Școala Poenărescu

Școala Poenărescu – Cronica unui secol și jumătate de istorie bucureșteană; Rezumat cronologic:

• 1864 – Înființarea școlii de către Petrache Poenaru, odată cu Legea Instrucțiunii Publice.
• 1878 – Reconstrucția și redenumirea în „Școala Poenărescu”.
• 1898 – Refacere completă sub reformele lui Spiru Haret.
• 1948–1957 – Reforma comunistă, extinderea ciclului și trecerea la învățământ mixt.
• 1964 – Sărbătorirea centenarului.
• 1971–1990 – Transformarea în anexă a Liceului „Lazăr”.
• 1995–prezent – Clădire utilizată de Sindicatul Învățământului, păstrată ca edificiu istoric.

Istoria Școlii Poenărescu din București acoperă mai bine de un secol și jumătate, reflectând evoluția învățământului românesc și transformările capitalei. Întemeiată în anul 1864, odată cu aplicarea Legii Instrucțiunii Publice concepută de Petrache Poenaru, școala a fost una dintre primele instituții de învățământ public din București, apărută în contextul reformelor modernizatoare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Așezată în vecinătatea Mănăstirii Antim, școala a devenit rapid un centru educațional important pentru locuitorii zonei, simbolizând efortul de a aduce educația primară gratuită și obligatorie mai aproape de comunitate.

După moartea lui Petrache Poenaru, în anul 1875, o rudă a sa, purtând numele Poenărescu, a hotărât să-i cinstească memoria prin refacerea instituției. Lucrările au fost finalizate în 1878, an în care școala a fost reconstruită și a primit oficial numele de „Școala Poenărescu”. Noua clădire, mai mare și mai bine adaptată cerințelor vremii, a oferit un spațiu modern pentru desfășurarea cursurilor și a devenit un reper educațional în centrul Capitalei.

Sfârșitul secolului al XIX-lea a adus o altă etapă importantă în existența sa. În 1898, în timpul reformelor inițiate de ministrul Spiru Haret, școala a fost din nou reconstruită și modernizată. Noua arhitectură, cu două clase la parter și două la etaj, cancelarie, laborator, scenă și curte cu castani, a transformat-o într-una dintre cele mai frumoase și mai bine organizate școli primare din București. Destinată băieților, Școala Poenărescu a dobândit un prestigiu deosebit, mulți dintre absolvenți continuând studiile la licee de renume, precum Sf. Sava, Lazăr sau Spiru Haret.

După Al Doilea Război Mondial, schimbările politice și sociale s-au reflectat inevitabil și asupra instituției. Reforma comunistă din perioada 1948–1957 a adus restructurarea completă a programelor de învățământ, eliminarea orelor de religie și transformarea școlii în una mixtă, extinsă până la clasa a VIII-a. Clădirea și-a păstrat însă farmecul și importanța, devenind un loc de educație și formare pentru generații întregi de elevi, printre care s-au numărat personalități ale culturii și sportului românesc.

În 1964, la împlinirea a o sută de ani de existență, școala a fost sărbătorită printr-o amplă festivitate, la care au participat foști profesori și elevi, între care și tânărul actor Florian Pittiş, care abia își începea drumul artistic. Acea aniversare a rămas un moment de vârf în memoria instituției, o reîntoarcere simbolică la originile sale. Începând cu anii ’70, odată cu construirea noii Școli Generale nr. 122, elevii au fost mutați acolo, iar vechiul local al Școlii Poenărescu a fost atribuit Liceului „Lazăr” pentru activități practice și pedagogice. Această destinație s-a menținut până în anul 1990, perioadă în care clădirea a continuat să fie folosită de instituțiile de învățământ din apropiere.

După 1995, imobilul a fost preluat de Sindicatul Învățământului „Frăția”, care îl utilizează și astăzi. Deși nu mai funcționează ca școală, clădirea păstrează valoarea istorică a unui edificiu născut din idealurile iluministe ale lui Petrache Poenaru și din spiritul reformator al secolului al XIX-lea. Prin istoria sa, Școala Poenărescu rămâne o mărturie a continuității educației românești și un simbol al tradiției culturale a Bucureștiului.

Bucureștiul de la mijlocul secolului al XIX-lea. Contextul în care a luat naștere școala

În 1864, Bucureștiul era încă un oraș aflat între două lumi: un târg de început modern, așezat pe luncile Dâmboviței și Colentinei, dar păstrând urmele codrilor Vlăsiei și ale mahalalelor vechi. Drumurile principale, denumite „poduri” – din lemn sau piatră –, legau centrul de marile ieșiri ale orașului: Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), Podul Beilicului (Șerban Vodă) sau Podul Calicilor (Calea Rahovei). În această geografie de coline și văi se afla și Mănăstirea Antim, lângă care avea să se înființeze, în același an, o școală comunală destinată băieților – viitoarea Școală Poenărescu.

După mutarea capitalei la București, în 1862, orașul a intrat într-un ritm accelerat de modernizare: se pava cu piatră, se amenajau trotuare, piețe, grădini publice și instituții culturale – gimnaziile „Lazăr” și „Matei Basarab”, Universitatea din București, Școala de Medicină Veterinară, Filarmonica Română. Era epoca reformelor lui Alexandru Ioan Cuza, în care se puneau bazele statului român modern: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, fiscală și, mai ales, reforma învățământului.

Petrache Poenaru și începuturile școlii (1864–1875)

Întemeierea școlii este strâns legată de numele lui Petrache Poenaru (1799–1875) – inginer, filolog, pedagog și academician, elev al lui Gheorghe Lazăr, participant la revoluția lui Tudor Vladimirescu și promotor al Unirii din 1859. Numit de Cuza membru al Consiliului de Stat, Poenaru a elaborat Legea Instrucțiunii Publice din 1864, care a introdus învățământul primar obligatoriu și gratuit, cu predare în limba română.

În urma acestei legi, în București au fost create 35 de școli comunale, dintre care doar câteva clădiri mai există astăzi – între ele, cea a Școlii Poenărescu, amplasată la intersecția străzilor Antim și Justiției. Era o școală mică, de patru clase, destinată ciclului primar, construită după modelul parohial. Directorul locuia în clădire, beneficiind de o locuință de serviciu și lemne pentru încălzire. Școala dispunea de o sală de spectacole cu scenă, spațiu administrativ, cabinet medical, grup sanitar, bibliotecă și o curte largă folosită pentru activitățile fizice. Corpul profesoral era respectat și competent; mulți dintre învățători și profesori, împiedicați politic să acceadă la funcții mai înalte, își găseau aici o vocație autentică – un noroc pentru elevi.

Fundația Poenărescu și reconstrucția din 1878

După moartea lui Petrache Poenaru, o rudă apropiată – Poenărescu, potrivit obiceiurilor vremii – a întemeiat o fundație menită să-i cinstească memoria și să refacă școala din apropierea Mănăstirii Antim. Lucrările au fost amânate din cauza Războiului de Independență și s-au finalizat în 1878, când școala a fost reconstruită și extinsă. Clădirea a primit un pavilion administrativ, un corp de locuințe pentru cadrele didactice și o structură mai complexă, corespunzătoare noilor cerințe pedagogice. De atunci, instituția a purtat numele de Școala Poenărescu, devenind un reper educațional al sectorului central al Capitalei.

Reconstrucția din 1898 și epoca Spiru Haret

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul reformelor lui Spiru Haret, învățământul primar a fost profund modernizat. Aproximativ două mii de școli au fost extinse sau reconstruite, iar cadrele didactice au primit o pregătire superioară prin reorganizarea școlilor normale. În 1898, Școala Poenărescu a fost complet refăcută în forma arhitecturală pe care o păstrează, în mare parte, și astăzi:

• două clase la parter și două la etaj,
• o scară interioară monumentală,
• cancelaria și laboratorul la etaj,
• scenă, spălător, pavilion administrativ și anexe la parter,
• curte spațioasă împrejmuită cu gard de fier și umbrită de castani.

A rămas o școală primară de băieți, dar cu o reputație excelentă. Elevii absolvenți continuau studiile la prestigioase licee bucureștene: „Sf. Sava”, „Lazăr”, „Eminescu”, „Spiru Haret”, „Cantemir”. Printre foștii elevi se numără medici, avocați, sportivi și artiști: medicul Făgărășanu, juristul și monseniorul Horia Cosmovici, pugilistul Gheorghe Axioti, atletul Valeriu Răuț, violoncelistul Valentin Hîrsu, actorul Florian Pittiş ș.a.

Perioada interbelică și anii războiului

În perioada interbelică, școala a continuat să funcționeze în același local, păstrându-și prestigiul. Directorii și învățătorii – printre care soții Ilie și Zoe Cătălina – locuiau chiar în incinta școlii, așa cum era tradiția. După 1940, printre cadrele didactice se numărau d-na Brătianu Elena și preotul N. Șerbănescu de la Biserica Albă-Postăvari, care preda religia. Școala era un centru de educație temeinică, bazat pe rigoare și disciplină, iar elevii participau la serbări și activități culturale organizate în sala cu scenă.

Reforma comunistă și anii ’50–’60

Reforma din 1948 a schimbat radical structura școlii: religia a fost eliminată, iar instituția a fost redenumită succesiv Școala Elementară nr. 3 Băieți, apoi Școala nr. 123, devenind mixtă în 1957. Ciclul de studii s-a extins până în clasa a VIII-a, conform noilor norme educaționale. În acei ani, la catedră au predat profesori de prestigiu: Sebastian Popovici (română), Octavian Dăscălescu (matematică), Valentina Dumitrescu (fizică), Silviu Panțâru (muzică), Rodica Dracea (desen), Anatolie Livescu (științe naturale), Natalia Popescu (geografie), Vasile Georgescu (învățător), Iordache Fotache, director al școlii și locatar în incintă. Aceștia au constituit un nucleu didactic de excepție, care a menținut renumele școlii în anii ’50–’60. În 1964, la centenarul școlii, s-a organizat o amplă festivitate, cu participarea foștilor elevi și profesori. Printre cei prezenți se numărau profesorul Popovici Sebastian, profesoara Valentina Dumitrescu, Fotache Iordache, dar și fostul elev Florian Pittiş, aflat la începutul carierei sale artistice.

Transformări și declinul funcțional (1971–1995)

După construirea noii Școli Generale nr. 122 în apropiere, în 1971, elevii Școlii Poenărescu au fost transferați acolo. Conform deciziei Ministerului Învățământului, clădirea veche a fost atribuită Liceului „Sf. Sava” (Lazăr) pentru activități practice. Între 1973 și 1985, localul a servit ca spațiu de practică pedagogică, iar apoi ca sediu al Inspectoratului Școlar. În 1990, a revenit liceului „Lazăr”, iar din 1995 este folosită de Sindicatul Învățământului „Frăția”, păstrându-și statutul de edificiu istoric.

Memorie și moștenire

Ultima mare reuniune a profesorilor și foștilor elevi a avut loc în 1964, cu prilejul centenarului. Profesorul Popovici a propus atunci o „agapă anuală” a absolvenților – o tradiție care nu s-a mai materializat. Mulți dintre dascălii care au marcat istoria școlii s-au stins ulterior, dar amintirea lor a rămas vie printre generațiile de elevi crescuți în spiritul rigoarei și al respectului pentru educație. Astăzi, clădirea Școlii Poenărescu, aflată în vecinătatea Mănăstirii Antim, reprezintă una dintre cele mai vechi mărturii ale învățământului bucureștean. Cu pereții groși de cărămidă, scara sa interioară masivă și curtea umbrită de castani, ea păstrează în tăcere amintirea unei epoci în care școala era nu doar un loc de învățătură, ci un adevărat centru de viață comunitară.

Notă: Casa din Str. Justiției 63A este neobișnuită, având două fațade principale aproape identice, pe laturi opuse ale casei, atât spre Școala Poenărescu de la nr. 65 (aceasta), cu care împarte o curte comună, cât și cu casa de la nr. 63, cu care, de asemenea, are o curte comună... (n.r. mar. 2026)

Referințe:

• Școala Poenărescu (album omagial)
• Sectorul 5. Şcoala Poenărescu, monument istoric al învățământului bucureștean
• Şcoala Poenărescu - postare publicată de Amicala Poenarescu (Facebook)

2022: