Strada Mântuleasa (fostă Strada Vântului)

Strada Mântuleasa

Originile mahalalei și prima atestare documentară

Strada Mântuleasa este una dintre arterele istorice ale Bucureștilor care și-a păstrat, în linii mari, traseul constituit la începutul secolului al XIX-lea. Originile sale coboară însă mult mai adânc, prima atestare documentară a uliței datând din 1707, potrivit istoricului C.C. Giurescu. Mahalaua omonimă, al cărei nucleu era această uliță, reprezenta în 1798 o așezare de aproximativ 28 de case, situată la capătul Străzii Negustori, de-a lungul Podului Târgului de Afară — artera comercială principală a zonei de est a orașului, cunoscută ulterior ca Calea Moșilor. Proximitatea față de această stradă cu funcțiune preponderent comercială, frecventată deopotrivă de boieri și negustori, a susținut dezvoltarea viitoare a întregii zone.

Denumirea uliței și a mahalalei derivă din familia negustorului Manta Cupețul (din sl. kupici, negustor), al cărui nume a dat, prin forma feminizată Mântuleasa, atât strada cât și cartierul. Soția sa, jupâneasa Stanca, și sora sa, jupâneasa Maria, au ctitorit în 1733 — după moartea lui Manta — Biserica cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, primul și cel mai important reper al zonei. Pisania lăcașului consemnează că biserica a fost ridicată din temelie de cele două femei în zilele domniei lui Grigorie Ghica Voevod și că a fost târnosită la 25 septembrie 1733. Edificiul, construit pe un plan triconic în stil post-brâncovenesc și pictat de preotul Bratu și Iane zugravul, a purtat de la bun început numele de Biserica Mântuleasa, fixând astfel identitatea topografică a întregii zone.

Traseul inițial și apartenența administrativă

Din punct de vedere administrativ, strada Mântuleasa a fost încadrată, până la mijlocul secolului al XX-lea, Culorii de Negru, numită ulterior Suburbia și, respectiv, Sectorul II Negru. Traseul uliței, vizibil în Planul Borroczyn întocmit între 1847 și 1852, reprezenta un drum care pleca din Podul Târgului de Afară/Calea Moșilor în direcția sud-est, întâlnea strada Vântului — uliță perpendiculară care revenea spre nord tot la Calea Moșilor — după care cotea spre sud-vest, lăsând pe latura de est parcela pe care se afla amplasată Biserica Mântuleasa. De la intersecția cu aceasta, pe latura de est, începea strada Romulus, iar pe latura de vest se desprindeau ulițele Cernica, Zânelor și Sborului. Traseul se termina când întâlnea Ulița Sf. Ștefan, identificată ulterior cu Calea Vergului.

Funcțiunea predominantă a zonei a fost, de la bun început, cea rezidențială, casele parter fiind amplasate în mod variat pe parcele, fără a exista un model repetitiv. De-a lungul drumului, terenul era parcelat în loturi de forme diferite, predominante fiind parcelele mijlocii și mici. Gradul de ocupare era inegal și redus: pe aproximativ 20-30% din teren se aflau construcții, celelalte parcele, lipsite de clădiri, fiind numai plantate. Între loturile ocupate se creau, datorită formei în general triunghiulare a microzonelor, spații întinse cu destinație imprecisă, numite pe planuri maidane, care constituiau rezerva posibilă pentru dezvoltarea naturală a orașului. Situația era diferită pe Calea Moșilor, unde interesele comerciale determinau un grad de ocupare mai intens, cu fronturi închise, prăvălii la stradă și grădini plasate exclusiv pe fundul de lot.

Reglementările de construcție după marele incendiu din 1847

Un moment de cotitură în istoria urbanistică a zonei l-a constituit marele incendiu din 1847, care s-a extins până la mahalaua și biserica Udricanilor, biserica Sf. Vineri și bisericile Lucaci și Sf. Ștefan, distrugând aproximativ 2.000 de clădiri din Culoarea de Roșu și Culoarea de Negru. Ca răspuns, primăria Bucureștilor a împărțit orașul în Ocoalele I, II și III, dispuse concentric de la centru către margine, prin primul Regulament de Alinieri și Construcție. Documentul impunea reguli de construire care urmăreau protecția față de incendii și determinau un standard calitativ superior al clădirilor noi, indiferent de funcțiunea lor. Strada Mântuleasa se încadra Ocolului II, în care toate construcțiile — atât cele principale, cât și anexele — trebuiau realizate din cărămidă și cu acoperiș de metal.

Aceste reglementări au impus treptat o disciplinare a fondului construit din zonă și au creat condițiile pentru ridicarea unor clădiri de calitate mai bună în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Efectele practice au fost vizibile mai ales după deceniile 6-7, când dominante rămâneau casele parter, amplasate fie pe limita lotului cu latura îngustă la stradă și fațada principală orientată spre curte, fie dispuse uneori în centrul lotului. Ulterior anului 1875, o parte din fondul construit existent a început să fie înlocuit, clădirile noi respectând alinierea recentă a străzii și prezentând subsol parțial locuibil și parter înalt; frecvent s-au construit case cu subsol, parter și etaj. S-a impus totodată un nou tip de locuință — vila — retrasă față de limita parcelei spre drum și dispusă, de obicei, în centrul lotului cu fațada la stradă.

Remodelare urbanistică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Programul de îmbunătățire a funcționării orașului în condiții moderne, început timid în primele decenii ale secolului al XIX-lea, a continuat în a doua jumătate a veacului cu efortul depus de Primărie pentru realizarea alinierii străzilor, stabilirea unui profil adaptat importanței lor și tăierea unor noi drumuri sau reorientarea parțială a celor existente. Aceste transformări au afectat direct și zona Mântuleasa. Anterior anului 1871, a fost deschis un drum nou pe latura de est a străzii, la nord de parcela Bisericii Mântuleasa: Stradela Mântuleasa, cu rolul de a face legătura cu strada Sf. Ștefan. Tot la nord și relativ paralelă cu aceasta a fost prelungită strada Plantelor, continuată spre vest de strada Negustori — traseu obținut prin înglobarea porțiunii de est a fostei străzi Cernica.

