# Statuia lui Constantin Brâncoveanu

Adresă: Bd. Ion C. Bratianu, Sector 3, Cartierul Evreiesc, București
An construcție: 1937
Tip ansamblu: Monumente
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: Monumente
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Statuia lui Constantin Brâncoveanu, bronz, înălțime 3 m pe soclu de piatră de 4 m (total ansamblu 7 m), operă a sculptorului Oscar Han (1891–1976), este amplasată în fața Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, în București. Executată în intervalul 1936–1937 și inaugurată la 27 noiembrie 1943, este clasificată monument istoric. Pe soclu este inscripționat: LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU.

## Articol
Statuia lui Constantin Brâncoveanu — Biserica Sfântul Gheorghe-Nou

Statuia lui Constantin Brâncoveanu este amplasată în piațeta din fața Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, pe Bulevardul Ion C. Brătianu, sector 3, București. Monumentul este clasificat în Lista Monumentelor Istorice cu codul B-III-m-A-19965 și cu codul de administrare DGAPMFP 3006. Proprietatea este reglementată prin Dispoziția Primarului General nr. 1685/1999.

Istoricul amplasamentului

Locul pe care se află astăzi statuia a aparținut istoricului complex al Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, ctitorit și reconstruit de Constantin Brâncoveanu. Voievodul a refăcut biserica (târnosită în 1707) și a ridicat alături un han cu aproximativ 200 de încăperi, cel mai mare din București în epocă, transformat în centrul vieții comerciale a capitalei datorită amplasării sale la intersecția principalelor rute de negoț. Hanul a ars în Marele Foc din 1847, a fost din nou afectat și în cele din urmă demolat în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Pe conturul fostului han, arhitectul Ulrich Hofmann a amenajat o grădină rectangulară în jurul bisericii, frecventată de bucureșteni sub denumirea colocvială de Grădina de la Tiriplic (după numele unei bumbăcării tătărești din zonă).

Pentru realizarea Bulevardului Ion C. Brătianu, trasat conform Planului director de sistematizare al Bucureștilor din 1936, au fost demolate imobilele cuprinse între Piața Romei și zona Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou. Ultima porțiune a bulevardului, între Piața Sfântul Gheorghe și Piața Unirii, a fost inaugurată la 27 noiembrie 1943. Prin această sistematizare, piațeta din fața bisericii a dobândit configurația actuală, cu acces direct de pe bulevard.

Geneza monumentului

Monumentul a fost realizat din inițiativa primarului general al Bucureștiului Iulian Peter, în vederea cinstirii memoriei și martiriului lui Constantin Brâncoveanu. Inițiativa se înscria într-un context mai larg de comemorare a voievodului, al cărui mormânt din Biserica Sfântul Gheorghe-Nou fusese identificat abia în 1914, prin inscripția descoperită pe o candelă de argint aflată în interiorul bisericii.

Statuia a dat naștere unui episod neobișnuit legat de superstiția regelui Carol al II-lea. Profesorul Nae Ionescu afirmase că regele va împărtăși soarta lui Brâncoveanu — ceea ce l-a determinat pe suveran să refuze participarea la ceremonia de inaugurare. Lucrarea a rămas acoperită luni în șir, descoperită de două ori de furtuni și reacoperită de Primărie. Sculptorul Oscar Han relatează că în cele din urmă crivățul a smuls definitiv pânza de pe statuie, oferindu-i astfel un destin de monument nedezvelit oficial niciodată. Inaugurarea formală a avut loc la 27 noiembrie 1943, odată cu tăierea panglicii segmentului de bulevard de la Piața Brătianu la Piața Romei, în timpul mandatului primarului Victor Dombrovski.

Descrierea lucrării

Ansamblul monumental are înălțimea totală de 7 metri: soclul de piatră măsoară 4 metri, iar statuia propriu-zisă 3 metri. Statuia este executată în bronz. Pe soclul de piatră este inscripționat: LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU.

Lucrarea îl înfățișează pe Constantin Brâncoveanu în picioare, îmbrăcat în costum de epocă: tunică lungă prinsă la piept, peste care poartă o mantie împodobită cu hermină. Capul este acoperit cu un ișlic (căciulă de blană), ornat cu un surguci (panaș). Figura voievodului — cu expresie spiritualizată, de un calm exterior care sugerează și o tensiune interioară — evocă, în opinia criticului Petru Comarnescu, acea sinteză de esențializare realistă a expresiei și de construcție arhitectural-stilizată, caracteristică stilului lui Han. Monumentalitatea lucrării este asigurată atât prin atitudinea reprezentării, cât și prin conturarea figurii, care îmbină trăsături ale hieratismului icoanelor bizantine cu robustețea morală și demnitatea nobilă. Critica de specialitate plasează stilul lui Han în neoclasicismul interbelic românesc.

Contextul istoric: Constantin Brâncoveanu și ctitoria sa

Constantin Brâncoveanu (1654–1714), domn al Țării Românești între 1688 și 1714, a fost asociat Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou pe tot parcursul domniei sale. Inițial ctitorie a voievodului Antonie de Popești (1670), biserica a fost reconstruită și completată de Brâncoveanu, care i-a adăugat hanul cu 200 de camere și a ridicat-o la rang de mănăstire cu chilii, case patriarhicești și zid de incintă. Sfințirea bisericii în forma extinsă a avut loc în 1707, aceasta constituind ultima sa ctitorie în viață. La inițiativa arhitectului Veseleil și cu participarea meșterilor de la Hurezi (Vucașin Caragea, Manea și Istrate) și a zugravului Pârvu Mutu, lucrările de construcție s-au finalizat în 1706.

Brâncoveanu a ctitorit și susținut, pe întreg parcursul celor 26 de ani de domnie, o vastă rețea de lăcașuri, tipografii și instituții de cultură: Mănăstirea Hurezi (1690), tipografii la Buzău (1691), Snagov (după 1694), Râmnicu Vâlcea (1705) și Târgoviște (1708), Academia Domnească de la Sfântul Sava din București (reorganizată în 1707). A sprijinit tipărirea Bibliei de la București (1688) și a zeci de cărți în limbile română, greacă, slavonă și arabă.

Mazilit în Vinerea Mare a anului 1714 și dus la Constantinopol împreună cu familia sa, a refuzat să adopte islamul. A fost decapitat pe 15 august 1714 (Adormirea Maicii Domnului, ziua în care împlinea 60 de ani), alături de cei patru fii ai săi — Constantin, Ștefan, Radu și Matei — și de sfetnicul Ianache Văcărescu. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni, cu dată de sărbătoare la 16 august.

Mormântul voievodului

Trupul lui Brâncoveanu a fost aruncat inițial în mare, la ordinul vizirului; ulterior a fost recuperat de creștini și îngropat la mănăstirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki (Heybeliada), în apropiere de Constantinopol. Doamna Maria (Marica), soția voievodului, a reușit — după ieșirea din exilul caucazian la Kutais (unde se afla până la 17 octombrie 1716) și cu învoirea lui Ion Mavrocordat, noul domn al Țării Românești — să aducă osemintele în țară și să le îngroape în iulie 1720 în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, sub o lespede cu decor brâncovenesc și stemă, fără inscripție, ceea ce a menținut locul relativ necunoscut publicului larg.

Mormântul era de fapt cunoscut, cel puțin în cercuri restrânse: un inventar al bisericii (catagrafie) din 1838 consemnează explicit existența sa. Totuși, un episod de notorietate s-a produs în 1914, cu ocazia comemorării bicentenarului morții voievodului: conservatorul Virgiliu Drăghiceanu, vizitând biserica la 7 iulie 1914 în cadrul unei misiuni oficiale, a descoperit pe candela de argint aflată deasupra mormântului inscripția care identifica defunctul și a comunicat descoperirea Administrației Casei Bisericii prin referatul nr. 196 din 10 iulie 1914, publicând-o și în ziarul Universul din 11 iulie 1914. O dispută publică privind paternitatea descoperirii a izbucnit cu dascălul Ion Ungureanu, fără concluzie definitivă. Catagrafia din 1838, invocată de istoricul Gheorghe Șelaru, demonstrează că mormântul era consemnat documentar cu un secol înainte de pretinsa sa descoperire.

Constantin Brâncoveanu (1654–1714), domn al Țării Românești

Domn al Țării Românești (1688–1714), boier de neam, nepot de soră al lui Șerban Cantacuzino. A ctitorit mănăstiri, tipografii și instituții de cultură pe întreg cuprinsul Țării Românești și în afara granițelor. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992 sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni (sărbătoare la 16 august). Este înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din București, unde se află și statuia ce îi este dedicată.

Constantin Brâncoveanu s-a născut în 1654 la moșia Brâncoveni, actualmente comună în județul Olt. Tatăl său, postelnicul Matei (Papa) Brâncoveanu, a fost ucis în 1655 în timpul răscoalei seimenilor, când copilul a reușit să scape. Mama sa, Stanca, era sora lui Șerban Cantacuzino, viitor domn al Țării Românești. Rămas orfan de tată la vârsta de un an, Constantin Brâncoveanu a fost crescut de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai culți oameni ai epocii, cu studii la Padova, care i-a oferit o educație aleasă. A învățat, pe lângă limba română, greaca, latina, slavona și turca.

A intrat de tânăr în slujba domnească sub Gheorghe Duca și Șerban Cantacuzino, ajungând mare logofăt. La 28 octombrie 1688, în ziua morții lui Șerban Cantacuzino, boierii munteni l-au ridicat în scaunul de domnie pe nepotul de soră al celui decedat. Domnia sa a durat 26 de ani (29 octombrie 1688 – 24 martie/4 aprilie 1714) — una dintre cele mai lungi din istoria principatelor române. Era căsătorit cu Maria (Marica), cu care a avut unsprezece copii: patru fii (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și șapte fiice.

Politica externă

Contextul extern al domniei era definit de adversitatea dintre patru mari puteri cu interese la Dunăre: Imperiul Otoman (căruia țara îi era vasală), Imperiul Habsburgic (care recuperase Transilvania și Ungaria de la otomani prin Tratatul de la Karlowitz, 1699), Polonia și Rusia lui Petru cel Mare. În această configurație, Brâncoveanu a adoptat o politică pe care o numea a neutralității veghetoare: menținerea loialității față de suzeranul otoman prin plata regulată a dărilor (haraciul a ajuns la 141.000 groși) și vărsări uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol — ceea ce i-a adus supranumele de altın bey (prințul aurului) —, concomitent cu întreținerea de relații diplomatice cu toate puterile rivale.

Cancelaria statală a fost reorganizată cu secretari pentru limbile italiană, germană, rusă, latină, greacă și turcă, care îi redactau corespondența cu capetele încoronate. S-au identificat 282 de scrisori diplomatice ale voievodului, adresate împăratul Austriei, țarului Rusiei, regilor Franței și Poloniei, ambasadorilor marilor puteri la Constantinopol (britanic, olandez, austriac, venețian), Suveranului Pontif, patriarhilor răsăriteni și cărturarilor greci. Brâncoveanu și stolnicul Cantacuzino primeau regulat publicații politice de la Viena și Veneția și le transmitea inclusiv ambasadorilor britanic și olandez de la Constantinopol.

În contextul războiului ruso-turc din 1710–1711, Brâncoveanu a negociat o alianță cu țarul Petru cel Mare, condiționată de prezența în țară a unei armate suficiente pentru a învinge otomanii. Deoarece această garanție nu a fost asigurată, a refuzat să se alăture rușilor la bătălia de la Stănilești și a înapoiat cele 300 de pungi cu galbeni primite de la țar. Trecerea spătarului Toma Cantacuzino de partea rușilor, fără învoirea sa, l-a compromis în fața turcilor. Dezbinarea cu unchii săi Cantacuzini — după 1703, alimentată de rivalități succesorale și divergențe de politică externă — a constituit factorul intern determinant al căderii sale: stolnicul Constantin Cantacuzino l-a denunțat la Poartă pentru corespondența secretă cu Petru cel Mare.

Cultură, învățământ și tipar

Domnia lui Brâncoveanu a început printr-un act de cultură: tipărirea Bibliei de la București (1688), prima ediție integrală a Bibliei în limba română (944 de pagini, format mare, pe două coloane). Tipărirea începuse sub Șerban Cantacuzino; Brâncoveanu, ca mare logofăt, fusese ispravnicul lucrării.

A reorganizat Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din București (1707), având structura unei facultăți de litere și filosofie apusene, cu învățații greci Sevastos Chimenitul și Marcu Porfiropol în frunte. Alături funcționau școli de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea din București, care pregăteau dieci, preoți și dascăli.

A înființat sau susținut tipografii la Buzău (1691), Snagov (după 1694), Râmnicu Vâlcea (1705) și Târgoviște (1708), toate prin osteneala lui Antim Ivireanul, ales în 1705 episcop la Râmnic și în 1708 mitropolit. Cele peste 60 de cărți tipărite de Antim — cărți de slujbă, teologie, învățătură — în limbile română, greacă, slavonă și arabă (inclusiv un Liturghier greco-arab, 1701, prima carte cu litere arabe tipărită la Snagov, la cererea Patriarhului Atanasie Dabas al Antiohiei) constituie apogeu al tiparului românesc medieval. A trimis meșteri tipografi și în Georgia, la rugul regelui Vahtang al VI-lea.

Ctitorii și stilul brâncovenesc

Înainte de a deveni domn, Brâncoveanu ridicase deja două biserici, la Potlogi și la Mogoșoaia. În vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă ctitorii: Mănăstirea Hurezi (Horezu), cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, prevăzută cu ziduri și turnuri de apărare, împodobită cu fresce de zugravul grec Constantinos. Pronaosul găzduiește un impresionant șir de personaje politice, inclusiv cele patru generații ale familiei domnitoare. Tot la Hurezi se află și biblioteca mănăstirii, una dintre cele mai renumite din epocă.

În București a ctitorit trei biserici: Sfântul Ioan cel Mare (Grecesc), mănăstirea Sfântul Sava și mănăstirea Sfântul Gheorghe-Nou (târnosită în 1707). A refuzat sau refundamentat și mănăstirile Coția, Arnota, Bistrița, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Snagov, Curtea de Argeș, Dealu și Mămăul din Oltenia. În Transilvania a ridicat biserici la Făgăraș, Ocna Sibiului și mănăstirea Sâmbăta de Sus, distrusă de habsburgi și refăcută în secolul XX. La Constantinopol a zidit biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata și un paraclis la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos.

Ansamblul acestor ctitorii — îmbinare de arhitectură neobizantină, ornamentă și decor de influență renascentistă italiană, specifică mediului artistic al Veneției și Padovei, și tradiție autohtonă — a dat naștere stilului brâncovenesc, recunoscut de istoriografia de artă românească drept prima sinteză stilistică originală a artei muntenene. Zugravii predilecți ai epocii au fost românul Pârvu Mutu (ctitoriile Cantacuzinilor și Biserica Sfântul Gheorghe Nou) și grecul Constantinos (Hurezi).

Mazilirea, martiriul și canonizarea

La 24 martie 1714, în Vinerea Mare, Brâncoveanu a fost mazilit și arestat de Mustafa aga capi-bașa, trimis cu escortă înarmata la București. Domnitorul a fost dus la Constantinopol împreună cu familia sa și o parte din averi. Arestată la 26 martie/6 aprilie 1714, familia a fost închisă în închisoarea celor șapte turnuri (Edicule). Marele vizir i-a propus salvarea vieții în schimbul trecerii la islam, propunere pe care Brâncoveanu a respins-o.

Pe 15 august 1714 — praznicul Adormirii Maicii Domnului, ziua în care împlinea 60 de ani — Constantin Brâncoveanu a fost decapitat la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Trupurile au fost aruncate în mare; ulterior au fost recuperate de creștini și îngropate la mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki. Soția sa, Doamna Maria (Marica), răscumpărată din captivitate, a adus în 1720 osemintele voievodului în București și le-a așezat sub o lepadă cu decor brâncovenesc în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou.

Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al lui Brâncoveanu, consemnează ultimele cuvinte ale voievodului către fiii săi: „Copiii mei, fiți cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puțin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!” Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat în 1992 pe toți cei care au murit în această zi, sub numele colectiv de Sfinții Mucenici Brâncoveni, cu dată de prăznuire la 16 august.

Personajele principale

Oscar Han (1891–1976), sculptor: Sculptor, autor și monograf român, născut la 3 decembrie 1891 la București (tatăl de origine germană, mama din Vrancea), decedat la 14 februarie 1976 la București. A studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din București (1909–1914), sculptură cu Dimitrie Paciurea și desen cu Frederic Storck. A debutat în 1911 cu lucrarea Cap de fetiță. A fost membru fondator (1926) al Grupului celor patru, alături de pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Francisc Șirato. A predat sculptura și modelajul la Școala de Arte Frumoase din București (1927–1944, 1956). A primit titlul de Maestru Emerit al Artei (1964). Principalele lucrări de for public: Victoria de la Mărășești (1932–1934), Statuia lui Mihail Kogălniceanu, București (1937), Statuia lui Constantin Brâncoveanu, București (1936–1937), Statuia lui Anghel Saligny, Constanța (1958). A publicat cronici plastice și articole reunite în volumul Dălți și Pensule (Editura Minerva, București, 1970).

Petru Comarnescu (1905–1970), critic de artă: Critic și eseist de artă român, a formulat aprecierea esențială privind stilul lui Oscar Han — acea sinteză de esențializare realistă a expresiei și de construcție arhitectural-stilizată — citată în descrierea statuii.

Iulian Peter, primar general al Bucureștiului (mandat 1938): A inițiat comanda monumentului, în vederea comemorării martiriului lui Constantin Brâncoveanu.

Victor Dombrovski, primar general al Bucureștiului: Sub mandatul său a avut loc inaugurarea formală a bulevardului și implicit a monumentului, la 27 noiembrie 1943.

Agnes Erich, lector universitar dr.: Universitatea Valahia din Târgoviște. Autoarea articolului Constantin Brâncoveanu — ctitor de cultură, sursă documentară furnizată de beneficiar, care sintetizează activitatea culturală și ctitoricească a voievodului.

Gheorghe Șelaru, profesor: Autorul articolului Gâlceavă pe mormântul lui Constantin Brâncoveanu, publicat în Muzeul Municipiului București, vol. XXVI, 2012, pp. 103–108. Articolul reconstituie disputa dintre Virgiliu Drăghiceanu și dascălul Ion Ungureanu privind paternitatea descoperirii mormântului voievodului în 1914 și demonstrează că locul era menționat documentar încă din 1838.

Bibliografie

- Agnes Erich, Constantin Brâncoveanu — ctitor de cultură (Universitatea Valahia din Târgoviște) (volum tipărit)
- Gheorghe Șelaru, Gâlceavă pe mormântul lui Constantin Brâncoveanu, în Muzeul Municipiului București, vol. XXVI, 2012, pp. 103–108 (volum tipărit)
- Doina Păuleanu, Oscar Han: un artist și epoca sa, volum monografic (volum tipărit)
- Anton Maria del Chiaro, Storia della moderna rivoluzione della Valachia, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1914 (volum tipărit)
- Paul Cernovodeanu, Politica externă a lui Constantin Brâncoveanu (volum tipărit)
- Constantin Brâncoveanu — Wikipedia (Wikipedia — ro.wikipedia.org)
- Domnia lui Constantin Brâncoveanu: apogeul diplomației medievale româneşti (Historia.ro)
- Constantin Brâncoveanu — OrthodoxWiki (OrthodoxWiki)
- Ctitoriile Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu (Cuvântul Liber)

- Statuia lui Constantin Brâncoveanu din București (Wikipedia — ro.wikipedia.org)
- Constantin Brâncoveanu — monumentfor.ro (Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public)
- Oscar Han — Wikipedia (Wikipedia — ro.wikipedia.org)
- Între modernitate și uitare — 50 de ani de la moartea lui Oscar Han (Cotidianul Hunedorean)

2024:

## Specialiști
**Artist:** Oscar Han (sculptor)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/statuia-lui-constantin-brancoveanu