Strada Franceză (fostă Ulița Ișlicarilor)

Strada Franceză

De la Ulița Domnească la Ulița Franțuzească

Strada Franceză se numără printre cele mai vechi artere ale Bucureștiului, parte din nucleul comercial tradițional al orașului, ale cărui începuturi se leagă de reședința domnească aflată la Curtea Veche. Prima atestare documentară a arterei datează din anul 1659, când aceasta apare sub numele de Ulița cea Domnească – denumire care reflecta poziția sa, în imediata vecinătate a Curții Domnești. Pe planul realizat de sublocotenentul Ferdinand Ernst în anul 1789, artera figurează sub numele de Ulița Ișlicarilor, denumire dată după breasla meșteșugarilor care confecționau ișlice (căciuli ceremoniale), stabiliți în zonă, alături de alte bresle – blănari, covaci, șelari, băcani, zarafi – ale căror nume s-au păstrat în toponimia străzilor din jur.

Numele de Ulița Ișlicarilor s-a păstrat până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când artera a început să fie cunoscută drept Ulița Franțuzească. Schimbarea denumirii este pusă, în general, în legătură cu stabilirea în zonă a reședinței consulului Franței la București, precum și cu prezența unor negustori și meseriași francezi ale căror prăvălii și ateliere se înșirau de-a lungul străzii. Comerțul de lux și cel colonial, specific acestei perioade, a contribuit la conturarea unei identități aparte a arterei, distinctă de zonele meșteșugărești din imediata apropiere.

De la Strada Carol I la Strada Franceză

În anul 1878, strada a primit numele oficial de Strada Carol I, în onoarea domnitorului, ulterior regele, Carol I al României. Sub această denumire a rămas până în anul 1949, când noile autorități au redenumit-o Strada 30 Decembrie, dată care marca proclamarea republicii populare. Denumirea legată de perioada monarhiei nu a revenit decât după 1990, dar sub o altă formă: între 1990 și 2006, artera s-a numit Strada Iuliu Maniu, în memoria omului politic național-țărănist. Abia din anul 2007 strada a redevenit, oficial, Strada Franceză, denumire pe care o poartă și astăzi.

Această succesiune de nume – de la Ulița Domnească la Ulița Ișlicarilor, la Ulița Franțuzească, la Strada Carol I, la 30 Decembrie, la Iuliu Maniu și, în cele din urmă, înapoi la Franceză – ilustrează, pe parcursul a mai bine de trei secole și jumătate, modul în care toponimia bucureșteană a urmărit îndeaproape schimbările politice și regimurile succesive ale orașului, păstrând totodată, la fiecare revenire, o legătură simbolică cu identitatea comercială și culturală franceză a arterei, atestată încă din secolul al XIX-lea.

O cronologie divergentă – mărturia presei din 1901

Un articol de presă din anul 1901 oferă o cronologie sensibil diferită și mai amplă a denumirilor succesive ale străzii, plasând originile sale cu mult mai devreme decât o fac sursele istorice de arhivă. Potrivit acestei surse, artera s-a numit, pe rând: Ulița Târgului de Afară (pe la 1630), Ulița Târgului (1680), Ulița Domnească (1700), Ulița Potcapierilor (1720), Ulița Chiliei Turcești (1740), Ulița Ișlicarilor (pe la 1795), Strada Franceză (1864) și, în cele din urmă, Strada Carol I (din 1878 încoace) – autorul consemnând că, în mai puțin de două secole și jumătate, strada și-a schimbat numele de opt ori.

Această cronologie de presă diferă, pe alocuri semnificativ, de cea reținută de studiile istorice de arhivă, care plasează prima atestare documentară abia în 1659 (Ulița Domnească) și nu confirmă o denumire oficială distinctă de „Strada Franceză” înainte de 1878, anul redenumirii în Carol I – perioada anterioară acestei date fiind asociată, în sursele de arhivă, cu numele popular de Ulița Franțuzească, fără statut de denumire oficială atestat documentar. Diferența poate reflecta fie o cunoaștere mai amplă, la nivel local, a unor denumiri populare nereținute de documentele oficiale, fie imprecizii proprii publicisticii de epocă; ambele cronologii sunt redate aici ca atare, spre informarea cititorului.

Context istoric și urbanistic

Curtea Veche și nucleul comercial al orașului

Strada Franceză face parte din rețeaua de ulițe vechi ale Bucureștiului, structurată în jurul Curții Vechi, reședința domnească ce a funcționat, cu întreruperi, din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În jurul acestei curți s-a cristalizat nucleul originar al orașului, iar toponimia zonei a fost dată, încă din perioada medievală, de numele breslelor de negustori și meșteșugari stabiliți aici: blănari, covaci, șelari, băcani, zarafi, cavafi, căldărari. Strada Franceză mărginea, pe latura sudică, incinta Curții Vechi, alături de ulițele Gabrovenilor la nord și Bărbierilor la nord-est.

Zona era organizată, în epoca domnească, în jurul a trei porți principale de acces la curte: Poarta de Sus, Poarta de Jos și Poarta de Mijloc. Strada Franceză se dezvolta paralel cu latura sudică a incintei, pe traseul care lega Podul Mogoșoaiei (astăzi Calea Victoriei) de zona bisericilor Sf. Dumitru și Sf. Anton, spre actuala Piață a Unirii. Vecinătatea imediată cu biserica curții, cu hanurile Constantin Vodă, Roșu, Verde și hanul lui Manuc, precum și cu piața Sf. Anton, a asigurat arterei o poziție comercială privilegiată de-a lungul mai multor secole.

Incendiul din 1847 și Casa Drugănescu

La 23 martie 1847, de ziua de Paște, a izbucnit la Casa Drugănescu, aflată la intersecția actualelor străzi Franceză și Poștei, marele incendiu care a mistuit o mare parte a centrului istoric al Bucureștiului. Casa aparținea, la acea dată, familiei Drugănescu, moștenitoare a stolnicesei Drugănescu (născută Bellu), care ridicase reședința pe un teren aparținând metocului bisericii Sf. Dumitru, în cursul secolului al XVIII-lea. Cercetările arheologice desfășurate în anii 2007-2008 de către Institutul Național al Patrimoniului, cu prilejul lucrărilor edilitare din zonă, au confirmat amplasamentul și au datat un strat de arsură corespunzător exact acestui eveniment, sub un nivel gros de moloz provenit din demolarea ulterioară a casei.

Multă vreme după incendiu, în curtea bisericii Sf. Dumitru „de Jurământ” s-a păstrat, ca reper comemorativ, un butoi cu păcură – atribuit, potrivit tradiției locale, drept punctul de pornire al focului. Incendiul din 1847 a afectat deopotrivă construcții civile și religioase din întreg Centrul Vechi, printre care biserica „Buna Vestire” a Curții Vechi, precum și fosta Pușcărie de la Poarta de Jos a Curții Domnești; el a marcat un moment de cotitură în fizionomia arterei, majoritatea caselor păstrate astăzi pe strada Franceză datând din perioada de reconstrucție ulterioară acestui eveniment.

Planurile de aliniere succesive și dotările edilitare

Evoluția traseului și a configurației străzii poate fi urmărită pe o succesiune de planuri cadastrale ale Bucureștiului. Planul întocmit de sublocotenentul Ferdinand Ernst în 1791 înregistrează artera ca uliță podită cu lemn, alături de toate căile de acces în oraș. Planul lui Rudolf Artur Borroczyn, ridicat în 1852 în urma unui incendiu devastator, evidențiază zonele afectate de foc, iar planul maiorului Dimitrie Pappasoglu din 1871 marchează clădirile importante de pe traseu – biserici, hanuri, case și edificii publice. Alinierea definitivă a traseului actual al străzii a fost aprobată abia în anul 1886, în cadrul planurilor de sistematizare a Primăriei Bucureștilor.

Dotările edilitare ale străzii au urmat ritmul lent, specific epocii, al lucrărilor publice bucureștene. Iluminatul stradal s-a făcut inițial cu felinare cu untdelemn, din 1830, apoi cu petrol, iar din 1868 alimentarea cu gaz aerian a fost asigurată de Compania de Gaz, pe bază de concesiune. Canalizarea, începută în anul 1847, a avansat gradual, potrivit mijloacelor bugetare ale epocii, cu înlocuirea treptată a vechiului sistem de tuburi cu canale de scurgere de secțiune circulară, sistem Monier. Pavarea cu piatră cubică a fost prevăzută, alături de cea a Podului Mogoșoaiei, pentru anii 1867-1869, printre primele artere bucureștene modernizate în acest fel.

Viața comercială și locuitori istorici

Negustori și instituții în epoca modernă

Presa bucureșteană a secolului al XIX-lea consemnează, prin intermediul reclamelor comerciale, o parte din viața negustorească a străzii Franceze. În anul 1861, magazinul lui Wasilake Kriste oferea, cu ocazia sărbătorilor, salam de Sibiu și Verona, mezeluri de Braunșvig și Dobrogea, brânzeturi de Elveția și Olanda, cașcaval franțuzesc, precum și ciocolată de la fabrica pariziană Menier – mărfuri fine, la prețuri moderate, potrivit textului anunțului. Un an mai târziu, în 1862, cofetarul Iulius Kaiser își deschidea prăvălia la numărul 54, vizavi de casele doctorului Darvari, anunțând mărfuri fine sosite din Franța, Anglia și Germania.

Alte reclame din aceeași perioadă documentează varietatea comerțului de pe stradă: în 1863, firma Chiriacu Pană Chirovici și Comp. deschidea, lângă Curtea Veche, un magazin de mărfuri coloniale, iar Apolonia Carlson, moașă cu diplomă academică obținută la Viena, oferea consultații la o adresă vizavi de biserica Sf. Dumitru, pe strada franceză. În 1866, biroul bucureștean al unei societăți ungare de asigurare contra pagubelor de grindină funcționa la Hotel Budișteanu, situat tot pe strada Franceză, ceea ce arată prezența, pe această arteră, alături de comerț, și a unor activități financiare și de reprezentanță.

Pensionul Victoire Choisy și viața de învățământ

O reclamă din noiembrie 1869 anunță deschiderea, la Strada Carol I nr. 42 (menționată explicit ca fostă stradă franceză), a unui externat pentru domnișoare, condus de Victoire Choisy, institutrice franceză diplomată, care preda, alături de colaboratoarele sale, limbile franceză, germană și română, precum și muzică. Această adresă documentează o etapă, până acum neconsemnată în cercetările dedicate carierei educatoarei Victoire Choisy – cunoscută, în special, drept fondatoarea Institutului Choisy-Mangâru, instituție care avea să funcționeze, în deceniile următoare, la alte adrese bucureștene, pe strada Mântuleasa și pe Calea Moșilor. Prezența unui asemenea institut pe strada Franceză, chiar dacă temporară, se înscrie firesc în profilul cultural al arterei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marcat de comerțul fin, de meseriile de lux și de o anumită influență culturală franceză, vizibilă atât în denumirea populară a străzii, cât și în activitățile documentate pe traseul ei.

Proprietări și case la sfârșitul secolului al XIX-lea

Documentele de arhivă privind autorizațiile de construire, păstrate în fondul Primăriei Municipiului București, permit reconstituirea unei părți importante a listei proprietarilor de case de pe strada Franceză, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Printre aceștia se numără negustorul de mașini de cusut E. I. Ressel, industriașul Ștefan Petrovici-Armis, cofetarul Iorgu Constantinescu, doctorul George Darvari, precum și avocatul Emilian Pache Protopopescu, primarul orașului București între anii 1888 și 1891, proprietar al unei case cu două etaje la numărul 8 (astăzi numărul 58 pe strada Franceză).

O altă proprietate importantă, situată la actualul număr 52, a aparținut, succesiv, mai multor familii: moșierul Procopie Dumitrescu, frații Alexandru și Sergiu Băicoianu, fabricantul vienez David Schwartzmann și, din 1890, rentierul Theodor Eftimiu, a cărui proprietate a fost administrată, prin căsătorie, de arhitectul Ion N. Socolescu, ginerele său. Alături de aceștia, cercetătorii semnalează pe stradă și legătura de familie a scriitorului și arheologului Alexandru Odobescu, ale cărui rude au deținut, în secolul al XIX-lea, proprietăți în vecinătatea bisericii Sf. Dumitru.

Ansamblul arhitectural actual

Caracterul arhitectural și stilul eclectic

Casele păstrate astăzi pe strada Franceză datează, în marea lor majoritate, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind construite sau reconstruite după marele incendiu din 1847. Ele urmează un tipar comun arterelor comerciale din Centrul Vechi: clădiri înguste, cu parter destinat prăvăliilor și etaj sau etaje pentru locuință, dezvoltate pe adâncimea parcelei, adesea cu o curte interioară la care se ajungea printr-un gang sau o galerie laterală. Fațadele, lucrate în stil eclectic, cu împrumuturi din repertoriul clasic și din decorația neoionică, prezintă travei regulate, console, cariatide, frontoane și balcoane cu balustrade din fier forjat sau din piatră.

Printre arhitecții documentați pentru case individuale de pe strada Franceză se numără Wilhelm Bast, autor al refacerii din 1895 a casei de la numărul 4 (fosta stradă Carol I nr. 6), și I. Friederich, autorul reconstrucției din 1891 a casei doctorului George Darvari, de la numărul 38. Pentru alte case documentate – la numerele 5, 10, 14, 24, 34, 40, 56 – sursele de arhivă păstrează planurile de arhitectură, dar nu întotdeauna și numele autorilor proiectelor, situație frecventă pentru construcțiile comerciale modeste ale epocii, ridicate adesea după proiecte tip, fără intervenția unui arhitect cu nume consacrat.

Ansamblul de arhitectură și statutul de monument istoric

Strada Franceză, împreună cu ansamblul de arhitectură pe care îl formează casele de pe traseul ei, este inclusă în lista monumentelor istorice și face parte din situl protejat al centrului istoric al Bucureștiului. O mare parte dintre case sunt nominalizate individual în lista monumentelor istorice, iar restul beneficiază de protecție prin apartenența la ansamblu. Alături de acest ansamblu, zona păstrează și alte repere de patrimoniu: ansamblul medieval al Curții Vechi, biserica „Buna Vestire” a Curții Vechi și hanul lui Manuc, toate aflate în imediata vecinătate a străzii.

Caracterul unitar al ansamblului este dat de tipologia comună a clădirilor – regimul de înălțime de parter și unul sau două etaje, parcelele înguste, funcțiunea comercială la parter – mai degrabă decât de un stil arhitectural unic. Diversitatea soluțiilor decorative, de la eclectismul sobru al ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea până la variantele mai încărcate ale stilului neoromânesc de la începutul secolului al XX-lea, reflectă, potrivit cercetătorilor, evoluția gustului și a mijloacelor financiare ale proprietarilor succesivi.

Starea actuală de conservare

Studiile de specialitate realizate în anul 2010 privind starea de conservare a monumentelor istorice de pe strada Franceză au constatat un grad ridicat de degradare a ansamblului, cu probleme structurale semnalate la o parte importantă a clădirilor și cu numeroase intervenții neprofesioniste, realizate cu materiale incompatibile cu cele originale. Cauzele identificate țin, deopotrivă, de factori naturali – expunerea la umiditate, variațiile de temperatură – și de factori administrativi și economici, precum instabilitatea regimului juridic al proprietăților și lipsa fondurilor pentru o restaurare unitară.

În ultimele decenii, o parte dintre case au fost supuse unor lucrări de renovare legate de destinația comercială actuală a parterurilor, ocupate în bună măsură de restaurante, cafenele și terase. Studiile de specialitate remarcă, alături de exemple de intervenții decente și unitare, și situații de restaurare parțială sau neterminată. Strada Franceză rămâne, în continuare, una dintre arterele comerciale reprezentative ale Centrului Vechi bucureștean, cu o valoare de ansamblu recunoscută pentru istoria urbanistică și arhitecturală a orașului.

Personaje

• Emilian Pache Protopopescu – avocat și om politic, primarul Bucureștiului între anii 1888 și 1891; proprietar, în epocă, al unei case cu două etaje pe strada Franceză (fosta stradă Carol I nr. 8, astăzi nr. 58).
• Alexandru Odobescu (1834-1895) – scriitor, arheolog și istoric, membru al Academiei Române; alături de fratele său Constantin, a moștenit și a vândut, în anul 1884, casa mamei lor, Ecaterina Odobescu, aflată pe strada Carol I (astăzi Franceză) la numărul 6.
• Victoire Choisy – institutrice franceză; a condus, în noiembrie 1869, un externat pentru domnișoare cu o adresă documentată pe strada Carol I nr. 42 (fosta stradă franceză), înainte de a înființa cunoscutul Institut Choisy-Mangâru, la alte adrese bucureștene.
• Stolniceasa Drugănescu (născută Bellu) – proprietara casei aflate la intersecția actuală a străzilor Franceză și Poștei, distrusă în marele incendiu din 23 martie 1847, care a pornit chiar de la această reședință.

Bibliografie

• Dana Mihai, Strada Franceză – Recuperări, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, Anul XXI, nr. 1-2/2010, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010, p. 9-10.
• Alexandra Țânțăreanu, Strada Franceză – Studiu istoric, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, Anul XXI, nr. 1-2/2010, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010, p. 11-50.
• Dalvina Luculescu, Starea de conservare a monumentelor istorice de pe strada Franceză, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, Anul XXI, nr. 1-2/2010, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010, p. 51-61.
• Emil Lupu, Ciprian Sandu, Casa Drugănescu din București. Cercetare arheologică, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, Anul XXI, nr. 1-2/2010, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010, p. 62-69.
• Dan D. Ionescu, Identificarea amplasamentului Caselor Bălăcenilor din București, Str. Franceză colț cu Str. Poștei, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, Anul XXI, nr. 1-2/2010, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010, p. 70-84.
• De la „Ulița Mare”, la strada Franceză: Istoria uneia dintre cele mai vechi străzi bucureștene (historia.ro)
• Plimbare pe strada Franceză (Bucureștii Vechi și Noi)
• Strada Franceza - Centrul Vechi - Bucuresti (Turist în București)