Piața Națiunilor Unite (fosta Piața Senatului)

Piața Națiunilor Unite (fosta Piața Senatului)

Palatul Brâncoveanu (secolul al XVIII-lea – 1912); Palatul lui Toma Cantacuzino și „palatul coconilor”

Locul pe care se află astăzi Piața Națiunilor Unite era ocupat, la începutul secolului al XVIII-lea, de o reședință boierească ridicată pe malul Dâmboviței. Palatul a fost construit în anul 1708 de marele boier Toma Cantacuzino. În 1711, Toma Cantacuzino a trecut de partea armatei ruse în războiul cu Imperiul Otoman și a fost declarat trădător de domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu. Averile sale, inclusiv palatul de pe Dâmbovița, au fost confiscate de domnitor. Constantin Brâncoveanu a dăruit palatul confiscat fiilor săi, iar clădirea a rămas cunoscută în epocă drept „palatul coconilor”. După execuția lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol, în 1714, proprietatea a trecut succesiv la Iordache Crețulescu, apoi la familia Ghiculești, revenind ulterior în posesia urmașilor Brâncoveanu. De-a lungul secolului al XVIII-lea și al XIX-lea, palatul și-a schimbat de mai multe ori proprietarii, fără a-și pierde funcția de reședință boierească pe malul apei.

Institutul Bacteriologic și ultimii ani ai palatului

În anii 1880, cursul Dâmboviței a fost rectificat, iar fostul palat Brâncoveanu a ajuns pe malul drept al noii albii. Din 1888, clădirea a găzduit Institutul Bacteriologic condus de medicul Victor Babeș, unul dintre cele dintâi institute de acest fel din România. Funcția științifică a prelungit cu câteva decenii viața palatului, într-o perioadă în care starea lui tehnică se degrada. Ultimul proprietar al palatului a fost prințul George Valentin Bibescu, care a refuzat să execute reparațiile pe care clădirea le-ar fi necesitat. Aflat în stare avansată de ruină, palatul Brâncoveanu a fost demolat în anul 1912, punând capăt unei istorii de peste două secole și eliberând terenul pe care avea să fie ridicat, în același an, un nou edificiu de stat.

Proiectul Palatului Senatului și Piața Senatului interbelică (1912–1950)

Concursul pentru Palatul Senatului

Imediat după demolarea palatului Brâncoveanu, în 1912, autoritățile au organizat un concurs de arhitectură pentru un nou Palat al Senatului României, care urma să fie ridicat pe același loc. Concursul a fost câștigat de arhitecții D. Maimarolu și E. Doneaud, aceiași care lucrau în același timp la planurile Palatului Cercului Militar Național. Fundațiile noii clădiri au fost turnate încă din 1912, dar lucrările s-au oprit curând din lipsă de fonduri.

Construcția a fost reluată după Primul Război Mondial, ridicându-se doar parterul edificiului, după care șantierul a fost abandonat definitiv. Senatul României și-a desfășurat activitatea în altă parte a orașului, la o clădire de pe Bulevardul Elisabeta nr. 45, la colțul cu strada Anghel Saligny. Locul rămas cu fundațiile neterminate ale Palatului Senatului a intrat, în anii 1920, într-o lungă perioadă de degradare: structura poligonală a fundației este vizibilă în fotografiile aeriene ale epocii, iar la începutul anilor 1930 terenul devenise refugiu pentru oameni fără adăpost. În 1938, „temelia cea mare” a fost salubrizată de autorități și folosită temporar pentru o expoziție de carte.

Duelul Lahovary–Filipescu și Fântâna Lahovary

În noiembrie 1897, Partidul Conservator a trecut printr-o sciziune internă, între gruparea junimistă condusă de Petre P. Carp și facțiunea lui Lascăr Catargiu. În acest context politic tensionat, publicistul George Em. Lahovary, redactor al ziarului „L'Indépendance Roumaine”, a fost provocat la duel de Nicolae Filipescu, redactor al ziarului „Epoca” și viitor primar al Bucureștiului, după publicarea unui articol intitulat „Deux politiques”, la 27 noiembrie 1897.

Duelul s-a desfășurat cu spada, la Sala de Tir și Gimnastică din București. George Em. Lahovary a fost rănit mortal de o lovitură aplicată de Nicolae Filipescu; decesul a fost constatat de doctorul Mina Minovici. Nicolae Filipescu a fost judecat de Tribunalul Ilfov în ianuarie–februarie 1898, apărat de avocații Gheorghe Panu, Barbu Delavrancea și Gheorghe Morțun, și condamnat la șase luni de închisoare, pedeapsă din care a fost ulterior grațiat de rege. Văduva lui Lahovary, recăsătorită cu prințul Șuțu, a ridicat un monument comemorativ, Fântâna Lahovary, operă a sculptorului Carol Storck. După demolarea Teatrului de Operetă, în anii 1980, fântâna a dispărut temporar din peisajul pieței, reapărând ulterior în spațiul verde din spatele Blocului Gioconda, unde se află și astăzi.

Palatele din vecinătate: Agricola-Fonciera și Adriatica

În aceeași perioadă interbelică, zona din jurul pieței s-a dezvoltat prin construcții reprezentative, ridicate după demolarea unei insulițe de case vechi din centrul orașului. Printre acestea se numără palatul societății de asigurări „Agricola-Fonciera” și palatul societății „Adriatica”, ambele atribuite, în majoritatea surselor, arhitectului Petre Antonescu; unele surse indică, pentru clădirea Agricola-Fonciera, atribuirea alternativă arhitectului Paul Smărăndescu. Diferența de atribuire nu a fost tranșată definitiv în sursele consultate. Ambele palate încadrau piața dinspre Calea Victoriei și Splaiul Independenței, alături de Palatul de Justiție, ridicat între 1890 și 1895, și de clădirea Administrației Financiare a Capitalei. Acest ansamblu de edificii publice și financiare a definit fizionomia arhitecturală a pieței de-a lungul întregii perioade interbelice.

Piața Operetei și sistematizarea comunistă (1950–1989)

Teatrul de Operetă și Blocul Gioconda

La 7 noiembrie 1950 a fost inaugurat, în clădirea fostului Teatru „Regina Maria”, Teatrul de Operetă, cu premiera spectacolului „Vânt de libertate” de Isaak Dunaevski. Funcționarea teatrului a dat pieței, în limbajul curent al bucureștenilor, numele de Piața Operetei, denumire folosită în paralel cu cea oficială de-a lungul mai multor decenii. Pe fundațiile rămase neterminate ale fostului Palat al Senatului a fost ridicat, între 1959 și 1960, un bloc-turn de locuințe cunoscut sub numele de Blocul Gioconda, după arhitect Constantin Moșinschi. Construcția, cu etaje multiple și spații comerciale la parter, a păstrat un portic cu coloane exterioare care amintește de construcția inițială neterminată a Senatului. Anterior blocului, pe aceleași fundații funcționase și cinematograful Gioconda, de la care noul edificiu și-a preluat numele.

Redenumirea din 1973 și cutremurul din 1977

România a devenit membră a Organizației Națiunilor Unite în 1955. În august 1973, piața a primit denumirea oficială de Piața Națiunile Unite, redenumire făcută în prezența secretarului general al ONU de la acea dată, Kurt Waldheim. Cu toate acestea, în limbajul curent, denumirea de Piața Operetei a continuat să fie folosită atâta vreme cât teatrul omonim a rămas în funcțiune, ceea ce explică de ce unele surse istorice datează generalizarea numelui actual abia din anii 1980, ulterior demolării teatrului. La 4 martie 1977, un cutremur puternic a afectat București, provocând avarii și în zona pieței: ornamentele unui bloc de locuințe ridicat în 1959–1960, la colțul dinspre Calea Victoriei, au fost distruse de seism.

Demolările sistematizării (1986–1987)

În 1986, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, Teatrul de Operetă a fost demolat în cadrul lucrărilor de sistematizare a zonei centrale a Bucureștiului. Pe locul teatrului au fost ridicate blocurile de locuințe cunoscute sub numele de blocurile Sitraco. Demolările au continuat în 1987 cu Biserica Sfântul Spiridon Vechi, lăcaș de cult datat în secolele XVII–XVIII, ctitorit inițial de boierii Florești și reconstruit din zidărie sub domnitorul Constantin Mavrocordat, cu sprijinul patriarhului Silvestru al Antiohiei. Demolările din acei ani au afectat un întreg tronson urban, de la Palatul de Justiție până la strada Hasdeu, zonă în care se aflau, alături de biserica Sfântul Spiridon Vechi, alte clădiri istorice înlocuite cu blocuri de mari dimensiuni, reprezentative pentru sistematizarea urbană a Bucureștiului din anii 1980.

