# Strada Ion Câmpineanu (fostă Strada Regală)

Adresă: Str. Ion Campineanu, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București
Tip ansamblu: Străzi, piețe, tramă stradală
Stil arhitectural: Neclasificat
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Strada Ion Câmpineanu din București, fostă Regală, leagă Bulevardul Nicolae Bălcescu de Strada Știrbei Vodă, traversând Calea Victoriei în zona Pieței Revoluției. Artera poartă numele boierului și omului politic Ion Câmpineanu (1798–1863), cofondator al Societății Filarmonice (1831) și autor, în 1838, al primelor documente programatice pentru Unirea Principatelor și independența națională.

## Articol
Strada Ion Câmpineanu

(fostă Regală, fostă Aristide Briand, fostă 13 Decembrie)

Strada Ion Câmpineanu este una dintre arterele centrale ale Bucureștiului, situată în Sectorul 1, traversând zona cuprinsă între strada Știrbei Vodă, la vest, și Bulevardul Nicolae Bălcescu, la est, cu trecere prin Calea Victoriei. Traseul actual al străzii reunește, de fapt, două segmente cu istorii distincte de denominare, care s-au conturat separat în planurile orașului din secolul al XIX-lea și au fost unite într-un singur traseu abia după 1989.

Segmentul occidental al actualei străzi — cel cuprins între strada Știrbei Vodă și Calea Victoriei — refăcea, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o parte din vechiul traseu al străzii Știrbei Vodă, care pornea anterior din Calea Victoriei (Podul Mogoșoaiei) și se oprea la intersecția cu Calea Plevnei (Podul de Pământ). Odată cu modificarea traseului Străzii Știrbei Vodă — care, începând din 1896, va porni tot din Calea Victoriei, dar de pe latura nordică a Palatului Regal, preluând vechiul traseu al Străzii Calvine — porțiunea rămasă disponibilă primește un nume propriu: Strada Ion Câmpineanu. Această denumire, fixată între reperele Strada Știrbei Vodă și Calea Victoriei, se menține o bună perioadă de timp. Segmentul oriental — cel cuprins între Calea Victoriei și Bulevardul Nicolae Bălcescu (fost I.C. Brătianu, fost Colței) — apare în planurile orașului din 1895–1899 și 1921 sub numele de Strada Regală. Cele două denumiri coexistau, deci, pe același aliniament, reflectând realitatea administrativă a momentului: două străzi distincte, care se continuau practic una pe alta.

Instaurarea regimului comunist a dus la rebotezarea ambelor segmente. Strada Ion Câmpineanu (porțiunea Știrbei Vodă – Calea Victoriei) devine Strada 13 Decembrie, marcând ziua de 13 decembrie 1918, și primește o placă comemorativă a unui congres al Partidului Comunist Român. Strada Regală (porțiunea Calea Victoriei – Bulevardul N. Bălcescu) este redenumită Aristide Briand. După Revoluția din decembrie 1989, ambele segmente sunt reunite sub numele comun de Strada Ion Câmpineanu, traseul extinzându-se față de cel inițial pentru a cuprinde și fostul segment Regală / Aristide Briand. Pe harta Maiorului Pappazoglu din 1871, zona este recognoscibilă în configurația sa de dinainte de reorganizarea de la 1896. Pe harta anexată ghidului București publicat de Editura Meridiane în 1963, strada apare deja ca „13 Decembrie" și „Aristide Briand", ambele trasate pe aliniamentul actual.

Descriere urbană și repere arhitecturale

Pornind din Bulevardul Nicolae Bălcescu, strada coboară ușor spre vest, traversând Strada Academiei și Calea Victoriei, pentru a urca apoi spre Sala Palatului — construită în 1959–1960 pe locul unui parc extins din spatele Palatului Regal — și a se termina în Strada Știrbei Vodă. Lasă în urmă, pe direcție opusă, Strada Luterană. De-a lungul traseului, strada Ion Câmpineanu se intersectează succesiv, pe dreapta, cu Strada Poiana Narciselor (printr-un pasaj de trecere flancat de blocuri cu inscripția „bloc vechi"), cu Strada Ion Brezoianu (de unde se deschide perspectiva spre Piața Valter Mărăcineanu), cu Strada Aristide Demetriade și cu Intrarea Victor Eftimiu, iar mai departe, cu Strada George Vraca (printr-un alt pasaj de trecere), înainte de a atinge Calea Victoriei.

Frontal cu intersecția Calea Victoriei – Strada Ion Câmpineanu se află Grand Hotel Continental, ridicat în 1885–1886 după planurile arhitecților Emil Ritter von Förster și I.I. Rosnovanu, pe locul fostului Grand Hotel Broft. Clădirea în stil neoclasic, situată la adresa Calea Victoriei nr. 56, este unul dintre reperele hoteliere istorice ale orașului. Pe latura occidentală a intersecției, porțiunea Câmpineanu a Hotelului Novotel (Calea Victoriei nr. 37B) include un pasaj pietonal care leagă Calea Victoriei — la nivelul subsolului 1 — cu Strada Ion Câmpineanu la nivel de parter. Novotel, construit în 2005, se ridică pe amplasamentul Vechiului Teatru Național (Teatrul cel Mare), inaugurat la 31 decembrie 1852 și distrus de bombardamentele din vara anului 1944; porticul decorativ al hotelului reproduce, după fotografii de epocă, elemente din fațada fostului teatru.

Imobilul de la nr. 2, amplasat la intersecția cu Bulevardul Nicolae Bălcescu, a fost inaugurat în 1925 și aparținea locotenent-colonelului Gheorghe Vizanti. Clădire de raport proiectată de arhitectul I. Fonescu, „diplomat al școlii din Paris", aceasta respecta regulamentul de alinieri al bulevardului și al Străzii Regale de la acea dată. Imobilul de la nr. 22 este citat în literatura de specialitate ca lucrare a arhitectului State Baloșin, reprezentativă pentru modernismul interbelic.

Parterul blocurilor care alcătuiesc frontura prezentă a Străzii Ion Câmpineanu este ocupat preponderent de magazine, oficii poștale, cabinete medicale și de avocatură. Un bloc-turn care se detașează din aliniamentul comun poartă la parter o placă comemorativă cu textul: „Aici a trăit și a creat între anii 1961–2007, Pictorul Spiru Vergulescu 1934–2007". O a doua placă comemorativă, situată pe un imobil de pe porțiunea dinspre Bulevardul N. Bălcescu, consemnează reședința lui C.I. Nottara: „În această casă a locuit timp de 40 de ani marele artist C.I. Nottara 1859–1935, luptător pentru progresul teatrului românesc".

Sala Palatului, care se desfășoară pe latura stângă a străzii privind dinspre Știrbei Vodă, a fost concepută de arhitecții Horia Maicu, Tiberiu Ricci și Ignat Șerban; lucrările au început la 1 ianuarie 1959 și s-au finalizat la 1 aprilie 1960, cu o capacitate de 3.150 de locuri. Construcția a marcat cel de-al VIII-lea Congres al Partidului Comunist Român. Stația de metrou cea mai apropiată este Universitate, la aproximativ patru minute de mers pe jos. Strada este deservită de mai multe linii de autobuz cu oprire în Piața 21 Decembrie 1989 și pe Bulevardul Nicolae Bălcescu.

Ion Câmpineanu

Înaintașii direcți ai lui Ion Câmpineanu erau originari din Câmpina, moșia lor cea mai importantă, de la care și-au luat numele conform tradiției boierești. Cel dintâi Câmpineanu consemnat de istoriografie este Vasile Căpitanul, executat în 1659 de Mihnea Vodă împreună cu socrul său, vornicul Radu Cândescu, și alți boieri, pentru că se opuseseră intenției domnului de a ridica război împotriva turcilor. Drăghici Câmpineanu, fiul acestuia, era în 1705, sub Constantin Brâncoveanu, capuchehaia la Poartă.

Manta Câmpineanu și fiul său Pârvu Câmpineanu figurează amândoi pe lista boierilor mari trimisă la 12 august 1718 mareșalului Steinville, aflată în arhivele vieneze și publicată de Hurmuzaki (t.VI, p.242). Manta Câmpineanu a fost soțul Calițăi Cantacuzino, fiica lui Drăghici Cantacuzino; aceasta deținea, în partea de vest a Bucureștilor, întinse proprietăți, grădini, vii, case și maidane. O uliță care mergea spre locul spitalului Colțea purta, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, numele „Cocoana Calița a Mantii Câmpineanului".

Pârvu Câmpineanu, străbunicul lui Ion Câmpineanu, era vel căpitan în 1718; fiul său Pantazi Câmpineanu, bunicul, a deținut mai multe ranguri boierești: tretilogofăt (1745), vel spătar (1749), vel paharnic (1758), vel culcer (1768), și a fost trimis sol la Petersburg între 1770 și 1771. Pantazi Câmpineanu a semnat la 20 octombrie 1758, alături de domnitorul Scarlat Grigore Ghica, o hotărâre care scutea clerul sărman de dări. Arestat de Ștefan Vodă Racoviță (1764–1765) împreună cu alți boieri opoziționiști, eliberarea sa a survenit în urma unui „zorbalîc" — o revoltă a breslelor și a maselor bucureștene.

Tatăl lui Ion Câmpineanu, Scarlat Câmpineanu (fiul lui Pantazi), a ocupat succesiv rangurile de vel culcer (1792), vel vistier (1796), vel logofăt (1799), vel vornic (1803), decedând între 1803 și 1808. Ca agă, între octombrie 1789 și august 1791, Scarlat a înlesnit, alături de Ioan Cantacuzino, intrarea armatei austriece comandate de prințul de Coburg în București, la 9 noiembrie 1789, și a depus jurământ de credință față de Iosif al II-lea de Habsburg. Domnitorul Nicolae Mavrogheni i-a confiscat averea și i-a exilat în mod brutal soția, Luxandra, cu fiul Constantin, în Turcia, la temnițele de la Eskizagora și Edi-Kule (Șapte Turnuri). Scarlat Câmpineanu a fugit la Viena. Averea a fost redobândită după uciderea lui Mavrogheni. Mama lui Ion Câmpineanu, Luxandra, a introdus obiceiul la spătărie și pușcării de a se îngriji de soarta osândiților; când armășeii porneau să surghiunească pe cineva, se îndemnau zicând: „Isprăviți mai curând că vine Câmpineanca."

Formarea intelectuală

Ion Câmpineanu s-a născut în 1798 — an acceptat unanim de istoriografie, deși nu există un document pe deplin lămuritor —, al șaptelea sau al șaselea copil dintre cei opt ai lui Scarlat și Luxandra. Frații și surorile sale au realizat, prin căsătorie, conexiuni cu marile familii boierești ale vremii: Maria cu Dimitrie Scarlat Ghica (părinții scriitorului Ion Ghica, n.1817); Ana cu Alexandru Krețulescu (mama lui Constantin Al. Krețulescu, prim-ministru în epoca lui Cuza); Safta cu Ioan Otetelișeanu, ministru de finanțe; Nastasia cu Iordache Slătineanu; Elena cu Matei Cantacuzino. Fratele mai mare, Constantin Câmpineanu (1782–1832), i-a ținut loc de tată și i-a format convingerile patriotice; fratele Dumitru (Tache) a trăit între 1796 și 1872.

Ion Câmpineanu a urmat cursurile Academiei grecești de la biserica Măgureanu, unde a frecventat prelegerile unor dascăli renumiți — Vardalah și Duca, menționați de Petrache Poenaru într-un discurs de la 1843. A fost ulterior elevul lui F.G. Laurençon, un nobil francez care preda la Sfântul Sava în 1814 „istoria morală a filozofiei și geografia", de la care a aprofundat limba franceză și ideile occidentale moderne. Câmpineanu a întreținut, în tinerețe, o deosebită afecțiune pentru un modest călugăr de la mănăstirea Căldărușani, pe nume Grigore, care va ajunge mai târziu mitropolit datorită recomandărilor sale.

Activitatea politică și culturală

Prima afirmare politică a lui Ion Câmpineanu este consemnată în 1826, când ia parte la ședințele formale ale Societății literare înființate de Dinicu Golescu și Heliade Rădulescu. Cunoaște pe deplin sensurile mișcărilor de regenerare națională abia din 1831, când, împreună cu Ion Heliade Rădulescu, pregătește înființarea Societății Filarmonice. Aceasta se constituie de facto în 1831, preluând programul a două societăți anterioare (1821 și 1827); fondatorii întocmesc un regulament din 23 de articole, subscris de 43 de membri. Sediul inițial al Societății a fost chiar casa lui Ion Câmpineanu. La 20 ianuarie 1834, în urma unei suplici adresate Eforiei Școlilor, Câmpineanu și Heliade deschid oficial o „școală de muzică vocală, de declamație și de literatură". La 29 august 1834 are loc prima reprezentație publică, în sala Slătineanului (Mamulo), cu piesa Mahomet (Fanatismul) de Voltaire. Societatea Filarmonică se desființează în 1838, sub presiuni politice.

Ca ofițer, Ion Câmpineanu a fost printre primii boieri care au răspuns la apelul miliției înființate prin Regulamentele Organice; rangul de paharnic îi conferea gradul de căpitan, ajungând curând maior și, ulterior, colonel. Kiseleff l-a decorat cu Crucea Sfântului Vladimir după ce, în contextul răscoalei de la Ploiești din 1831, Câmpineanu i-a convins pe răsculați să se retragă la casele lor fără niciun foc de armă. Tot din 1831 datează participarea sa la Comisia de deputați care a tradus, alături de profesorul de drept C. Moroiu, codul de comerț francez.

Adevărata carieră politică începe în 1833, când este ales deputat la Adunarea Obștească pentru județul Brăila. Din 1834 este implicat în comisii legislative ale Obișnuitei Adunări Obștești. Ca opozant al politicii prosubmisive față de puterile suzerană și protectoare, Câmpineanu intră în conflict cu domnitorul Alexandru D. Ghica (1834–1842). Sub influența grupului patriot pe care îl conduce, Adunarea Obștească votează la 18 iulie 1837 împotriva articolului adițional propus de autoritățile ruse — act semnat de episcopul Chesarie al Buzăului și de alți 25 de deputați, între care Ion Câmpineanu. Domnitorul dizolvă Adunarea sub presiunea consulului rus.

Câmpineanu organizează, probabil din mai 1838, o societate secretă după modelul masonic, din care fac parte, pe lângă foștii opozanți din Adunare, și patrioți mai tineri: I. Voinescu II, Cezar Boliac, Grigore Alecsandrescu. Societatea elaborează două documente programatice fundamentale, ambele datate 1 noiembrie 1838: „Actul de unire și independență" și „Osebitul act de numire a suveranilor Românilor". Prin aceste documente, o organizație politică din Principatele Române formula pentru prima oară, în secolul al XIX-lea, obiectivul central al Unirii Principatelor și al Independenței naționale, anticipând dezideratele generației pașoptiste.

În plan diplomatic, Câmpineanu îl desemnează pe francezul Felix Colson — sosit la București în 1837 ca secretar al consulatului francez — să ducă tratative la Iași pentru câștigarea adeziunii lui Mihail Sturza, domnul Moldovei. La 20 februarie 1839, Câmpineanu și Colson pornesc clandestin spre Constantinopol, traversând Turcia călare; trecerea prin Austria nu rămâne neobservată de serviciile de informații ale marilor puteri. În iulie 1839 ajung la Paris, unde în prezența lui Câmpineanu se constituie, la 20 august, „Societatea pentru învățătura poporului român". De la Paris, Câmpineanu se îndreaptă spre Londra, probabil la începutul lunii octombrie 1839, însoțit de nepotul său C. Alexandru Krețulescu și de Contele Zamoyski; este primit de lordul Palmerston și de alți parlamentari influenți, printre care lordul Dudley Coutts Stuart și lordul Morpeth.

Avertizat că va fi arestat la întoarcere, Câmpineanu refuză să rămână în exil. Este arestat de autoritățile austriece la Lugoj și predat autorităților române; în martie 1840 este închis la mănăstirea Mărgineni, transferat la mănăstirea Plumbuita din 15 august 1840, și grațiat în 1841 — grav bolnav. Popularitatea sa a crescut vertiginos după arestare, generând chiar o cântare populară: „Haideți frați la Mărginean, / Să scăpăm pe Câmpineanu." Eliberat, pierde mandatul de deputat și este exclus practic din viața publică oficială.

