Boului, care la mijlocul secolului al XIX-lea se întindea de la Cișmigiu peste Puțul cu Plopi până la Gropile lui Neptun de sub Omul de Piatră. Paralel cu ea urca ulicioara Astronomului, viitoarea stradă Luigi Cazzavillan. În 1911 s-a propus prelungirea străzii Puțul cu Plopi printre proprietățile de la nr. 37 și nr. 39 de pe strada Știrbei Vodă (Kretzulescu și Assan), pentru a lega Grădina Cișmigiu de strada Știrbei Vodă. Deși acceptată, soluția nu a fost pusă în practică.

Personaje

• Constantin Văcărescu – mare logofăt, primul ctitor al bisericii de zid a schitului.
• Mihai Cantacuzino (1723–1793) – mare vistier, al doilea ctitor al schitului, care i-a dat numele de Măgureanu; autorul „Genealogiei Cantacuzinilor”.
• Xavier Villacrosse (?–1855) – arhitect al statului și al orașului, locuitor al mahalalei Schitu Măgureanu în 1838.
• Amedeo Preziosi (1816–1882) – pictor maltez, autorul acuarelei din 1868 care redă prima biserică a schitului.
• Grigore G. Tocilescu (1850–1909) – istoric, coautor al raportului care a deplâns demolarea bisericii vechi în 1880.
• Theodor Aman (1831–1891) – pictor, coautor al raportului din 1880 privind demolarea bisericii vechi.
• V. A. Urechia (1834–1901) – ministru al Cultelor, autorul proiectului de lege pentru conservarea monumentelor, întocmit după demolarea schitului.
• Dumitrache Nicolau – meșter constructor, autorul planurilor bisericii din 1881–1884.
• Gheorghe Ioanid – pictor, elev al lui Gheorghe Tattarescu, autorul picturii bisericii (1884).
• Karl Friedrich Wilhelm Meyer – peisagist, autorul axei de promenadă din Cișmigiu orientate spre biserica schitului.
• Friedrich Rebhuhn – peisagist, a transformat axa într-o peluză, păstrând perspectiva spre biserică.
• F. G. Muntureanu – arhitect, autorul clădirii Colegiului „Gheorghe Lazăr” (1890).
• Petre Antonescu (1873–1965) – arhitect, autorul a două reședințe de pe bulevard, construite înainte de Primul Război Mondial.
• Nicolae Iorga (1871–1940) – istoric, conducătorul Ligii Culturale; a fost prezent la inaugurarea Palatului Tinerimea Română (1935).
• Ion Trajanescu – arhitect, autorul Palatului Ligii Culturale.
• Arghir Culina – arhitect, autorul Palatului Societății Studenților în Medicină (1924–1927).
• Virginia Andreescu Haret (1894–1962) – prima femeie arhitect din România, autoarea Palatului Tinerimea Română.
• Horia Creangă (1892–1943) – arhitect, autorul, împreună cu fratele său Ion Creangă, al blocului de la nr. 19 (1929).
• Lucia Sturdza Bulandra (1873–1961) – actriță, prima directoare a Teatrului Municipal, instalat în 1947 în Palatul Ligii Culturale.
• Liviu Ciulei (1923–2011) – regizor și arhitect, director artistic al Teatrului Bulandra (1963–1972); sala de la nr. 1 îi poartă numele.
• Iuliu Maniu (1873–1953) – om politic, locatar al blocului de la nr. 19.

Bibliografie

• Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021
• Sorin Sebastian Duicu, Edificiile ecleziastice cantacuzine din Țara Românească, secolele XVII–XIX, vol. II, 2007
• Albumul familiei Cantacuzino, Editura Minerva, București, 1902
• Palatul Ligii Culturale (azi Teatrul Bulandra, sala Liviu Ciulei) (Property INDEX)
• Top trei palate, trei arhitecți pe Bulevardul Schitu Măgureanu (B365)
• Teatrul Bulandra va fi consolidat, reabilitat și modernizat (B365)
• Schitu Măgureanu – Bulevardul în pantă (Atelier LiterNet)
• Blocul modernist din Schitu Măgureanu nr. 19 (merg.in)
• Concelex va reabilita clădirea Teatrului „Bulandra” din Schitu Măgureanu nr. 1 (Constructiv)
• Teatrul Bulandra va fi consolidat și restaurat cu bani din PNRR (Euronews România)
• Gheorghe Lazăr National College, Bucharest (Wikipedia)
• Schitul Măgureanu (Arhiepiscopia Bucureștilor)
• Stadiu proiect imobil Schitu Măgureanu nr. 3 (AMCCRS-PMB)