În anii 1880 a fost aprobat noul plan de aliniere al străzii Mântuleasa, elaborat de Serviciul Planului al Primăriei. Modelarea urbanistică a stabilit lățimea uniformă a străzii la 18 metri și a delimitat o piațetă la întâlnirea cu străzile Plantelor, Vântului, Negustori și Stradela Mântuleasa, asigurând o vizibilitate mai bună spre punctul central al microzonei — Biserica Mântuleasa. Tot în această perioadă, sistemul de numerotare a parcelelor a suferit o primă modificare: anterior anului 1880, numerele cu soț se aflau pe latura de vest iar cele fără soț pe latura de est, ordine care se va inversa radical spre finele deceniului, pregătind trecerea la sistemul impus definitiv după 1894.

Impactul Bulevardului Carol I și noua numerotare a parcelelor

Evenimentul urbanistic major care a influențat cel mai profund zona a fost realizarea, între 1890 și 1895, a prelungirii axei vest-est prin tăierea Bulevardului Carol I, continuat de Bulevardele Ferdinand și Orientului/Pache Protopopescu. Această intervenție majoră în situl construit al Bucureștilor — prelungire a Bulevardelor Elisabeta și Academiei — a rupt continuitatea traseelor mai multor străzi de pe axa sud-nord: strada Scaune, strada Polonă, strada Teilor, strada Armenească și, mai ales, Calea Moșilor. În apropierea Mântulesei, artera care a suportat cel mai direct impactul a fost strada Vântului: porțiunea de nord a traseului ei istoric a dispărut, înglobată în noul bulevard, iar strada a pierdut legătura cu Calea Moșilor, oprindu-se acum la intersecția cu Bulevardul Carol.

Tot în această perioadă a fost modificată radical direcția de numerotare a parcelelor pe strada Mântuleasa. După 1894, s-a hotărât ca numerotarea loturilor să înceapă de la Calea Călărașilor spre nord. Conform regulii stabilite, pe latura dreaptă — latura de est — parcelele purtau numere cu soț, iar pe latura stângă — latura de vest — parcelele purtau numerele fără soț. Această numerotare, pe direcția sud-nord, s-a păstrat până în prezent. Concomitent, modul de ocupare a parcelelor s-a intensificat: loturile au ajuns în majoritate să fie acoperite de construcții pe aproximativ 60-70% din suprafață, deși unele parcele neconstruite se mai păstrau încă.

Modificarea traseului în prima jumătate a secolului al XX-lea

La începutul deceniului al doilea al secolului al XX-lea, strada Mântuleasa a suferit o modificare parțială a traseului, menită să îi crească importanța și să îi consolideze rolul de legătură între arterele de primă importanță ale Bucureștilor. Potrivit noului traseu, strada pleca în continuare de la Calea Călărașilor, pe direcția sud-vest — nord-est, dar la întâlnirea cu strada Vântului continua să se desfășoare în direcția nord-est, preluând traseul acesteia din urmă. Practic, strada Vântului a dispărut ca entitate autonomă, traseul său de nord fiind asimilat Mântulesei. Conform noii configurații, strada nu mai cotea spre nord-vest, ci își menținea orientarea inițială și se termina la Bulevardul Carol I.

Pe latura de vest a noului traseu se desprindeau: strada Sborului, strada Paleologu (fosta Zânelor), strada Negustori și strada Pictor Ștefan Luchian — aceasta din urmă reprezentând fostul traseu de nord al Mântulesei până în Calea Moșilor. Pe latura de est plecau: o stradelă de legătură cu strada Popa Soare, strada Romulus, strada Pictor Romano (fosta Stradela Mântuleasa), strada Plantelor și strada Dumitru Racoviță (fosta stradă Furiilor). Tot în această perioadă, piațeta urbană de la intersecția Mântuleasa — Pictor Romano — Plantelor — Ștefan Luchian — Negustori a fost amenajată cu un scuar. De-a lungul noului traseu de nord, între 1922 și aproximativ 1939, a fost deschis și un drum nou — Aleea Mântuleasa — pe un teren situat pe latura de est a străzii, care se întindea până în strada Plantelor. Terenul aparținuse în secolul al XIX-lea doctorului Șuțu, în continuarea parcelei ocupate de Sanatoriul de boli nervoase al acestuia din strada Plantelor.

Intervențiile din a doua jumătate a secolului al XX-lea și stadiul actual

Seria finală de intervenții asupra tramei stradale din zona Mântuleasa s-a produs în ultimele decenii ale secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea. În această perioadă nu au mai intervenit modificări majore de traseu, însă s-a adoptat un alt mod de ocupare a loturilor, prin schimbarea raportului dintre construit și terenul neconstruit rezervat pentru curte și grădină, în favoarea primului. Grădinile au dispărut aproape în totalitate, curtea s-a micșorat drastic, iar pe parcele au apărut blocuri de locuințe care ocupă integral lotul. Prin amploarea lor, aceste clădiri depășesc scara constituită istoric a străzii și anulează gradul de însorire a vecinătăților.

Strada Mântuleasa este astăzi clasată în Lista Monumentelor Istorice — București, în calitate de ansamblu de arhitectură, cu codul BIIa-B-19175, statut care recunoaște valoarea de ansamblu rezidențial constituită de fondul construit ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. Aria protejată — Zona Construită Protejată Mântuleasa, nr. 22 — cuprinde doisprezece clădiri clasificate monument istoric. Cu toate acestea, intervențiile din a doua jumătate a secolului al XX-lea și din perioada post-1990 au ignorat frecvent valoarea vecinătăților și armonia arhitectural-urbanistică a ansamblului, afectând calitatea de zonă protejată recunoscută prin clasare. Strada și-a păstrat totuși funcțiunea rezidențială istorică, iar traseul său, cu ajustările de secol XX, rămâne recognoscibil până în prezent.

Patrimoniu arhitectural și clădiri reprezentative

Caracterul arhitectural al fondului construit

Zona străzii Mântuleasa a avut de la bun început o destinație predominant rezidențială, iar fondul construit reflectă, prin succesiunea stilurilor arhitecturale prezente, etapele principale ale evoluției arhitecturii civile bucureștene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea. Primele clădiri ridicate după impunerea Regulamentului de Alinieri și Construcție din 1847 au răspuns exigențelor tehnice ale Ocolului II — zid masiv de cărămidă, acoperiș de metal — dar s-au înscris stilistic în eclectismul predominant al epocii. Pe parcursul deceniilor următoare, pe stradă au apărut și reprezentări ale stilului neoromânesc, atât în varianta Socolescu cât și în cea Mincu, alături de clădiri moderniste interbelice, toate contribuind la configurarea unui ansamblu rezidențial de mare diversitate arhitecturală.

Identitatea arhitecturală a străzii a fost dată îndeosebi de clădirile ridicate între ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și primul sfert al secolului al XX-lea — case și vile proiectate de arhitecți cu activitate consistentă în București, precum Josef Schiffeleers, Cristofi Cerchez, Iancu Golinger, Petre Nicolescu, Arsenie Ciobanu și Ștefan Radu. Amplasamentele au urmat, în general, regulile impuse de Serviciul Tehnic al Primăriei: clădirile noi trebuiau să respecte alinierea aprobată a străzii, cu fațada la limita sau retrasă față de limita parcelei, și să se conformeze condițiilor tehnice privind materialele și acoperișul. Această disciplinare urbanistică a generat coerența ansamblului stradal, recunoscut astăzi prin clasarea sa în Lista Monumentelor Istorice — București, cu codul BIIa-B-19175, și prin includerea sa în Zona Construită Protejată Mântuleasa, nr. 22, care cuprinde doisprezece imobile clasificate monument istoric.

Clădiri reprezentative

Prezentăm mai jos clădirile cu valoare documentară și arhitecturală identificate pe strada Mântuleasa, în ordinea aproximativă a ridicării lor, cu datele cunoscute privind comanditarul, arhitectul, anul construcției și caracteristicile principale.

• Biserica Mântuleasa (Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril), str. Mântuleasa nr. 20, colț cu str. Pictor Romano. Ctitorită în 1733 de jupâneasa Stanca, soția negustorului Manta Cupețul, și de jupâneasa Maria, sora sa, în zilele lui Grigorie Ghica Voevod; târnosită la 25 septembrie 1733. Edificiu de plan triconic, în stil post-brâncovenesc, cu o singură turlă-clopotniță ridicată pe pronaos. Pictura originară a fost executată de preotul Bratu și Iane zugravul, într-o cromatică restrânsă, cu gamă alb-roșu-ocru-negru. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lăcașul a fost amplificat prin închiderea pridvorului și construirea altuia mai îngust; în 1888 a fost reparat și prevăzut cu turlă nouă. Restaurarea din 1924–1930 (și 1940), realizată de Comisiunea Monumentelor Istorice în zilele regilor Ferdinand I și Carol II, a readus biserica la forma planimetrică originară; proiect arh. N. Popescu-Zane, pictor Molda. Turla dărâmată de cutremurul din 1940 a fost refăcută ulterior. În anii 1927–1928 a fost construită casa parohială pe latura de sud a parcelei (1.510 mp total), în stil neoromânesc — posibil proiect arh. Cristofi Cerchez — cu subsol, parter și etaj, zid de cărămidă și beton, acoperiș cu țiglă. Anterior anului 1933, biserica a funcționat ca filială a bisericii Negustori; din 1933, parohie independentă. Monument istoric clasat, cod LMI BIIa-B-19175.
• Școala Mântuleasa (Școala primară comunală de ambele sexe), str. Mântuleasa nr. 11 (fostele nr. 26, ulterior nr. 17). Construită în 1880, a treia școală primară ridicată de Primăria Bucureștilor, în stil neoclasic, cu parter și etaj. Amplasată pe latura de vest a străzii, la intersecția cu fosta stradă Zânelor (azi str. Paleologu). A funcționat ca școală până în deceniul 8 al secolului al XX-lea; demolată în 2002. Obiectiv care va face obiectul unei prezentări monografice separate.
• Casa Victoire Hoffman, str. Mântuleasa nr. 20 (fostul nr. 20, ulterior nr. 17, azi nr. 11). Construită în 1893 pe baza autorizației nr. 156 din 31 mai 1893, la comanda d-nei Victoire Hoffman, născută Choisy. Planurile au fost depuse de antreprenorul Scalari, în numele proprietarei, fără semnătură de arhitect. Clădire din zid masiv cu subsol, acoperiș de metal, calcan spre vecinul de la sud (parcela Școlii Mântuleasa); suprafață construită 150 mp. Amplasată la fața străzii, cu fațada principală orientată spre curte. Stil eclectic, stilul epocii.
• Clădirea Pensionului francez Choisy-Mangâru, str. Mântuleasa nr. 17 (fostul nr. 7), colț cu str. Negustori nr. 34 (azi nr. 32). Construită în 1894 la comanda d-nei Victoire Hoffman, născută Choisy, pe baza autorizației nr. 89 din 30 aprilie 1894. Proiectant: arh. Iancu Golinger. Clădire de formă dreptunghiulară, parter și etaj, din zid masiv cu mortar de var, acoperiș de metal, calcan spre vecin; suprafață construită 428,83 mp. Amplasată pe limitele parcelei de colț, cu latura lungă spre str. Negustori și latura scurtă spre str. Mântuleasa, fațadele pe aliniere pe ambele străzi. Stilul eclectic, remarcat prin eleganța modenaturii și rezolvarea simplă, funcțională a partiului. Destinație inițială: pensionat francez privat pentru fete.
• Casa Georgescu, str. Mântuleasa nr. 22 (azi nr. 18B), colț cu str. Romulus nr. 1. Ridicată în două etape: corpul I în 1888, la comanda lui N. Georgescu, pe un teren viran — casă parter retrasă de la stradă, cu fațadă eclectică și plan tradițional cu vestibul, hol central, saloane la stradă și dependințe spre curte (autorizație nr. 164; planurile fără semnătură de arhitect); corpul II în 1899, la comanda urmașului S. Georgescu — volum aproape cubic cu subsol și parter înalt, cu două fațade spre stradă (str. Mântuleasa și str. Romulus) și două spre curte, fațade cu modenatura bogată, plan cu hol central prevăzut cu luminator. Ambele corpuri în stil eclectic.
• Casa Laurian, str. Mântuleasa nr. 21 (azi nr. 15). Construită în 1896 la comanda lui A. Laurian, după proiectul arh. Sarvasy. Clădire cu subsol și parter, zid cu mortar de var, acoperiș de tablă de fier, calcan spre vecini. Stil neoromânesc, varianta Socolescu. La sfârșitul secolului al XX-lea a fost supraetajată, cu păstrarea modenaturii parterului.
• Casa Stoianovici, str. Mântuleasa nr. 23 (azi nr. 17). Construită în 1901 pe baza autorizației nr. 2 din 8 martie 1901, după proiectul arh. Arsenie Ciobanu. Clădire parter, zid lucrat cu var, acoperiș de fier; suprafață construită 162,40 mp; fațadă pe aliniere, cu intrare impunătoare pe latura de vest, spre curte. Stil eclectism monumental.
• Vila Miclescu, str. Mântuleasa nr. 14. Construită în jurul anului 1907 la comanda lui Victor Miclescu, după proiectul arh. Josef Schiffeleers. Vilă cu subsol, parter și etaj, amplasată în centrul terenului, retrasă de la stradă dar cu fațada spre aceasta; împrejmuire de fier pe soclu de piatră pe alinierea străzii; mansarda prevăzută în plan, dar declarată nelocuibilă. Travee centrală dominantă, cu intrare la parter și balcon mare susținut de console bogat decorate la etaj, încheiată cu o cupolă (element eliminat ulterior). Stil eclectic cu sobrietate; concepută ca locuință de lux.
• Ansamblul Societății Imobiliara, str. Mântuleasa nr. 21–25 (fostele nr. 14–18), colț cu str. Vântului (azi str. Pictor Ștefan Luchian nr. 17). Construit în 1908 pe baza autorizației nr. 161 din 9 iunie 1908, după proiectul arh. A. Stănescu. Ansamblu format din 4 corpuri de clădire cu subsol și parter (unele cu etaj la dependințe); suprafață construită totală cca 858,50 mp. Parcela mare a fost divizată în două loturi: pe lotul de colț, două case cuplate la calcan, cu intrările pe laturi opuse și fațadă aparent unitară spre str. Vântului; pe lotul interior, două case față în față, cu fațadele gemene orientate spre curtea comună. Stil eclectic simplu, dar unitar pe întreg ansamblul.
• Casa Mangâru, str. Mântuleasa nr. 15. Construită în 1911 la comanda lui B. Mangâru, pe teren vândut de Primărie din parcela fostei Școli Mântuleasa, după proiectul arh. Petre Nicolescu. Casă parter, retrasă din aliniere și paralelă cu ea, cu fundație de beton — material rar folosit în epocă la clădiri de mici dimensiuni ridicate în București. Remarcată pentru expresivitatea arhitecturală deosebită și eleganța modenaturii. Stil neoromânesc. Demolată după 1994.
• Vila Micu Zentler, str. Mântuleasa nr. 8 (azi nr. 10). Construită anterior anului 1922 la comanda lui Michel (Micu) Zentler, director al Societății Distribuția Petrolului, după proiectul arh. Cristofi Cerchez (1872–1955), semnat la 30 aprilie 1911 (autorizație nr. 64M din 16 mai 1911). Vilă retrasă din aliniere și paralelă cu strada, cu subsol, parter și etaj, acoperiș de țiglă; amplasată pe parcela de colț cu stradela spre str. Popa Soare. Partiu parter: vestibul, hall, sufragerie, birou, bucătărie, salonaș; partiu etaj: hall, trei camere, baie, terasă. Fațadele principale — spre str. Mântuleasa și spre str. Popa Soare — în stil neoromânesc, cu volume jucate, goluri de mărimi și forme diferite și acoperiș cu pante pronunțate; intrarea principală spre str. Mântuleasa, cu tratare decorativă deosebită; fațada spre curte rezolvată simplu; calcan spre vecinul de est. Interioarele conservă vitralii, scară de lemn și feronerie cu amestec de elemente neoromânești și antrelacuri armenești. Adăugiri ulterioare: garaj și dependință (arh. H. Clejan, arh. Gr. Hirsch).
• Corp de clădire neoromânesc, str. Mântuleasa nr. 21 (azi nr. 15). Construit în 1913 de arhitectul-proprietar Ștefan Radu, cu domiciliul în str. Mântuleasa nr. 21. Corp cu subsol, parter, etaj și mansardă, retras de la stradă, înlocuind clădirea secundară existentă; valoarea declarată a construcției — aproximativ 60.000 lei. Stil neoromânesc simplificat ca repertoriu. Remodelat în 1940 de noul proprietar, arh. Laurian Radu: supraetajare aprobată de Serviciul Tehnic al Primăriei, imobilul fiind retras 17 m din alinierea decretată și având fațada la piațetă; înălțime la cornișă 12 m. Intervenția lui Laurian Radu a inclus și recompunerea fațadei, cu accent pe modenatura și volumetrie în același registru stilistic neoromânesc.
• Bloc de locuințe modernist, str. Mântuleasa nr. 12. Construit în 1936, după proiectul arhitecților Aurel Focșăneanu și Em. Vițeanu. Imobil cu parter, 4 etaje și 1 etaj-atic. Stil modern interbelic; clădire considerată reprezentativă pentru epoca în care a fost ridicată.
• Proiect de imobil Gustav Lewinski, str. Mântuleasa colț cu str. Sborului. Proiect din 1933, întocmit de arh. Marcel Maller la comanda lui Gustav Lewinski. Soluția inițială prevedea un imobil cu pivniță, parter și cinci etaje, suprafață construită 374 mp. Ca urmare a încălcării unor prevederi din Regulamentul de Construcție în vigoare și a obiecțiilor privind vecinătățile, autorizația a fost acordată cu limitări, impunând modificarea soluției de fațadă față de proiectul inițial, cu păstrarea amprentei stilistice a arhitecturii moderne interbelice.

Privitor la cele 23 de imobile situate pe partea dreaptă a străzii Mântuleasa, mergând către Bd.Carol I (fost B-dul Republicii pe vremea comuniștilor), putem trage următoarele concluzii:

• Pentru unele din construcțiile studiate, cunoaștem arhitectul, constructorul sau antreprenorul, fie din inscripționarea pe zid (ca de exemplu la casa cu nr. 18 - Antrepriza ing. Catz), fie din informații obținute pe teren (de exemplu la casa parohială de la nr. 20, unde arhitect a fost Ionescu Berechet, iar antreprenor, M. Nicolescu, sau la nr. 42, unde arhitect a fost unul din fiii proprietarului Kamerling).
• Dosarele proprietăților de la Fondul „Carte Funciară” conțin în unele cazuri autorizațiile de construcție, ceea ce ne indică cu precizie data începerii construcției după cum urmează : la numărul 34, anul 1902; la numărul 20, anul 1928; la numărul 36, anul 1929; la numărul 16, anul 1931; la numărul 18, anul 1932, ca și la numărul 42. În unele cazuri, această informație este susținută și de inscripționarea, pe frontonul clădirii, a anului de construcție, alături de inițialele proprietarului, cum ar fi casa de la numărul 34, cu inscripția „AG-1902”, sau cea de la numărul 18A, cu „SG - 1899”, care, se pare, conform datelor cunoscute de noi, că este și cea mai veche casă din zonă.
• La momentul întocmirii acelui plan de sistematizare din anul 1988, situația proprietarilor arată astfel: 4 imobile erau proprietate particulară; casa parohială a Bisericii Mântuleasa avea o situație aparte, fiind proprietatea Patriarhiei Române; 4 clădiri erau în proprietate mixtă (particulară și I.A.L.), restul fiind proprietate de stat (I.A.L.).
• la capitolul funcționalitate am constatat că, exceptând imobilele de la numărul 8, unde se afla un magazin alimentar și la numărul 14, unde erau birouri, toate celelalte erau folosite ca locuințe.
• Privind structura socio-profesională a tronsonului de la numărul 2 la 42, se constată că în zonă locuiau, în 1988, următoarele categorii sociale:
  a. studii superioare: medici, medici stomatologi, arhitecți, avocați, economiști, profesori, chimiști, o traducătoare, un preot, un antropolog, redactor TV, cercetători și un academician.
  b. studii medii: funcționari, tehnicieni, contabili, recuzitieri, desenatoare, telefoniste, fotografi, operatori, cadre militare.
  c. Muncitori: tipografi, tâmplari, tinichigii, electrician, cizmar, casieră, vânzătoare, muncitor ortopedist.
• Construcțiile din această zonă nu se remarcă printr-un stil anume, având doar o valoare ambientală, dar multe dintre ele dețin valori de detaliu, în special în interior, acestea constând în picturi murale, stucaturi, geamuri givrate, feronerie și sobe din faianță deosebite, cu cahle și ușițe frumos decorate, uneori inscripționate.

Intervenții post-1990 și starea actuală a fondului construit

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, clădirile cu valoare istorică de pe strada Mântuleasa, devenite în majoritate proprietate de stat, au fost lăsate fără întreținere adecvată, ceea ce le-a degradat progresiv. Pe terenurile libere sau eliberate prin demolare s-au construit blocuri de locuințe cu parter și șase etaje, inadecvate ca scară și limbaj arhitectural față de fondul construit existent. Situația s-a perpetuat și după 1990, agravată de lipsa de clarificare a statutului juridic al parcelelor și clădirilor, inclusiv al celor care reprezentau proprietatea primăriilor. Strada Mântuleasa și-a păstrat funcțiunea rezidențială istorică, cu singurele clădiri publice constitutive — biserica, rămasă în picioare, și școala, demolată în 2002.

Clădirile ridicate la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea reprezintă, prin expresia arhitecturală, modul de amplasare și raporturile urbanistice, o dovadă a abordării profesioniste a problemelor Bucureștilor din acea perioadă. Arhitecții care le-au conceput și Serviciul Tehnic al Primăriei care a emis autorizațiile au urmărit menținerea unei relații armonice între volumele noi și restul construcțiilor existente, strada dobândind astfel valoarea unui ansamblu rezidențial coerent. Intervențiile din a doua jumătate a secolului al XX-lea și de la începutul secolului al XXI-lea au ignorat tocmai această valoare, afectând calitatea de ansamblu recunoscută prin clasarea în Lista Monumentelor Istorice — București.

Dimensiunea culturală și memoria locului

Strada Mântuleasa în copilăria și formarea lui Mircea Eliade

Legătura dintre strada Mântuleasa și Mircea Eliade (1907–1986) — istoric al religiilor, filosof și prozator de anvergură internațională — este biografică înainte de a fi literară. Eliade a urmat cursurile Școlii primare de pe strada Mântuleasa, instituție care i-a marcat primii ani de formare intelectuală. Zona adiacentă — mahalaua Mântuleasa cu ulițele ei, maidanele, curțile și pivnițele din vecinătate — a constituit spațiul de joacă și de explorare al copilăriei sale, un teritoriu al aventurii și curiozității naturale pe care scriitorul îl va evoca, în formă mitizată, decenii mai târziu. Casa familiei Eliade nu se afla pe strada Mântuleasa propriu-zisă, ci pe o stradă din vecinătate — strada Melodiei (redenumită ulterior Radu Cristian) — casă demolată la începutul anilor 1930, în locul căreia a apărut o clădire modernistă pe care a fost montată o placă comemorativă. Mircea Eliade a traversat Bucureștiul pentru ultima oară în august 1942, plecând în exil; din acel moment, strada Mântuleasa și zona înconjurătoare au supraviețuit exclusiv în memoria și în opera sa literară.

După absolvirea școlii primare de pe strada Mântuleasa, Eliade a urmat Colegiul Național Spiru Haret, unde a fost coleg de clasă cu Arșavir Acterian, Haig Acterian și Petre Viforeanu, și câțiva ani mai mare decât Nicolae Steinhardt — care va deveni unul dintre prietenii săi apropiați. Tot din aceeași generație au făcut parte filosoful Constantin Noica și istoricul de artă Barbu Brezianu. Această rețea intelectuală, formată în mare parte în perimetrul școlilor din zona Mântuleasa — Calea Moșilor, va marca viața culturală românească a secolului al XX-lea. Copilăria petrecută în acest cartier, cu interesul precoce pentru lumea naturală, folclorul românesc și credința creștină populară, a constituit substratul experiențial pe care Eliade l-a prelucrat mai târziu în elaborarea teoriilor sale despre sacru, mit și hierofanie.

Nuvela Pe strada Mântuleasa — o geografie mitică

Nuvela fantastică Pe strada Mântuleasa a fost scrisă în vara anului 1955, când Eliade se afla la Casa Gabriella din Ascona, Elveția, în timpul conferințelor grupului Eranos. Publicată pentru prima oară în 1968 la Paris, în volumul editurii Caietele Inorogului, opera a fost tradusă ulterior în peste 15 limbi. În România, textul a fost inclus abia în 1981 în volumul În curte la Dionis, publicat de Editura Cartea Românească din București. Critica literară a acordat nuvelei o atenție excepțională: profesorul Nicolae Manolescu aprecia că Pe strada Mântuleasa a generat mai multă hermeneutică decât orice altă proză scurtă a lui Eliade, cu excepția poate a nuvelei La țigănci.

Acțiunea nuvelei se desfășoară în Bucureștiul anilor 1950 și îl are ca personaj central pe Zaharia Fărâmă, fost director al Școlii primare de pe strada Mântuleasa și inspector școlar pensionat, care ajunge din întâmplare într-un imobil rezervat ofițerilor și este reținut și anchetat de Securitate. Interogatoriile conduse de ofițerul Dumitrescu devin pretextul narativ pentru relatarea, de către Fărâmă, a unor întâmplări petrecute în Bucureștiul de altădată — expediția unor elevi ai școlii pe maidanele orașului, în căutarea unei pivnițe inundate despre care băiatul tătar Abdul susținea că reprezenta un portal spre o altă lume; dispariția misterioasă în 1915 a micului Iozi, fiul rabinului de pe Calea Moșilor, într-o pivniță cu pereți de diamant; dispariția aviatorului Darvari în 1930 între Insula Șerpilor și Odesa; retragerea lui Lixandru în pivnițele de pe fostele pământuri ale boierilor Calomfiri. Nuvela a consacrat un topos literar central al prozei românești: triunghiul geografic Mântuleasa — Popa Soare — Bulevardul Pache Protopopescu, cu subteranele și maidanele sale, ca spațiu al hierofaniei și al timpului mitic suspendat.

Raportul dintre geografia reală a străzii și geografia mitică eliadescă este unul de reconfigurare deliberată. Eliade însuși a mărturisit în Jurnal: Bucureștiul din Pe strada Mântuleasa, deși legendar, e mai adevărat decât orașul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942. Identificarea perfectă a spațiilor descrise în nuvelă cu clădirile reale nu este posibilă, iar unele elemente — precum blocul de șapte etaje de la nr. 138 — sunt invenții ficționale. Cu toate acestea, un element al descrierii eliadești are corespondent documentar real: pivnițele din zona Mântuleasa datând din secolul al XVIII-lea existau efectiv, unele atât de adânci încât proprietarii se plângeau în documentele de arhivă că nu pot ridica fundații de case deasupra lor. Cercetătoarea Andreea Răsuceanu, în studiul Strada Mântuleasa. O monografie (2008), a stabilit că orașul din nuvelă este unul reconfigurat de filtrul memoriei în datele sale esențiale, arhetipale, despărțit de realitate și reconstituit prin conversie mitologică.

Eliade și zona Mântuleasa în celelalte scrieri

Strada Mântuleasa nu apare exclusiv în nuvela omonimă, ci configurează un ax narativ persistent în proza fantastică eliadescă din perioada exilului. Cercetătoarea Andreea Răsuceanu a identificat, în volumul Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Humanitas, 2013), o tipologie a spațialității urbane la Eliade în care zona Mântuleasa — Pache Protopopescu — Foișorul de Foc funcționează ca pol al misterelor și semnelor, opus Căii Victoriei — axa vieții mondene din romanele de tinerețe. Spațiile-cheie ale acestui univers — pivnițele Calomfiri, Casa Calomfir, podul din Uniforme de general — sunt tot atâtea puncte ale unei geografii interioare în care scriitorul proiectează, prin conversie mitologică, Bucureștiul copilăriei pierdute. Eliade mărturisea în notațiile de jurnal din anii 1960 că noua sa proză fantastică urmărea să ancoreze fantasticul în Istorie și să îi ofere, prin opoziție, sens și semnificație — iar Mântuleasa reprezenta, în această economie simbolică, centrul geografiei mitice bucureștene.

Personajul Zaharia Fărâmă — fostul director al Școlii Mântuleasa — a fost interpretat de critica literară ca o figură a naratorului-inițiat de tip Șeherezadă: povestirile sale, aparent divagante și imposibil de verificat de anchetatorii Securității, funcționează ca tehnică narativă specifică unei literaturi fascinante, în care ritualul verbal al anchetei este convertit în mijloc de producție mitică. Ioan Petru Culianu, comparând nuvela cu Secretul doctorului Honigberger, constata că cele două opere sunt atât de diferite încât par să le despartă adevărate ere geologice, semnalând astfel amploarea evoluției scriitoricești a lui Eliade de la senzaționalism la o proză criptică de mare densitate simbolică.

Recepția culturală și proiectele de valorificare a zonei

Consacrarea literară a Mântulesei prin proza lui Eliade a transformat strada într-un reper al geografiei culturale a Bucureștilor, frecventat de cititori, cercetători și iubitori ai orașului vechi. Fundația Pro Patrimoniu a inițiat, începând cu 2009, proiectul Mântuleasa, studiu de geografie mitică bucureșteană, cu scopul declarat de a studia și conserva spațiul, de a-l restitui ca circuit cultural, de a realiza o expertiză tehnică privind importanța zonelor istorice și de a organiza dezbateri pe teme conexe. Proiectul a luat naștere în contextul în care, în proximitatea Bisericii Mântuleasa, fusese amplasată lucrarea sculptorului Vasile Gorduz — un cap de bronz al lui Mircea Eliade — și în care amenințarea construirii unui bloc-turn cu 17 etaje pe locul fostei Școli Mântuleasa mobilizase comunitatea academică și culturală. Fundația Calea Victoriei organizează, din 2009, tururi ghidate în zona Mântuleasa, în cadrul programului de prezentare pietonală a istoriei Bucureștilor.

Asociația Istoria Artei, condusă de istoricul de artă Oana Marinache, a publicat în 2023, la împlinirea a zece ani de activitate editorială, un studiu dedicat vieții și proprietăților vechilor locuitori ai mahalalei Mântuleasa — cea mai recentă contribuție monografică sistematică la cunoașterea zonei. Același colectiv a organizat tururi ghidate prin mahala și a realizat documentare de arhivă privind clădirile și proprietarii lor istorici, contribuind la popularizarea și protejarea patrimoniului construit. La nivel instituțional, strada Mântuleasa și împrejurimile sale fac obiectul unui Caiet de bune practici constructive elaborat în cadrul programului Zona Construită Protejată Mântuleasa nr. 22, document care subliniază că prin neglijență, demolări și intervenții discreționare se pierd nu numai clădiri punctuale, ci tot ceea ce dă valoare și identitate întregului ansamblu: utilizări specifice cu vechime, diversitatea arhitecturală reprezentând succesiunea mai multor generații de locuitori și arhitecți, tehnici de construcție care nu mai pot fi reconstituite și detalii ornamentale realizate manual.

Alte personalități și repere culturale ale zonei

Dincolo de Mircea Eliade, zona Mântuleasa a fost asociată cu activitatea mai multor arhitecți de marcă ai Bucureștilor. Cristofi Cerchez (1872–1955) a semnat atât vila Micu Zentler de pe stradă, cât și, posibil, casa parohială a Bisericii Mântuleasa — două lucrări care ilustrează versatilitatea stilului neoromânesc practicat de arhitect. Zona mai cuprinde clădiri proiectate de Octav Doicescu și Tiberiu Niga, arhitecți menționați în literatura de specialitate drept autori ai unor imobile cu valoare patrimonială din perimetrul protejat. Imobilul de la str. Negustori nr. 33 — prima vilă modernistă din București, denumită Vila Fuchs — se află în imediata vecinătate a Bisericii Mântuleasa și completează imaginea arhitecturală a zonei ca laborator al diversității stilistice bucureștene din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Strada Mântuleasa și mahalaua sa reprezintă, în ansamblu, unul dintre puținele spații ale Bucureștilor în care stratificarea istorică rămâne lizibilă: de la pisania din 1733 a Bisericii Mântuleasa — cel mai vechi document construit al zonei — până la blocurile interbelice și intervențiile post-decembriste, fiecare epocă a lăsat urme identificabile în țesutul urban. Această suprapunere de straturi, combinată cu dimensiunea literară conferită de proza eliadescă și cu statutul de zonă construită protejată, face din strada Mântuleasa un caz de referință pentru înțelegerea modului în care memoria colectivă, patrimoniul arhitectural și literatura se întrepătrund în definirea identității unui cartier istoric din capitala României.

Strada Mântuleasa – o stradă a literaturii bucureștene

Strada Mântuleasa, situată în centrul vechi al Bucureștiului, între zona Calea Moșilor și bulevardul Hristo Botev, este una dintre acele străzi care au depășit simpla funcție urbană și au devenit un spațiu simbolic al literaturii române. Deși este o stradă relativ scurtă și discretă, Mântuleasa a intrat în imaginarul cultural al orașului datorită evocărilor literare, în special prin opera lui Mircea Eliade. În literatura română a secolului XX, această stradă a devenit un loc al memoriei, al misterului și al nostalgiei pentru Bucureștiul vechi. În realitatea urbană, strada păstrează încă atmosfera unei mahalale istorice din centrul orașului: case vechi, unele din secolul al XIX-lea, biserici istorice și o rețea de străzi înguste care amintesc de structura orașului premodern. În literatură însă, Mântuleasa capătă o dimensiune aproape mitică, fiind transformată într-un spațiu al poveștilor, al misterelor și al întâlnirii dintre realitate și fantastic.

Strada Mântuleasa în opera lui Mircea Eliade

Cel mai important scriitor care a consacrat această stradă în literatura română este Mircea Eliade. Născut și crescut în București, Eliade a fost fascinat de orașul vechi și de mahalalele sale, pe care le-a transformat adesea în decoruri ale prozei sale fantastice. În 1967, Eliade a publicat nuvela „Pe strada Mântuleasa”, una dintre cele mai cunoscute opere ale sale din perioada exilului. Textul are ca personaj central un profesor bătrân, Fărâmă, care povestește unor anchetatori o serie de întâmplări misterioase petrecute în Bucureștiul de altădată. Strada Mântuleasa devine în această nuvelă un loc al memoriei și al misterului, unde realitatea cotidiană se intersectează cu elemente fantastice. Prin această operă, Eliade transformă strada într-un spațiu literar mitic, un loc unde timpul pare suspendat și unde trecutul orașului continuă să existe sub forma poveștilor. Atmosfera mahalalei bucureștene, cu curți ascunse și case vechi, devine fundalul unor istorii care oscilează între realitate și legendă. Strada Mântuleasa apare și în alte texte ale lui Eliade, în special în amintirile sale despre București și în reflecțiile asupra orașului copilăriei sale. Pentru scriitor, acest loc simboliza Bucureștiul vechi, cu misterele și mitologiile sale urbane.

Mântuleasa în literatura despre București

După consacrarea ei în proza lui Mircea Eliade, strada Mântuleasa a devenit un punct de referință pentru scriitorii și eseiștii care au scris despre București. În numeroase lucrări dedicate orașului – memorii, eseuri sau studii istorice – strada este evocată ca una dintre acele artere care păstrează atmosfera Bucureștiului de altădată. Istorici ai orașului, precum Constantin C. Giurescu sau George Potra, au descris cartierele vechi din această zonă și evoluția lor urbanistică. De asemenea, în literatura memorialistică și în studiile despre viața culturală a capitalei, Mântuleasa apare adesea ca exemplu al mahalalei bucureștene tradiționale, cu biserica sa veche, cu casele modeste și cu viața socială specifică orașului din secolele XVIII și XIX. În acest fel, strada a devenit nu doar un loc real din geografia Bucureștiului, ci și un topos literar, un spațiu care evocă trecutul orașului și identitatea sa culturală.

Strada ca spațiu al memoriei urbane

Numele străzii provine de la Biserica Mântuleasa, unul dintre monumentele istorice importante din centrul Bucureștiului. Lăcașul a fost ridicat în secolul al XVIII-lea de negustorul Manta, de la care derivă și numele cartierului. În jurul bisericii s-a dezvoltat treptat o mică mahala, iar strada care trecea prin acest spațiu a primit numele de Mântuleasa. De-a lungul secolelor, zona a fost locuită de negustori, meșteșugari și mici proprietari, păstrând caracterul tipic al mahalalelor bucureștene. Astăzi, biserica este unul dintre puținele repere istorice care mai păstrează legătura cu trecutul acestei străzi. În București există multe străzi vechi, dar puține au dobândit o identitate culturală atât de puternică precum Mântuleasa. Datorită literaturii, această stradă a devenit un simbol al Bucureștiului evocator și nostalgic, al orașului care supraviețuiește în povești și în memoria culturală. Pentru cititorii lui Mircea Eliade și pentru cei interesați de istoria orașului, Mântuleasa nu este doar o stradă din centrul capitalei, ci un loc unde literatura și realitatea urbană se întâlnesc. Prin intermediul prozei fantastice și al evocărilor memorialistice, această arteră discretă a fost transformată într-un reper al imaginației literare românești.

Bibliografie

• Cezara MUCENIC, Strada Mântuleasa, București. Materiale de Istorie și Muzeografie, vol. XXVI, Muzeul Municipiului București, 2012 (articol)
• Victoria GAVRIL, Carmen CONSTANTINESCU, Strada Mântuleasa de la 2 la 42, București, Materiale de Istorie și Muzeografie XVIII, 2004 (articol)
• Adriana SCRIPCARIU, Evoluția zonei Mântuleasa din vremea mahalalei până astăzi, Materiale de istorie și muzeografie, vol. XVII, București, 2003, (articol)
• MUCENIC, Cezara, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Ed. Silex, București, 1997 (volum tipărit)
• GAVRIL, Victoria, Strada Mântuleasa de la 2 la 42, București. Materiale de Istorie și Muzeografie, vol. XVIII, Muzeul Municipiului București, 2004 (volum tipărit)
• RĂSUCEANU, Andreea, Strada Mântuleasa. O monografie, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008 (volum tipărit)
• RĂSUCEANU, Andreea, Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, Ed. Humanitas, București, 2013 (volum tipărit)
• LASCU, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831–1952, Teză de doctorat, Institutul de Arhitectură Ion Mincu, București, 1997 (volum tipărit)
• ELIADE, Mircea, Pe strada Mântuleasa, Caietele Inorogului, Paris, 1968 (volum tipărit)
• GIURESCU, Constantin C., Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Ed. Pentru Literatură, București, 1966 (volum tipărit)
• *** , București. Anii 1920–1940. Între avangardă și modernism, Ed. Simetria, București, 1994 (volum tipărit)
• *** , Caiet de bune practici constructive. Zona Construită Protejată Mântuleasa nr. 22, Primăria Municipiului București / catalogbucuresti.info, f.a. (volum tipărit)
• Strada și Biserica Mântuleasa (igloo.ro)
• Descoperă Mahalaua Mântuleasa — tur ghidat prin București (fundatiacaleavictoriei.ro)
• S.O.S. strada Mântuleasa! (observatorcultural.ro)
• Mahalaua Mântuleasa, locul magic din nuvela lui Eliade (adevarul.ro)
• Pe strada Mântuleasa — o zi prin Bucureștiul magic al lui Mircea Eliade (anaarecarti.ro)
• Mântuleasa, poveste fără de sfârșit (b365.ro)
• Pe strada Mântuleasa (ro.wikipedia.org)
• Mircea Eliade (en.wikipedia.org)
• Strada Mântuleasa — mahalaua cosmopolită (realkom.ro)
  
• Școala Mântuleasa (bucurestiivechisinoi.ro)
• Eliade, gen! Cum am dat bacul la română și istorie, cu bastonul pe străzile Bucureștilor (gandul.ro)
• Lecția de patrimoniu București — episodul 9: Pe strada Mântuleasa, trecut și prezent (iteach.ro)
• Caiet de bune practici constructive. Zona Construită Protejată Mântuleasa nr. 22 (catalogbucuresti.info)
• Cristofi Cerchez (1872–1955) (arhitectura-1906.ro)
• Pe strada Mântuleasa — o zi prin Bucureștiul magic al lui Mircea Eliade (anaarecarti.ro)