Piața Victoriei

Piața Victoriei

De la Capul Podului la Piața Victoriei: originile zonei; Podul Mogoșoaiei și Capul Podului

Zona pieței de astăzi se leagă de drumul deschis în 1692 de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) între curtea domnească din București și moșia sa de la Mogoșoaia. Drumul, cunoscut drept Podul Mogoșoaiei, era pavat cu bârne de lemn late de circa opt metri și groase de 25-30 de centimetri, potrivit tehnicii de „poduri” folosite pentru principalele artere ale orașului în acea vreme. La capătul dinspre nord al acestui drum, acolo unde arterele ieșeau din vechea vatră a Bucureștiului spre câmpul deschis, s-a format cu timpul un punct de reper cunoscut sub numele de Capul Podului, atestat pe hărțile orașului începând din 1831.

Capul Podului a rămas, pentru mai bine de un secol, o zonă periferică a Bucureștiului, la limita dintre oraș și câmpiile din nord. Abia în cursul secolului al XIX-lea, odată cu extinderea urbană spre nord, terenurile din jur au început să fie parcelate și construite, iar locul a devenit treptat unul dintre punctele de convergență ale marilor artere ale orașului. Denumirea „Capul Podului” s-a păstrat în vorbirea curentă a bucureștenilor multă vreme după ce zona primise, oficial, un alt nume.

Grădina și Biserica Mavrogheni

Domnitorul Nicolae Petru Mavrogheni (1735-1790), aflat la conducerea Țării Românești între 1786 și 1790, a ctitorit în anul 1787 biserica cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, cunoscută ulterior drept Biserica Mavrogheni. Lăcașul a fost ridicat „afară la câmp”, dincolo de capătul Podului Mogoșoaiei, ca parte a unui ansamblu mai amplu, alcătuit dintr-un palat domnesc de vară, o mănăstire, o tipografie și o școală. Complexul a dat numele mahalalei cunoscute în epocă drept „Cișmeaua lui Mavrogheni”, iar o parte a grădinilor sale s-a dezvoltat, mai târziu, în actualul parc Kiseleff.

În vecinătatea aceluiași complex a fost ridicat, începând din 1813, prin hrisovul domnitorului Gheorghe Caragea și la inițiativa medicului Constantin Caracas, Spitalul Filantropia, al treilea așezământ spitalicesc al Bucureștiului după Colțea și Pantelimon. Terenul, banii și materialele de construcție au fost puse la dispoziție de aga Grigore Băleanu. Instituția a purtat inițial numele de „Spitalul Mavrogheni”, preluat de la vecinătatea cu fosta cișmea și mahala Mavrogheni, nume păstrat multă vreme înainte ca așezământul să devină cunoscut sub denumirea de Filantropia.

Redenumirea din 1878 și modernizarea arterei

La 8 octombrie 1878, armata română a intrat triumfător în București, la încheierea Războiului de Independență din 1877-1878. Cu acest prilej, Podul Mogoșoaiei a fost redenumit Calea Victoriei, iar Capul Podului a devenit, la rândul lui, Piața Victoriei. Schimbarea denumirii a marcat, simbolic, trecerea de la vechea arteră pavată cu bârne de lemn la un bulevard modern, aflat în plin proces de transformare urbană, în ritm cu dezvoltarea Bucureștiului de la finalul secolului al XIX-lea.

Modernizarea propriu-zisă a arterei începuse cu câțiva ani înainte de redenumire: pavarea cu piatră cubică de granit scoțian a demarat în 1864, înlocuind vechile bârne de lemn. În 1882, pe Calea Victoriei au apărut primele instalații de iluminat electric din București, care au contribuit la statutul arterei de principală promenadă și zonă comercială a orașului. Piața de la capătul ei nordic a urmat aceeași traiectorie, transformându-se dintr-un punct periferic într-un nod administrativ și instituțional de prim rang al Capitalei.

