Piața Sfântul Gheorghe

Piața Sfântul Gheorghe, București

Piața Sfântul Gheorghe este situată în sectorul 3 al municipiului București, la intersecția Bulevardului I.C. Brătianu cu străzile Blănari și Lipscani spre vest și strada Băniei spre est. Face parte din perimetrul Centrului Vechi al Bucureștilor și constituie, din punct de vedere topografic și simbolic, centrul de referință al capitalei: în parcul care o înconjoară este amplasat Monumentul Kilometrul Zero, punctul geodezic de la care sunt măsurate distanțele pe drumurile naționale. Piața este flancată la est de Biserica Sfântul Gheorghe-Nou (ctitorie brâncovenească, târnosită în 1707), la nord de Bulevardul I.C. Brătianu, la vest de capătul estic al străzii Lipscani și al Pasajului Latin, iar la sud de strada Băniei. Parcul verde care înconjoară biserica — numit Parcul Sfântul Gheorghe sau Grădina Sfântul Gheorghe — formează spațiul central al pieței. Vecinătățile istorice includ zona Curții Vechi (la circa 300 m nord-vest), Palatul Șuțu (la nord pe Bulevardul I.C. Brătianu) și Spitalul Colțea (la nord-est). Piața și-a schimbat de mai multe ori denumirea de-a lungul istoriei: a purtat numele de Piața Sfântul Gheorghe Nou (după hramul bisericii ctitorite de Brâncoveanu), Piața Roma (după amplasarea în 1906 a statuii Lupei Capitoline), Piața 1848 (în perioada comunistă, după denumirea bulevardului) și, după 1990, a revenit la Piața Sfântul Gheorghe.

Originile medievale și mahalaua Sfântul Gheorghe Nou (sec. XV–XVII)

Terenul actualei piețe și al parcului din jurul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou constituie unul dintre cele mai vechi spații locuite din perimetrul orașului București. Cercetările arheologice desfășurate în trei etape distincte — de Virgil Drăghiceanu (decembrie 1932), de D.V. Rosetti (1956–1957) și de colectivul D.V. Rosetti, P.I. Panait, arh. C. Marinescu și A. Ștefănescu (20 iunie – 6 august 1966) — au stabilit că zona a fost locuită și folosită ca necropolă cel puțin din mijlocul secolului al XV-lea. Cel mai vechi mormânt identificat a fost datat pe baza unei monede emise în vremea sultanului Mahomed al II-lea, demonstrând că începuturile necropolei pot fi fixate cel târziu la mijlocul sec. al XV-lea. Necropola înconjura actuala biserică extinzându-se circa 15 m spre vest, 11 m spre sud și 27 m spre nord.

Săpăturile din 1966 au stabilit că sub fundațiile ctitoriei brâncovenești se conservă fundațiile a cel puțin două edificii anterioare: un zid cel mai vechi, din bolovani de râu prinși cu mortar, contemporan cu mormintele din sec. al XV-lea, și un zid din cărămidă (25 × 15 × 4,5 cm) atribuit ctitoriei lui Dobruș Banul din prima jumătate a sec. al XVI-lea. Cronicarul Radu Greceanu îl menționează pe Dobruș Banul ca ctitor inițial al mănăstirii. Un vlăstar al familiei boierilor Bengești, Dobruș a ctitorit la rândul său schitul Dobrușa din Oltenia în ultimii ani ai sec. al XV-lea; atribuirea ctitoriei bucureștene aceluiași personaj rămâne, conform cercetătorilor, o problemă deschisă. Construcția lui Dobruș Banul este datată în prima jumătate a sec. al XVI-lea pe baza monedelor descoperite în secțiunile C și F ale campaniei din 1966, dintre care una emisă de Ferdinand I de Austria (1521–1564) și una a lui Despot Vodă, bătută la Suceava în 1563.

Zona pieței se afla în sec. al XVI-lea nu doar în vecinătatea Curții Domnești pe care Mircea Ciobanul o refăcea, lărgindu-i încăperile, ci și în raza zonei comerciale și meșteșugărești a Bucureștilor: cercetările arheologice au identificat cuptoare de redus minereu și lupe de fier chiar în actualul parc al Bisericii Sfântul Gheorghe, iar scaune ale măcelarilor sunt atestate mai târziu în partea de nord, pe cursul Bucureștioarei. Mănăstirea a funcționat timp de un secol și jumătate în legătură directă cu acești locuitori, intrând în atenția domniei abia în sec. al XVIII-lea. Între 1671–1672, marele dragoman al Porții Otomane Panaiotaki Nikusion Mamona a inițiat înălțarea unor noi ziduri în jurul bisericii, supraveghind lucrările prin intermediul spătarului Șerban Cantacuzino, viitorul domn. În primul an s-au construit 16 odăi; mănăstirea, încă neterminată, a fost închinată în mai 1673 Patriarhiei din Ierusalim. După moartea neașteptată a lui Panaiotaki, mănăstirea a rămas timp de 21 de ani în starea de provizorat în care fusese lăsată.

O notă aparte privește rivalitatea urbană pe care Constantin Brâncoveanu a cultivat-o față de ctitoria familiei Bălăcenilor, Biserica Sfântul Gheorghe Vechi. Cercetătoarea Dana Harhoiu consemnează că prin deschiderea Căii Mogoșoaiei în 1692 și prin construcția noii ctitorii la Sfântul Gheorghe Nou, Brâncoveanu a urmărit să deplaseze centrul simbolic al Bucureștilor dinspre biserica Bălăcenilor spre propria sa fundație. Conform catastifelor din sec. al XVIII-lea, mahalaua Sfântul Gheorghe Nou număra 209 case, fiind a doua mahala ca mărime a vremii, după Sfântul Gheorghe Vechi (335 de case). Alături de ctitoria religioasă, Brâncoveanu a ridicat Hanul Sfântul Gheorghe, cel mai mare han din Bucureștii epocii, cu circa 200 de camere, ocupând laturile de est, nord și vest ale actualului parc. Pivnițele hanului adăposteau mărfurile aduse de la Lipsca sau de la Constantinopol. În 1699 Brâncoveanu a adăugat hanului un foișor cu un clopot al cărui sunet era descris — conform unei tradiții consemnate de autori din sec. XX — drept reproducând silabic numele voievodului; foișorul a fost distrus de marele cutremur din 1802.

Piața în sec. XVIII–XIX: incendii, cutremure, transformări

Existența zbuciumată a Mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou — și implicit a spațiului pieței din jur — se confundă în bună parte cu istoria calamităților care au lovit centrul Bucureștilor în sec. XVIII–XIX. La patru ani de la uciderea lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol (15 august 1714), un incendiu puternic a avariat mănăstirea (1718). A fost restaurată în grabă și a dăinuit până la începutul sec. al XIX-lea. Marele cutremur din 1802 a dărâmat turla și a șubrezit pereții; incendiul din 28 august 1804 a ars din nou o bună parte a centrului Capitalei. Cutremurul din 1838 a avariat din nou turla și a produs nărui-rea unei porțiuni din zidul înconjurător.

Documentarea iconografică a pieței și a bisericii începe în deceniile 4–5 ale sec. al XIX-lea: desenul lui A. Raffet din 1837, gravura lui M. Bouquet din 1841 și cromolitografia lui E.F. Buchner redând marele incendiu din 23 martie 1847. Marele incendiu din 1847 a distrus cu desăvârșire hanul și a grav avariat biserica. Focul s-a propagat dinspre vest, atingând clopotnița, nimicind casele din colțul dinspre Lipscani și odăile hanului, care nu aveau să se mai refacă niciodată. Din edificiul de cult, partea cea mai afectată a fost pridvorul și pronaosul; naosul și altarul au scăpat.

Demersurile pentru refacerea bisericii au început în 1847. La 3 iulie 1847, arhitectul Schlatter raporta că zidurile bisericii sunt groase și bine păstrate, propunând modificări la pridvor, turle și ferestre. La 3 iunie 1850, Eforia Mănăstirilor Sfântul Mormânt din Principatul Țara Românească a primit dezlegare de la Patriarhul Ierusalimului pentru reclădire. La 28 martie 1851, epitropul Iov Văcăreșteanul a încheiat cu arhitectul Xavier Villacrosse contractul de reparare a bisericii, cu termen până la Sfântul Dumitru 1852. Lucrările au durat până în 1855, când, după finalizarea pictării (lucrare încredințată lui C. Lecca și Mișu Popp), biserica a putut fi considerată terminată. Restaurarea lui Villacrosse a transformat radical fațada de vest, adăugând pridvorul cu clopotniță care, în opinia lui N. Iorga, a schimosit monumentul brâncovenesc.

Pe locul hanului și al celorlalte acarete ale mănăstirii, în timpul domniei lui Bibescu Vodă a fost amenajată o grădină publică — Grădina Sfântul Gheorghe. După 1859, grădina a devenit un loc frecventat zilnic de comercianți și trecători, iar după-amiaza de locuitorii cartierului. Era cunoscută popular și sub denumirea de Grădina de la Tiriplic, motivul acestui nume rămânând neidentificat în surse. Jurnalistul francez Ulysse de Marsillac o descria în 1852: un grilaj elegant punea în evidență incinta, alei șerpuitoare mărginite de copaci înalți ofereau răcoare iubitorilor de plimbare, cartierul era liniștit, locuitorii săi fiind mai ales negustori și mici proprietari. În 1848, grădina a găzduit adunări și manifestații prin care bucureștenii și-au arătat atașamentul față de ideile Revoluției, aici fiind citită proclamația de la Izlaz. Primul tramvai cu cai inaugurat în București (1872) a trecut prin această piațetă.

Modernizarea și redefinirea pieței (1900–1943)

La sfârșitul sec. al XIX-lea, în piațeta din fața Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou exista o statuie reprezentând Comerțul. În 1906, cu ocazia aniversării a 1.800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani, municipalitatea Romei a dăruit Bucureștilor o replică a Lupei Capitoline (Lupa Capitolina), amplasată în fața capătului estic al străzii Lipscani. Această statuie a dat piațetei și o nouă denumire: Piața Roma. Statuia a fost mutată de mai multe ori în deceniile următoare, revenind în 2010 în amplasamentul original.

Cea mai importantă transformare urbanistică a zonei a reprezentat-o trasarea Bulevardului Brâncoveanu (ulterior Brătianu, 1848 și din nou Brătianu), decisă prin Planul director de sistematizare al Bucureștilor din 1936. Lucrările de demolare a imobilelor cuprinse între Piața Roma și Biserica Sfântul Gheorghe-Nou au început în 1936. Noul bulevard a tăiat în două zona veche negustorească, desființând sistemul de piațete care existaseră pe acest tronson. Ultima porțiune, între Piața Sfântul Gheorghe și Piața Unirii, a fost inaugurată la 27 noiembrie 1943.

Tot în 1937–1938 a fost proiectat și parțial executat Monumentul Kilometrul Zero în grădina Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, prin decizia Consiliului General al Municipiului publicată în Monitorul Comunal din 1937. Proiectul arhitecților Horia Creangă și Ștefan Niculescu prevedea un bazin circular cu roza vânturilor, stemele provinciilor în mozaic și o sferă centrală cu semnele zodiacale, executată de sculptorul Constantin Baraschi. Din cauza disputelor cu Patriarhia și a tergiversărilor administrative, monumentul nu a fost inaugurat în epoca sa. Varianta existentă în 1940 — bazin cu stemele provinciilor și sferă metalică cu zodiac — a fost mutilată în 1945–1947 și acoperită cu pământ în 1950–1952.

Statuia lui Constantin Brâncoveanu, operă a sculptorului Oscar Han, a fost amplasată în scuarul din fața Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou în toamna lui 1943. Deși monumentul trebuia dezvelit în 1939 în prezența regelui Carol al II-lea, inaugurarea a fost amânată din motive personale ale suveranului, care, conform unor relatări ale artistului, se temea de o profeție legată de soarta lui Brâncoveanu. Pânza de pe statuie a fost smulsă în cele din urmă de crivăț în iarna 1940–1941; oficial, statuia a fost inaugurată — prin simpla tăiere a panglicii bulevardului — la 27 noiembrie 1943.

Perioada comunistă și revenirea la identitate (1945–prezent)

Regimul comunist instaurat după 1947 a operat o serie de redenumiri și intervenții. Piața Sfântul Gheorghe a primit denumirea de Piața 1848, iar Bulevardul Brătianu a devenit Bulevardul 1848. Monumentul Kilometrul Zero a fost mutilat în 1945–1947 (plăcile cu denumirile orașelor din Basarabia și Bucovina au fost scoase, globul demontat), iar bazinul a fost acoperit cu pământ în 1950–1952, dispărând complet din peisajul urban.

O restaurare de amploare a Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou a avut loc între 1979 și 1983, sub conducerea arhitectului Ștefan Balș, care a urmărit să restituie monumentului înfățișarea sa brâncovenească, corectând parțial intervenția lui Villacrosse. Restaurarea a redat bisericii trăsăturile de bază ale planului trilobat, cu absidele poligonale în exterior și semicirculare în interior.

Monumentul Kilometrul Zero a fost redescoperit in situ în septembrie 1992 de Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, în urma unui concurs de idei pentru revitalizarea zonei Sfântul Gheorghe-Nou. Proiectul de restaurare a fost elaborat în 1995–1996 de firma S.C. Ludocris (arh. Alexandra Chiliman-Djuvara, șef de proiect), lucrările executate în 1997 de S.C.C.R. Div. S.R.L. cu finanțare din sponsorizarea S.C. Boygues Romania S.R.L. Sfera metalică originală, distrusă irecuperabil, a fost înlocuită cu un glob din bronz realizat de sculptorul Ioan Bolborea. Monumentul a fost inaugurat la 9 iunie 1998, cu prilejul închiderii Festivalului Luna Bucureștilor.

În 2010, statuia Lupei Capitoline a fost readusă în Piața Roma, la capătul vestic al Pasajului Latin, iar zona a primit oficial denumirea de Piața Roma. Piața Sfântul Gheorghe propriu-zisă — în jurul parcului și al bisericii — și-a păstrat această denumire. Astăzi, ansamblul format din Piața Sfântul Gheorghe, Parcul Sfântul Gheorghe, Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, Monumentul Kilometrul Zero și Statuia lui Constantin Brâncoveanu constituie unul dintre cele mai consistente palimpseste istorice ale Bucureștilor, cu urme documentate din sec. al XV-lea până în prezent.

Nume

Dinu V. Rosetti (1900–1979). Arheolog și muzeograf român, pionier al cercetărilor preistorice și medievale din București. A efectuat prime săpături la Curtea Veche (1953–1957) și a condus campaniile arheologice din jurul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou (1956–1957), contribuind la identificarea necropolei medievale și a fundațiilor anterioare ctitoriei brâncovenești. A fost director al Muzeului de Istorie al Bucureștilor.

Panait I. Panait (1936–1983). Arhivolog și istoric medievist al Bucureștilor, specialist în istoria Curții Vechi și a monumentelor medievale din centrul capitalei. A participat la campania arheologică din 1966 de la Sfântul Gheorghe-Nou, redactând secțiunea de considerații istorice a studiului publicat în București. Materiale de istorie și muzeografie, VI, 1968.

Xavier Villacrosse (Franța, cca. 1811 — ?, după 1853). Arhitect francez activ la București în prima jumătate a sec. al XIX-lea. A proiectat și condus restaurarea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou după marele incendiu din 1847, în baza contractului cu epitropul Iov Văcăreșteanul (28 martie 1851), lucrările terminându-se în 1855. Intervenția sa la pridvor și fațada de vest — construirea clopotniței — a modificat radical aspectul exterior al monumentului, generând controverse contemporane și ulterioare.

Oscar Han (București, 1891 — 1976). Sculptor român, reprezentant al sculpturii interbelice. Autor al statuii lui Constantin Brâncoveanu (bronz, h = 3 m), amplasată în scuarul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou în 1943, inspirată din vechile fresce românești. Stilul său personal a fost definit de criticul Petru Comarnescu drept neoclasic, o sinteză de esențializare realistă a expresiei și de construcție arhitectural-stilizată.

Ștefan Balș (1918–2009). Arhitect restaurator român, specialist în monumente istorice medievale. A condus restaurarea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou (1979–1983), urmărind restituirea înfățișării brâncovenești și corectarea parțială a intervențiilor lui Villacrosse. A restaurat de-a lungul carierei numeroase monumente medievale din Muntenia și Moldova.

Bibliografie

• Dinu V. Rosetti și Panait I. Panait, "Cercetări privind ctitoria brâncovenească Sf. Gheorghe Nou din București", în București. Materiale de istorie și muzeografie, vol. VI, Muzeul de Istorie a Orașului București, București, 1968, pp. 97–117 (volum tipărit)
• Ionel Ioniță și Camelia Ene, "Monumentele de la «Kilometrul Zero»", în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, vol. XIII, Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, București, 1999, pp. 177–182 (volum tipărit)
• Dana Harhoiu, București — oraș între Orient și Occident, Ed. Simetria, București, 1997 (volum tipărit)
• Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Ed. Humanitas, București, 2011 (volum tipărit)
• I. Ionescu-Gion, Istoria Bucureșcilor, București, 1899 (volum tipărit)
• Atunci și acum: Piața Sfântul Gheorghe (Bucureștii Vechi și Noi)
• Despre Piața Roma, azi Sf. Gheorghe (Bucureștii Vechi și Noi)
• Piața Sfântul Gheorghe — Turist în București (Turist în București)
• Bulevardul Ion C. Brătianu, București (Wikipedia)

2025: