# Piața Valter Mărăcineanu Adresă: Piata Valter Maracineanu, capitan, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București An construcție: 1900 Tip ansamblu: Piețe Tip clădire: fǎrǎ Stil arhitectural: fǎrǎ Risc seismic: fǎrǎ Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Piața Valter Mărăcineanu din București, Sectorul 1, situată la intrarea estică a Grădinii Cișmigiu, poartă numele căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu (1840–1877), erou căzut la reduta Grivița I în Războiul de Independență. În centrul pieței se află monumentul Avântul Țării (1921), realizat de sculptorul Emil Wilhelm Becker și arhitectul Arghir Culina, din bronz și travertin de Deva. ## Articol Piața Valter Mărăcineanu Piața Valter Mărăcineanu este un spațiu public de mici dimensiuni situat în Sectorul 1 al Municipiului București, la intersecția dintre strada Ion Brezoianu, strada Știrbei Vodă și aleea de acces în Grădina Cișmigiu. Piața se găsește la capătul estic al Grădinii Cișmigiu, în vecinătatea imediată a ansamblului urbanistic Sala Palatului, și constituie unul dintre principalele noduri pietonale ale acestei zone a Capitalei. Terenul pieței propriu-zise este de formă aproximativ dreptunghiulară, redus ca suprafață, dominat de prezența monumentului Avântul Țării amplasat central și de spațiile verzi periferice care conectează piața cu intrarea dinspre est în Grădina Cișmigiu. Limitele pieței sunt definite la est de strada Ion Brezoianu, la nord de aleea pietonală care duce spre Sala Palatului și spre Parcul Kretzulescu, la sud de strada Știrbei Vodă și la vest de intrarea în Grădina Cișmigiu. Această poziție o plasează într-un nod de convergență dintre mai multe tipologii de spații publice: grădina publică istorică a Cișmigiului, ansamblul modernist socialist al Sălii Palatului și Parcul Kretzulescu, rețeaua stradală a cartierului Brezoianu. Din punct de vedere administrativ, piața se află în Sectorul 1 și este gestionată de Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPAB) în ceea ce privește spațiile verzi, și de Primăria Municipiului București în ceea ce privește circulația și mobilierul urban. Relația cu Grădina Cișmigiu și cu ansamblul Sălii Palatului Piața Valter Mărăcineanu se învecinează direct cu Grădina Cișmigiu, una dintre cele mai vechi și mai extinse grădini publice ale Bucureștiului, amenajată pe baza proiectului peisagistului vienez Carl Friedrich Wilhelm Meyer între 1845 și 1854, la cererea domnitorului Gheorghe Bibescu. Intrarea dinspre piață în Grădina Cișmigiu — accesibilă de pe strada Ion Brezoianu — este una dintre intrările laterale ale grădinii, mai puțin frecventată decât accesul principal de pe Bulevardul Regina Elisabeta, dar semnificativă din punct de vedere al continuității pietonale dintre centrul civic și spațiul verde. Aceasta face ca Piața Valter Mărăcineanu să funcționeze practic ca un prag de trecere de la rețeaua stradală densă a Centrului spre atmosfera de parc a Cișmigiului. La nord și nord-est, piața este în proximitatea imediată a ansamblului urbanistic construit în 1959–1960 în jurul Sălii Palatului de pe strada Ion Câmpineanu nr. 28. Clădirea Sala Palatului, proiectată de arhitecții Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Romeo Belea și Ignace Șerban, se profilează deasupra acoperișurilor din zonă și reprezintă principalul reper vizual construit din perspectiva pieței. Parcul Kretzulescu, cu Biserica Kretzulescu (1720–1722) și busturile sale memoriale, se află la circa 150 de metri nord, pe Calea Victoriei, constituind al doilea reper de identitate al acestui perimetru. Accesibilitate și infrastructură pietonală Piața beneficiază de o accesibilitate pietonală bună, aflându-se la distanțe rezonabile de mai multe artere principale ale Capitalei: circa 200 de metri sud de Calea Victoriei, circa 300 de metri vest de strada Ion Câmpineanu și circa 400 de metri nord de Bulevardul Regina Elisabeta. Transportul public este asigurat prin mai multe linii de autobuz și troleibuz care deservesc axele Calea Victoriei, Bulevardul Știrbei Vodă și Bulevardul Regina Elisabeta. Stația de metrou Piața Universității (Magistrala M2) se află la circa 650 de metri est, iar stația Izvor (M3) la circa 700 de metri sud-vest. Piața nu dispune de parcări proprii și nu este accesibilă carosabil decât marginal, pe latura dinspre strada Ion Brezoianu, ceea ce îi conferă un caracter preponderent pietonal. Rețeaua pietonală din jurul pieței a suferit modificări semnificative în deceniile postbelice. Construirea Blocului Liric (str. Brezoianu nr. 47–49) în 1959–1961 pe locul Teatrului Leon Popescu / Teatrul Liric, bombardat în august 1944, a schimbat alinierea vestică a pieței față de configurația anterioară: blocul a fost amplasat mai retras față de amprenta teatrului, generând o alee pietonală suplimentară care asigură accesul în Grădina Cișmigiu. Această retragere a redus dimensiunile pieței și i-a conferit limitele oarecum incerte pe care le are astăzi, transformând-o dintr-un spațiu cu centralitate, simetrie și axialitate — specifice concepției urbanistice din secolul al XIX-lea — într-un spațiu mai puțin definit, perceput adesea ca un apendice al clădirii Ministerului Apărării Naționale din față. Istoricul pieței: de la Piața Tribunalelor la Piața Valter Mărăcineanu Originile spațiului public: Piața Tribunalelor și primele clădiri Spațiul ocupat astăzi de Piața Valter Mărăcineanu a fost delimitat ca entitate urbană distinctă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul modernizării Bucureștiului după modelul marilor capitale europene. Pe planurile orașului din 1899 și 1911, piațeta apare cu forma sa caracteristică, definită de două fronturi construite majore: Teatrul Liric pe latura nordică și clădirea Ministerului de Război pe latura estică. Până în 1878, spațiul era cunoscut sub denumirea de Piața Tribunalelor, reflectând funcțiile juridice și instituționale care îi dăduseră viață în deceniile anterioare. Tribunalele, împreună cu Ateneul Român și Conservatorul, își găsiseră adăpost în casele colonelului Maican situate în această piață, înainte ca Palatul de Justiție să fie construit pe o altă amplasare. Piața mai era numită și Piața Vechilor Tribunale în unele documente de epocă, denumire care a persistat în uzajul curent până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Configurația urbanistică a pieței, remarcată în studiile de specialitate prin centralitate, simetrie și axialitate, este specifică secolului al XIX-lea și reflectă principiile de compoziție ale spațiului public din epoca regulamentară. Cele două fronturi principale — clădirea instituțională cu fațada concavă a Ministerului și sala de spectacole de pe latura opusă — s-au sprijinit reciproc vizual și funcțional, creând un cadru urban coerent pentru un spațiu de mici dimensiuni. La începutul secolului al XX-lea, piața se constituise deja ca un nod cultural și administrativ activ al zonei centrale a Capitalei, cu acces direct atât spre Grădina Cișmigiu, cât și spre axele comerciale și instituționale din jur. Teatrul Leon Popescu, Teatrul Liric și dispariția frontului nordic Clădirea care a definit latura nordică a pieței de-a lungul mai multor decenii a fost o construcție cu o istorie stratificată. La origine, locul fusese ocupat de casa marelui spătar Costache Ghica, adăpost ulterior al unor instituții culturale ale Societății Ateneul Român, înainte de construirea în 1888 a clădirii Ateneului de pe Calea Victoriei. Imobilul a funcționat apoi ca sală de spectacole sub mai multe denumiri succesive: Ateneul vechi, Teatrul Maican — după numele întemeietorului —, Teatrul Leon Popescu — după numele noului proprietar —, și Teatrul Liric, sub care a rămas cel mai bine cunoscut în anii 1920–1930. Ca sală destinată proiecțiilor cinematografice a funcționat din 1908, iar în perioada interbelică a găzduit spectacole ale Operei Române. Comentatorii epocii au consemnat că sala era cochetă, dar scena neîncăpătoare pentru desfășurări scenice de mai mare amploare. Clădirea Teatrului Liric a fost grav avariată în august 1944, în urma bombardamentelor care au lovit centrul Bucureștiului în ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial. Ruinele sale au rămas în zonă până în 1959, când, în contextul sistematizării socialiste a Capitalei, s-a decis construirea unui bloc de locuințe pe acel amplasament. Blocul Liric — str. Brezoianu nr. 47–49 —, ridicat între 1959 și 1961, are forma literei U, cu zece etaje, trei scări și 220 de apartamente, și a fost destinat inițial cu precădere cadrelor militare, dată fiind vecinătatea cu Ministerul Forțelor Armate de pe latura estică a pieței. Blocul a fost amplasat mai retras față de alinierea Teatrului Liric, generând o alee pietonală suplimentară spre Grădina Cișmigiu și îngustând totodată spațiul pieței față de configurația sa anterioară. Căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu și redenumirea pieței Piața a primit denumirea actuală în memoria căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu (n. 30 mai 1840, București — m. 30 august / 11 septembrie 1877, reduta Grivița I, Bulgaria), erou al Războiului de Independență al României din 1877–1878. Mărăcineanu s-a născut la București, fiu al lui Valter și al Lucreției, dintr-o veche familie boierească buzoiană care locuise în imediata vecinătate a acestui spațiu urban, fapt consemnat cu surprindere de publicistul Emanuel Bădescu. La vârsta de 18 ani a intrat în armată ca voluntar, devenind cadet în Regimentul de lăncieri; la 24 ianuarie 1861 a primit gradul de sublocotenent; a urmat Regimentul 2 Infanterie, apoi Regimentul 3 Infanterie; în 1868 era comandant de companie la Regimentul 8 Infanterie, cu gradul de căpitan. La 11 august 1877, batalionul condus de căpitanul Mărăcineanu a trecut Dunărea, îmbarcând în bărci, plute și pontoane remorcate de șalupele Rândunica și Bucur, pentru a organiza un cap de pod pe malul drept. Pe 30 august 1877, în ziua marii bătălii de la Grivița, căpitanul Mărăcineanu a condus atacul Brigăzii 1 din Divizia 3 Infanterie, sub comanda colonelului Grigore Ipătescu, împotriva redutei Grivița I. Înaintea atacului le-a spus ostașilor săi: Să vă țineți după mine! Să nu dați nici un pas îndărăt. De veți simți, copii, că eu mă feresc de focul inamicului și mă codesc să fiu în capul vostru, vă poruncesc de pe acum să-mi puneți pușca în frunte. A murit în momentul în care încerca să înfigă pe parapeții redutei tricolorul românesc, fiind cel dintâi ofițer căzut în acea luptă. Ziarul România liberă a consemnat: Se lupta în primele rânduri disprețuind moartea. Sui în mijlocul unei ploi de gloanțe dealul și dânsul a fost cel dintâi la întăritură împlântând steagul. Trăiască România! a fost cea din urmă vorbă a căpitanului Valter. Într-o scrisoare trimisă mamei sale înainte de bătălie, căpitanul scria: Când vei primi această ultimă scrisoare să știi că eu am încetat de a mai exista. Mi-am dat viața pentru iubita mea patrie. Soarta a voit așa! Nu trebuie să ne plângem, eu unul mulțumesc sorții de favoarea ce mi-a făcut-o. Am murit liniștit, făcându-mi datoria pentru patrie. Figura sa a inspirat și creația literară: poetul Vasile Alecsandri i-a consacrat un poem, iar Dimitrie R. Rosetti l-a inclus în Dicționarul Contemporanilor din 1897. Redenumirea pieței în onoarea sa — cel mai probabil după 1878, data cuceririi independenței de stat — a fixat memoria eroului de la Grivița în geografia urbană a cartierului în care familia sa trăise. Piața în secolul al XX-lea: continuitate și transformare De-a lungul primei jumătăți a secolului al XX-lea, Piața Valter Mărăcineanu a rămas un spațiu urban cu funcții mixte, gravitând în jurul celor două repere care îi dăduseră identitatea: Teatrul Liric pe latura nordică și clădirea Ministerului de Război pe latura estică. Perioada interbelică a adus o intensificare a vieții culturale a zonei, odată cu consolidarea Operei Române în Teatrul Liric. Bombardamentele din 1944 și demolările din 1959–1961 au marcat primul prag de ruptură majoră. Al doilea a survenit odată cu construirea ansamblului Sălii Palatului (1959–1960) la nord, care a modificat radical relațiile vizuale și funcționale ale pieței cu zona învecinată. Astăzi, Piața Valter Mărăcineanu supraviețuiește ca un spațiu cu identitate diminuată față de configurația sa istorică, definit mai degrabă de monumentul central și de accesul în Cișmigiu decât de fronturi construite coerente, dar păstrând în numele său memoria unui erou a cărui familie locuise chiar pe aceste locuri. Clădirile care au definit piața Clădirea Ministerului de Război — frontul estic al pieței Clădirea cu fațadă concavă situată pe latura estică a Pieței Valter Mărăcineanu a adăpostit, de-a lungul deceniilor, Ministerul de Război al României, instituție esențială pentru înțelegerea contextului în care a fost amplasat ulterior monumentul Avântul Țării în această piață. Fațada concavă a clădirii — element arhitectural rar în peisajul urban bucureștean — a generat cadrul formal al pieței, conferindu-i acea calitate de centralitate și simetrie remarcată de cercetătorii de urbanism. Clădirea a funcționat ca Ministerul Apărării Naționale în perioada comunistă, iar în deceniile de după 1990 a adăpostit sedii ale unor companii de comerț exterior, ulterior trecând la diverse instituții, printre care CNIPMM (Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România) și redacția revistei Magazin Istoric. Ea reprezintă singurul front construit major al pieței care a supraviețuit intactă transformărilor din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Raportul funcțional dintre clădirea fostului Minister de Război și monumentul Avântul Țării, amplasat în piață în fața sa, nu este întâmplător. Monumentul, dedicat eroilor Campaniei din 1913, a fost mutat pe actualul amplasament tocmai pentru că se afla în vecinătatea imediată a sediului instituției militare supreme a statului român. Această logică de amplasament — monumentul militar în fața ministerului militar — conferă relației dintre cele două elemente o coerență simbolică deliberată, care astăzi este mai greu de perceput, odată ce funcțiunea militară a clădirii a încetat. Casa spătarului Ghica, Teatrul Leon Popescu și Teatrul Liric — frontul nordic Latura nordică a pieței a fost ocupată, de-a lungul celei mai mari părți din istoria sa, de o clădire cu destinații succesive și cu o genealogie urbană complexă. La origine, locul adăpostea casa marelui spătar Costache Ghica, unul dintre boierii de rang înalt ai Bucureștiului din epoca regulamentară. Învecinarea cu grădina și casa arhitectului Johann Schlatter, prezent în București în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a condus la speculația că imobilul ar fi putut fi construit după planurile acestuia, deși nu există dovezi documentare certe în acest sens. Clădirea a adăpostit ulterior instituții culturale ale Societății Ateneul Român, înainte ca aceasta să se mute în noua sa clădire de pe Calea Victoriei, ridicată în 1888. După mutarea Ateneului, imobilul a intrat într-o nouă etapă funcțională ca sală de spectacole. Cunoscut inițial sub numele de Ateneul vechi, el a fost achiziționat și transformat succesiv de diferiți proprietari: Teatrul Maican, după întemeietorul său, și Teatrul Leon Popescu, după omul de afaceri care l-a cumpărat și care a contribuit la dezvoltarea operei, operetei și a cinematografiei naționale. Sala a funcționat ca loc de proiecții cinematografice din 1908 — devenind astfel una dintre primele săli de cinema din București —, iar în perioadele de vârf ale activității sale interbelice a găzduit spectacolele Operei Române sub denumirea de Teatrul Liric. Contemporanii au notat că sala era cochetă, dar scena neîncăpătoare pentru puneri în scenă de amploare, ceea ce a limitat ambiția programului său artistic. Clădirea a fost bombardată în august 1944 și avariată grav, rămânând în stare de ruină timp de peste un deceniu. În 1959, autoritățile comuniste au demolat ruinele și au decis construirea unui bloc de locuințe pe acel teren. Blocul Liric — strada Brezoianu nr. 47–49 —, finalizat în 1961, are zece etaje, este construit în formă de U, cu trei scări și 220 de apartamente. A fost destinat inițial cu precădere cadrelor militare, dat fiind că Ministerul Forțelor Armate se afla vizavi. Amplasamentul blocului, retras față de alinierea istorică a Teatrului Liric, a generat aleea pietonală care asigură astăzi accesul în Grădina Cișmigiu dinspre piață, dar a îngust totodată perimetrul pieței și a rupt coerența frontului nordic. Blocul Liric și cartierul Cișmigiu după 1961 Blocul Liric a devenit, în timp, unul dintre reperele identitare ale cartierului informal numit de locuitorii săi cartierul Cișmigiu — un perimetru neadministrativ, dar cu o puternică coeziune socială și urbană, cuprins aproximativ între Grădina Cișmigiu, Calea Victoriei, Bulevardul Știrbei Vodă și strada Ion Brezoianu. Blocul înglobează straturi de istorie ale arhitecturii care merg de la conacele și palatele boierești de secol XIX la arhitectura modernistă interbelică și la blocurile construite în socialism, conviețuind în imediata vecinătate cu vile și case de începutul secolului al XX-lea. Scara C a blocului este lipită de Grădina Cișmigiu, iar scara A este paralelă cu Piața Valter Mărăcineanu, confirmând relația directă a imobilului cu spațiul public al pieței. În deceniile de după 1990, Blocul Liric a fost readus în atenție printr-un proiect de regenerare civică inițiat de Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu, format din locuitori ai blocului — ingineri, arhitecți, economiști, oameni de comunicare —, care au inițiat proiecte de grădinărit urban, apicultură, ornitologie și reducere a poluării fonice. Inițiativa, una dintre puținele de acest tip din București, a contribuit la consolidarea identității comunitare a cartierului și a atras atenția publicului asupra potențialului zonei Cișmigiu ca pol urban cu calitate pietonală ridicată. Prezența blocului în imediata vecinătate a Pieței Valter Mărăcineanu face ca cele două entități — piața istorică și blocul socialist — să fie astăzi inseparabile în percepția locuitorilor și a vizitatorilor zonei. Monumentul Avântul Țării Originea monumentului și prima amplasare pe Calea Griviței Monumentul Avântul Țării a fost realizat de sculptorul Emil Wilhelm Becker împreună cu arhitectul Arghir Culina și inaugurat în 1921, în cinstea eroilor români căzuți la datorie în campania militară din 1913 — a doua campanie balcanică, în care România a intervenit împotriva Bulgariei, trecând Dunărea. Prima sa amplasare a fost pe Calea Griviței, în imediata vecinătate a stabilimentelor militare ale Corpului II Armată și ale Școlii de Artilerie și Geniu, o localizare cu semnificație simbolică directă: monumentul dedicat soldaților din 1913 era plasat în vecinătatea infrastructurii militare care formase și trimisese acei soldați pe câmpul de luptă. Compoziția originală a monumentului înfățișa trecerea trupelor românești peste Dunăre în Bulgaria, tema centrală a campaniei comemorate, redată prin basoreliefuri care înconjurau soclul piramidal. Decizia de a muta monumentul de pe Calea Griviței în Piața Valter Mărăcineanu a survenit după 1921, plasându-l în fața clădirii Ministerului de Război — instituția care ordonase și condusese campania militară din 1913. Această a doua amplasare, pe care o cunoaștem astăzi, a conferit monumentului un context instituțional mai potrivit cu destinația sa comemorativă: prezența în fața ministerului militar transforma monumentul dintr-un element de decor urban într-un simbol al raportului dintre stat, armată și sacrificiul soldaților. Clasarea monumentului în Lista Monumentelor Istorice, la poziția 2342, cu codul B-III-m-B-20013, conform Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314 din 8 iulie 2004, a consacrat statutul său de patrimoniu protejat. Descrierea monumentului: compoziție sculpturală și materiale Soclul monumentului are formă piramidală, cu colțurile rotunjite, și este realizat din beton armat placat cu travertin de Deva — piatră calcaroasă de culoare deschisă, extrasă din carierele județului Hunedoara, frecvent utilizată în construcțiile publice românești din prima jumătate a secolului al XX-lea. Pe soclul piramidal se află grupul statuar propriu-zis, turnat din bronz, format din două personaje alegorice: o femeie simbolizând Patria, care ține în mâna dreaptă un drapel fluturând, și un militar român reprezentând soldatul combatant. Compoziția celor două figuri este dinamică, cu o tensiune înspre înălțime și înaintare, sugerând exact avântul pe care îl exprimă și titlul monumentului. Turnarea în bronz și placarea soclului cu travertin de Deva plasează lucrarea în tradiția monumentalisticii publice europene din primul sfert al secolului al XX-lea, perioadă în care astfel de materiale și soluții compoziției erau standardul pentru monumentele comemorative de război. La origine, soclul piramidal era înconjurat de basoreliefuri care reprezentau scene din trecerea trupelor românești peste Dunăre în Bulgaria în 1913. Aceste basoreliefuri au fost distruse de regimul comunist, dintr-o dublă motivație: ideologică — campania din 1913 era considerată o agresiune împotriva unui stat socialist vecin — și personală — eliminarea oricărei referințe la sculptorul Emil Wilhelm Becker, asociat Casei Regale. Distrugerea basoreliefurilor a avut drept consecință și dispariția semnăturii lui Becker de pe monument, astfel încât lucrarea a rămas multă vreme fără autor consemnat vizibil, atribuită uneori altor artiști sau trecută drept autor necunoscut. Situația a fost denunțată public de urmaș ai familiei Becker și de cercetătorii de artă, dar până astăzi monumentul nu poartă semnătura restaurată a sculptorului său. Campania din 1913 și contextul comemorativ Campania militară din 1913, care a stat la originea monumentului, a reprezentat intervenția României în al doilea Război Balcanic, alături de Serbia și Grecia, împotriva Bulgariei. Armata română a trecut Dunărea la 10 iulie 1913 și a avansat rapid spre Sofia, fără a întâmpina rezistență militară semnificativă, războiul încheindu-se prin Tratatul de la București din 10 august 1913, prin care România a obținut sudul Dobrogei (Cadrilaterul). Campania a durat mai puțin de o lună, pierderile în luptă au fost minime, dar epidemia de holeră declanșată în rândul trupelor a provocat un număr semnificativ de decese în rândul soldaților. Monumentul Avântul Țării comemorează atât eroismul militar al campaniei, cât și sacrificiul soldaților morți de boală departe de casă, aspectul epidemic al campaniei din 1913 rămânând mai puțin cunoscut publicului larg. Un monument omonim — Avântul Țării — a fost ridicat și la Constanța, cu același scop comemorativ, dar a fost distrus de trupele bulgare de ocupație ale Dobrogei în timpul Primului Război Mondial (1916–1918). Monumentul din Piața Valter Mărăcineanu rămâne astfel singura mărturie fizică supraviețuitoare a acestui ciclu comemorativ dedicat campaniei din 1913, cu atât mai semnificativă cu cât basoreliefurile sale originale au fost distruse de un regim care a negat în mod deliberat dreptul acestui monument de a-și păstra identitatea artistică și istorică intactă. Monumentul astăzi: starea de conservare și absența semnăturii La data prezentei monografii, monumentul Avântul Țării se află pe amplasamentul din Piața Valter Mărăcineanu, clasificat ca monument istoric în Lista Monumentelor Istorice cu codul B-III-m-B-20013. Starea sa de conservare este satisfăcătoare în ceea ce privește grupul statuar din bronz și soclul din travertin de Deva, care nu prezintă deteriorări majore vizibile. Absența basoreliefurilor originale și a semnăturii sculptorului Emil Wilhelm Becker rămân, la nivel simbolic, principalele răni ale monumentului — urme vizibile ale intervenției comuniste asupra patrimoniului artistic al României interbelice. Nu a fost inițiat, în sursele publice accesibile, niciun proiect formal de restaurare a basoreliefurilor sau de reintroducere a semnăturii lui Becker pe monument, deși reabilitarea memoriei acestuia a fost revendicată în mod repetat de urmași ai familiei, de critici de artă și de jurnaliști culturali. Autori Sculptori Emil Wilhelm August von Becker (n. 7 iulie 1881, București — d. 1952, București) — sculptor și arhitect român de origine germană, sculptor oficial al Casei Regale a României. Fiu al lui August Becker, gravor și modelator în metal venit la București în jurul anului 1875 la invitația regelui Carol I pentru restaurarea ornamentelor de plumb ale Mănăstirii Curtea de Argeș. Emil Becker a urmat cursurile Școlii Germane Evanghelice din București, a studiat sub îndrumarea lui Ion Georgescu — directorul Școlii de Belle-Arte, considerat părintele sculpturii moderne românești —, și a urmat cursurile Institutului Regal de Arte din München din 1904, al cărui registru de onoare i-a consemnat numele ca student eminent. Autor al monumentului Avântul Țării (1921, bronz și travertin de Deva) — lucrare lipsită și astăzi de semnătura sa, ca urmare a distrugerii deliberate a basoreliefurilor de către regimul comunist. Printre lucrările sale se numără: catapeteasma pavilionului românesc la Expoziția Universală de la Paris (1900); cariatidele de pe fațada Universității din București; decorațiunile sculpturale ale Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei (Muzeul George Enescu); piatra tombală a Mormântului Ostașului Necunoscut din Parcul Carol (1922); decorațiunile criptei centrale a Mausoleului de la Mărășești (1924); sarcofagul cu pământ românesc din Memorialul Interaliat de la Liège, Belgia; Monumentul Eroilor din Rădăuți (1940); bustul lui Alexandru Dimitrie Ghica, amplasat în fața Primăriei din Alexandria (1934); măști mortuare ale lui Ion C. Brătianu, Take Ionescu, Octavian Goga, Ion Gheorghe Duca, Regina Maria și Patriarhul Miron Cristea. A fost fondator și vicepreședinte al Sindicatului Artelor Frumoase (1921) și membru al Societății Numismatice Române. Opera sa a fost minimalizată și parțial atribuită altor autori în epoca comunistă, din cauza asocierii sale cu Casa Regală. Arhitecți Arghir Culina (n. 15 iulie 1883, Grámos / Hrupiște, Macedonia — d. 1972, București) — arhitect român de origine aromână, absolvent al Școlii Superioare de Arhitectură din București (1909), cetățean român din 1910. A colaborat în perioada de formare cu birourile arhitecților Ernest Doneaud și Eracle Lăzărescu. Din 1917 a lucrat ca arhitect al Ministerului Economiei Naționale, iar din 1919 și pentru Societatea de Asigurări Dacia România. Autor al soclului piramidal din travertin de Deva al monumentului Avântul Țării (1921/1924, Piața Valter Mărăcineanu). Stilul său a evoluat de la eclectism și neoromânesc spre Art Deco cu influențe neoromânești și Art Deco propriu-zis. Lucrări notabile: Hotelul Palace / Cișmigiu (Bulevardul Regina Elisabeta nr. 38, 1912–1913); Căminul studențesc al Facultății de Medicină (Splaiul Independenței nr. 48, 1920–1922); Hotelul Muntenia / Paris (Strada Academiei nr. 21, 1927); Hotelul Union (Strada Ion Câmpineanu nr. 11, 1931); Hotelul Negoiu / Stănescu (Strada Ion Câmpineanu nr. 13, 1928–1929); Hotelul Opera / Liric (Strada Ion Brezoianu nr. 37, 1935); Hotelul Ambasador (Bulevardul General Gheorghe Magheru nr. 10, 1936–1937); Ministerul Industriei și Comerțului (Calea Victoriei nr. 133, 1937–1938, demolat în 2010). A primit în 1942 titlul de Ofițer al Ordinului Steaua României, acordat de regele Mihai I. Pensionat din funcția de arhitect inspector general în 1946, proprietățile i-au fost naționalizate în 1950. A lucrat ulterior ca arhitect principal la Academia RPR (1950–1955) și ca diriginte de șantier (1956–1966). Incinerat la Crematoriul Cenușa din București. Peisagiști — Grădina Cișmigiu (context adiacent) Carl Friedrich Wilhelm Meyer (n. 1799, Lübeck — d. 1864) — peisagist și grădinar vienez, autorul proiectului de amenajare a Grădinii Cișmigiu (1845–1854), realizat la solicitarea domnitorului Gheorghe Bibescu. Meyer a conceput grădina în stilul grădinilor engleze peisagere, cu lacuri, alei curbe, insule și vegetație dispusă în grupuri naturale. Deși Grădina Cișmigiu nu face parte din perimetrul Pieței Valter Mărăcineanu, cele două spații sunt fizic adiacente și funcțional interdependente, intrarea dinspre piață în grădină constituind unul dintre accesele laterale ale Cișmigiului. Personalitatea eponimă Căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu (n. 30 mai 1840, București — m. 30 august / 11 septembrie 1877, reduta Grivița I, Bulgaria) — ofițer român, erou al Războiului de Independență (1877–1878), pentru care este denumită piața. Fiu al lui Valter și al Lucreției Mărăcineanu, dintr-o familie boierească buzoiană stabilită în zona Cișmigiului. A intrat în armată la 16 octombrie 1858 ca voluntar-cadet în Regimentul de lăncieri; avansat sublocotenent la 24 ianuarie 1861; transferat succesiv la Regimentul 2 și Regimentul 3 Infanterie; în 1868 comandant de companie și căpitan la Regimentul 8 Infanterie. În Războiul de Independență, a comandat batalionul Regimentului 8 Infanterie, parte a Brigăzii 1, Divizia 3, sub ordinele colonelului Grigore Ipătescu. A căzut eroic în atacul din 30 august 1877 asupra redutei Grivița I, în momentul în care încerca să înfigă tricolorul românesc pe parapeții redutei. Ultimele sale cuvinte consemnate de presă: Trăiască România! Vasile Alecsandri i-a consacrat un poem, iar Dimitrie R. Rosetti l-a inclus în Dicționarul Contemporanilor (1897). Bibliografie - Monumentul Avântul Țării din București (Wikipedia) - Emil Wilhelm Becker (Wikipedia) - Arghir Culina — fișă arhitect (Metacult) - Arghir Culina — traseu arhitectural (arghirculina.blogspot.com) - Emil Wilhelm von Becker, sculptor (Vatra MCP) - Valter Mărăcineanu — eroul din Războiul de Independență (Rador) - Căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu, erou al Războiului de Independență (Agerpres) - Teatrul Liric din Piața Valter Mărăcineanu (Bucureștii Vechi și Noi) - Cine e Blocul Liric? (Scena 9) - Drama lui Emil von Becker, sculptorul Casei Regale (Revista 13) - Monumentul Avântul Țării — Piața Valter Mărăcineanu (Traveller in Romania) - [Vasile I. Mocanu, Căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu, Editura Militară, București, 1965] (volum tipărit) - [Beatrice Marinescu, Aurel Duțu, Șerban Rădulescu-Zoner, Bucureștiul și epopeea independenței. 1877–1878, Editura Academiei Române, București, 1978] (volum tipărit) - [Victoria Dragu Dimitriu, Bucureștii sculptorului Emil Wilhelm von Becker, Editura Vremea, București, 2019] (volum tipărit) 2023: Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/piata-valter-maracineanu