Palatele guvernamentale: de la Palatul Sturdza la Palatul Victoria

Palatul Sturdza (1897-1901)

Pe locul aflat astăzi ocupat de sediul Guvernului a fost ridicat, între 1897 și 1901, Palatul Sturdza, comandat de principele Grigore M. Sturdza, fiul domnitorului Moldovei Mihail Sturdza, cunoscut în epocă și sub porecla „Beizadea Vițel”. Proiectul a fost realizat de arhitectul german Iulius Reiniqke. Clădirea, de formă aproape cubică, era decorată bogat și avea patru turnulețe la colțuri, particularități care i-au adus, în limbajul popular al bucureștenilor, porecla de „prăjitura din Capul Podului” sau „prăjitura Sturdzeștilor”. A fost descrisă, la vremea respectivă, drept una dintre cele mai ornate și mai eclectice reședințe particulare din București.

Principele Grigore M. Sturdza a murit chiar în anul finalizării palatului, 1901. Trei ani mai târziu, în 1904, clădirea a fost vândută statului român și a devenit sediul Ministerului Afacerilor Străine, funcție pe care a păstrat-o până la mijlocul deceniului patru al secolului XX; printre demnitarii care și-au desfășurat activitatea în incinta sa s-a numărat și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Palatul a fost grav afectat de un incendiu în 1942 și de bombardamentele din 23 august 1944, iar clădirea avariată a fost demolată între 1946 și 1948, pentru a face loc noului sediu guvernamental aflat deja în construcție.

Palatul Victoria (1937-1952)

Palatul Victoria a fost proiectat de arhitectul Duiliu Marcu (1885-1966), unul dintre cei mai importanți arhitecți români ai primei jumătăți a secolului XX, format la École des Beaux-Arts din Paris și întors în țară în 1912. Construcția, destinată inițial tot Ministerului Afacerilor Străine, a început în 1937, pe un teren cu o suprafață construită de aproximativ 26.000 de metri pătrați. Proiectul inițial prevedea o fațadă placată cu marmură de Carrara și includea o sală de recepții de mari dimensiuni, cunoscută drept Sala Transilvania, cu o lungime de 71 de metri și o lățime de 10 metri.

Lucrările au fost întrerupte de bombardamentele din 1944, care au avariat grav construcția aflată încă în șantier. Reluate ulterior, lucrările s-au încheiat abia în 1952, când fațada a fost finalizată în travertin, în locul marmurei de Carrara prevăzute inițial. După 1989, clădirea a devenit sediul Guvernului României, sub numele de Palatul Victoria. A fost inclusă pe Lista monumentelor istorice în 2004 și a beneficiat de lucrări de reabilitare între 2009 și 2012.

Muzeele și instituțiile culturale din jurul pieței

Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

Clădirea muzeului, proiectată de arhitectul Grigore Cerchez (1850-1927), a fost inaugurată la 24 mai 1908, în prezența regelui Carol I, a principelui moștenitor Ferdinand și a principesei Maria, alături de prim-ministrul Dimitrie Sturdza și de mai mulți miniștri și oficiali universitari. A fost prima clădire din Regatul României ridicată special pentru a găzdui un muzeu. Instituția își are originea într-un Muzeu de Istorie Naturală și Antichități, înființat în 1834 de Mihalache Ghica.

Numele actual al muzeului este legat de naturalistul Grigore Antipa (1867-1944), care a condus instituția timp de 51 de ani și sub a cărui direcție colecțiile și activitatea muzeului au căpătat amploare națională. În semn de recunoaștere, muzeul a primit numele său în 1933. Clădirea a fost supusă unei ample modernizări, redeschise publicului în 2011, care a păstrat caracterul arhitectural inițial al construcției de la începutul secolului XX.

Muzeul Național de Geologie

În vecinătatea Muzeului Antipa a fost ridicată, în 1906, clădirea Muzeului Național de Geologie, proiectată de arhitectul Victor G. Ștefănescu, în stil neo-brâncovenesc. Construcția face parte din același val de edificii publice ridicate la Capul Podului la începutul secolului XX, odată cu afirmarea zonei ca sediu al unor instituții științifice și administrative de rang național. Muzeul, cu colecțiile sale de minerale, roci și fosile adunate de-a lungul unui secol de cercetări geologice românești, a fost reorganizat și redeschis publicului în aprilie 1990, după o perioadă în care activitatea instituției a fost restrânsă. Clădirea sa completează, alături de Muzeul Antipa, fizionomia instituțională a laturii nordice a pieței.

Muzeul Național al Țăranului Român și Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

Clădirea de pe latura sudică a pieței, proiectată de arhitectul N. Ghica-Budești, a fost construită între 1912 și 1941 pentru a găzdui muzeul de etnografie și artă populară al statului român. În perioada comunistă, clădirea a funcționat sub alte denumiri: Muzeul Lenin-Stalin, din 1953, apoi Muzeul de Istorie a Partidului Comunist. Redevenirea sa la funcția inițială, sub numele de Muzeul Național al Țăranului Român, a avut loc la 5 februarie 1990. În apropierea pieței funcționează și Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, inaugurat la 15 aprilie 1939, una dintre principalele instituții de cercetare istorică din România, care poartă numele istoricului și omului politic Nicolae Iorga. Prezența acestor instituții – muzee, institute de cercetare, edificii ministeriale – a consolidat, de-a lungul secolului XX, profilul Pieței Victoriei ca zonă administrativă și culturală de prim rang a Capitalei.

Piața Victoriei în secolul XX-XXI: de la denumirea socialistă la locul-simbol al protestelor civice

De la „Piața Victoriei Socialismului” la revenirea numelui istoric

În perioada regimului comunist, piața a purtat pentru o vreme denumirea „Piața Victoriei Socialismului”, parte a politicii oficiale de resemnificare a spațiului public bucureștean. Denumirea istorică, Piața Victoriei, a fost restabilită după Revoluția din decembrie 1989, odată cu revenirea generală la vechile toponime ale orașului, proces care a afectat numeroase străzi și piețe din București la începutul anilor 1990.

Tot în această perioadă au dispărut sau au fost mutate o serie de monumente ridicate în piață în deceniile anterioare. Monumentul Eroilor Corpului Didactic, realizat de sculptorii Arthur Verona și Ion Jalea după o idee a Marthei Bibescu și amplasat în 1930, a fost înlăturat în anii următori. Monumentul Ostașului Sovietic, operă a sculptorului Constantin Baraschi, inaugurat în 1946, a fost mutat ulterior la sensul giratoriu de pe Șoseaua Kiseleff, iar după 1989 a fost strămutat definitiv la Cimitirul Ostașilor Sovietici de pe Șoseaua Pipera.

Stațiile de metrou și nodul rutier

Piața Victoriei este deservită de două stații de metrou distincte, aflate pe niveluri diferite ale aceluiași nod de interschimb. Stația Piața Victoriei 1, pe linia M2 (fosta linie II), a fost inaugurată la 24 octombrie 1987, ca parte a prelungirii liniei dinspre Piața Unirii spre Pipera. Stația Piața Victoriei 2, pe linia M1 (fosta linie III), a fost deschisă la 17 august 1989, odată cu tronsonul dintre Gara de Nord și Dristor. Cele două stații fac din Piața Victoriei unul dintre principalele puncte de interschimb ale rețelei de metrou bucureștene.

La suprafață, piața este unul dintre cele mai importante noduri rutiere ale Capitalei, aflat la intersecția Căii Victoriei cu Șoseaua Kiseleff, Bulevardul Aviatorilor, Bulevardul Iancu de Hunedoara, Bulevardul Mărăști, Bulevardul Ion Mihalache, Strada Buzești, Bulevardul Nicolae Titulescu și Bulevardul Lascăr Catargiu. Configurația actuală, cu spații largi deschise circulației și pietonilor, a păstrat-o printre cele mai extinse zone deschise din centrul Bucureștiului.

Piața Victoriei, loc-simbol al protestelor civice

După 1990, Piața Victoriei a devenit, datorită vecinătății directe cu sediul Guvernului, principalul spațiu al manifestărilor publice adresate direct puterii executive. Cel mai amplu protest desfășurat aici a avut loc la 5 februarie 2017, ca reacție la adoptarea, în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie 2017, a Ordonanței de Urgență nr. 13, referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu. Manifestația a rămas în memoria publică prin proiecțiile de tip video-mapping realizate pe fațade și prin sloganul „Noaptea ca hoții”, care făcea trimitere la ora adoptării ordonanței.

Piața a găzduit și alte manifestații de amploare: la 10 august 2018, un miting al românilor din diaspora, reprimat de forțele de jandarmerie; în 2014, lansarea candidaturii la alegerile prezidențiale a lui Klaus Iohannis; în vara anului 2018, un miting al Partidului Social Democrat; precum și mitinguri organizate periodic de principalele confederații sindicale din România. Prin aceste evenimente repetate, Piața Victoriei a devenit, în conștiința publică postdecembristă, principalul loc-simbol al exprimării civice adresate direct autorităților centrale ale statului.

Personaje

• Constantin Brâncoveanu (1654-1714) – domnitor al Țării Românești; a deschis, în 1692, drumul cunoscut drept Podul Mogoșoaiei, la al cărui capăt nordic s-a format ulterior Piața Victoriei.
• Nicolae Petru Mavrogheni (1735-1790) – domnitor fanariot al Țării Românești (1786-1790); ctitorul, în 1787, al Bisericii „Izvorul Tămăduirii” și al ansamblului de la marginea nordică a orașului, care a dat numele zonei „Cișmeaua lui Mavrogheni”.
• Grigore M. Sturdza (†1901) – fiul domnitorului Moldovei Mihail Sturdza; comanditarul Palatului Sturdza, ridicat între 1897 și 1901 pe locul actualului sediu al Guvernului.
• Duiliu Marcu (1885-1966) – arhitect; autorul proiectului Palatului Victoria, actualul sediu al Guvernului României, construit între 1937 și 1952.
• Grigore Cerchez (1850-1927) – arhitect; autorul clădirii Muzeului Național de Istorie Naturală, inaugurată în 1908.
• Grigore Antipa (1867-1944) – naturalist; director al muzeului timp de 51 de ani, instituție care i-a preluat numele în 1933.

Bibliografie

• Călătorie în inima Bucureștiului. Piața Victoriei de-a lungul timpului (historia.ro)
• Piața Victoriei din București: Inima administrativă și culturală a capitalei, „Capul Podului” de acum 200 de ani (bucuresti.ro)
• Palatul Victoria - istoria mai puțin cunoscută a clădirii în care se află Guvernul României (stirileprotv.ro)
• Ce a fost pe locul Palatului Victoria, sediul guvernului? Construcția n-a rezistat decât 40 de ani (newsweek.ro)
• Străzile Bucureștilor – mică istorie sentimentală în imagini (LII). Piețele orașului: Victoriei, de dr. Alexandru Popescu (zf.ro)
• Povestea Pieței Victoriei. Știați că se afla în afara Bucureștiului acum mai bine de trei secole? (b365.ro)
• 24 mai 1908. Era inaugurat Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București (adevarul.ro)
• Grigore Antipa National Museum of Natural History (en.wikipedia.org)
• Povestea arhitectului care a clădit Palatul Victoria (digi24.ro)
• ROMÂNI CELEBRI: Duiliu Marcu, arhitectul detaliului (agerpres.ro)
• Grigore Cerchez (enciclopediaromaniei.ro)
• Simbolul marilor proteste. Piața Victoriei a fost gazda mitingurilor de amploare (euronews.ro)
• Piața Victoriei metro station (en.wikipedia.org)
• Istoric – Biserica Mavrogheni (bisericamavrogheni.ro)
• Istoric – Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie Filantropia (spitalulfilantropia.ro)
• Documentar: 35 de ani de la prima mineriadă (13 iunie 1990) (agerpres.ro)

2024: