# Piața Teatrului cel Mare

Adresă: Calea Victoriei / Str. Ion Campineanu, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București
An construcție: 1850
Tip ansamblu: Embleme urbane
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: fǎrǎ
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Piața Teatrului, București: formată în jurul Teatrului cel Mare (1852), Casa Resch/Hotel English (Pasajul Englez), Hotel Hugues și Hotel Broft (devenit Hotel Continental), Casa Bossel/Palatul Imobiliara și Pasajul Imobiliara/Victoria, palatul ziarului LIndépendance Roumaine (Gheorghe Lahovary, prima proiecție Lumière, 1896), Terasa Oteteleșanu, berăria Gambrinus a lui I. L. Caragiale, Casa Vanic (redacția ziarului „Timpul”, băcănia Dragomir Niculescu) și Casa Török, Palatul Telefoanelor, Palatul Băncii Sindicatului Agricol Ilfov, Blocul Adriatica-Socomet...

## Articol
Piața Teatrului, din a doua jumătate a secolului XIX, până prin anii 1930

Teatrul cel Mare și nașterea pieței (1852-1878); De la Hanul Câmpinencii la Teatrul cel Mare

Societatea Filarmonică, întemeiată în 1834 de Ion Heliade Rădulescu și Ion Câmpineanu, a cumpărat, în 1836, Hanul Câmpinencii, de pe Podul Mogoșoaiei (devenit, din 1878, Calea Victoriei), cu scopul de a ridica aici un teatru. Planul arhitectului vienez Heft, în stil baroc, a fost aprobat de domnitorul Alexandru Ghica în 1840, iar construcția s-a desfășurat în anii următori. Teatrul cel Mare a fost inaugurat la 31 decembrie 1852, cu premiera piesei „Zoe sau Un amor românesc”; primul director al scenei a fost Costache Caragiale. Clădirea, cu o arhitectură impunătoare pentru vremea ei, a devenit reperul central al pieței care i-a purtat numele — Piața Teatrului. În 1853, aici a debutat, prin piesa lui Vasile Alecsandri „Chirița în provincie”, actorul Matei Millo; în 1861 a avut loc premiera românească a lui „Hamlet”. În 1864, teatrul a devenit instituție finanțată de stat, iar în 1875 a primit, prin decizia lui Alexandru Odobescu, titulatura oficială de Teatrul Național.

O piață definită de un teatru

Spre deosebire de alte piețe bucureștene, deschise în jurul unei biserici sau al unei reședințe domnești, Piața Teatrului s-a format, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în jurul unei instituții culturale: teatrul a atras, în imediata sa vecinătate, hoteluri, restaurante, redacții de ziare și berării — un front comercial și mondial dens, care avea să definească, pentru șapte decenii, imaginea acestui segment al Podului Mogoșoaiei/Căii Victoriei. Teatrul cel Mare a funcționat, cu unele întreruperi, până la bombardamentul aviației aliate din noaptea de 23 spre 24 august 1944, care i-a distrus complet clădirea.

Frontul dinspre nord: Casa Resch, Hotel Hugues, Hotel Broft

Casa Resch și Pasajul Englez

Pe latura nordică a pieței, la actuala Calea Victoriei nr. 52, bijutierul vienez Josef Resch a ridicat, în 1855-1857, casa care avea să găzduiască firma de bijuterii și ceasornicărie furnizoare a Casei Regale. În 1892, clădirea a fost cumpărată de Grigore Eliade, care, un an mai târziu, a comandat arhitectului John-Elisée Berthet refacerea fațadei și amenajarea unui pasaj către strada Academiei — Pasajul English, românizat ulterior Pasajul Englez. Istoricul detaliat al clădirii și al pasajului face obiectul a două fișe INDEX separate (vezi fișele Hotelul Englez / Casa Resch și Pasagiul English).

Hotel Hugues, primul restaurant de lux

Alături, la actuala Calea Victoriei nr. 54, bucătarul belgian Donat Hugues a ridicat, între 1856 și 1860, hotelul și restaurantul care i-au purtat numele — primul local de lux al Bucureștilor și locul unde orașul a gustat, pentru prima dată, trufele. Cronicarul Ulysse de Marsillac, locatar al casei Resch, a lăsat una dintre cele mai cunoscute descrieri ale restaurantului Hugues, în 1870. Localul a fost vândut, în 1890, lui Iordache Ionescu, apoi, în 1894, cofetarului Georges Riegler, devenind Hotel Riegler (istoricul complet, vezi fișa Hotel Hugues).

Hotel Broft, apoi Hotel Continental

Lipit de restaurantul Hugues se afla Hotel Broft, despre care I. L. Caragiale spunea că este singura rimă din limba română pentru cuvântul „moft”. De la ferestrele acestui hotel a fost privită, într-o zi din octombrie 1878, defilarea dorobanților întorși din Războiul de Independență, la care asista, ca prizonier, generalul otoman Osman Pașa, învinsul de la Grivița — comandantul român a poruncit onorul militar, gest căruia i s-au atribuit, ulterior, tâlcuiri politice. Hotel Broft a devenit, ulterior, Hotel Continental, nume păstrat până astăzi de clădirea de pe acest amplasament.

Frontul dinspre sud: Casa Bossel, Palatul Imobiliara, Pasagiul Imobiliara

De la palatul domnesc la Casa Bossel

Pe latura sudică a pieței, la actuala Calea Victoriei nr. 48-50, se afla, la începutul secolului al XIX-lea, un palat domnesc, folosit temporar de domnitorii Ioan Gheorghe Caragea și Alexandru Șuțu după incendiul Curții Noi din 1812. În 1839, partea de miazănoapte a fostei reședințe a fost vândută tapițerului sas Friederich Bossel, care a amenajat aici, în 1849, o sală de bal și de spectacole — Teatrul cel Mic, sau Casa Bossel —, unde au evoluat, alături de scena Teatrului Național de peste drum, actori precum Matei Millo și Mihail Pascaly. În jurul anului 1868, poetul Mihai Eminescu a locuit o vreme într-o cameră din spatele clădirii, angajat ca sufleor și copist la Teatrul Național.

Palatul Imobiliara și Pasagiul Imobiliara (1906-1924)

Casa Bossel a trecut, în 1906, în proprietatea societății Imobiliara, care a demolat-o în 1911 pentru a ridica, pe locul ei, un ansamblu nou, cu un pasaj comercial legând Calea Victoriei de strada Academiei — Pasajul Imobiliara. Proiectul, semnat de arhitecții Eracle Lăzărescu și Arghir Culina, a fost finalizat în 1913 și extins între 1923 și 1924; fațada dinspre Calea Victoriei a fost modificată, în cursul execuției, de arhitectul Paul Smărăndescu. Ansamblul, cunoscut astăzi drept Palatul Imobiliara, respectiv Pasajul Victoria, este documentat pe larg în fișele INDEX dedicate (vezi fișele Palatul Imobiliara și Pasagiul Imobiliara/Pasajul Victoria).

Presă, terase și berării

Palatul ziarului L'Indépendance Roumaine

Tot pe acest tronson al Căii Victoriei, în apropierea Casei Bossel, se afla palatul ziarului francofon L'Indépendance Roumaine, cumpărat, în 1877, de la C. A. Rosetti de către Gheorghe Lahovary, care a rămas proprietarul publicației. Fațada clădirii purta un ceas cu un dorobanț de tuci, lucrare a sculptorului italian Ettore Ferrari, ridicată în memoria soldaților români din Războiul de Independență. În octombrie 1896, în această clădire a avut loc prima proiecție cinematografică din București, organizată de reprezentanții fraților Lumière pentru „high-life”-ul Capitalei — moment consemnat de presa vremii ca „minunea sfârșitului de secol”, în care „persoanele se mișcă, râd și plâng, doar cuvântul lipsește”. După încetarea apariției ziarului, clădirea a găzduit Sala Mozart, folosită pentru expoziții de artă, până la distrugerea ei în cutremurul din 1977; pe locul ei se află astăzi Blocul Comedia.

Terasa Oteteleșanu

În vecinătatea Teatrului Național funcționa, din 1860, Hotelul Oteteleșanu, redeschis, în 1875, sub numele Hotel Frascati, cu bucătarul francez Gillet — un local cu terasă, cunoscut generic drept Terasa Oteteleșanu, apreciat pentru grădina sa. Clădirea a fost demolată în februarie 1933, pentru a face loc unei construcții de cu totul altă amploare (istoricul complet al terenului, până la clădirea actuală a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” — Sala Savoy, ridicată în 1933-1935 după planurile arhitectului Jean Monda, face obiectul unei fișe INDEX separate, vezi fișa Imobilul Frascati).

Berăria Gambrinus a lui Caragiale

La câțiva pași de piață, pe strada Câmpineanu nr. 4, chiar în fața intrării Teatrului Național, funcționa, din 1897, berăria Gambrinus, instalată la parterul Casei Mandy, a fotografului Franz Mandy. În octombrie 1901, berăria a fost cumpărată de dramaturgul I. L. Caragiale, care a administrat-o personal câțiva ani, aducând bere de la fabrica din Azuga și servind, uneori chiar el, clienții — scriitori, actori și gazetari, obișnuiți ai zonei teatrului. Localul a rămas, sub același nume, unul dintre reperele boeme ale Căii Victoriei până în anii 1940, când s-a mutat pe Bulevardul Elisabeta, la parterul fostului Hotel Cișmigiu.

Anii 1930: declinul vechiului front și Palatul Telefoanelor

Un nou zgârie-nori pe locul Terasei Oteteleșanu

În 1931, pe locul fostei Terase Oteteleșanu, demolate cu un an mai devreme, a început construcția Palatului Telefoanelor, după planurile a trei arhitecți — Louis Weeks, Edmond Van Saanen Algi și Walter Froy —, inspirați de zgârie-norii Statelor Unite. Lucrarea, cu un schelet metalic produs la Uzinele și Domeniile Reșița, s-a desfășurat în circa douăzeci de luni. Clădirea, înaltă de 52,5 metri, în stil Art Deco cu motive decorative egiptene, a fost inaugurată în 1934, în prezența regelui Carol al II-lea — cel mai înalt edificiu din România la acea dată, record păstrat până în anii 1970.

De la Casa Vanic la Palatul Băncii Sindicatului Agricol Ilfov

Pe latura nordică a pieței, la colțul dintre Calea Victoriei și fosta stradă Regală (azi strada Ion Câmpineanu), se afla Casa Vanic, clădire veche de două niveluri, atestată dinainte de 1850. De la proprietarul inițial, Peretz, casa a ajuns la Iorgu Perdicari, apoi la Anton Vanic, consilier municipal, care a închiriat-o mai departe unor chiriași diverși: aici a funcționat, în anii 1870, biblioteca lui E. Graeve, Hotel Lazăr la etaj și o cârciumă la parter, iar în 1871 clădirea a găzduit primul Congres al presei române. În anii 1880-1881, în Casa Vanic s-au aflat clubul Partidului Conservator și redacția ziarului „Timpul”, unde au lucrat, printre alții, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale și Ioan Slavici. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, la parter s-a instalat băcănia de lux a lui Dragomir Niculescu, cunoscută pentru delicatesele și vinurile franțuzești importate.

După moartea lui Anton Vanic, în 1915, moștenitorii au vândut clădirea Băncii Sindicatului Agricol Ilfov. Casa Vanic a fost demolată în 1935-1936, iar pe locul ei, la Calea Victoriei nr. 58-64, a fost ridicat, în 1936, un bloc modern, în stil Art Deco, după planurile arhitectului State Baloșin — Palatul Băncii Sindicatului Agricol Ilfov, cunoscut popular drept Blocul Dragomir Niculescu, după băcănia rămasă la parter, extinsă în noua clădire. În perioada comunistă, clădirea a găzduit magazinul Romarta, nume sub care rămâne cunoscută și astăzi.

Blocul Adriatica-Socomet, la celălalt capăt al pieței

Pe latura opusă a pieței, la colțul dintre Calea Victoriei nr. 39 și strada Ion Câmpineanu — la câțiva pași de fosta berărie Gambrinus —, se afla Casa Török (Török-Fialkowsky), atestată în presă încă din 1861, când clădirea este menționată alături de Pasagiul Român, pe atunci pe Podul Mogoșoaiei. Veche, în 1916, de peste o sută de ani, casa găzduise în tinerețe, potrivit presei vremii, pe poetul Mihai Eminescu, alături de alți scriitori și artiști ai generației; proprietarul ei, Mihail Török, murise cu puțin înainte de acel an. La parterul clădirii funcționase, sub numele Fialcovsky, apoi Elysée, o cafenea cunoscută ca loc de întâlnire al scriitorilor și actorilor bucureșteni, printre obișnuiții ei numărându-se I. L. Caragiale și Alexandru Macedonski; problema alinierii fațadei fusese semnalată de presă încă din 1896, cu douăzeci de ani înaintea incendiului. La etaje mai funcționau berăria Cooperativa „Mercur” și opt prăvălii, între care magazinul de lenjerie Mihăilescu și croitoria „Îmbrăcămintea”. În 1916, un incendiu pornit chiar de la acest din urmă magazin a cuprins repede întreaga clădire, provocând panică printre locatari; evenimentul a readus în atenție regulamentul de aliniere al Primăriei Capitalei, care impunea retragerea cu cinci metri a fațadei dinspre Calea Victoriei, casa fiind considerată, din această cauză, un anacronism lângă Teatrul Național. Istoricul complet al clădirii și al blocului care i-a urmat face obiectul unei fișe INDEX separate (vezi fișa Blocul Adriatica-Socomet).

Lucrările de dărâmare a Casei Török, aflate în desfășurare în 1934, au precedat cu puțin ridicarea, pe același loc, a Blocului Adriatica-Socomet, dat în folosință în toamna anului 1935: la 26 octombrie, „Magaziile unite de fierărie”, care reprezentau firmele Titan-Nădrag-Călan, Reșița, Uzinele David Goldenberg Fii, Industria Fierului și societatea Socomet, s-au mutat în noul „palat al societății Adriatica”. Clădirea de birouri, marcată de un turn cu ceas ce depășește cu două niveluri restul construcției, a fost ridicată după planurile arhitectului Rudolf Fraenkel; sursele menționează și contribuția arhitectului Dem Săvulescu și, potrivit istoricei de arhitectură Mariana Celac, a unui arhitect Teller. În perioada comunistă, clădirea a găzduit întreprinderile Electrolux și Tehnometal, nume sub care este cunoscută uneori și astăzi — Blocul Adriatica-Socomet/Electrolux-Tehnometal; are astăzi statut de monument istoric, clasa B. Nu este singura clădire cu acest nume de pe Calea Victoriei: un alt imobil Adriatica, de la strada Doamnei nr. 5, face obiectul unei fișe INDEX separate (vezi fișa Blocul Adriatica-Tehnoimport).

Transformarea pieței

Construcția Palatului Telefoanelor a marcat, pentru Piața Teatrului, începutul unei transformări radicale de scară, continuată, în aceiași ani, și pe celelalte laturi ale pieței, prin Palatul Băncii Sindicatului Agricol Ilfov (1936) și Blocul Adriatica-Socomet (1935): edificii moderne se ridicau direct peste drum de vechiul Teatru Național, ridicat opt decenii mai devreme, și de fostele hoteluri, berării și case boierești care conturaseră, până atunci, imaginea de „mic Paris” a locului. Zece ani mai târziu, bombardamentul din 1944 avea să distrugă definitiv Teatrul cel Mare — Palatul Telefoanelor fiind, la rândul lui, una dintre țintele urmărite de aviația germană în zilele de 23-24 august 1944 —, încheind astfel, simbolic, epoca frontului construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în jurul pieței.

Personaje

- Heft — arhitect vienez; autorul planurilor Teatrului cel Mare (1840-1852), în stil baroc, aprobate de domnitorul Alexandru Ghica.
- Friederich Bossel — tapițer sas; a cumpărat, în 1839, terenul de pe latura sudică a pieței și a amenajat aici, în 1849, sala de teatru cunoscută drept Casa Bossel.
- I. L. Caragiale — (1852-1912), dramaturg; proprietar, din octombrie 1901, al berăriei Gambrinus, de lângă Teatrul Național; autorul remarcii potrivit căreia „moft” nu are rimă în limba română, în afară de numele Hotelului Broft.
- Gheorghe Lahovary — proprietar, din 1877, al ziarului L'Indépendance Roumaine și al palatului acestuia de pe Calea Victoriei, unde a avut loc, în 1896, prima proiecție cinematografică din București.
- Louis Weeks — arhitect american; unul dintre cei trei autori (alături de Edmond Van Saanen Algi și Walter Froy) ai Palatului Telefoanelor, ridicat în 1931-1934 pe locul fostei Terase Oteteleșanu.
- Anton Vanic — consilier municipal; proprietar al Casei Vanic, de pe latura nordică a pieței, până la moartea sa, în 1915; a închiriat clădirea unor chiriași diverși, printre care redacția ziarului „Timpul”.
- Dragomir Niculescu — băcan; proprietarul băcăniei de lux instalate la parterul Casei Vanic, iar apoi al blocului ridicat pe locul ei, care a dat clădirii numele popular de Blocul Dragomir Niculescu.
- Rudolf Fraenkel — arhitect; autorul, alături de Dem Săvulescu, al Blocului Adriatica-Socomet (1935), de la colțul Căii Victoriei cu strada Ion Câmpineanu, pe locul fostei Case Török.
- Dem Săvulescu — arhitect; colaborator al lui Rudolf Fraenkel la ridicarea Blocului Adriatica-Socomet (1935).
- Mihail Török — proprietar al Casei Török, de la colțul Căii Victoriei cu strada Ion Câmpineanu, până la moartea sa, cu puțin înainte de 1916.

Bibliografie

- Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi (volum tipărit).
- Povestea Teatrului Național București (Bucureștii Vechi și Noi, 2010)
- Istoricul TNB (Teatrul Național București)
- Palatul Imobiliara, via Casa Bossel, povești cu domnitori și cadavre misterioase (Ring în Centrul Vechi)
- Povestea hotelului Hugues, locul unde bucureștenii au gustat prima dată trufele și locul primului restaurant de lux (B365.ro, Filip Lupsa, 2022)
- L'Indépendance Roumaine (În București)
- Berăria Gambrinus - povestea spumoasă a afacerii deținute odinioară de Caragiale care se lupta cot la cot cu Caru' cu Bere (B365.ro)
- Palatul Telefoanelor - Primul zgârie-nori românesc (Turism Istoric)
- Palatul Telefoanelor, una dintre cele mai cunoscute clădiri Art Deco din București (Știrile ProTV)
- Piața Teatrului. Casa Vanic (Bucureștii Vechi și Noi, 2011)
- Palatul Băncii Sindicatului Agricol Ilfov / Blocul Dragomir Niculescu / Romarta (Property INDEX)
- FOTO Blocul Adriatica, imobilul cu turn situat la intersecția dintre Câmpineanu și Calea Victoriei. Cândva, pe acest loc se înălța vestita Casă Török (B365.ro)

2024:

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/piata-teatrului-1