La Revoluția de la 1848, participă la constituirea „Comitetului revoluționar din Țara Românească" (10/22 mai), alături de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu și alții. Face parte din Guvernul Provizoriu constituit la 14/26 iunie 1848, cu Mitropolitul Neofit (președinte), Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru și alții. După desființarea guvernului provizoriu de comisarii imperiali, Câmpineanu preia funcția de șef al Obștescului Control, cu rang de ministru, și semnează o serie de decrete din 12 septembrie 1848. În 1852 este înlocuit la Departamentul Obștescului Control de Ioan Otetelișanu. După 1856 nu i se mai cunoaște nicio activitate politică sau obștească.

Alte contribuții și ultimii ani

Dincolo de activitatea politică, Ion Câmpineanu a participat la traducerea și publicarea unor opere literare și dramatice. A colaborat la revista „Curiosul" a lui Cezar Boliac, a scris un roman, mai multe discursuri și o traducere a piesei „Intrigă și iubire" de Schiller. A semnat la 10 iulie 1835 o prefață la „Prețioasele" de Molière, tradusă de Ion Ghica. A fondat la Câmpina, pe cheltuiala sa, o „școală populară" și a creat un fond pentru tipărirea de cărți. Are și contribuții de ordin tehnico-industrial: a fost cel dintâi care a pus să se distileze gaz din păcură și cel dintâi care a fabricat lumânări de stearină în Țara Românească.

Ion Câmpineanu s-a căsătorit probabil în 1837 cu Ecaterina (Catinca) Dudescu-Caribol, cu care a avut doi băieți — Costache și Ion — și o fată, Alexandrina, căsătorită cu colonelul Rosetti-Rosnoveanu. Dintre fii, Ion I. Câmpineanu (1841–1888) a devenit om politic marcant: ministru de justiție, de finanțe, de externe și de domenii, primar al Bucureștiului (1886–1888) și primul guvernator al Băncii Naționale a României (1880–1882, revenind în 1888).

Ultimii ani ai vieții lui Ion Câmpineanu au fost marcați de boală, sărăcie și uitare. Gârbovit și tăcut, petrecea ceasuri întregi pe un scaun în Grădina Cișmigiu, unde lumea îl saluta cu venerație. A murit joi, 6 iunie 1863, la ora 5 dimineața. „Ziarul Românul" din 7/19 iunie 1863 anunța: „Ion Câmpineanu nu mai este. Una din cele mai mari glorii ale națiunii române s-a stins." La ceremonia funebră de sâmbătă, 8 iunie, au participat personalități de seamă ale țării, corporații cu steagurile lor, gărzi militare și o mulțime imensă. Cortegiul a pornit de la locuința defunctului de lângă Cișmigiu și a străbătut străzile centrale ale Bucureștiului până la biserica și cimitirul Sărindar.

Strada astăzi

Strada Ion Câmpineanu se înscrie astăzi în zona ultracentrală a Bucureștiului, în imediata proximitate a Pieței Revoluției, a Muzeului Național de Artă (fostul Palat Regal) și a Sălii Palatului. Principalele adrese și funcțiuni de pe traseu includ: la est de Calea Victoriei — imobile rezidențiale și de birouri din perioada interbelică și comunistă, cu comerț și servicii la parter; la vest de Calea Victoriei — Sala Palatului (nr. fără, pe latura stângă) și latura sudică a complexului Novotel. La intersecția cu Calea Victoriei, Grand Hotel Continental (Calea Victoriei nr. 56) reprezintă principalul reper hotelier de patrimoniu al zonei. Strada are statut de arteră cu circulație redusă și caracter mixt (rezidențial, comercial, turistic). Accesul pietonal spre metrou (stația Universitate) se realizează în circa patru minute, iar spre Piața Revoluției în circa cinci minute.

*

Strada Câmpineanu

Strada Câmpineanu urmează vechiul traseu al străzii Știrbei Vodă. Pe acest traseu, strada pornea de lângă Teatrul Național, cobora spre strada Brezoianu, apoi urca spre nord, aproape paralel cu limita de est a Cișmigiului, pe lângă bisericile Sf. Ionică, Brezoianu și Stejaru, până la strada Calvină. Pe acest segment se aflau, la mijlocul secolului al XIX-lea, casele și grădina arhitectului Johann Schlatter, la intrarea în grădina publică. După realinierea străzii Știrbei Vodă, aprobată de Consiliul Comunal în 1882 și legalizată în 1896, segmentul vechi, considerat important, a fost păstrat și a primit numele de strada Câmpineanu; Planul Vahnig din 1911 îl arată între Calea Victoriei și strada Știrbei Vodă. La intersecția străzilor Câmpineanu și Știrbei Vodă se aflau, în vechime, instalațiile de captare a apei construite din porunca domnitorului Constantin Ipsilanti, iar în anii 1930 peisagistul Friedrich Rebhuhn propunea aici o piață amplă spre care să se deschidă Cișmigiul. Transformarea majoră a străzii a avut loc după Al Doilea Război Mondial, odată cu desființarea grădinii Palatului Regal și transformarea palatului, parțial în Muzeul Național de Artă și parțial în sediul Consiliului de Stat. Strada a fost întreruptă de șirul de blocuri care marchează ovalul vestic al noii Piețe a Palatului, dominată de Sala Palatului. Amintirea continuării ei, numită acum Poiana Narciselor, se păstrează prin porticul central lăsat la parter ca spațiu de trecere printre blocuri. (extras din Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021)

Bibliografie

- [Dorojan, Magdalena, „Ion Câmpineanu și un nume de stradă în București", în Muzeul Municipiului București. Materiale de Istorie și Muzeografie, vol. XXIV, București, 2010, pp. 210–229]
- [Vlăduț, Constantin, Ion Câmpineanu, Editura Științifică, București, 1973]
- [Mucenic, Cezara, Manuscris, Strada Știrbei-Vodă, Bibliotecă–Muzeul Municipiului București]
- [Mucenic, Cezara, Străzi, Piețe, Case din Vechiul București. Urbanism și Arhitectură. Secolele XV–XX, ARCUB, București, 2002]
- [Lecca, Octavian Gheorghe, Familiile boierești române, Libra, București, 2000]
- [Ionescu-Gion, G., Istoria Bucurescilor, București, 1899]
- [Panaitescu, P.P., Planurile lui Ioan Câmpineanu pentru unitatea națională a românilor. Legăturile cu emigrația polonă, Cluj, 1924]
- [Isar, Nicolae, Istoria Modernă a Românilor 1774/1784–1918, Universitară, București, 2006]
- [Istoria Românilor, Academia Română, vol. VI, Ed. Enciclopedică, București, 2003]
- [Analele parlamentare ale României, t. III, IV, XVI]
- [Ghica, Ion, Amintiri despre Grigore Alexandrescu, Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom. VIII, Secț. II, Tipografia Academiei Române, București, 1887]
- [Predescu, Lucian, Enciclopedia României, Vestala, București, 1999]
- [Lapedatu, Alexandru, „Figuri revoluționare din trecutul românesc: Ion Câmpineanu (1798–1863)", conferință susținută la Sala Dalles, 9 decembrie 1936, în ciclul Universității Libere, Cluj, 1936]
- [Istoria României în date, Mica Întreprindere Editorial-Poligrafică „Crai-Nou", 1992]
- [Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021]
- Câmpineanu 2 prima reconstrucție in style (imobilul din 1925 I. Fonescu) (arhitectura-1906.ro)
- State Baloșin (imobilul Câmpineanu nr. 22) (arhitectura-1906.ro)
- Strada Ion Câmpineanu circa 1940 (bucurestiivechisinoi.ro)
- Strada Ion Câmpineanu circa 1925 (bucurestiivechisinoi.ro)
- Hotel Novotel — date tehnice de proiectare (revistaconstructiilor.eu)
- Istoria de cinci stele a Hotelului Continental (luxury.ro)
- Cine a fost Ion Câmpineanu și de ce are o stradă cu numele său în centrul Bucureștiului (bucuresti.ro)
- Ion I. Câmpineanu primul guvernator al Băncii Naționale a României — 180 de ani de la naștere (radioromaniacultural.ro)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/strada-ion-campineanu-fosta-regala-fosta-aristide-briand