# Piața Monseniorul Vladimir Ghika

Adresă: Piata Monseniorul Vladimir Ghika / Str. Gheorghe Demetriade, capitan, Sector 1, Cartierul Dorobanți, București
An construcție: 2010
Tip ansamblu: Piețe
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: fǎrǎ
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Piața Monseniorul Vladimir Ghika este o piațetă din nordul Bucureștiului, în Sectorul 1, formată la intersecția străzilor Gheorghe Demetriade și Emil Pangratti, într-o zonă rezidențială liniștită aflată în apropierea axei Dorobanți–Aviatorilor. Spațiul este organizat în jurul statuii Monseniorului Vladimir Ghika, turnare în bronz după modelul realizat de Gheorghe D. Anghel

## Articol
Piața Monseniorul Vladimir Ghika

Piața Monseniorul Vladimir Ghika este o piațetă din nordul Bucureștiului, în Sectorul 1, formată la intersecția străzilor Gheorghe Demetriade și Emil Pangratti, într-o zonă rezidențială liniștită aflată în apropierea axei Dorobanți–Aviatorilor. Spațiul este organizat în jurul statuii Monseniorului Vladimir Ghika, turnare în bronz după modelul realizat de Gheorghe D. Anghel în 1939, amplasată aici în 2004 cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la moartea prelatului, iar până la acel moment locul funcționa ca o piațetă fără nume, denumirea de „Piața Monseniorul Vladimir Ghika” fiind consacrată abia în anii care au urmat instalării statuii, deși data exactă a botezării oficiale nu este consemnată în sursele accesibile și ar putea fi stabilită din hotărârile de nomenclatură stradală ale Municipiului București.

Vecinătatea imediată leagă piața de opera Monseniorului, întrucât în capătul ei, la numărul 3 de pe strada Căpitan Gheorghe Demetriade, se ridică Biserica Franceză „Sacré Cœur”, cu hramul Sfânta Inimă a lui Isus, lăcașul în care Vladimir Ghika a slujit ca preot, iar alături se află fostul așezământ și sanatoriu „Sfântul Vincențiu de Paul”, ctitorit tot prin strădania sa la începutul secolului al XX-lea împreună cu Fiicele Carității, clădire care adăpostește astăzi Spitalul de Endocrinologie „C. I. Parhon”. Precizare documentară: sursele arată că la instalarea statuii (2004) piațeta era încă „fără nume” — chiar așa o numește un titlu de referință al epocii — iar numele apare consacrat în uz către începutul anilor 2010.

Statuia Monseniorului Vladimir Ghika de lângă Biserica Sacré Cœur

Statuia Monseniorului Vladimir Ghika se află în piațeta care îi poartă numele, în Sectorul 1 al Bucureștiului, chiar în fața Bisericii Franceze „Sacré Cœur”, lăcașul în care prințul devenit preot catolic a slujit din 1939, la întoarcerea sa în țară, și până la arestarea din 1952. Lucrarea instalată aici în 2004 nu este o comandă comemorativă concepută pentru acest loc, ci turnarea în bronz a unei sculpturi cu o istorie mult mai veche, legată de o prietenie pariziană și de una dintre piesele importante ale statuarei românești din secolul al XX-lea.

Amplasare și context

Monumentul este așezat în mijlocul Pieței Monseniorul Vladimir Ghika, spațiu urban aflat la intersecția străzilor Gheorghe Demetriade și Emil Pangratti, în capătul căruia se ridică Biserica Franceză „Sacré Cœur”, cu hramul Sfânta Inimă a lui Isus, la numărul 3 de pe strada Căpitan Gheorghe Demetriade. Ansamblul din care face parte biserica are o legătură directă cu opera caritativă a Monseniorului, întrucât alături de lăcaș se află fostul așezământ și sanatoriu „Sfântul Vincențiu de Paul”, ridicat la începutul secolului al XX-lea prin strădania lui Vladimir Ghika împreună cu Fiicele Carității, clădire care adăpostește astăzi Spitalul de Endocrinologie „C. I. Parhon”. Amplasarea statuii în acest punct nu este, așadar, întâmplătoare, ci leagă memoria Monseniorului de locul în care s-au concentrat deopotrivă slujirea sa religioasă și operele sale sociale.

Originea operei și prietenia cu sculptorul

Sculptura a fost modelată în ipsos în 1939 de Gheorghe D. Anghel (1904–1966), ucenic al lui Dimitrie Paciurea și unul dintre cei mai importanți sculptori români ai secolului al XX-lea, la vârsta de aproximativ treizeci și cinci de ani, îndată după întoarcerea sa de la studiile pariziene. În anii petrecuți la Paris, Anghel îl cunoscuse pe Vladimir Ghika, hirotonit preot catolic în 1923 și activ deopotrivă în mediile intelectuale ale capitalei franceze și în apostolatul din cartierele sărace, iar Monseniorul i-a înlesnit tânărului artist sprijin material și i-a stat aproape în plan spiritual, prietenia lor continuând peste ani, așa cum o dovedesc însemnările din agendele lui Ghika, care consemnează întâlniri până spre sfârșitul deceniului al cincilea. În memoria acestei legături, sculptorul i-a dedicat Monseniorului lucrarea care avea să devină cunoscută sub titlul Cărturarul.

Statuia înfățișează o figură gravă și verticală, care ține în mână o carte și degajă un aer de reculegere adesea comparat cu reprezentările monahale bizantine, iar tocmai acest titlu neutru, Cărturarul, a îngăduit expunerea ei publică în perioada comunistă, ascunzând faptul că modelul real era un preot catolic prigonit de regim. Botezarea lucrării cu acest nume nu i-a aparținut, se pare, autorului, ci a fost o soluție prin care sculptura a putut fi arătată, în variantă de bronz, în sălile muzeului, fără a i se dezvălui identitatea.

Destinul originalului și variantele în bronz

Originalul în ipsos a rămas multă vreme în afara circuitului public, fiindcă sculptorul îl dăruise, în semn de prietenie, arhitectului Anghel Marcu, iar după moartea acestuia, potrivit dispozițiilor testamentare, lucrarea a fost încredințată parohiei „Sacré Cœur”, ca recunoaștere a faptului că Vladimir Ghika slujise ca preot în acea biserică. Din 1998, statuia în ipsos se află în interiorul lăcașului, unde poate fi văzută și astăzi. O variantă turnată în bronz a aceleiași compoziții a intrat, sub titlul Cărturarul, în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, fiind socotită una dintre realizările de vârf ale sculpturii românești. Monumentul din piațeta alăturată bisericii reia, tot în bronz, același model din 1939, astfel încât cele trei ipostaze — ipsosul din biserică, bronzul din muzeu și bronzul din piață — provin din aceeași lucrare a lui Gheorghe D. Anghel.

Instalarea monumentului în 2004

Statuia din piață a fost instalată în 2004, an în care se împlineau cincizeci de ani de la moartea Monseniorului Vladimir Ghika, survenită în temnița de la Jilava în 1954. Ridicarea monumentului s-a făcut la inițiativa parohului Bisericii Franceze, preotul Ioan Ciobanu, și cu sprijinul enoriașilor din parohia „Sacré Cœur”, cu binecuvântarea arhiepiscopului mitropolit romano-catolic de București, Ioan Robu, în vreme ce amenajarea și punerea în valoare a monumentului în cadrul pieței au fost concepute de arhitecții Liliana și Romeo Belea, ultimul fiind autorul unora dintre cele mai cunoscute construcții bucureștene ale perioadei postbelice. În spatele statuii a fost așezată o placă de piatră cu un text comemorativ care rezumă viața, personalitatea și martiriul Monseniorului.

Textul plăcii comemorative

Inscripția de pe placă, redată în continuare cu formulările și ortografia originale, are următorul cuprins:

„Cu binecuvântarea arhiepiscopului mitropolit romano catolic de București Ioan Robu a fost ridicat acest monument din inițiativa preotului Ioan Ciobanu și cu sprijinul enoriașilor din parohia Sacre Coeur București cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea monseniorului Vladimir Ghika, principe, cărturar și preot al bisericii catolice, semănător al spiritului evanghelic și ecumenic, propovăduitor al credinței, însuflețitor al speranței și apostol al dragostei față de semeni, prigonit pentru fidelitate față de biserica lui Cristos, la 81 de ani epuizat de suferințe și-a încheiat jertfa vieții sale pământești, ca martir în temnița de la Jilava la 17 mai 1954. Personalitatea lui rămâne în istorie un simbol al culturii, spiritualității și demnității poporului român. Arhitecți Liliana și Romeo Belea. Sculptor Gheorghe Anghel.”

Monseniorul Vladimir Ghika

(Sinteză după lucrarea Florinei-Aida Bătrînu, „Rugați-vă toți pentru mine...” Monseniorul Vladimir Ghika și martiriul său - 2013)

În lectura Florinei-Aida Bătrînu, biografia lui Vladimir Ghika este dominată de o idee centrală: continuitatea dintre origine, formație, cultură, caritate, vocație sacerdotală, apostolat și martiriu. Autoarea nu tratează moartea sa în închisoarea Jilava ca pe un episod izolat, ci ca pe încununarea unui drum început în tinerețe și maturizat treptat. Viața și opera apar ca un tot unitar, în care scrisul, acțiunea socială, diplomația, relațiile intelectuale și slujirea religioasă sunt subordonate aceleiași căutări: „ce preferă Dumnezeu” și cum poate fi slujit omul în numele acestei preferințe.

Vladimir Ghika apare astfel ca o personalitate greu de încadrat într-o singură categorie. Este prinț prin naștere, intelectual de mare cultură, poliglot, diplomat fără carieră diplomatică propriu-zisă, cercetător, autor, desenator, organizator de opere caritative, misionar, preot catolic de rit latin cu dreptul de a celebra și în rit bizantin, om al saloanelor europene și, în același timp, slujitor al săracilor, bolnavilor și marginalizaților. În interpretarea cărții, această diversitate nu produce contradicție, ci unitate: rangul social, cultura și relațiile sale sunt transformate în instrumente de slujire.

Lucrarea insistă asupra caracterului ascendent al mărturiei sale creștine. Înainte de instaurarea comunismului, această mărturie se exprimă prin caritate, apostolat, renunțare, disponibilitate și activitate misionară. După 1948, aceleași trăsături se manifestă într-un mediu de persecuție, supraveghere, izolare și risc. Ultima etapă, arestarea, ancheta, procesul și detenția, este prezentată drept forma extremă a aceleiași fidelități.

Originea și formarea

Vladimir Ghika s-a născut la 25 decembrie 1873, la Constantinopol, fiind al cincilea copil al prințului Ioan Ghika și al prințesei Alexandrina, născută Moret de Blaramberg. Tatăl său, general de divizie și fost ministru de Război și de Externe, era atunci ministru plenipotențiar al României în Imperiul Otoman. Cartea subliniază prestigiul genealogic al familiei: bunicul patern, Grigore Ghika, fusese ultimul domnitor al Moldovei, iar numeroși strămoși ai familiei domniseră în Moldova sau Țara Românească. Pe linie maternă, Vladimir Ghika avea de asemenea ascendență domnească și nobiliară occidentală.

Familia revine pentru o perioadă în România, apoi, din 1878, copiii sunt crescuți și instruiți în Franța. Vladimir studiază la Toulouse și Paris, foarte devreme și în domenii variate: litere, științe, drept, medicină, filosofie. Absolvă Facultatea de Drept la Toulouse și urmează cursuri la Școala de Științe Politice din Paris, fără a obține diploma acesteia. Este atras de medicină, botanică, artă, filosofie și mai ales de istorie. Autoarea reține inteligența sa intuitivă, memoria excepțională, erudiția și cunoașterea unui număr foarte mare de limbi străine.

Educația religioasă primită de la mama sa are o importanță decisivă. Alexandrina Ghika era profund atașată de Biserica Ortodoxă, dar citea intens autori catolici. Vladimir avea să considere mai târziu că ea îi transmisese, încă din copilărie, o sensibilitate spirituală apropiată de catolicism. Din cauza absenței unei comunități ortodoxe la Toulouse, mama preferase ca fiii ei să participe duminica la serviciul religios protestant, ceea ce a contribuit la contactul timpuriu cu diversitatea confesională.

După moartea tatălui, în 1881, mama se ocupă de administrarea bunurilor și de educația copiilor. În 1896, din cauza sănătății fragile, Vladimir revine în România, o ajută la administrarea moșiei de la Bozieni și face cercetări istorice la Academia Română. Când fratele său Dimitrie este numit la legația României de la Roma, Vladimir îl urmează și începe studii de filosofie și teologie la dominicani.

Trecerea la catolicism și definirea vocației

La 13 aprilie 1902, Vladimir Ghika intră oficial în Biserica Catolică. Lucrarea acordă importanță modului în care el însuși interpreta această trecere: nu se considera un convertit în sens obișnuit, afirmând că fusese deja „catolic în spirit și în inimă” și că a așteptat doar momentul potrivit pentru intrarea oficială. Întrebat de ce s-a făcut catolic, ar fi răspuns, cu formula devenită celebră în biografia sa, că a făcut-o „pentru a deveni mai ortodox”. Cartea vede în această atitudine nu o respingere a tradiției sale de origine, ci o preocupare constantă pentru unitatea creștină și depășirea prejudecăților confesionale.

Vladimir Ghika dorește încă de atunci să devină preot sau călugăr. Papa Pius al X-lea îl sfătuiește însă să amâne preoția și să se considere misionar al lui Cristos în mediile sociale la care avea acces. În această perioadă își continuă studiile, obținând în 1905 licența în filosofie scolastică și doctoratul în teologie la Roma. Face în paralel cercetări de istorie românească în Biblioteca Vaticanului și intervine în sprijinul românilor din Transilvania, unul dintre efectele demersurilor sale fiind urgentarea construirii primei biserici greco-catolice din București. Această etapă fixează una dintre temele fundamentale ale vieții sale, așa cum este prezentată în carte: vocația nu este redusă la statutul clerical. Înainte de a deveni preot, Ghika trăiește deja ca un misionar laic, folosindu-și poziția, relațiile, cultura și resursele pentru proiecte religioase și caritative.

Întemeietor al operelor moderne de caritate

Dimensiunea caritativă ocupă un loc central în lucrare. Autoarea afirmă că opera caritativă a lui Vladimir Ghika ajunge practic să-i înglobeze întreaga existență. Momentul decisiv este întâlnirea, la Salonic, cu sora Pucci, Fiică a Carității, care conducea spitalul „St. Vincent de Paul”. Modul în care erau îngrijiți bolnavii și muribunzii îl impresionează profund și îl determină să lupte pentru aducerea Fiicelor Carității în România.

Începând din 1905, face demersuri pe lângă autorități și personalități politice. La 20 iunie 1906 se deschide în Calea Griviței dispensarul gratuit „Bethleem Mariae”, prezentat în lucrare drept primul dispensar gratuit din România. În jurul acestei opere reușește să atragă personalități importante ale epocii, între care mama sa, principesa Maria, viitoarea regină, doamna Darvari și doctorul Nicolae Paulescu. Organizează și Grupul Doamnelor de Caritate, iar scrierile sale destinate acestora capătă forma unui adevărat îndrumar de acțiune socială și creștină.

Caritatea lui Ghika este prezentată ca practică directă, nu ca simplă filantropie de la distanță. În 1907 organizează ambulanțe pentru victimele răscoalei țărănești și, potrivit mărturiilor citate de autoare, donează chiar țesut pentru o grefă destinată unei persoane cu arsuri. În 1913 participă la serviciile sanitare din timpul războiului balcanic și rămâne împreună cu Fiicele Carității într-un lazaret de holeră de la Zimnicea. Curajul său este recompensat cu o medalie militară, deși era civil.

Opera începută în 1906 continuă, în diferite forme, până la desființarea instituțiilor caritative de către regimul comunist. Cartea subliniază durerea cu care Ghika a trăit distrugerea acestor structuri, construite cu mari eforturi și destinate bolnavilor și săracilor. Pentru autoare, caritatea este cheia de interpretare a personalității sale: receptivitate față de suferința concretă, disponibilitate imediată, curaj, perseverență și refuzul de a separa credința de faptă.

Primul Război Mondial, diplomația și cauza românească

În anii Primului Război Mondial, Vladimir Ghika îmbină activitatea caritativă cu misiuni politice și diplomatice. Se află la Roma în perioada 1914-1917 și se ocupă, potrivit propriei note autobiografice citate în lucrare, de victimele cutremurului de la Avezzano, de bolnavii de tuberculoză, de răniții de război și de diferite misiuni politico-religioase în sprijinul Antantei. Menține legături strânse cu Vaticanul și facilitează contacte între legațiile străine și Sfântul Scaun.

La 28 septembrie 1918 este desemnat reprezentant al Consiliului Național Român pe lângă Sfântul Scaun, mandat reconfirmat după reorganizarea organismului sub denumirea de Consiliul Național pentru unitatea română. Este însărcinat să se ocupe de problemele mișcării naționale române în raporturile cu Vaticanul. Mandatul încetează în 1920, după instituționalizarea relațiilor diplomatice prin numirea reprezentanților oficiali. În interpretarea lucrării, această activitate ilustrează felul în care Ghika își folosește originea socială și accesul la mediile diplomatice în serviciul unor cauze pe care le considera juste. Nu își construiește o carieră de diplomat, ci transformă competența și relațiile diplomatice într-un instrument punctual de acțiune.

Parisul, mediul intelectual și preoția

După război, Parisul devine principalul său mediu de activitate. Vladimir Ghika intră în contact cu cercuri intelectuale și artistice catolice și se apropie de personalități precum Jacques Maritain, Paul Claudel, Francis Jammes, Louis Massignon și alții. Participă la constituirea Cercului de studii tomiste, devenit ulterior Asociația Tomistă. În același timp publică articole, cărți și volume de reflecții, expune desene și continuă proiectele de apostolat. După moartea mamei sale, drumul spre preoție se redeschide. Este hirotonit la Paris, la 7 octombrie 1923, de cardinalul Dubois. Papa Pius al XI-lea îi acordă ulterior dreptul de a celebra Liturghia atât în ritul roman, cât și în ritul bizantin, iar în 1931 îl numește Protonotar Apostolic, conferindu-i titlul de Monsenior.

Preoția nu îi restrânge câmpul de acțiune, ci îl lărgește. Între 1924 și 1928 lucrează în cartierul sărac Villejuif, la periferia Parisului. Slujește și la Biserica Străinilor din rue de Sèvres. Cumpără fosta închisoare din Auberive, cu intenția de a-i reda funcția de mănăstire, și întemeiază Comunitatea Fraților și Surorilor Sfântului Ioan, societate auxiliară de misiuni aprobată de Sfântul Scaun. Împreună cu Jean Daujat fondează un centru permanent de formare doctrinală și spirituală a laicilor. Sprijină inițiative de rugăciune pentru preoți și asociații de ajutor material și spiritual pentru artiști. Lucrarea insistă și asupra caracterului universal al apostolatului său. Participă la Congrese Euharistice și călătorește în numeroase țări: Australia, Africa de Nord, Irlanda, Japonia, Argentina, Filipine, Ungaria. În Japonia vizitează și împărtășește bolnavi dintr-o leprozerie. Această mobilitate îi întărește imaginea de misionar fără frontieră geografică sau socială.

Opera scrisă și profilul intelectual

Cartea rezervă un capitol amplu operei scrise a Monseniorului. Ghika este prezentat nu ca un autor sistematic în sens academic, ci ca un spirit de mare densitate intelectuală și spirituală, capabil să transforme experiența, observația și reflecția în formule concise, meditații, conferințe, articole, îndrumări și texte de spiritualitate. Printre scrierile menționate se află „Vizitarea săracilor”, „Manualul Doamnelor de Caritate”, volumul „Pensées pour la suite des jours” – „Gânduri pentru zilele ce vin” – și numeroase texte publicate în reviste catolice franceze. Autoarea valorifică intens aceste scrieri pentru a demonstra coerența dintre ideile lui Ghika și modul său de viață. În centrul lor se află caritatea, sacrificiul, atenția față de aproapele, Providența, rugăciunea, suferința acceptată și căutarea voinței divine.

Opera literară și spirituală este completată de preocupările artistice. Ghika desenează, expune la saloane și publică albumul „Intermèdes de Talloires”. Cultura sa foarte largă, interesul pentru istorie, filosofie, teologie, medicină și artă îl fac, în lectura autoarei, un intelectual european de mare amplitudine. Totuși, criteriul prin care lucrarea îi evaluează cultura nu este erudiția în sine, ci felul în care aceasta este pusă în slujba credinței și a omului.

Revenirea și rămânerea în România

Din 1939, Vladimir Ghika trăiește neîntrerupt în România până la moarte. Alegerea de a rămâne capătă în carte o semnificație majoră. El traversează aici războiul, schimbările de regim, ocupația sovietică, instaurarea comunismului și persecuția Bisericii Catolice. În loc să caute siguranța în Occident, rămâne alături de comunitatea în care considera că este chemat să slujească. După 1945 și mai ales după 1948, spațiul său de libertate se restrânge continuu. Regimul comunist desființează instituții religioase și caritative, suprimă Biserica Greco-Catolică, rupe legăturile normale cu Sfântul Scaun și urmărește clerul catolic. În această atmosferă, Ghika continuă activitatea pastorală și menține legături cu cei persecutați. Lucrarea descrie ultimii ani înaintea arestării ca pe o existență trăită sub presiune crescândă, în condiții de teamă, supraveghere și izolare. Autoarea acordă o valoare documentară deosebită celor treizeci de scrisori trimise fratelui său Dimitrie, aflat în exil, între 1948 și 1952: cincisprezece în 1948, nouă în 1949, trei în 1950 și trei în 1951-1952. Rărirea corespondenței este interpretată ca un indicator al înăspririi dictaturii și al riscului tot mai mare de a comunica cu exteriorul.

Scrisorile către Dimitrie: cronica unei vieți sub prigoană

Scrisorile constituie, în economia cărții, una dintre cele mai importante mărturii directe. Ele sunt analizate nu doar pentru informația istorică, ci și pentru valoarea literară, teologică, spirituală și afectivă. Din ele se conturează un om care încearcă să-și protejeze fratele de îngrijorare, dar care lasă să transpară degradarea accelerată a vieții cotidiene din România comunistă.

Ghika vorbește despre dificultăți materiale, despre izolarea țării, despre oameni demoralizați și despre o „teroare surdă” care acționează asupra nervilor și voinței. Viața sa devine tot mai apropiată de cea a unui om hăituit. În același timp, scrisorile nu sunt dominate de autocompătimire. Cartea insistă asupra faptului că ele continuă să comunice iubire, grijă pentru ceilalți, interes pentru problemele Bisericii și disponibilitate apostolică.

Pentru autoare, corespondența dovedește că martiriul lui Ghika nu începe brusc odată cu arestarea. Anii 1948-1952 reprezintă deja o formă de viață martirică în sens larg: pierderea libertății, amenințarea constantă, renunțarea, nesiguranța, presiunea psihologică și fidelitatea menținută în pofida acestora. Scrisorile pregătesc astfel, aproape narativ, ultima etapă.

Arestarea și acuzațiile

Contextul arestării este legat de politica regimului comunist împotriva Bisericii Catolice și de încercarea de a rupe legătura acesteia cu Roma. Până în 1951, potrivit lucrării, ierarhia catolică recunoscută de Vatican fusese practic decapitată. În această situație, Ghika nu rămâne pasiv. Se implică în transmiterea corespondenței dintre ierarhia clandestină a Bisericii Catolice din România și Vatican.

Tocmai această implicare devine baza represiunii împotriva lui. Regimul transformă activitatea religioasă și menținerea legăturilor canonice cu Sfântul Scaun în acuzații politice de trădare și spionaj. Lucrarea insistă asupra caracterului fabricat al dosarului și asupra faptului că membrii așa-numitului „lot Menges” erau urmăriți în realitate pentru apartenența la structurile clandestine ale Bisericii sau pentru sprijinul acordat acestora.

Ghika este arestat în 1952. Urmează anchete dure și detenția în închisoarea centrală a Securității din București. Cartea prezintă această perioadă prin documente și mărturii ale celor care au trecut prin același sistem represiv. Vârsta înaintată și sănătatea fragilă nu îi aduc niciun tratament protector.

Procesul

Procesul din 24-31 octombrie 1953 este caracterizat în lucrare drept o înscenare judiciară. Vladimir Ghika este condamnat prin Sentința nr. 1234 la trei ani de temniță grea, confiscarea averii personale și cheltuieli de judecată, sub acuzația de „complicitate la crimă de înaltă trădare”. Atitudinea sa în fața procedurii este prezentată ca o continuare a mărturiei pentru adevăr. Când deținuților li se cere să formuleze recurs, Ghika refuză să recunoască legitimitatea procesului și declară că nu are încredere în tribunal. Avocatul Guido Bondi înaintează totuși un recurs în numele său.

Un element deosebit de relevant, subliniat de autoare, este evoluția juridică ulterioară. Recursul arăta că presupusele scrisori incriminatoare nu se aflau la dosar și că alte fapte prezentate drept dovezi de spionaj erau, în realitate, comunicări cu caracter canonic sau religios. Prin Decizia nr. 870 din 15 iunie 1954, instanța reduce încadrarea și pedeapsa, de la trei ani de temniță grea la doi ani de închisoare corecțională pentru „omisiune de denunț”, apreciind că nu rezulta implicarea sa într-o activitate de spionaj. Decizia vine însă la o lună după moartea sa, fapt pe care lucrarea îl prezintă ca expresie a cinismului sistemului.

Jilava: apostolatul în închisoare

Din 11 noiembrie 1953 până la 16 mai 1954, Vladimir Ghika este deținut la Jilava. Mărturiile foștilor deținuți, reproduse pe larg în lucrare, construiesc imaginea unui om extrem de slăbit fizic, dar care își continuă activitatea spirituală aproape fără întrerupere. În celulă, ceilalți deținuți se adună în jurul lui. Se roagă împreună, recită Rozariul, face Calea Crucii, ține predici duminica și vorbește individual cu cei care îi cer ajutorul. Îi încurajează să suporte suferința și încearcă să creeze un spațiu de pace într-un mediu dominat de foame, frig, umilință și violență. Povestește despre călătoriile sale, despre Roma, Paris, Australia, Argentina, Japonia și alte locuri, oferind colegilor de celulă o ieșire imaginară din universul carceral. Caritatea sa continuă și în condiții extreme. Împarte din hrana insuficientă cu alții. La plimbare, când un gardian îi permite, din cauza vârstei, să se așeze, refuză privilegiul dacă nu este acordat și celorlalți. Martorii spun că nu se plângea de frig, foame sau oboseală și că nu refuza pe cei care îi cereau sprijin, deși era din ce în ce mai vlăguit.

Un loc aparte îl ocupă relicva pe care o purta și pe care o considera un ghimpe din Coroana de spini a lui Cristos. Deținuții bolnavi veneau la el, iar Monseniorul se ruga pentru ei și atingea locul suferinței cu relicva. Cartea reproduce mărturii despre vindecări atribuite acestor rugăciuni. Într-o percheziție, relicva este descoperită, dar va ajunge ulterior, potrivit lucrării, la Arhiepiscopia de București. Ghika nu transformă detenția într-un spațiu de luptă politică. Mărturiile citate spun că evita discuțiile politice și rămânea concentrat asupra misiunii religioase. În interpretarea autoarei, aceasta nu înseamnă pasivitate, ci fidelitate față de propriul rol: adevărul, sprijinul sufletesc, rugăciunea și slujirea celuilalt.

Ultimele zile și moartea

În ultimele luni, starea fizică a Monseniorului se degradează grav. Este mutat între celule și infirmerie, slăbește continuu și ajunge aproape incapabil să se hrănească. Martorii îl descriu „numai piele și oase”, dar păstrând luciditatea și preocuparea pentru ceilalți. Theodor Lavi, coleg de detenție, își amintește că Ghika continua să vorbească despre credință chiar aproape de agonie și îi ruga pe deținuți să nu se înjure. În ultimele zile nu mai putea vorbi și i se umezeau buzele cu apă. Le ceruse celor din jur ca, după moarte, să fie îmbrăcat în hainele preoțești.

Lucrarea consemnează și mărturia potrivit căreia, cu câteva zile înainte de sfârșit, Ghika ar fi spus că va muri în patru zile. Moare la 16 mai 1954, la Jilava, la vârsta de 80 de ani. Certificatul medical al penitenciarului consemnează drept cauză a morții „debilitate senilă”, dar întreaga demonstrație a cărții atribuie sfârșitul său torturii, frigului, foamei, condițiilor inumane de detenție și epuizării. Este îngropat inițial în cimitirul penitenciarului, într-un mormânt anonim identificat prin numărul 807. Ulterior, osemintele sale ajung în cavoul familiei din Cimitirul Bellu Ortodox. Vestea morții sale provoacă manifestări comemorative în Occident, în special la Paris, unde activase timp de două decenii.

Sensul martiriului în interpretarea lucrării

Întreaga construcție a cărții urmărește să demonstreze că martiriul lui Vladimir Ghika nu poate fi înțeles numai prin cauza imediată a morții. Autoarea pornește de la noțiunile teologice de martir, martor, mărturie și credință și aplică aceste categorii întregii sale existențe. Modelul este Cristos: acceptarea suferinței, răbdarea în fața acuzațiilor, nevinovăția, iertarea persecutorilor, grija pentru ceilalți și fidelitatea până la moarte. Autoarea găsește aceste trăsături în comportamentul lui Ghika înainte și după arestare. El este acuzat, condamnat și torturat pe nedrept, dar nu renunță la credință, la slujirea Bisericii și la ajutorarea oamenilor din jur.

În această perspectivă, martiriul are două niveluri. Primul este martiriul în sens larg, trăit prin renunțare, suferință, slujire și acceptarea unei existențe tot mai amenințate. Al doilea este martiriul în sens strict, legat de persecuția religioasă, detenție și moarte. Cartea vede o continuitate perfectă între cele două. Un argument esențial este libertatea alegerii. Ghika ar fi putut să părăsească România sau să reducă implicarea sa în viața Bisericii. În schimb, rămâne și continuă să acționeze. Autoarea interpretează această disponibilitate ca pe o asumare conștientă a riscului și ca pe o formă de urmare a lui Cristos.

Prințul care transformă privilegiul în slujire

Una dintre cele mai puternice idei ale sintezei biografice propuse de Florina-Aida Bătrînu este relația dintre noblețea ereditară și noblețea spirituală. Vladimir Ghika nu își neagă originea. Dimpotrivă, este recunoscător familiei și tradiției din care provine și folosește prestigiul numelui său atunci când acesta poate deschide uși în beneficiul Bisericii, al României sau al celor aflați în nevoie.

Dar privilegiul este reinterpretat ca obligație. Statutul princiar nu îl separă de săraci, ci îi mărește responsabilitatea față de ei. Îl întâlnim în spitale, lazarete, cartiere periferice, printre bolnavi, leproși, răniți și deținuți. În acest sens, cartea construiește figura paradoxală a „prințului și martirului”: omul care coboară voluntar din mediul privilegiat în zonele cele mai grele ale suferinței umane. Aceeași logică explică și felul în care cultura sa excepțională este pusă în slujire. Erudiția, limbile străine, relațiile internaționale și accesul la Vatican, la diplomați și la elite intelectuale nu sunt prezentate ca elemente de prestigiu personal, ci ca mijloace de intervenție.

Imaginea finală

Din lucrare rezultă portretul unui om de o mobilitate extraordinară, geografică, intelectuală și socială, dar cu un centru interior foarte stabil. Constantinopol, Toulouse, Paris, Roma, București, Villejuif, Auberive, congresele euharistice de pe mai multe continente, spitalele, saloanele intelectuale, bisericile, cartierele sărace și, în final, Jilava formează decoruri foarte diferite ale aceleiași vocații.

Vladimir Ghika este prezentat ca un om al unității: între Orient și Occident, între ortodoxie și catolicism, între aristocrație și lumea săracilor, între cultură și acțiune, între contemplare și apostolat. Dreptul de a celebra în ambele rituri devine aproape simbolic pentru această poziție de punte.

În plan moral, trăsăturile dominante sunt caritatea, disponibilitatea, umilința, blândețea, curajul, fidelitatea, disciplina spirituală și refuzul de a se pune pe sine în centrul atenției. În plan intelectual, apare ca un spirit enciclopedic, cultivat și creativ. În plan social, este un organizator capabil să mobilizeze persoane și instituții. În plan religios, este un misionar pentru care preoția nu este o funcție, ci forma deplină a unei vieți deja orientate spre slujire.

Concluzia lucrării este fără echivoc: viața, opera și moartea lui Vladimir Ghika formează un singur parcurs. Caritatea din tinerețe, acțiunea în timpul războaielor, apostolatul parizian, scrierile, misiunile internaționale, rămânerea în România comunistă, corespondența clandestină, comportamentul în anchetă și proces și, în cele din urmă, slujirea celorlalți deținuți până la epuizare sunt interpretate ca etape succesive ale aceleiași mărturii.

Dincolo de demonstrația teologică a martiriului, lucrarea lasă imaginea unei personalități românești și europene neobișnuite: un descendent de domnitori care a ales să-și transforme rangul în responsabilitate, un intelectual care și-a pus cultura în serviciul credinței, un om cu acces la elite care și-a petrecut o mare parte a vieții lângă cei vulnerabili și un preot care, ajuns în închisoare la 80 de ani, a continuat să se comporte ca și cum zidurile nu i-ar fi putut suspenda misiunea.

Discrepanțe și incertitudini documentare

Data morții inscripționată pe placă, „17 mai 1954”, nu coincide cu data reținută astăzi de Biserica Catolică și de documentele oficiale. Decretul semnat de papa Francisc în 2013, prin care este recunoscut martiriul Monseniorului, precum și calendarul liturgic fixează moartea la 16 mai 1954, zi devenită și dată de comemorare a Fericitului Vladimir Ghika, astfel încât diferența de o zi rămâne o particularitate a monumentului, nelămurită de inscripție. Vârsta menționată pe placă, „81 de ani”, este de asemenea aproximativă, întrucât, născut la 25 decembrie 1873, Monseniorul avea în mai 1954 optzeci de ani împliniți și urma să îi împlinească pe cei optzeci și unu abia în decembrie.

Numele arhitectului care a păstrat originalul în ipsos apare în forme inversate în sursele consultate, când „Anghel Marcu”, când „Marcu Anghel”, fără ca vreo sursă să precizeze care este forma corectă, iar aceluiași arhitect îi este atribuită, în unele relatări, și crucea în stil brâncovenesc de pe mormântul Monseniorului din Cimitirul Bellu. În fine, o informație vehiculată în mediul online, potrivit căreia anul 2004 ar fi marcat și „100 de ani de la nașterea” Monseniorului, este eronată, fiindcă Vladimir Ghika s-a născut în 1873, astfel încât în 2004 se împlineau 131 de ani de la naștere, singura aniversare corectă legată de monument fiind cea a celor cincizeci de ani de la moarte.

Personaje

- Gheorghe D. Anghel (1904–1966) — sculptor, ucenic al lui Dimitrie Paciurea, format și la Paris, autor al modelului în ipsos din 1939 care stă la baza tuturor variantelor statuii. Este unul dintre cei mai importanți sculptori români ai secolului al XX-lea, cunoscut mai ales pentru statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român și pentru portretele lui Theodor Pallady și George Enescu. L-a cunoscut pe Vladimir Ghika în anii studiilor pariziene, iar lucrarea dedicată acestuia este rodul recunoștinței față de sprijinul primit.
- Anghel Marcu — arhitect, prieten al sculptorului Gheorghe D. Anghel, căruia acesta i-a dăruit originalul în ipsos al statuii. După moartea sa, prin dispoziții testamentare, lucrarea a fost încredințată parohiei „Sacré Cœur”. Numele său apare în surse și în forma inversată, „Marcu Anghel”.
- Ioan Ciobanu — preot paroh al Bisericii Franceze „Sacré Cœur”, inițiatorul ridicării monumentului din piață în 2004 și coordonator al unor lucrări dedicate memoriei Monseniorului Ghika.
- Ioan Robu — arhiepiscop mitropolit romano-catolic de București, sub a cărui binecuvântare a fost ridicat monumentul.
- Romeo Belea (n. 1932, Tulcea) — arhitect, absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, membru corespondent al Academiei Române, co-autor al amenajării monumentului în cadrul pieței. Este autorul sau coautorul unor construcții emblematice ale Bucureștiului postbelic, între care Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, Sala Palatului și hotelul Intercontinental.
- Liliana Belea — arhitectă, colaboratoare a lui Romeo Belea și co-autoare a amenajării monumentului în piața din fața bisericii.

Bibliografie

- Florina-Aida Bătrînu, Rugați-vă toți pentru mine... Monseniorul Vladimir Ghika și martiriul său, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2013.
- Statuia monseniorului Vladimir Ghika din București (Wikipedia).
- Biserica Romano-Catolică Preasfânta Inimă a lui Isus (Biserica franceză) (Wikipedia).
- Vladimir Ghika (Wikipedia).
- Cărturarul fericit: Vladimir Ghika (Observator Cultural).
- Cum a scăpat nedemolată de comuniști statuia martirului Vladimir Ghika (Adevărul).
- Monseniorul Vladimir Ghika, primul sfânt al temnițelor comuniste (IICCMER).
- Gheorghe D. Anghel, sculptor (Vatra Meșterilor și Creatorilor de Patrimoniu).
- Romeo Ștefan Belea (Wikipedia).
- A trăit și a murit ca un sfânt – Antologie de texte dedicate monseniorului Vladimir Ghica 1873–1954 (vladimirghika.ro).

Bibliografie generală despre Monseniorul Vladimir Ghika

- ROYAL, R., Martirii catolici din secolul al XX-lea, Editura Sapientia, Iași, 2003.
- SEEWALD, P., Benedict al XVI-lea. Un portret văzut de aproape, Editura Sapientia, Iași, 2009.
- SICARI, M. A., Portrete ale sfinților, Slujitorul lui Dumnezeu Vladimir Ghika (1873–1954), Mișcarea Eclezială Carmelitană, 2006.
- STAN, C., De ce sunt preot, Editura ARCB, București, 2010.
- SUCEU, A., Maternitatea spirituală a Prea Sfintei Fecioare Maria, Editura Plumb, Bacău, 1996.
- VASILE, C., Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945–1989, Editura Polirom, Iași, 2003.
- VULCĂNESCU, M., Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundația Culturală Română, București, 1991.
- WOJTYLA, K., Educazione all’amore, Ed. Logos, Roma, 1978.
- *** „Ghimpele din coroana de spini a Mântuitorului”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 9 / 2007.
- *** „La Roma, pe urmele sfinților, cu monseniorul Ghika”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 10 / 2006.
- ** „Monseniorul Ghika – Apostol al carității”, fragmente din: P. GHERMAN, Din palat la altar și la pușcărie – Prințul Vladimir Ghika*, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 3 / 2004.
- *** „Vladimir Ghika și preoția sa: Fidelitatea”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 11 / 2009.
- DANIEL ANGE, „Vladimir Ghyka”, Rev. France Catholique, 16-07-2004.
- BĂLTĂCEANU, M. F., „Vladimir Ghika: schiță de profil spiritual”, în Rev. Caiete critice, nr. 4 (270) / 2010.
- BĂTRÎNU, A., „Povestea unui prinț”, în Rev. Lumina creștinului, nr. 1 (217) – ianuarie 2008.
- —— „Vladimir Ghika – Despre legătura între Maria și Euharistie”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 8 / 2008.
- BERLOGEA, A., „Fratelui meu din exil”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 5 / 2008.
- —— „Interviu cu Pierre Hayet, președintele Institutului Vladimir Ghika”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 4 / 2009.
- BLASUTTI, V., „Un exemplu de dăruire în viață și în preoție: Pr. Rafael Riedrich”, în Rev. Pro Memoria, Editura ARCB, București, nr. 2 / 2003.
- BORTOȘ, E., „Am cunoscut omul cel mai puternic”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 6 / 2008.
- BOTNARU, A. M., „Lecturi: Memoria tăcerilor”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 8 / 2004.
- BREZIANU, A., „Aspecte din spiritualitatea Monseniorului Ghika în lumina câtorva învățături ale Enciclicei „Deus Caritas est””, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 12 / 2007.
- BROȘTEANU, M., „Reușita unui proiect de viață”, în Rev. Caiete critice, nr. 4 (270) / 2010.
- CIOBANU, I., „Lecție de viață”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 6 / 2006.
- —— „Monseniorul Vladimir Ghika, omul suferinței”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 2 / 2006.
- —— „Preot în Dieceza de Paris”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 8 / 2006.
- COSMOVICI, E., „De ce a fost arestat Monseniorul Ghika?”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 11 / 2008.
- —— „Monseniorul Ghika și România”, în Rev. Caiete critice, nr. 4 (270) / 2010.
- —— „O dată și un document: Crăciun 1873”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 13 / 2010.
- DANCĂ, W., „Educația ca armonie între credință și cultură, astăzi”, în Rev. Dialog teologic, nr. 23, 2009, Editura Sapientia, Iași.
- DOBOȘ, D., „Mons. Vladimir Ghika – martir al Bisericii locale”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 1 / 2007.
- FARA, M., „Nu există închisoare pentru cei care-l iubesc pe Dumnezeu”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 6 / 2004.
- —— „Căsătoria: un sacrament care se înnoiește în fiecare zi”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 9 / 2005.
- —— „Purtătorul Veștii Bune”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 7 / 2010.
- FILOTEANU, A., „Povestea filmului „Monseniorul Vladimir Ghika””, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 11 / 2006.
- IACOB, I., „Cercetări românești în Arhivele Romane”, în Rev. Pro Memoria, nr. 2 / 2003.
- ISPAS, N., „Nume și prenume: Ghika Vladimir”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 9 / 2010.
- LAUWERIER, G., „Le Père Georges Schorung, ami de la Roumanie chrétienne”, în Rev. Catacombes, Paris, 1980.
- PALADE, T. B., „Înțelepciunea filosofică a Monseniorului Vladimir Ghika”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 6 / 2010.
- PETCU, A. N., „Ministerul Cultelor și slujitorii altarului”, în Rev. Pro Memoria, 3 / 2004.
- RAHNER, K., „Dimensioni del martirio. Per una dilatazione del concetto classico”, în: Concilium, 3, 1983.
- ROBU, I., „Martiriul Monseniorului Ghika”, în Rev. Caiete critice, nr. 4 (270) / 2010.
- SANTA, L., „Rămâi cu mine, să ne rugăm împreună”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 1 / 2004.
- SECELEANU, O., „Monseniorul Ghika și Euharistia”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 11 / 2004.
- SIMION, E., „Vladimir Ghika”, în Rev. Caiete critice, nr. 4 (270) / 2010.
- STAN, M., „Statuia Monseniorului Ghika – loc de mângâiere și creștere spirituală”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 3 / 2007.
- TOADER, L., „Fecioara Maria în alocuțiunile Monseniorului Vladimir Ghika”, în Rev. Caiete critice, nr. 4 (270) / 2010.
- TROHANI, G., „Une lettre – Document historique – du Prince et du Monseigneur Vladimir Ghyka pour Pompiliu Eliade – Rezumat”, Muzeul Național, XVII, Extras, București, 2005.
- TURCHI, A., „L’uomo e il fondamento dell’ascesi e della mistica”, în: Rivista di ascetica e mistica, 2-3 (aprilie–septembrie 1994).
- TUTU, D., „La persecuzione dei cristiani sotto l’apartheid”, în: Concilium, 3, 1983.
- UNGUREANU, F., „Vladimir Ghika – Autorul”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 7 / 2010.
- —— „Mons. Ghika și Medalia miraculoasă”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 11 / 2010.
- —— „Vladimir Ghika și preoția sa”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 10 / 2009.
- VASILE, C., „Procesul Mons. Vladimir Ghika”, în Rev. Pro Memoria, Editura ARCB, București, nr. 3 / 2004.
- VASILIU, M., „Asociația Virgo Fidelis, un dar al Mons. Ghika pentru anul sacerdotal”, în Rev. Actualitatea creștină, nr. 13 / 2009.
- Genealogia Vladimir Ghika, vladimirghika.ro/mons.Ghika/genealogia.php.
- Cronologia Vladimir Ghika, vladimirghika.ro/mons.Ghika/cronologia.php.
- Documente de arhivă, vladimirghika.ro/arhive/documente/index.php.
- P. GHERMAN, Du Palais a l’autel et a la geole. Le Prince Vladimir Ghika, cap. Apotre de la charite, vladimirghika.ro/scrieri_despre_Ghika/du_palais_a_l-autel.
- RUPP, Allocution prononcée à la Radio, janvier 1955.

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/piata-monseniorul-vladimir-ghika