Epilog: după 1989

Reconstrucția Bisericii Sfântul Spiridon Vechi

După 1989, Biserica Sfântul Spiridon Vechi a fost rezidită pe locul ei istoric, în apropierea pieței. Lucrările de reconstrucție s-au desfășurat în cea mai mare parte a anilor 1990, biserica fiind resfințită de ziua Sfântului Dimitrie, 26 octombrie. Refacerea lăcașului a marcat una dintre puținele reveniri, în zona pieței, la o configurație anterioară demolărilor din perioada comunistă. Astăzi, elementele care mai amintesc de istoria îndelungată a locului sunt Blocul Gioconda, ridicat pe fundațiile neterminate ale Palatului Senatului, și Fântâna Lahovary, mutată în spatele acestuia. Piața care a purtat, de-a lungul a peste două secole, numele Palatului Brâncoveanu, apoi pe cele de Piața Senatului, Piața Splaiului și Piața Operetei, poartă din august 1973 numele de Piața Națiunile Unite.

Personaje

• Constantin Vodă Brâncoveanu (1654–1714) — domnitor al Țării Românești; confiscă reședința lui Toma Cantacuzino și o dă fiilor săi, sub numele de „palatul coconilor”.
• Toma Cantacuzino (?–1725) — mare boier, ridică în 1708 palatul de pe malul Dâmboviței; trece de partea armatei ruse în 1711 și este declarat trădător.
• Victor Babeș (1854–1926) — medic bacteriolog; conduce, din 1888, Institutul Bacteriologic găzduit în fostul palat Brâncoveanu.
• George Valentin Bibescu (1880–1941) — ultimul proprietar al palatului Brâncoveanu; refuză reparațiile necesare, clădirea fiind demolată în 1912.
• D. Maimarolu — arhitect, câștigător, împreună cu E. Doneaud, al concursului din 1912 pentru Palatul Senatului; coautor al planurilor Cercului Militar Național.
• E. Doneaud — arhitect, coautor al proiectului din 1912 pentru Palatul Senatului.
• George Em. Lahovary (?–1897) — publicist, redactor al ziarului „L'Indépendance Roumaine”; ucis într-un duel în noiembrie 1897, comemorat prin Fântâna Lahovary.
• Nicolae Filipescu (1862–1916) — publicist și om politic conservator, viitor primar al Bucureștiului; adversarul lui Lahovary în duelul din 1897.
• Carol Storck (1854–1926) — sculptor, autorul Fântânii Lahovary, ridicată în memoria lui George Em. Lahovary.
• Petre Antonescu (1873–1965) — arhitect, autor, potrivit majorității surselor, al proiectelor pentru palatele Agricola-Fonciera și Adriatica din vecinătatea pieței.
• Constantin Moșinschi — arhitect, autorul Blocului Gioconda (1959–1960), ridicat pe fundațiile neterminate ale Palatului Senatului.
• Kurt Waldheim (1918–2007) — secretar general al Organizației Națiunilor Unite (1972–1981); prezent la redenumirea pieței, în august 1973.

Bibliografie

• Palatul Brâncoveanu și povestea Pieței Senatului (Bucureștii Vechi și Noi)
• Piața Senatului (Bucureștii Vechi și Noi)
• Piața Splaiului la începutul anilor '60, azi Piața Națiunile Unite (Bucureștii Vechi și Noi)
• Atunci și acum: Piața Națiunilor Unite (Bucureștii Vechi și Noi)
• Glorie(te) și modernism în Piața Senatului (O mie de semne)
• Știți Piața Națiunile Unite? (Bucuresti City News)
• Bulevardul Națiunile Unite, cu vedere spre palate (Realkom)
• Biserica Sf. Spiridon Vechi, un lăcaș de cult demolat și rezidit (Historia)
• Blocul Gioconda (Piața Națiunile Unite 3-5) (INDEX)
• Palatul Agricola-Fonciera (INDEX)

 2024: