Baia Grivița

Baia Grivița

Stabilimentul „Baia Grivița” (1897–1950)

Baia Grivița se află pe strada Sfinții Voievozi nr. 1, în colțul acesteia cu Calea Griviței, în Sectorul 1 al Bucureștiului, în zona dintre Piața Matache și Gara de Nord. Anunțurile din anii 1897–1898 o localizau „pe Calea Griviței, în fața Bisericii Sfinții Voievozi”, reper după care stabilimentul a fost cunoscut multă vreme. Calea Griviței, fostă Ulița cea Mare a Târgoviștei, primise numele actual în 1878, după reduta cucerită de armata română la Plevna. După deschiderea Gării de Nord, în 1872, strada devenise principala intrare în oraș pentru cei care soseau cu trenul și un vad comercial dens, cu hoteluri, prăvălii, ateliere și locuințe modeste.

Terenul pe care s-a ridicat baia fusese anterior proprietatea familiei Velciu. Parcela se întindea spre strada Occidentului și se învecina cu proprietatea inginerului Anghel Saligny. Stabilimentul a fost construit în 1897 de doi negustori evrei, Solomon Haimovici și Isac Abramovici, care și-au asociat capitalurile pentru această investiție. Haimovici mai deținea o vărărie pe Calea Griviței, iar Abramovici ținea o cârciumă în Târgul de Vechituri de pe strada Lazăr. Construcția a fost finanțată printr-un împrumut contractat la Societatea Creditului Funciar Urban din București, cu imobilul adus drept garanție ipotecară, detaliu care avea să conteze în istoria proprietății câțiva ani mai târziu.

Arhitecții

Proiectul stabilimentului este atribuit fraților Rubin și Iancu Goliger. Atribuirea provine dintr-un articol publicat de ziarul Adevărul în 1898, în seria „Architecții noștri”, apărut cu prilejul inaugurării noului local al ziarului, la a cărui clădire și decorație lucraseră arhitectul Ștefan Ciocîrlan și cei doi frați Goliger. Rubin Goliger era prezentat drept „arhitect și constructor cunoscut în București”, căruia Capitala îi datora, între alte clădiri, vila lui Văcărescu de la Șosea, fabrica Hagi Tudorache de la Băneasa, palatul ziarului L’Indépendance Roumaine și Baia Grivița.

Iancu Goliger, menționat în articol ca „I. Goliger”, își făcuse studiile teoretice și practice în Germania și obținuse diploma și medalia Ministerului de Interne. Timp de șapte ani ocupase postul de arhitect-inspector în Ministerul Instrucțiunii, calitate în care a elaborat proiectul-tip pentru clădirile școlilor normale, premiat de minister. A conceput, de asemenea, planurile Institutului Anatomic din Iași și ale altor construcții școlare și particulare, între care, împreună cu fratele său, Baia Grivița. Articolul din 1898 îl descria drept „fire artistică și om cult”.

Deschiderea din decembrie 1897

Ziarul Voința Națională din 2 (14) decembrie 1897 anunța că „peste câteva zile se va deschide în Capitală, în unul din cartierele cele mai populate, stabilimentul «Baia Grivița»”. Clădirea, nou construită, era înzestrată „după toate exigențele hygienice moderne”, iluminată cu electricitate și încălzită cu calorifer. Stabilimentul avea două secții: secția igienică, cu băi de abur și băi de putină, și secția medicală, cu hidroterapie, electroterapie și masaj. Anunțul menționa și un bazin cu apă rece, prezentat drept cel mai mare din Capitală pentru sezonul de vară. Deschiderea a avut loc la 18 decembrie 1897.

Direcțiunea medicală a băilor a fost încredințată doctorului Gheorghe Marinescu, profesor de boli nervoase și electroterapie la Facultatea de Medicină din București, și doctorului M. Minovici, care urmau să dea consultații zilnic, la ore fixe, în localul băilor. Exploatarea a fost preluată de farmacistul George D. Vasiliu, membru în Consiliul de igienă al Capitalei. Presa consemna, la rubrica de ecouri, că „d-nu G. Vasiliu, farmacist, a deschis baia Grivița”, cu „o instalațiune modernă și higienică”, iluminată cu electricitate. Anunțurile promiteau prețuri mai mici decât la celelalte stabilimente de băi din București și reduceri pentru membrii societăților din Capitală.

Dotările și funcționarea în primii ani

Un anunț din 1898 descria stabilimentul ca pe o „instalațiune modernă și higienică”, cu secții de băi de abur și băi de putină, clasa I și clasa a II-a, separate pentru bărbați și pentru dame, astfel încât băile se puteau lua în toate zilele. Baia Grivița se prezenta drept „unica baie de aburi în Capitală prevăzută cu aburi tari și dușuri calde și reci cu tot felul de aparate”. În stabiliment lucrau un coafor și pedichiuristul Nicolae Theodorescu. Biletele se vindeau la casa băilor și la librăria Biciowsky din Piața Teatrului.

În vara anului 1898, Direcțiunea a deschis bazinul și dușurile reci pentru sezonul cald. Bazinul, cu 80 de cabine, era anunțat drept unicul de acest fel din Capitală. Se puteau face băi în aer liber, ziua și seara, la lumină electrică, iar la nevoie bazinul era acoperit cu perdele mobile din pânză impermeabilă, ca protecție împotriva soarelui și a ploii. Dușurile erau alimentate numai cu apă rece de puț, pompată sub presiune. Bazinul era rezervat damelor în zilele lucrătoare, între orele 8:30 și 11:30, iar băile erau deschise zilnic de la ora 5 dimineața până seara târziu.

Alimentarea din puțuri proprii și consumul mare de apă au provocat o plângere la Primărie din partea vecinului Anghel Saligny. Inginerul considera că schimbarea frecventă a apei din bazin putea afecta calitatea apei potabile din locuințele învecinate. Plângerea viza și o chestiune de decență, deoarece unele balcoane din vecinătate dădeau direct spre bazinul în aer liber.

De la arendașul Vasiliu la Creditul Funciar (1900–1904)

Exploatarea băii de către George D. Vasiliu a durat mai puțin de trei ani. Printr-un aviz publicat în presa vremii, farmacistul anunța că începând cu 1 august 1900 nu mai ținea în exploatare Baia Grivița și că nu mai avea „nici o legătură sau răspundere” pentru aceasta. Sursele nu precizează cine a preluat exploatarea în anii imediat următori. În martie 1904, Societatea Creditului Funciar Urban din București anunța licitație publică, pentru ziua de 11 martie, în vederea închirierii a două imobile: Baia Grivița, de pe strada Sfinții Voievozi nr. 1, și Baia Moșilor, de pe strada Birjarilor nr. 18. Faptul că societatea creditoare scotea baia la închiriere arată că imobilul ipotecat ajunsese în administrarea ei. Anunțul este și cea mai veche mențiune identificată a adresei sub care stabilimentul este cunoscut până astăzi.

Perioada interbelică și sfârșitul proprietății private

Pentru perioada interbelică informațiile sunt rare. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avariat grav clădirile ansamblului. În 1941, Baia Grivița a fost scoasă la vânzare printr-un anunț de presă, „cu 2100 metri pătrați teren și toate clădirile”. Tot în presa interbelică, în 1935, apare mențiunea unei case de toleranță care purta numele „Baia Grivița”, fără ca sursa să permită stabilirea legăturii cu stabilimentul de băi. După război, baia era exploatată de societatea „Baia Grivița”, al cărei administrator unic era Carol Braunștein, cu domiciliul pe strada Oituz nr. 7. O știre din epocă îl acuza că nu reținuse și nu vărsase la fisc impozitul pe chirie pentru perioada 15 august 1947 – 31 decembrie 1949. În 1950, stabilimentul a trecut în administrarea statului, ceea ce a încheiat cei peste cincizeci de ani de proprietate și exploatare privată.

Legenda Reginei Maria și alte inadvertențe

După anul 2000, aproape toată presa a preluat afirmația că Baia Grivița ar fi fost înființată sau inaugurată de Regina Maria. Formula „un cadou făcut de Regina Maria săracilor” apare într-un articol din 2001, despre închiderea băii. În 2012 și 2013, articolele despre proiectul de restaurare au reluat, aproape cuvânt cu cuvânt, că baia a fost „înființată de Regina Maria la sfârșitul secolului al XIX-lea” și „inaugurată la 18 decembrie 1897”. Formulările sunt atât de asemănătoare încât provin, cel mai probabil, dintr-o singură sursă, apoi rostogolită de la o publicație la alta.

Afirmația nu se susține. În decembrie 1897, Maria era principesă moștenitoare, nu regină; a devenit regină abia în octombrie 1914. Sursele din epocă nu o pomenesc în legătură cu baia. Anunțurile și știrile din 1897 și 1898 prezintă stabilimentul ca pe o afacere privată, construită de negustorii Solomon Haimovici și Isac Abramovici, exploatată de farmacistul George D. Vasiliu și condusă medical de doctorii Gheorghe Marinescu și M. Minovici. Presa anilor 1990 nu menționează legenda: în 1997, de exemplu, se scria că baia fusese înființată „de către un patron evreu”.

Și alte detalii au circulat cu erori. Numele proprietarilor apar inversate în unele surse recente („Solomon Abramovici și Isac Halimovici”), iar în altele deformate („Abramovici și Harimovici”). Un articol din 1997 data baia din 1906, deși anunțurile de deschidere sunt din decembrie 1897. Mărturia potrivit căreia baia „a fost a Primăriei mereu” este contrazisă de cei peste cincizeci de ani de proprietate privată. Afirmația că, la 1900, damele aveau acces numai sâmbăta contrazice anunțurile din 1898, care prezentau secții separate pentru bărbați și dame, deschise zilnic. Cele „80 de compartimente” de băi, menționate în articolele din 2022, sunt de fapt cele 80 de cabine ale bazinului de vară din 1898.

Baia comunală în administrația statului (1950–1989)

Trecerea la stat și primele reparații

În 1950, Baia Grivița a trecut în administrarea statului, odată cu celelalte stabilimente private de băi din București. A devenit baie comunală și a intrat în rețeaua de băi publice a Capitalei, din care mai făceau parte, între altele, Baia Centrală de pe strada Enei nr. 11 și Baia Arcului. Aceste băi deserveau o populație care, în mare parte, locuia în case fără apă curentă și fără baie proprie, situație frecventă în cartierele din jurul Gării de Nord, Matache și Grivița. Clădirile, avariate de cutremurul din noiembrie 1940, aveau nevoie de reparații. Reparația lor a fost înscrisă în programul edilitar al orașului ca urmare a propunerilor făcute de cetățeni. O știre din epocă anunța că, „în cursul primului trimestru al anului 1954, va fi reparată Baia Grivița”, în același program cu lărgirea pieței Cuza Vodă și amenajarea de trotuare pe strada Bâlga.

Refacerea din 1957

Lucrarea cea mai amplă din perioada comunistă a fost refacerea completă a stabilimentului, încheiată în 1957. Presa anunța atunci că Baia Grivița, „complect refăcută și utilată cu instalațiile și mașinile cele mai noi și moderne”, va fi pusă în curând în funcțiune și că se executau lucrările de finisare. Programul de băi cuprindea 32 de cabine cu una și două căzi, două săli de dușuri comune, o sală de abur umed, o sală de abur uscat și un bazin cu apă rece. În curtea interioară se afla un bazin de înot în aer liber.

Pereții sălilor și ai cabinelor erau placați cu marmură și faianță. Stabilimentul avea frizerie, manichiură și pedichiură, bufet, camere de odihnă și o cameră de lectură. Instalațiile montate atunci au rămas în funcțiune patru decenii. În 1997, presa scria că baia funcționa „cu aceleași dotări de acum 50 de ani”, iar directorul ei vorbea despre „o instalație veche de 40 de ani”.

Sub administrarea ICAB și cutremurul din 1977

În anii 1960–1980, băile publice ale Capitalei au fost administrate de ICAB. O notă din 1963 despre Baia Centrală, aflată atunci în reparație, recomanda Baia Grivița, situată „la o distanță relativ mică”. Baia Grivița fusese „recent renovată” și oferea „toate condițiile unei băi ultramoderne”: în timpul îmbăierii se puteau spăla și călca rufele, iar stabilimentul avea frizerie, bufet și cameră de odihnă. Nota critica lipsurile din alte băi ale orașului, de la lipsa cântarului și a papucilor până la vânzarea fără limită a biletelor la Baia Arcului.

Un comunicat ICAB din 1985 descria serviciile de atunci: băi și abur, masaje, frizerie și pedichiură. În timpul îmbăierii, clienții își puteau spăla și călca lenjeria. Programul era luni și de miercuri până sâmbătă între orele 10 și 18, iar duminica între orele 7 și 12; marțea baia era închisă. Spre sfârșitul anilor 1980, baia era condusă de Constantin Petcu, care avea să rămână în fruntea ei și după 1989.

Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirile, după cel din 1940. Documentațiile tehnice întocmite în 2012–2013 menționau ambele seisme drept cauze ale slăbirii structurii, dar nu precizau ce lucrări de consolidare se făcuseră după ele. Baia a continuat să funcționeze și după 1977, cu reparații parțiale, așa cum o arată comunicatul ICAB din 1985.

Inadvertențe din sursele perioadei

Comunicatul ICAB din 1985 indica sediul băii „în str. Sfinții Apostoli nr. 1”. Este, cel mai probabil, o greșeală de tipar: adresa stabilimentului este strada Sfinții Voievozi nr. 1, iar strada și Biserica Sfinții Apostoli se află în altă zonă a orașului, în apropierea Căii 13 Septembrie. Anul în care Constantin Petcu a preluat conducerea băii diferă de la o sursă la alta. În martie 1997, Cronica Română scria că era șef „încă din 1977”. În octombrie 1997, același Petcu declara că trecuseră „26 de ani” de când era director, ceea ce ar plasa începutul mandatului în 1971. Tot în 1997 s-a scris că statul „nu a făcut nici înainte, nici după 1989 mai nimic” pentru modernizarea băii, afirmație contrazisă de refacerea completă din 1957 și de renovarea consemnată în 1963.

Ultima baie comunală (publică) a Bucureștiului (1990 – prezent)

Anii 1990, sub Regia Generală de Apă

După 1990, Baia Grivița a trecut în grija Regiei Generale de Apă București (RGAB), instituție subordonată Primăriei Capitalei. În ianuarie 1993, presa anunța că „se reînnoadă tradiția băii publice”. Baia, care nu mai funcționase o vreme, fusese renovată de RGAB și primise funcționalități noi. Deocamdată funcționa la capacitate redusă, cu reduceri pentru pensionari, studenți, elevi și militari. Se puteau face duș, baie și saună, iar programul era zilnic, între orele 10 și 18. Bărbații aveau acces în toate zilele, mai puțin joia, zi rezervată femeilor. Regimul acesta s-a păstrat, cu mici variații, până la închiderea din 2020. Celelalte băi publice ale orașului dispăruseră una după alta. În 1994, o cititoare întreba într-un ziar dacă Baia Grivița, „singura baie publică rămasă în stare de funcționare după decembrie ’89”, va fi transformată în depozit. În 1995, primarul general Crin Halaicu a respins privatizarea și a optat pentru subvenționarea băii, de acord cu conducerea RGAB. Tot în 1995, un grup de investitori arabi a vrut să cumpere complexul pentru a-l transforma în depozit en-gros, dar tranzacția nu s-a făcut.

Baia în reportajele din 1995–1999

Reportajele din a doua jumătate a anilor 1990 descriu un stabiliment funcțional, dar degradat. În 1995, baia avea 22 de cabine și o sală comună, iar RGAB schimbase toate instalațiile de apă. În 1997, administrația numea 11 angajați: doi fochiști, o casieră, un controlor, două „băiețe” care conduceau clienții la cabine și le spălau, trei spălătorese, un frizer și șeful băii. Clienții treceau mai întâi pe la unul dintre cele 21 de dușuri, apoi intrau în saună și în bazinul cu apă rece, adânc de doi metri. Din cele 24 de cabine de saună funcționau 16. Aburul era produs de patru cazane alimentate cu gaze sau cu păcură, dintre care două fuseseră reparate cu un an înainte.

Directorul Constantin Petcu renovase exteriorul clădirii „prin eforturi proprii”, cu sprijinul directorului economic al RGAB, Petre Țigănuș. Interiorul rămăsese însă cu faianța spartă, gresia uzată și caloriferele ruginite. Baia primea circa 250 de clienți pe zi, iar iarna aproape 300, mulți dintre ei locatari ai blocurilor fără apă caldă. Între clienți se numărau sportivi și oameni publici: lotul național de lupte, lotul de box, fotbaliști de la Sportul Studențesc și Rapid, antrenorul Ion Motroc și fostul portar Rică Răducanu. Presa a consemnat în aceiași ani și reputația îndoielnică a locului, pe care conducerea băii o contesta. În 1999, baia funcționa de luni până sâmbătă, între orele 10 și 18, și oferea masaj, pedichiură, manichiură, frizerie și coafură, într-un interior descris drept „deplorabil”.

Închiderea din 2001 și redeschiderea din 2002

În 2001, reprezentanți ai Primăriei Capitalei au închis baia și au sigilat porțile și intrările în clădire. Stabilimentul funcționa fără avize sanitare și avea probleme grave cu instalațiile de apă și cu centrala termică. Bazinul de înot din spatele clădirii era o ruină de aproximativ zece ani. La închidere, baia avea 13 salariați. Primăria a renovat apoi complexul timp de aproximativ un an. Lucrările au cuprins un acoperiș nou, gresie și faianță noi, înlocuirea instalațiilor sanitare, electrice și termice, repararea hidrofoarelor, a piscinei, a curților, a gardurilor și a pavajelor, precum și noi lucrări de arhitectură la exterior și în interior. Baia a fost redeschisă la sfârșitul lunii august 2002 de primarul general Traian Băsescu. Acesta a motivat investiția prin situația locatarilor din blocurile cărora apa caldă le fusese sistată din cauza datoriilor la întreținere.

După redeschidere, sectorul comun avea 60 de locuri pe oră și cuprindea saună umedă, saună uscată, dușuri comune și mese de masaj. Sectorul individual avea 22 de locuri pe oră, în 12 cabine. Complexul mai avea o sală de gimnastică, vestiare noi și un cabinet medical, prin care trebuiau să treacă vârstnicii de peste 70 de ani și bolnavii de inimă. Piscina exterioară avea 50 de locuri pe șezlonguri. Programul era de luni până sâmbătă, între orele 10 și 18, pentru bărbați, iar joia era rezervată femeilor. Administratorul Mihai Ancuța sublinia că Baia Grivița era singurul loc din București unde se folosea abur natural, obținut prin fierberea apei sau prin turnarea ei pe pietre încinse.

Între declin și proiectele de restaurare (2006–2020)

În septembrie 2006, la „109 ani” de la înființare, un reportaj din Gândul descria din nou o baie aglomerată în zilele pline și cu circa 60 de clienți în zilele slabe. Baia avea cabine separate pentru familii, saună umedă și saună uscată încălzite la calorifer. Administratorul era Aurel Nicolae. Deasupra gangului de acces, firma „C.G.M.B. – Primăria Municipiului București – Baia Grivița” anunța programul: bărbații luni, marți, miercuri, vineri și sâmbătă, femeile joia, între orele 10 și 18.

În anii următori, administrarea a trecut la Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București. Documentațiile din 2012–2013 descriu complexul ca pe un ansamblu de patru componente: clădirea principală, care adăpostea baia comună, o clădire alăturată pentru centrala termică, o altă construcție cu mai multe niveluri și piscina exterioară, pe o suprafață totală de 1.140 de metri pătrați. Capacitatea era de circa 200 de persoane pe zi. Finisajele erau afectate de umezeală și de mucegai, sistemul de evacuare a apelor pluviale producea infiltrații la nivelul tavanelor, iar faianța și mozaicul din zonele de saună și masaj erau deteriorate.

Un prim proiect de restaurare, propus de Primăria Capitalei în februarie 2012, nu a fost aprobat de Consiliul General. Proiectul a fost aprobat la 27 aprilie 2013, cu o durată de execuție de 11 luni. Prevedea consolidarea, refacerea sistemului de drenaj, a aleilor pietonale și a podețului din curte, precum și restaurarea elementelor de arhitectură cu materiale și tehnici apropiate de cele originale. Baia a funcționat până în aprilie 2020, când a fost închisă din cauza pandemiei de COVID-19, și nu a mai fost redeschisă publicului.

Retrocedarea și situația actuală

În iunie 2021 au apărut schele pe clădiri, iar presa locală a anunțat începerea renovării. În 2022, potrivit unor surse din Primăria Municipiului București, ansamblul, monument istoric, a fost retrocedat moștenitorilor foștilor proprietari, mai multe persoane fizice. Noii proprietari au început lucrările de reabilitare, apoi le-au oprit. Primăria nu a comunicat oficial detaliile retrocedării, iar până la data redactării nu a fost anunțată public o nouă funcțiune a clădirilor. Prin închiderea Băii Grivița, Bucureștiul a rămas fără nicio baie publică în sensul tradițional. Dintre cele peste zece stabilimente de acest tip care au funcționat în oraș, între care Baia Centrală de pe strada Enei, Baia Comunală de pe Calea Plevnei, Baia Zerlendi de pe Calea Șerban Vodă și Baia Marenco de pe strada Oițelor, Baia Grivița a fost ultimul aflat în funcțiune.

Ansamblul arhitectural

Clădirea dinspre stradă, aliniată la frontul străzii Sfinții Voievozi, are parter și etaj. Fotografiile de presă din 1995 și 1997 arată o fațadă cu ferestre înalte, încadrate de ancadramente, balcoane mici cu balustrade la etaj și o cornișă cu atic decorat. Accesul în curte se face printr-un gang carosabil, deasupra căruia era montată firma băii. Ion Diamandi, jurnalist care locuiește în cartier din 1976, descrie o arhitectură „cu decorații splendide” și „bovindouri foarte cochete”, de influență otomană, care amintește de vechile hamamuri ale Bucureștiului fanariot. Tâmplăria originală din lemn s-a păstrat, cu excepția unor ferestre de la mansardă.

În interior, placajele de marmură și faianță din 1957 au fost înlocuite în mare parte în 2002, cu gresie și faianță noi. Fotografiile din 2006 arată culoare cu pardoseală în carouri alb-negru și săli de dușuri comune, cu pereți placați cu faianță. Ansamblul face trecerea de la băile turcești cu abur, hamamurile sau feredeele, la băile publice moderne de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu iluminat electric, încălzire centrală și secții separate pentru igienă și tratament.

Inadvertențe din sursele recente

Un articol din ianuarie 1993 plasa baia „pe Calea Griviței, colț cu str. Iulia Hașdeu”. Stabilimentul se află însă în colțul Căii Griviței cu strada Sfinții Voievozi. Tot din 1993 reiese că baia nu mai funcționase o vreme înainte de renovarea RGAB, în timp ce o scrisoare din 1994 o descria drept „singura baie publică rămasă în stare de funcționare după decembrie ’89”. Data închiderii pentru renovare diferă și ea între surse. Articolele din 2012–2013 afirmă că baia a fost închisă în 2000 și redeschisă în 2002, dar presa din 2001 consemnează închiderea ei de către Primărie chiar în acel an, iar articolele din 2002 vorbesc despre o închidere de „un an” sau „un an și jumătate”. În unele articole recente, valoarea proiectului de restaurare aprobat în 2013 a fost atribuită renovării din 2002, iar un articol din 2021 menționează o „redeschidere” în 2012, nesusținută de alte surse.

Suprafața ansamblului apare la rândul ei în trei variante: 2.100 mp de teren în anunțul de vânzare din 1941, 2.000 mp în 1997 și 1.140 mp în documentațiile din 2012–2013, ultima cifră referindu-se probabil la suprafața complexului, nu a terenului. În sfârșit, în 2004, un editorialist sportiv îl numea pe Rică Răducanu „acționar la Baia Grivița”. Formula era ironică, nu informativă: baia era atunci proprietate municipală, iar fostul portar îi era doar client permanent.

Personaje

• Rubin Goliger – arhitect și constructor activ la București la sfârșitul secolului al XIX-lea; coautor, împreună cu fratele său Iancu, al proiectului Băii Grivița (1897). Între lucrările sale se numărau vila lui Văcărescu de la Șosea, fabrica Hagi Tudorache de la Băneasa și palatul ziarului L’Indépendance Roumaine.
• Iancu Goliger – arhitect cu studii în Germania, timp de șapte ani arhitect-inspector în Ministerul Instrucțiunii, autor al proiectului-tip pentru școlile normale și al planurilor Institutului Anatomic din Iași; coautor al proiectului Băii Grivița.
• Solomon Haimovici – negustor, proprietar al unei vărării pe Calea Griviței; unul dintre cei doi proprietari care au construit Baia Grivița în 1897.
• Isac Abramovici – negustor, proprietar al unei cârciumi în Târgul de Vechituri de pe strada Lazăr; asociatul lui Solomon Haimovici la construirea băii.
• George D. Vasiliu – farmacist, membru în Consiliul de igienă al Capitalei; a deschis și a exploatat Baia Grivița din decembrie 1897 până la 1 august 1900.
• Gheorghe Marinescu (1863–1938) – medic neurolog, profesor de boli nervoase și electroterapie la Facultatea de Medicină din București, întemeietorul școlii românești de neurologie; la deschidere, a condus, alături de doctorul M. Minovici, secția medicală a băilor.
• Anghel Saligny (1854–1925) – inginer, constructorul podului de la Cernavodă; vecin al stabilimentului, a reclamat la Primărie consumul mare de apă al băii și vederea spre bazin din balcoanele învecinate.
• Carol Braunștein – administrator unic al societății „Baia Grivița” în anii 1947–1949, ultima perioadă de exploatare privată înainte de trecerea băii la stat.
• Constantin Petcu – director al Băii Grivița în anii 1970–1990; a obținut renovarea exterioarelor în anii 1990 și a pledat pentru renovarea completă a complexului.
• Crin Halaicu – primar general al Capitalei (1992–1996); în 1995 a respins privatizarea băii și a optat pentru subvenționarea ei.
• Traian Băsescu (n. 1951) – primar general al Capitalei (2000–2004); a redeschis Baia Grivița, renovată, în august 2002.
• Rică Răducanu (n. 1946) – fost portar al echipei Rapid București și al echipei naționale de fotbal; unul dintre cei mai cunoscuți clienți permanenți ai băii, menționat în reportajele din 1997–2006.
• Mihai Ancuța și Aurel Nicolae – administratori ai băii după redeschiderea din 2002, citați în reportajele din 2002 și, respectiv, 2006.

Bibliografie

• Grivița, ultima baie publică din București nu mai e publică. Stabilimentul în care-și spălau bucureștenii „murdalâcul” a fost retrocedat cu tot cu istoria lui extraordinară (B365, Antoaneta Dohotariu, 10 august 2022)
• Grivița, ultima baie publică din București nu mai e publică (Life and Style)
• O veste bună: a început renovarea clădirii Baia Grivița (Life and Style)
• Igienă și loisir în Bucureștiul interbelic (Life and Style)
• BUCUREȘTI, 1898: Baia Grivița (Bucureștii Vechi și Noi)
• Singura baie publică din București, Grivița, renovată de două ori într-un deceniu (Adevărul)
• Singura baie publică din București va fi restaurată (Adevărul)
• Baia Grivița va fi restaurată (Adevărul)
• Primăria Capitalei vrea să investească 700.000 de euro pentru repararea Băii Grivița (Digi24)
• Se restaurează singura baie publică din București (Economica.net)
• Clădirea monument istoric în care funcționează Baia Grivița va fi complet renovată (Știrile ProTV)
• Baia comunală Grivița se face „SPA” (Evenimentul Zilei)
• Baia comunală Grivița, transformată în centru SPA de lux? (Click)
• Baia Grivița, „spa-ul” vechi de 120 de ani al Bucureștiului unde veneau și săracii, și bogații (Impact.ro)
• Bucharest City Hall tries again to restore historic Grivița Baths (Romania Insider)
• Grivița, ultima baie publică din București, a fost retrocedată (Mediaflux)

 Presa vremii (decupaje)

• „Baia Grivița”, Voința Națională, 2 (14) decembrie 1897
• „Architecții noștri”, Adevărul, 1898
• Anunțuri, avize și știri despre Baia Grivița, presa bucureșteană, 1897, 1898, 1900, 1904, 1935, 1941, 1949, 1954, 1957, 1963, 1985
• Răzvan Ionescu, „Se reînnoadă tradiția băii publice”, ianuarie 1993
• Georgiana Căpuerde, „Aburul umed strică socotelile homosexualilor de la Baia Grivița”, Libertatea, 7 februarie 1995
• Dan Gheorghe, „Românii încă se mai spală la baia publică”, Cronica Română, 21 martie 1997
• Radu Eftimie, „Singura baie publică a Bucureștiului funcționează și astăzi cu aceleași dotări de acum 50 de ani”, 20 octombrie 1997
• Adina Stelea, „La Baia Grivița, militarii și pensionarii se spală la jumătate de preț”, 1999
• „S-a închis Baia Grivița”, 2001
• Dollores Benezic, „Baia comună Grivița s-a redeschis și e ieftină”, 2002
• Magda Severin, „Băsescu a redeschis baia publică”, 2002
• Ileana Bunescu, „6 miliarde pentru un îmbăiat de cinci stele”, 2002
• Cristian Topescu, „Zicerile lui «Tamango»”, 2004
• Alina Bădălan, „Sub dușul public”, Gândul, 19 septembrie 2006
• Iulia Barbu, „Consilierii generali, pe masă cu 3,7 miliarde de lei”, Jurnalul Național, 2013

August 2023: