Școala Specială de Artilerie și Geniu

Școala Specială de Artilerie și Geniu

Locul și clădirea dinaintea școlii (până în 1860)

Ulița Târgoviștei la mijlocul secolului al XIX-lea; Ansamblul de pe Calea Griviței nr. 28, din Sectorul 1, astăzi sediul Facultății de Arte Decorative și Design a Universității Naționale de Arte din București, se află pe una dintre cele mai vechi artere ale Capitalei. Până în 1878, strada s-a numit Ulița Târgoviștei. La mijlocul secolului al XIX-lea, porțiunea dintre Podul Mogoșoaiei și traseul viitoarei străzi Berzei–Buzești era mărginită de parcele alungite, cu latura îngustă spre stradă. Partea dinspre uliță era construită, iar cea din adâncime era folosită ca grădină sau livadă. Majoritatea clădirilor erau locuințe modeste, iar excepțiile erau bisericile Manea Brutaru și Sfinții Voievozi.

Capătul dinspre Podul Mogoșoaiei al uliței avea deja un caracter aparte. Aici și-au stabilit sediul primele instituții ale statului modern, de regulă în clădiri mai vechi, cumpărate sau închiriate și adaptate. În fosta casă Romanit, de la colțul cu Podul Mogoșoaiei, funcționa Sfatul Administrativ, viitorul Minister de Finanțe. În imediata vecinătate se afla palatul domnitorului Barbu Știrbei, care a condus Țara Românească între 1849 și 1856. Această vecinătate a contat, după toate probabilitățile, și în alegerea sediului pentru Ministerul de Război.

Proprietatea lui Șetraru Dumitrache

Pe planul cadastral al Bucureștiului întocmit în 1844-1846 sub conducerea maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, pe locul actualului număr 28 apare proprietatea lui Șetraru Dumitrache. Era una dintre cele mai impunătoare proprietăți de pe Ulița Târgoviștei. Parcela, în formă de trapez alungit, era mai mare decât cele învecinate și avea una dintre cele mai largi deschideri la stradă. Pe partea opusă, ieșea spre o fundătură care pornea din maidanul numit mai târziu Piața Sfinții Voievozi. Fundătura a devenit apoi strada Emigrantului, astăzi strada Mihail Moxa.

Pe lot se aflau trei construcții. Două erau înguste și lungi, lipite de limitele laterale ale proprietății, și aveau cel mai probabil rol de anexe. Clădirea principală, mult mai mare decât casele vecine, era așezată central pe parcelă. Pe plan, ea are o zonă centrală ieșită în afara fațadei, care accentua simetria compoziției. Prin dimensiuni și amplasare, casa se număra printre reședințele noi și impunătoare ale Bucureștiului de la mijlocul secolului al XIX-lea. Unele documente din arhiva Universității Naționale de Arte datează construcția în jurul anului 1830, dar fără să indice sursa acestei informații.

Dejurstva sau Departamentul Oștirii

Dejurstva, numită și Ștabul Oștirii, a fost înființată în Țara Românească în 1839, în timpul domniei lui Alexandru Ghica, ca organ de conducere a armatei. Din 1856 a purtat numele de Departamentul Ostășesc, deși unele acte foloseau deja denumirea de Minister de Război, care s-a impus treptat. În primii ani, instituția a funcționat în altă parte a orașului. Planul din 1842, publicat în „Almanach de Valachie”, plasează Ștabul Oștirii la capătul estic al Podului de Pământ, lângă Biserica Sfântul Ilie. Cele două ediții ale planului Borroczyn, de la sfârșitul anilor 1840 și începutul anilor 1850, o arată tot în mahalaua Sfântul Ilie, alături de Agie.

La un moment dat în anii 1850, dar cu siguranță înainte de 1860, Dejurstva s-a mutat pe Ulița Târgoviștei. Nu există informații despre construirea unei clădiri noi pentru minister. De aceea, cercetătorii presupun că instituția s-a instalat în casa lui Șetraru Dumitrache, a cărei mărime și poziție o făceau potrivită pentru un sediu oficial. Mutarea este pusă în legătură cu apropierea de reședința domnitorului Barbu Știrbei, aflată la câțiva pași, pe Podul Mogoșoaiei. Ministerul de Război a funcționat aici până în 1860, când clădirea a fost transformată pentru noua școală militară a Principatelor Unite.

Legătura dintre vechea casă și clădirea care se vede astăzi pe Calea Griviței nu este pe deplin lămurită. Planul din 1844-1846 și imaginile mai târzii ale școlii militare arată la ambele clădiri o zonă centrală ușor ieșită spre stradă, de lungime aproximativ egală. În plus, laturile de nord și de est ale corpului central actual par să urmărească conturul casei lui Șetraru Dumitrache. Studiul istorico-arhitectural din 2017 formulează de aceea ipoteza că școala militară a înglobat, măcar parțial, zidurile sau fundațiile vechii reședințe. Ipoteza nu a putut fi confirmată prin documente de arhivă.

Școala militară a Principatelor Unite (1860-1881)

Primele școli militare de ofițeri

Învățământul militar românesc începe la 13 iunie 1847, când domnitorul Gheorghe Bibescu a semnat porunca de înființare a Școlii Militare de Ofițeri de la București. Până atunci, ofițerii Țării Românești se formau în școli din străinătate. Prima școală a funcționat doar un an, în cazarma Sfântul Gheorghe, cunoscută ca Malmaison, și s-a închis după evenimentele din 1848. În 1850, din porunca domnitorului Barbu Știrbei, școala a fost reînființată. A funcționat mai întâi „în casele Pitarului Gr. Mareș, la S-ta Vineri”, iar spre 1860 în ansamblul de la Mihai Vodă.

În Moldova, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a pregătit înființarea unei școli asemănătoare. La Iași a luat ființă o „Școală regimentară provizorie”, reorganizată în 1858 ca Școală regimentară de ofițeri, cu patru clase. După Unirea din 1859, Alexandru Ioan Cuza a hotărât unificarea celor două școli într-una singură, cu sediul la București. Regulamentul școlii militare din București a fost aprobat la 30 martie 1860 și completat în iulie 1861. Ministerele de război ale celor două principate au fost unificate în 1861, iar școlile militare în anul următor.

Transformarea clădirii în școală (1860-1862)

Pentru noul local a fost ales vechiul sediu al Ministerului de Război de pe Ulița Târgoviștei, rămas liber. Între 1860 și 1862, clădirea a fost amenajată și extinsă. În arhiva Ministerului de Război se păstrează dosare cu titluri precum „Amenajarea fostei clădiri a Ministerului de Război pentru Școala Militară” (1860) și „Repararea localului Ministerului de Război” (1861 și 1862). Titlurile sugerează o transformare a clădirii existente, nu o demolare urmată de o construcție nouă. O lucrare despre construcțiile militare din secolul al XIX-lea spune că noua școală a fost ridicată „pe temeliile vechii Dejurstve”.

Lucrarea făcea parte din amplul program de construcții pentru armată din vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Multe clădiri militare de dinainte de 1859 deveniseră neîncăpătoare sau fuseseră avariate în timpul Războiului Crimeii. În lipsa specialiștilor militari în construcții, Ministerul de Război a apelat la puținii arhitecți civili din Principate. Între 1860 și 1865, arhitect al ministerului și membru al consiliului tehnic al geniului a fost Gustav Freiwald. Studiul istorico-arhitectural din 2017 consideră posibil ca numele lui să fie legat și de școala militară, dar documentele păstrate nu permit o atribuire sigură. Școala unificată și-a început cursurile în septembrie 1862.

Fațada din gravura lui J. R. Huber (1866)

În 1866, inginerul J. R. Huber a publicat gravura „Panorama de București”, cu cele mai moderne clădiri ale orașului. Școala militară apare alături de Arsenal, palatul domnitorului, spitalul militar, cazarma Malmaison, biserica luterană, biserica Sfântul Spiridon Nou, Teatrul Național și Sinagoga. Clădirea are parter și etaj și ocupă toată deschiderea parcelei spre stradă. Volumul simetric este marcat de trei zone ușor ieșite din planul fațadei, una centrală și două la colțuri. Fiecare se ridică peste cornișă și se încheie cu un atic dreptunghiular cu contur crenelat.

Soclul înalt era împărțit în două benzi orizontale. Ferestrele dreptunghiulare, cu câte opt ochiuri de geam, erau așezate la distanțe egale pe ambele niveluri, iar cele de la etaj aveau deasupra câte o cornișă profilată. Între niveluri trecea un brâu lat, iar cornișa era formată din console mici. Deasupra aticului central era așezată o decorație sculptată de dimensiuni mari. Sub cornișă se afla un panou alungit, în care era scris, probabil, numele instituției. Intrarea nu era în centru, ci spre capătul de est, încadrată de două coloane angajate și de un antablament crenelat. În același an, 1866, clădirea a suferit un incendiu, iar stricăciunile au fost reparate imediat.

Fotografiile de la începutul secolului al XX-lea arată aceeași compoziție, cu câteva detalii care nu apar în gravură. Întreaga fațadă era acoperită cu un bosaj plat. Pe aticul central se aflau însemne heraldice: câte un vultur la fiecare colț și, la mijloc, o variantă a stemei Principatelor Unite din vremea lui Cuza. Șirul de console al cornișei alterna cu plăci decorative pătrate din teracotă. Prin această compoziție, clădirea ilustrează arhitectura publică de la mijlocul secolului al XIX-lea, o categorie din care s-au păstrat puține exemple în București.

Școala Militară de Infanterie și Cavalerie

În primii ani, școala a funcționat cu profesori civili și militari cunoscuți, sub supravegherea directă a ministrului de război. Unul dintre profesori a fost locotenentul Eracle Arion, care preda din 1862 geometrie analitică și geodezie. Între 1870 și 1872, școala a fost mutată temporar la Iași. În 1872, la propunerea ministrului de război, generalul Ion Emanuel Florescu, a fost creată o secție pentru armele speciale, adică artileria și geniul. Programa acesteia adăuga tactica și tragerile de artilerie.

Cursurile au fost suspendate între 12 aprilie și 1 noiembrie 1877, pe durata Războiului de Independență. După război, școala a intrat într-un proces de modernizare. Regulamentul din 1879 i-a dat numele de Școala Militară de Infanterie și Cavalerie și a fixat studiile la doi ani. Ansamblul a crescut și el. În 1880 s-a construit în curte o clădire cu două etaje, cu o suprafață de aproape 312 metri pătrați. În același timp, înzestrarea armatei cu tunuri moderne Krupp, după Războiul de Independență, cerea ofițeri de artilerie și geniu cu o pregătire tehnică mult mai temeinică.

Ministrul de război, generalul Gheorghe Slăniceanu, arăta într-un raport că pregătirea tuturor ofițerilor într-o singură școală, după o programă unică, nu mai corespundea. Cursurile de artilerie, fortificații și matematici superioare îi încărcau inutil pe viitorii ofițeri de infanterie și cavalerie. Pe de altă parte, ofițerii de artilerie și geniu nu primeau o pregătire suficientă și erau nevoiți „a se duce în mare număr prin școlile din străinătate pentru a-și completa studiile”. Raportul a stat la baza decretului prin care, în aprilie 1881, a fost înființată pe Calea Griviței o școală separată pentru armele tehnice.

Școala Specială de Artilerie și Geniu (1881-1921)

Înființarea școlii

Școala Specială de Artilerie și Geniu a fost înființată la 7 aprilie 1881, prin decretul regelui Carol I, publicat în Monitorul Oficial din 17 aprilie 1881. Decretul prevedea o „școală de aplicație pentru artilerie și geniu”, cu cursuri de trei ani. Primul an era de pregătire, pentru elevii veniți din Școala de Infanterie și Cavalerie. În ceilalți doi ani rămâneau elevii care, după examenele generale, erau avansați sublocotenenți. Tot pe bază de examen puteau fi admiși și sublocotenenți sau locotenenți din regimentele de artilerie și geniu care voiau să-și aprofundeze cunoștințele.

Școala și-a început cursurile în toamna anului 1881, în localul de pe Calea Griviței nr. 28, pe care l-a împărțit cu Școala Militară de Infanterie și Cavalerie. Ofițerii-elevi locuiau în internatul școlii, primeau soldă și mâncau la popotă, cu condiția să nu fie căsătoriți. Profesorii militari erau ofițeri superiori sau căpitani activi, plătiți cu un adaos la soldă. Regele Carol I, care se pregătise în tinerețe ca ofițer de artilerie în armata prusacă, s-a implicat personal în înființarea școlii.

Eracle Arion, primul comandant

Primul comandant al școlii a fost colonelul Eracle Arion (1838-1903). Născut la București, într-o familie de boiernași ialomițeni, era unul dintre cei 16 copii ai lui Scarlat Arion. A absolvit Școala de Ofițeri din București (1855-1857), apoi Școala Politehnică din Paris și Școala de Aplicație de Artilerie și Geniu de la Metz. Din 1862 a predat geometrie analitică și geodezie la școala militară de pe Ulița Târgoviștei. Între 1864 și 1868 a supravegheat fabricarea tunurilor comandate de armata română la Nantes, iar între 1870 și 1875 a comandat Regimentul 2 Artilerie.

În Războiul de Independență a organizat bateriile „Mircea” și „Elisabeta” de la Calafat și a condus pregătirea artileriei la asediul Plevnei. A fost apoi atașat militar pe lângă marele duce Nicolae la tratativele de la San Stefano. La conducerea școlii a rămas până la 20 ianuarie 1882, când a predat comanda locotenent-colonelului Maican Dimitrescu. În acest timp a format corpul profesoral, cu profesori civili doctori în științe și cu ofițeri experimentați. A devenit general de brigadă în 1883 și general de divizie în 1892. A fost inspector general al artileriei, comandant al Corpului 2 Armată și guvernator al Cetății București. Numele lui este purtat astăzi de o stradă din cartierul Băneasa.

Programa și profesorii

Programa îmbina pregătirea militară cu științele fundamentale și aplicate. În clasa pregătitoare se predau algebră superioară, geometrie analitică și în spațiu, calcul diferențial și integral, geometrie descriptivă, planuri cotate și ordine de arhitectură. Se mai studiau mecanica rațională, fizica generală, chimia generală, limbile franceză și germană și scrima. În anii următori, ofițerii-elevi urmau cursuri de artilerie, fortificații, construcții militare, topografie și geodezie, științe aplicate, mecanică aplicată, artă militară, drept internațional și hipologie. Printre profesorii civili s-au numărat Spiru Haret, Ștefan Hepites, David Emmanuel și Constantin Istrati.

Prima promoție a absolvit în 1883, cu 13 sublocotenenți de artilerie și 10 sublocotenenți de geniu. Unul dintre ei a fost sublocotenentul de geniu Constantin Prezan, viitor mareșal al României, care a predat mai târziu în aceeași școală cursul de fortificații. Mulți absolvenți au ajuns în cele mai înalte funcții ale armatei și ale statului: 11 au fost miniștri de război sau ai apărării, iar alți 11 șefi ai Marelui Stat Major. În 1914, arma geniului reprezenta doar 2,2% din efectivele armatei, dar dădea 25% dintre generali. Din această cauză, artileria și geniul erau considerate în epocă armele de elită ale Armatei Române.

Reorganizările din 1885-1900

În aprilie 1885, Școala Militară de Infanterie și Cavalerie s-a mutat într-un nou local, în Dealul Spirii, iar Școala Specială de Artilerie și Geniu a rămas singură pe Calea Griviței. La 16 noiembrie 1892, secția de arme speciale a școlii de infanterie a trecut în subordinea școlii de artilerie și geniu, care s-a împărțit în două diviziuni. Diviziunea pregătitoare, de doi ani, primea prin concurs tineri între 17 și 21 de ani, veniți din școlile fiilor de militari, bacalaureați sau absolvenți a cel puțin șase clase de liceu. După acești doi ani, elevii deveneau sublocotenenți și treceau în diviziunea de aplicație. Programa a primit discipline noi: construcția gurilor de foc, comunicații, călărie, legislație, regulamente militare și organizarea armatei.

La 2 noiembrie 1895, instituția a fost reorganizată sub numele de „Școlile de Artilerie și Geniu”. Sub o conducere unică erau reunite patru școli: Școala Militară de Artilerie și Geniu, Școala de Aplicație de Artilerie și Geniu, Școala Militară de Guarzi de Artilerie și Geniu și Școala Superioară de Artilerie și Geniu. Ultima a funcționat efectiv abia din 1900. Din 1886 a apărut „Revista de Artilerie”, la a cărei editare a participat și Eracle Arion.

Ansamblul de clădiri de la sfârșitul secolului al XIX-lea

Pentru școlile care funcționau aici, uneori simultan, pe parcelă s-au construit în etape mai multe corpuri. După clădirea cu două etaje din 1880, în 1894 a fost ridicat în zona centrală a curții un corp pentru Școala de Guarzi și cazarma trupei. Pe planul Bucureștiului din 1895-1899, ansamblul ocupă o suprafață mai mare decât în 1846, pentru că proprietatea se extinsese asupra unor părți din parcelele vecine. Clădirea dinspre stradă era una dintre cele mai moderne din zonă, iar la alinierile Căii Griviței din 1887 și 1896 poziția ei a dictat aliniamentul întregii laturi de nord a segmentului dinspre Calea Victoriei.

Radu R. Rosetti, viitor general și istoric, elev al școlii între 1897 și 1899, a descris ansamblul în memoriile sale. Partea cea mai veche, de pe Calea Griviței, cuprindea comandamentul, administrația, magaziile, dormitoarele, sufrageria și bucătăria. În aripa de est se aflau infirmeria, laboratoarele și sălile de clasă. În partea de nord a curții, folosită pentru instrucție, erau sălile de meditație, cancelariile și școala elevilor guarzi. Spre străzile Barbu Catargi și Sfinții Voievozi se aflau grajdurile, remizele și manejurile.

Documentele din arhiva Universității Naționale de Arte menționează în 1906 ultimele lucrări de amploare asupra clădirii, fără alte detalii. Tot acestei etape îi poate aparține portalul actual al intrării, diferit de cel din gravura din 1866. Intrarea are astăzi un arc în plin cintru, sprijinit pe două coloane corintice scunde, încadrat într-un volum ușor ieșit din fațadă. Proporțiile coloanelor nu sunt caracteristice mijlocului secolului al XIX-lea și amintesc mai degrabă de stilul neoromânesc. Acesta a devenit stil oficial al clădirilor publice tocmai după Expoziția Generală Română din 1906.

Războiul și plecarea școlii

La intrarea României în Primul Război Mondial, în 1916, școala a fost evacuată în Moldova. A funcționat la Iași în 1916-1917 și la Botoșani în 1917-1919, apoi a revenit în clădirea de pe Calea Griviței. În 1921, școala a părăsit definitiv Bucureștiul și s-a mutat la Timișoara, unde a rămas până în 1940. Au urmat Pitești, între 1940 și 1948, și apoi Sibiu, unde învățământul militar de artilerie funcționează și astăzi. Placa memorială de pe fațada clădirii de pe Calea Griviței nr. 28 amintește că Școala Specială de Artilerie și Geniu a funcționat aici între 1881 și 1916 și între 1919 și 1921.

De la cazarmă la universitatea de artă (1921 – astăzi)

Clădirea în folosința armatei (1921-1969)

După plecarea școlii de artilerie la Timișoara, în 1921, ansamblul de pe Calea Griviței nr. 28 a revenit Ministerului de Război. Ghidurile Bucureștiului din 1929, 1934 și 1939 arată aici Inspectoratul General al Comandamentelor Generale și comandamentele mai multor corpuri de armată. În 1941, ansamblul funcționa sub numele de Cazarma General Ion Arion. Clădirea a rămas în proprietatea armatei aproape o jumătate de secol după plecarea școlii. În tot acest timp nu a avut parte de nicio reparație capitală.

În anii 1960, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” avea probleme mari de spațiu. În 1967-1968, Sfatul Popular al Capitalei a hotărât să-i aloce un teren de circa 25 de hectare în spatele Casei Scânteii, pentru un campus nou. Proiectul nu s-a realizat niciodată, iar institutul și apoi universitatea au continuat să funcționeze în mai multe sedii separate. În 1969, ansamblul de pe Calea Griviței a fost preluat de Ministerul Educației și atribuit institutului, încheind astfel peste un secol de folosință militară.

Cutremurul din 1977 și consolidarea din 1979-1980

Cutremurul din 4 martie 1977 a produs avarii grave clădirii dinspre stradă. Raportul întocmit de INCERC după seism descria o structură din zidărie portantă cu planșee din lemn, modificată de-a lungul timpului în funcție de destinație. S-au produs fisuri în zidurile interioare, deplasări ale zidurilor exterioare și planșee dislocate. Calcanul s-a prăbușit și a rupt șarpanta. Construcția avea subsol parțial, parter, etaj și pod, cu șarpantă din lemn și învelitoare din tablă. Pereții interiori, modificați în etape fără o concepție unitară, au fost cei mai afectați.

Proiectul de consolidare a fost realizat în 1978-1979 de Centrul de proiectare pentru construcții de învățământ și cercetare București, iar lucrările au fost executate în 1979-1980 de ICRAL Giulești. Pereții din paiantă de la parter și etaj au fost înlocuiți cu ziduri de cărămidă, legate prin centuri de beton armat. Unele planșee au fost întărite cu grinzi metalice sau înlocuite cu planșee din beton armat. S-au introdus tiranți metalici, iar șarpanta, calcanul și coșurile de fum au fost refăcute. Tot atunci au fost reconstruite, cel mai probabil, cele trei atice ale fațadei, într-o formă mult simplificată, fără decorațiile originale.

Intervențiile de la începutul anilor 2000

În 2001, fâșia centrală a brâului dintre parter și etaj, inițial plată și fără ornamente, a primit un decor în tehnica sgraffito. Au fost folosite mortare în două culori, alb-gri și ocru-roșu. În aceeași tehnică au fost decorate suprafețele din interiorul celor trei ferestre oarbe și arhivolta de deasupra intrării. În 2002 a urmat o nouă consolidare, proiectată de firma Princer, care a mărit capacitatea portantă a structurii prin cămășuirea zidurilor de cărămidă. Lucrările s-au făcut numai la interior și nu au afectat fațada.

Tot în această etapă au fost înlocuite ferestrele. Ancadramentele au fost refăcute, probabil, într-o variantă simplificată, cu profile rotunjite din mortar, mai ușor de executat decât profilele originale. Bosajul plat care acoperea întreaga fațadă a dispărut sub tencuielile și zugrăvelile recente. De asemenea, cele două benzi ale soclului, altădată diferite ca tratare și culoare, au primit un finisaj identic. Prin urmare, fațada și-a păstrat compoziția generală, dar a pierdut o parte importantă din detaliile de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Fațada astăzi și studiul de restaurare din 2017

În 2017, arhitecții Virgil Apostol și Diana Mihnea au realizat studiul istorico-arhitectural care stă la baza restaurării fațadei principale. Fațada păstrează cele trei zone mai înalte, marcate de atice, și registrele orizontale originale: soclul înalt în două benzi, ferestrele parterului, brâul lat, ferestrele etajului și cornișa. Cornișa păstrează în mare parte decorația originală. Aceasta este alcătuită din două benzi profilate, între care alternează console mici și plăci pătrate din teracotă de 25 × 25 centimetri. Golurile ferestrelor au aceeași formă și poziție ca în gravura din 1866. S-au pierdut doar ferestrele mici din zonele de colț, care nu au fost refăcute odată cu aticele.

Studiul a apreciat ca mari valoarea de vechime, valoarea arhitecturală și urbanistică și raritatea clădirii. Ea este una dintre puținele clădiri publice păstrate în București din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Autorii au concluzionat că imobilul, clasat monument istoric de importanță locală, îndeplinește condițiile pentru a fi încadrat în grupa monumentelor de importanță națională. Recomandările lor sunt păstrarea materialelor originale, refacerea bosajului după sondaje de parament, restaurarea cornișei și revenirea la profilatura originală a ancadramentelor. Ei mai propun reconstruirea aticelor în proporțiile inițiale și păstrarea decorului sgraffito din 2001. Clădirea face parte din zona construită protejată a Căii Griviței.

Universitatea Națională de Arte

Din 2011, pe fațadă, lângă intrare, se află o placă memorială care amintește funcționarea Școlii Speciale de Artilerie și Geniu în această clădire. În prezent, ansamblul de pe Calea Griviței nr. 28 este sediul Facultății de Arte Decorative și Design a Universității Naționale de Arte din București. Aici funcționează, între altele, Departamentul de Design. Clădirea dinspre stradă și corpurile din curte, construite în etape între 1860 și sfârșitul secolului al XIX-lea, găzduiesc atelierele și sălile de curs ale studenților la design și arte decorative.

Fațada spre Calea Griviței este folosită și ca spațiu expozițional. Pe panourile ei funcționează Public 28, un spațiu expozițional public accesibil permanent, curatoriat de asociația Local Design Circle. Aici sunt expuse lunar proiecte ale studenților Departamentului de Design, proiecte ale asociației și evenimente ale comunității de design. Astfel, o clădire ridicată pentru Ministerul de Război și pentru prima școală de ofițeri a Principatelor Unite a devenit, după mai bine de un secol și jumătate, un loc de formare a designerilor. Este unul dintre cele mai vechi edificii publice păstrate pe Calea Griviței.

Personaje

• Alexandru Ghica (1795-1862), domn al Țării Românești, în timpul căruia a fost înființată în 1839 Dejurstva, viitorul Minister de Război.
• Șetraru Dumitrache, proprietarul reședinței de pe Ulița Târgoviștei în care, după toate probabilitățile, s-a instalat Ministerul de Război în anii 1850.
• Gheorghe Bibescu (1804-1873), domn al Țării Românești, care a înființat la 13 iunie 1847 prima Școală Militară de Ofițeri de la București.
• Barbu Știrbei (1799-1869), domn al Țării Românești, care a reînființat școala militară în 1850 și în vecinătatea căruia s-a mutat Ministerul de Război.
• Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), domn al Principatelor Unite, care a unificat școlile militare de la București și Iași, instalate din 1862 în clădirea de pe Ulița Târgoviștei.
• Gustav Freiwald, arhitect al Ministerului de Război în 1860-1865, posibil autor al transformării clădirii în școală militară, fără ca atribuirea să fie confirmată documentar.
• J. R. Huber, inginer, autorul gravurii „Panorama de București” (1866), cea mai veche reprezentare cunoscută a fațadei școlii.
• Ion Emanuel Florescu (1819-1893), general și ministru de război, la propunerea căruia a fost creată în 1872 secția pentru armele speciale.
• Gheorghe Slăniceanu, general și ministru de război, al cărui raport a stat la baza înființării Școlii Speciale de Artilerie și Geniu.
• Carol I (1839-1914), rege al României, ofițer de artilerie format în armata prusacă, care a semnat decretul de înființare a școlii la 7 aprilie 1881.
• Eracle Arion (1838-1903), general de divizie, profesor la școala militară din 1862 și primul comandant al Școlii Speciale de Artilerie și Geniu (1881-1882).
• Maican Dimitrescu, locotenent-colonel, succesorul lui Eracle Arion la comanda școlii, din ianuarie 1882.
• Spiru Haret (1851-1912), matematician și ministru al instrucțiunii, profesor civil al școlii.
• Ștefan Hepites (1851-1922), fizician și meteorolog, profesor civil al școlii.
• David Emmanuel (1854-1941), matematician, profesor civil al școlii.
• Constantin Istrati (1850-1918), chimist și medic, profesor civil al școlii.
• Constantin Prezan (1861-1943), absolvent al primei promoții (1883), ca sublocotenent de geniu, apoi profesor de fortificații în școală și mareșal al României.
• Radu R. Rosetti (1877-1949), general și istoric, elev al școlii în 1897-1899, autorul descrierii ansamblului din memoriile sale.
• Virgil Apostol și Diana Mihnea, arhitecți, autorii studiului istorico-arhitectural din 2017 pentru restaurarea fațadei.

Bibliografie

• Katia Moldoveanu, Calea Grivitei. Perspectives considering its value as cultural resource, Muzeul Național, 2007
• Virgil Apostol, Diana Mihnea, Studiu istorico-arhitectural pentru fundamentarea intervențiilor de restaurare a fațadei clădirii Universității Naționale de Arte din Calea Griviței nr. 28, București, 2017
• Petrișor Pătrașcu, Istoria înființării și evoluției Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, Studii și comunicări / DIS, vol. XVI, 2023
• Adrian Stroea, Marin Ghinoiu, Școala de artilerie. 130 de ani de existență, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2011
• Adrian Stroea, Marin Ghinoiu, Din elita artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2012
• Victor Stănculescu, Constantin Ucrain, Istoria artileriei române în date, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988
• M. Agapie, C. Ucrain, Personalități ale artileriei române, Editura Militară, 1993
• C. N. Herjeu, Istoria armei geniului, I. V. Socecu, 1902
• Radu R. Rosetti, Mărturisiri, vol. I, Editura „Bucovina”, I. E. Torouțiu, f.a.
• Cornel I. Scafeș, Construcții și amenajări militare destinate armatei permanente (1859-1877), Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, nr. 12, 1979
• Școala Specială de Artilerie și Geniu (Wikipedia)
• Eracle Arion (Wikipedia)
• Istoricul instituției (Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”)
• Cine este generalul Eraclie Arion și de ce are o stradă cu numele său în sector 1 al Bucureștiului (bucuresti.ro)
• Școala militară de artilerie, 130 de ani de existență (Revista Forțelor Terestre)
• Tradiții (cpataa.ro)
• Public 28 (Cartierul Creativ)
• FADD (Universitatea Națională de Arte București)

2023: