# Strada Doamnei (fostă Ulița Bărcănescu)

Adresă: Str. Doamnei, Sector 3, Cartierul Centrul Vechi (turistic), București
An construcție: 1700
Tip ansamblu: Străzi, piețe, tramă stradală
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: fǎrǎ
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Strada Doamnei, arteră din Centrul Istoric al Bucureștiului între Calea Victoriei și Bulevardul Ion C. Brătianu, își păstrează traseul din 1791 și numele de la Biserica Doamnei (1683). Reunește șaisprezece monumente istorice, între care Biserica Sf. Ilie – Kalinderu, Palatul Băncii Marmorosch-Blank al arhitectului Petre Antonescu, tipografiile Kalinderu și Göbl, imobile interbelice și foste cinematografe. A purtat și numele Paris și Mauriciu Blank.

## Articol
Strada Doamnei

Strada Doamnei se află în Centrul Istoric al Bucureștiului, în sectorul 3, și leagă Calea Victoriei de Bulevardul Ion C. Brătianu. Artera face parte din primul nucleu constituit pe parcursul istoriei orașului, delimitat de străzile Lipscani, Bulevardul Ion C. Brătianu, Piața Universității, Bulevardul Carol I și Calea Victoriei, o zonă a cărei evoluție urbanistică și arhitecturală a fost determinată de succesiunea densă a evenimentelor sociale, politice și economice. Zona este inclusă în rezervația nr. 1 de arhitectură și urbanism a Bucureștiului, cea cu cea mai mare vechime și cu cea mai ridicată densitate de monumente istorice păstrate. Pe strada Doamnei sunt înscrise șaisprezece obiective pe Lista Monumentelor Istorice, ceea ce o situează printre cele mai bogate artere ale capitalei din acest punct de vedere.

Caracterul arterei

Trăsăturile definitorii ale străzii s-au constituit în perioada secolelor al XIX-lea și al XX-lea: fronturi închise, așezate la aliniamentul străzii, cu parter comercial și etaje destinate locuinței sau birourilor. Funcțiunea urbană principală, cea comercială, s-a menținut constant de-a lungul celor două secole, chiar dacă tipul de folosință și programele de arhitectură s-au schimbat după moda vremii. Hanurile din jurul bisericilor au fost înlocuite treptat de bănci, edituri, cinematografe și clădiri de mare interes public, fără ca vocația negustorească a locului să dispară.

Fondul construit este eterogen, reunind case de prăvălie cu locuință de sfârșit de secol al XIX-lea, sedii de bănci și societăți de asigurări, lăcașuri de cult și imobile moderniste interbelice. Tratarea îngrijită a fațadelor, cu elemente de individualizare a fiecărei construcții, conferă străzii o identitate arhitecturală distinctă în ansamblul Centrului Istoric. Ca multe alte artere bucureștene, strada își trage numele de la un lăcaș de cult, Biserica Doamnei, ctitorie a Doamnei Maria, soția domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688). Proveniența numelui, traseul și denumirile succesive ale arterei sunt tratate în capitolul următor.

Geneza și traseul străzii

Originea numelui

Strada își datorează numele Bisericii Doamnei, ctitorie a Doamnei Maria, soția domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688), terminată în anul 1683 și purtând hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Lăcașul, ridicat ca paraclis al reședinței domnești pe locul unei biserici de lemn mai vechi, a devenit rapid un reper al zonei. Încă din 1684 documentele consemnează în această parte a orașului mahalaua Bisericii Doamnei, numită anterior mahalaua Popa Istrati, după numele unei biserici care existase în vechime pe acest loc.

Zona făcea parte din primul centru constituit pe parcursul istoriei Bucureștiului, teritoriu aflat la nord de Curtea Domnească, pe fostele moșii ale Cantacuzinilor. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, acesta aparținea marii postelnicese Ilinca Cantacuzino, care îl va lăsa moștenire, la 1687, celor doisprezece copii ai săi. Identitatea locului se contura, la acea dată, prin mahalalele formate în jurul bisericilor și hanurilor ori al grupărilor meșteșugărești și negustorești.

Formarea traseului

În 1692, domnitorul Constantin Brâncoveanu trasează Podul Mogoșoaiei, drum care, tăind moșiile boierilor Cantacuzino și Bălăceanu prin fața Bisericii Doamnei, lega Curtea Domnească de palatul voievodal de la Mogoșoaia. Pe acest fond se constituie, într-un moment greu de datat cu precizie, ulița Doamnei, un traseu ce pornea de la Podul Mogoșoaiei, acolo unde se afla hanul Castrisoaiei, și, pe partea opusă, hanul Dediu, atestat din 1780 și înlocuit ulterior, în 1888, de palatul Nifon.

Artera se prelungea către nord, spre ulița care avea să devină strada Academiei, și se continua spre sud-est, întâlnind drumul ce cobora spre Lipscani pe lângă zidurile Hanului Șerban Vodă, drum numit mai târziu strada Smârdan. La capătul dinspre răsărit al uliței Doamnei, epitropii mănăstirii și spitalului Colțea au dobândit, prin cumpărare și donații, terenul pe care, la 1747, au ridicat Hanul Colțea, aducător de venituri pentru așezămintele spătarului Mihail Cantacuzino.

Fixarea traseului: planurile Ernst și Borroczyn

Momentul de certitudine asupra traseului și a locurilor pe care strada le-a traversat este dat de consemnarea cartografică din planul Ernst, redactat în 1791. Transpunerea rețelei stradale precizate de acest plan la scara planurilor cadastrale ulterioare demonstrează un fapt rar întâlnit într-un oraș aflat în permanentă transformare: strada Doamnei își păstrează traseul nemodificat din 1791 până astăzi.

Primul plan cadastral care oferă o imagine concludentă asupra fondului construit este cel al maiorului Rudolf Borroczyn, din perioada 1847-1852. În acest plan se disting parcelarul și proprietarii: de-a lungul străzii se întindeau parcele mari, cu hanuri sau terenuri virane, aparținând unor proprietari bogați, precum Mavru, Bărcănescu, Isvoranu și Fălcoianu, dovadă a interesului clasei boierești pentru aceste locuri.

Denumirile succesive

De-a lungul timpului, artera a purtat mai multe denumiri. În secolul al XIX-lea era cunoscută drept ulița Doamnei, dar și ca ulița Bărcănescu, după proprietatea Bărcănescu, unde a funcționat un timp Poșta Centrală. În prima jumătate a secolului al XX-lea, strada a purtat numele Paris, iar apoi pe cel de Mauriciu Blank, după bancherul Mauriciu Blank, cofondator al Băncii Marmorosch, Blank & Co., cu sediul pe această stradă. Ulterior, artera a revenit la denumirea actuală, strada Doamnei. Intervalele de timp ale acestor denumiri diferă între surse: studiul Ruxandra Nemțeanu plasează denumirea Paris între 1913 și 1926, iar Mauriciu Blank între 1931 și 1935, în timp ce studiul Cezara Mucenic indică intervalul 1920-1930 pentru strada Paris și 1930-194(?) pentru strada Mauriciu Blank. Discrepanța este consemnată în fișierul de închidere.

Evoluția urbanistică și socială a zonei (secolele XVII-XX)

Mahalale și hanuri

Identitatea zonei s-a conturat inițial prin mahalale, formate fie în jurul bisericilor și hanurilor, fie în legătură cu grupări meșteșugărești și negustorești care le determinau caracterul. În ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, documentele consemnează în perimetrul central mahalalele Sf. Sava (1664), Șelarilor (1664), Colței (1669), Grecilor (1670), Sărindarului (1675), Popei Manta sau Zlătari (1677) și Bicericii Doamnei (1684).

Funcțiunea negustorească a locului era susținută de programul de hanuri, adevărate cetăți ale comerțului: incinte cu clădiri perimetrale, ziduri groase și boltite, cu o singură poartă spre uliță, având la parter prăvălii, iar la etaj locuințe pentru negustori, chiriași sau cancelarii. În această categorie intrau Hanul Colțea, ridicat la 1747 în jurul Bisericii Sf. Ilie, Hanul Șerban Vodă, cel mai impunător han domnesc al zonei, și Hanul Greci. Călătorul Evlia Celebi, care vizita Bucureștiul în 1666, descria un oraș de case scunde, în cea mai mare parte din lemn, cu circa o mie de prăvălii, construcțiile de piatră sau cărămidă fiind rare.

Densificarea parcelarului (1852-1896)

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, așa cum arată planul Borroczyn, parcelele erau ocupate rarefiat, cu multe curți și grădini, deși construcțiile erau totuși mai dese decât în restul orașului. Multe clădiri se așezau deja la frontul străzii, ca urmare a funcțiunii duble, comercială și de locuire. Perioada delimitată de planul cadastral al Institutului Geografic al Armatei, din 1896, aduce o îndesire evidentă a construcțiilor și o diminuare a loturilor. Grădinile dispar, păstrându-se aproape exclusiv curtea funcțională, iar clădirile se înșiră continuu de-a lungul frontului străzii, ceea ce marchează accentuarea funcțiunii comercial-meșteșugărești în dauna celei rezidențiale. Se generalizează tipul casei de prăvălie cu locuință sau birouri, cu dispunerea clădirii de-a lungul frontului, intrarea prin gang spre curtea interioară și scara de acces la etaj, unde se aflau camerele de locuit, dependințele fiind plasate în corpul din spate.

Secularizarea și noile programe (după 1863)

După secularizarea averilor mănăstirești, din 1863, se remarcă o a treia tendință de modificare a parcelarului: pe fostele terenuri de mari dimensiuni ale hanurilor din zona Lipscăniei se ridică sedii de bănci și de societăți de asigurări. Apar clădiri cu două până la patru etaje, cu curți interioare, dispuse pe parcele ample, precum Palatul Nifon (1888), Creditul Funciar Urban (1883) și Societatea de Asigurări „Naționala” (1886). Concepute în stil eclectic-academic, multe dintre ele vor fi supraetajate în deceniul al treilea al secolului al XX-lea.

Aceeași logică guvernează dispariția Hanului Șerban Vodă, ajuns în ruină odată cu apariția hotelului ca nou tip de locuire temporară. Demolarea sa a eliberat o parcelă de mare dimensiune, pe care s-a ridicat, în 1884-1885, sediul Băncii Naționale a României, într-o zonă ce păstra prestigiul centrului comercial. Prin acest fenomen, programul de hanuri din jurul bisericilor a fost înlocuit treptat de bănci, societăți de asigurări, edituri și clădiri de mare interes public.

Consolidarea și transformările secolului XX (1896-1940)

Între 1896 și 1911, zona cunoaște rectificări de traseu, precum cea a străzii Vestei, dispusă în prelungirea străzii Smârdan, și continuă amplasarea de sedii bancare. După 1911, strada este în mare parte conturată arhitectural și funcțional, transformările vizând mai ales intensificarea gradului de ocupare a parcelelor, pe măsura amplificării interesului pentru zona centrală. Din punct de vedere stilistic, domină arhitectura eclectică de factură academică, alături de care apar exemplare ale noului stil 1900 și ale stilului neoromânesc, în expresia propusă de arhitectul Ion N. Socolescu. Anii interbelici aduc inserția imobilelor moderniste, iar după 1900 se afirmă o funcțiune nouă, caracteristică zonei, cea de sală de cinematograf. Îmbinarea acestor registre stilistice, fiecare epocă punându-și amprenta proprie, explică varietatea fondului construit păstrat până astăzi.

Personalități istorice asociate străzii și zonei (I): ctitori și boieri

Strada Doamnei și zona din jurul ei păstrează memoria unui șir de personalități care i-au dat identitate, de la ctitorii epocii cantacuzine până la marii negustori și bancheri ai secolului al XIX-lea. Prima parte a acestui capitol reunește ctitorii și boierii epocii vechi; cea de-a doua, negustorii, bancherii și oamenii de cultură ai epocii moderne.

Doamna Maria Cantacuzino

Soția domnitorului Șerban Cantacuzino, Doamna Maria este ctitora Bisericii Doamnei, de la care artera și-a primit numele. Biserica, terminată în 1683 și ridicată ca paraclis al reședinței domnești pe locul unui lăcaș de lemn mai vechi, i-a purtat numele în memoria colectivă. În 1689, înainte de a pleca în exil după moartea prematură a domnitorului, Doamna Maria și-a închinat ctitoria Mănăstirii Cotroceni. Ea a înzestrat biserica cu obiecte de preț, între care se păstrează și astăzi un epitaf de mătase cusut cu fir de aur și o Evanghelie ferecată în argint din 1686.

Șerban Cantacuzino

Domn al Țării Românești între 1678 și 1688, soțul Doamnei Maria, Șerban Cantacuzino a amplificat valoarea locului construind în apropiere casele beizadelelor. Domnia sa este legată de tipărirea, în 1688, a Bibliei de la București, prima traducere integrală a Scripturii în limba română. Reședința domnească și ctitoriile familiei au fixat de timpuriu importanța zonei în topografia orașului.

Constantin Brâncoveanu

Succesorul lui Șerban Cantacuzino la domnie a desăvârșit Biserica Doamnei, adăugând pridvorul deschis cu coloane legate prin arcade, în maniera ce avea să definească stilul brâncovenesc. Tot el a trasat, în 1692, Podul Mogoșoaiei, drum care trecea prin fața bisericii și lega Curtea Domnească de palatul de la Mogoșoaia, determinând configurarea traseelor din jur.

Ilinca Cantacuzino

Marea postelniceasă Ilinca Cantacuzino a stăpânit teritoriul din care face parte strada în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. La stingerea sa din viață, în 1687, l-a lăsat moștenire, printr-un act de împărțeală, celor doisprezece copii ai săi, moment care marchează o etapă în fragmentarea vechilor moșii boierești ale zonei.

Spătarul Mihail Cantacuzino

Ctitor al așezămintelor Spitalului Colțea, spătarul Mihail Cantacuzino este legat indirect de strada Doamnei prin Hanul Colțea. Pentru a obține venituri destinate întreținerii spitalului, epitropii mănăstirii și ai spitalului au ridicat, la 1747, acest han la capătul răsăritean al uliței Doamnei, pe terenul dobândit prin cumpărare și donații.

Clucerul Radu Colțea

Urmaș al boierilor Doicești, clucerul Radu Colțea a ridicat, între anii 1725 și 1730, biserica de lemn cu hramul Sf. Ilie, pe un teren care avea să intre, după 1745, în componența Hanului Colțea. Lăcașul, cunoscut de aceea drept Sf. Ilie de la Hanul Colțea, va fi reconstruit în zid un secol mai târziu de negustorul Lazăr Kalenderoglu.

Personalități istorice asociate străzii și zonei (II): negustori, bancheri și oameni de cultură

Lazăr Kalenderoglu

Mare negustor și bancher, președinte al sfatului orășenesc din București, Lazăr Kalenderoglu (1792-1860) a purtat mai multe ranguri boierești, care i-au consacrat statutul social: pitar (1844), serdar (1849) și paharnic (1855). Arendaș al Hanului Colțea, el a reconstruit în zid, între 1838 și 1841, biserica de lemn cu hramul Sf. Ilie, sfințită la 30 august 1841; din 1895, lăcașul avea să-i poarte numele, sub forma Biserica Sf. Ilie – Kalinderu. Originea familiei, de obârșie sud-dunăreană, a rămas neclarificată; el s-a identificat drept greco-român, iar numele Kalinderu, de proveniență turcească, ar însemna „fiul pusnicului”. Patrimoniul familiei avea să devină „Kalinderu” în generația copiilor săi, doctorul Nicolae și juristul Ioan.

Ioan Kalinderu

Fiul lui Lazăr Kalenderoglu, Ioan (Iancu) Kalinderu (1840-1913) a fost una dintre figurile publice marcante ale epocii. Licențiat și doctor în drept la Paris, magistrat și apoi consilier la Curtea de Casație, a devenit în 1884 primul administrator al Domeniilor Coroanei, funcție deținută până la moarte. Membru al Academiei Române, ulterior vicepreședinte și președinte al acesteia, a condus Comisiunea Monumentelor Istorice și Societatea „Progresul silvic”. A îndeplinit misiuni de stat în străinătate, între 1881 și 1882 în chestiunea răscumpărării căilor ferate, iar în 1899 la contractarea unui împrumut la Berlin.

Colecționar de artă și om cu preocupări editoriale, Ioan Kalinderu a ridicat pe strada Doamnei, la nr. 18-20, casele și clădirea tipografiei care îi poartă numele, autorizate în 1896 și 1897. La moartea sa, în 1913, a donat întregul ansamblu de clădiri Bisericii Sf. Ilie. Studiul Ruxandra Nemțeanu indică anul nașterii ca 1849, dată corectată aici după registrele Academiei Române; diferența este consemnată în fișierul de închidere.

Spiru Haret

Matematician, om politic și reformator al învățământului românesc, Spiru Haret este asociat zonei prin colaborarea cu Ioan Kalinderu în cadrul Societății culturale „Steaua”. Biblioteca Societății „Steaua”, preluată ulterior de Editura Casa Școalelor, a fost o inițiativă editorială condusă de cei doi, având drept scop întinderea învățăturii în popor prin tipărirea și răspândirea de scrieri și publicații morale, patriotice și de folos practic.

Iacob Marmorosch și Mauriciu Blank

Negustorul și zaraful Iacob Marmorosch a pus bazele, în 1848, ale unei case de bancă, asociindu-se în 1864 cu bancherul Mauriciu Blank pentru a înființa Banca Marmorosch, Blank & Co., cu sediul pe strada Doamnei. Ajunsă în anii 1920 cea mai puternică bancă a României, instituția a cunoscut un răsunător faliment în 1931 și a fost desființată în 1948. Numele lui Mauriciu Blank a fost purtat un timp de strada însăși, în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Familia Göbl

Tipografi-editori, membrii familiei Göbl au dat zonei una dintre cele mai importante întreprinderi de arte grafice. Casele Ștefan Göbl (nr. 12b) și Carol Göbl (nr. 14-16) au fost construite în 1884 după proiectul arhitectului C. Enderle. La Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” s-au tipărit primele volume ale publicațiilor Academiei Române, precum și numeroase lucrări ale lui Ioan Kalinderu, ceea ce leagă strâns cele două nume de istoria culturală a arterei.

C.A. Rosetti

Potrivit unei tradiții consemnate de o singură sursă, în vechea casă de la nr. 14 ar fi locuit omul politic C.A. Rosetti, care ar fi ținut, de la unul dintre balcoane, un discurs cu ocazia căderii Plevnei, la 28 noiembrie 1877. Afirmația nu este coroborată de alte surse, iar clădirea actuală este ulterioară acelui moment; mențiunea este reținută cu titlu documentar și consemnată în fișierul de închidere.

Clădirile străzii

Strada Doamnei reunește, pe o desfășurare relativ scurtă, lăcașuri de cult, sedii bancare și clădiri de interes public, tipografii și imobile interbelice, ceea ce o situează printre cele mai bogate artere ale Centrului Istoric. Fiecare edificiu este prezentat aici pe scurt, urmând a fi legat, acolo unde există, prin trimiteri către monografia proprie, spre a evita dublarea conținutului.

Lăcașurile de cult

Biserica Doamnei, ctitorie a Doamnei Maria Cantacuzino terminată în 1683, este un monument reprezentativ pentru trecerea către stilul brâncovenesc. Pridvorul deschis, cu coloane legate prin arcade, a fost adăugat sub Constantin Brâncoveanu, iar pictura murală, între cele mai vechi din oraș, este opera zugravilor Constantinos și Ioan. Lăcașul, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, se află astăzi retras, în incinta unui imobil dinspre intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta.

Biserica Sf. Ilie – Hanul Colței, cunoscută și sub numele de Kalinderu ori Biserica Bulgară, a fost ridicată inițial din lemn de clucerul Radu Colțea (1725-1730) și reconstruită în zid de Lazăr Kalenderoglu (1838-1841). Din 1895 a purtat numele ctitorului reconstrucției, iar între 1954 și 2009 a servit drept biserică a comunității bulgare din București. Ansamblul, aflat în fundul unei curți de pe strada Doamnei, cuprinde și casa parohială, clasată monument istoric.

Băncile și societățile de asigurări

Palatul Băncii Marmorosch, Blank & Co., de la nr. 2-4, a fost construit între 1915 și 1923 după planurile arhitectului Petre Antonescu, cu structura realizată de inginerul Anghel Saligny și decorația interioară de pictorița Cecilia Cuțescu-Storck. Conceput în stil neoromânesc, cu influențe bizantine, gotice și moldovenești, edificiul este unul dintre cele mai reprezentative sedii bancare ale capitalei.

La colțul cu strada Smârdan se aflau clădirea Creditului Funciar Urban (1883) și sediul Societății de Asigurări „Naționala” (1886, arh. A. Lang), ambele concepute în stil eclectic-academic și supraetajate în deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Pe strada Doamnei, la nr. 15, s-a ridicat între 1938 și 1940 clădirea Creditului Funciar Rural, operă a arhitectului Constantin Pomponiu, în stil modern.

Pe parcela eliberată prin sistematizarea zonei dintre străzile Doamnei, Eugen Carada și Smârdan s-a construit, în anii 1941-1943, noul corp al Palatului Băncii Naționale a României, după proiectul arhitectului Radu Dudescu, în registrul neoclasic de viziune monumentală.

Clădirile de interes public

La nr. 13 s-a amplasat, începând din 1906, noua clădire a Camerei de Comerț și Industrie și a Bursei, operă a arhitectului Ștefan Burcuș, reprezentativă pentru arhitectura eclectic-academică de influență franceză. Ulterior, edificiul a adăpostit biblioteca (fostul B.C.S.), Palatul Bursei desfășurându-se către strada Ion Ghica. Sursele diferă asupra datării finalizării, între 1907 și 1912; diferența este consemnată în fișierul de închidere. Palatul Nifon, ridicat în 1888 după proiectul arhitectului Paul Gottereau la colțul cu Calea Victoriei, pe locul hanului Dediu, este o clădire în stil neoclasic, legată prin nume de mitropolitul Nifon.

Tipografiile și editurile

Casele și clădirea tipografiei Kalinderu, de la nr. 18-20, au fost ridicate de Ioan Kalinderu după proiectul arhitectului J. Exner, autorizate în 1896 și 1897. Clădirea tipografiei, cu plan în formă de T, subsol boltit și fațadă a curentului 1900, a fost restaurată în 1974-1976 sub coordonarea arhitectului Constantin Joja și a inginerului Luigi Cora, iar apoi din nou între 2004 și 2008. Ansamblul face obiectul unei monografii proprii. Alături, tipografiile Göbl ocupau casele de la nr. 12b și 14-16, construite în 1884 după proiectul arhitectului C. Enderle. La Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” s-au tipărit primele volume ale publicațiilor Academiei Române, iar în primii ani după 1900, la nr. 16, s-a mutat Editura Horowitz.

Imobilele interbelice și cinematografele

La colțul cu strada Academiei, pe o parcelă trapezoidală, s-a construit între 1925 și 1936 un imobil de formă circulară, cu zece etaje și o sală de cinematograf la parter, „Cinema Luxor”. Clădirea, cunoscută și ca blocul Adriatica, marchează trecerea către arhitectura funcționalistă modernă. Sursele diferă asupra autorului și datării: studiile Mucenic și Nemțeanu îl indică pe Leon Stern (1925-1936), în timp ce alte surse atribuie imobilul de la nr. 5 arhitectului Harry Stern (1935); discrepanța este consemnată în fișierul de închidere.

Strada Doamnei a găzduit unele dintre primele cinematografe bucureștene. Ghidul „Pântea” din 1921 menționa sălile Apolo și Doamnei (la nr. 7), Lux (la nr. 5) și Terra (la nr. 11), aceasta din urmă devenită după 1950 cinematograful „Doina” și ulterior desființată. Ele au funcționat în condițiile în care prima sală de cinema a capitalei, Capitol, de pe Bulevardul Elisabeta, fusese inaugurată în 1912.

Discrepanțe și incertitudini documentare

Denumirile succesive ale străzii. Intervalele în care artera a purtat numele Paris și Mauriciu Blank diferă între surse. Studiul Ruxandra Nemțeanu plasează denumirea Paris între 1913 și 1926, iar Mauriciu Blank între 1931 și 1935; studiul Cezara Mucenic indică pentru aceleași denumiri intervalele 1920-1930 și, respectiv, 1930-194(?). Datarea exactă a schimbărilor de nume rămâne, așadar, incertă.

Anul nașterii lui Ioan Kalinderu. Studiul Nemțeanu indică anul 1849. Registrele Academiei Române, prin dicționarul membrilor săi, consemnează însă data de 28 decembrie 1840. În monografie a fost reținută data 1840. Tradiția privind C.A. Rosetti. Afirmația potrivit căreia omul politic C.A. Rosetti ar fi locuit în vechea casă de la nr. 14 și ar fi rostit un discurs de la balcon, la 28 noiembrie 1877, cu ocazia căderii Plevnei, provine dintr-o singură sursă și nu este coroborată de altele. Clădirea actuală este ulterioară acelui moment, iar mențiunea a fost reținută doar cu titlu documentar.

Datarea Camerei de Comerț și a Bursei. Amplasarea noii clădiri de la nr. 13 începe în 1906, dar finalizarea este datată diferit: studiul Mucenic indică anul 1907, în timp ce alte surse plasează încheierea lucrărilor în 1912. Imobilul de la nr. 5, colț cu strada Academiei. Sursele diferă asupra autorului și a datării blocului de formă circulară cu sala „Cinema Luxor”. Studiile Mucenic și Nemțeanu îl leagă de Leon Stern, pe intervalul 1925-1936, în timp ce alte surse atribuie imobilul arhitectului Harry Stern și îl datează în 1935.

Personaje

Secțiunea reunește notele biografice ale specialiștilor, arhitecți, ingineri, restauratori și artiști, asociați clădirilor străzii Doamnei.

- J. Exner: Arhitect, probabil de formație germană, autor al caselor și clădirii tipografiei Kalinderu de la nr. 18-20. Între 1880 și 1897 a semnat șaptesprezece proiecte de case de locuit în București și și-a construit propriul atelier și birou de arhitectură în Calea Dorobanți nr. 33. La casele Kalinderu a aplicat, pe un partiu obișnuit, decorativismul specific noului stil 1900.
- C. Enderle: Arhitect, autor al caselor Göbl de la nr. 12b și 14-16, construite în 1884, reprezentative pentru tipul casei de prăvălie cu locuință din zonă.
- Paul Gottereau: Arhitect de origine franceză, autor al Palatului Nifon (1888), de la colțul cu Calea Victoriei, conceput în stil neoclasic.
- A. Lang: Arhitect, autor al sediului Societății de Asigurări „Naționala” (1886), de la colțul cu strada Smârdan, în stil eclectic-academic.
- Ștefan Burcuș: Arhitect, autor al clădirii Camerei de Comerț și Industrie și a Bursei de la nr. 13, ridicată din 1906 în manieră eclectic-academică de influență franceză.
- Petre Antonescu: Arhitect, discipol al lui Ion Mincu și profesor la Școala de Arhitectură, autor al Palatului Băncii Marmorosch-Blank (1915-1923), una dintre operele reprezentative ale stilului neoromânesc.
- Anghel Saligny: Inginer, autor al structurii Palatului Băncii Marmorosch-Blank, una dintre realizările tehnice notabile ale arhitecturii bancare interbelice.
- Cecilia Cuțescu-Storck: Pictoriță, autoarea decorației interioare a Palatului Băncii Marmorosch-Blank, realizată în registru neoromânesc.
- Radu Dudescu: Arhitect, autor al noului corp al Palatului Băncii Naționale a României (1941-1943) și al corpului B.N.R. din Calea Victoriei, în registrul neoclasic de viziune monumentală.
- Constantin Joja: Arhitect, restaurator și istoric de arhitectură, cunoscător al Centrului Istoric bucureștean. A coordonat restaurarea clădirii tipografiei Kalinderu în 1974-1976; opera sa cea mai semnificativă în domeniul restaurării este zona Curtea Veche, care cuprinde și Hanul lui Manuc.
- Luigi Cora: Inginer de structuri, proiectant al unor construcții din perioada interbelică, autor al expertizei și al proiectului de consolidare a clădirii tipografiei Kalinderu, alături de arhitectul Constantin Joja.
- Ion N. Socolescu: Arhitect, promotor al noului stil neoromânesc de la 1900. Nu a proiectat direct pe strada Doamnei, dar formula sa stilistică a influențat tratarea fațadelor caselor Kalinderu.
- Ruxandra Nemțeanu și echipa de restaurare: Autoarea studiului istorico-arhitectural care a stat la baza restaurării clădirii tipografiei Kalinderu (2004-2008), realizată sub coordonarea proiectantului general Șerban Popescu-Dolj.

Bibliografie

- Cezara Mucenic, Străzi, piețe, case din vechiul București, Editura Vremea XXI, București, 2004 (volum tipărit)
- Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Editura Silex, București, 1997 (volum tipărit)
- Ruxandra Nemțeanu, Fostele ateliere tipografice „Ion Kalinderu” din strada Doamnei nr. 18-20, București. Studiu istorico-arhitectural (volum tipărit)
- Dan Berindei, Orașul București, reședință și capitală a Țării Românești, 1459-1862, București, 1963 (volum tipărit)
- Paul Cernovodeanu, Paul Simionescu, Cetatea de scaun a Bucureștilor, Editura Albatros, București, 1976 (volum tipărit)
- George Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985 (volum tipărit)
- Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, Editura Paideia, București, 2002 (volum tipărit)
- Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, București, 1984 (volum tipărit)
- Atlas-Ghid. Istoria și arhitectura lăcașurilor de cult din București, vol. I, Editura Ergorom '79, București, 1999 (volum tipărit)
- Cezara Mucenic, Istoria arhitectural-urbanistică a unei străzi: Strada Doamnei (Muzeul Municipiului București)
- Strada Doamnei (Wikipedia)
- Biserica Doamnei (Wikipedia)
- Biserica Sfântul Ilie – Hanul Colței din București (Wikipedia)
- Istoric (Biserica Sfântul Ilie)
- Palatul Băncii Marmorosch Blank (Wikipedia)
- Banca Marmorosch Blank (Wikipedia)
- Ioan Kalinderu (Academia Română)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/strada-doamnei