Piața Dorobanților (fostă Piața Confederației Balcanice)
Piața Dorobanților, cunoscută în interbelic și sub numele de Piața Confederației Balcanice, Piața Berlin și Piața Deșliu, marchează punctul în care Calea Dorobanților se deschide într-un scuar, în nordul Bucureștiului. Spre deosebire de vechile ulițe ale capitalei, ea este o formă urbană relativ recentă, produs al extinderii orașului dincolo de fostele lui bariere și al parcelărilor interbelice care au dat contur zonei.
Nașterea pieței: de la Bariera Herăstrău la scuarul interbelic
Locul pe care avea să se formeze piața se afla, până spre finalul secolului al XIX-lea, chiar la marginea orașului: la întâlnirea dintre Calea Dorobanților și viitoarea Șosea Ștefan cel Mare se ridica Bariera Herăstrău, punct de intrare și de ieșire din București dincolo de care, potrivit Regulamentului Organic, nu era îngăduită nicio zidire, tocmai pentru a se opri dezvoltarea necontrolată și haotică a orașului. Odată cu prelungirea Căii Dorobanților dincolo de barieră, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, și cu extinderea Bucureștiului spre nord, terenurile din jur — până atunci grădini, maidane și câteva centre industriale — au început să fie parcelate, iar piața propriu-zisă a luat contur în perioada interbelică, odată cu parcelarea Filipescu și cu celelalte loturi care au ordonat un țesut urban până atunci difuz.
Un moment documentat cu precizie este anul 1935, când, potrivit unei știri din Gazeta Municipală din 6 octombrie, s-a aprobat parcelarea terenului aflat în proprietatea lui E. Pinard, situat în Calea Dorobanți, cu respectarea alinierii stabilite pentru piață — o rază de 80 m măsurată de la intersecția Căii Dorobanți cu Bulevardul Aviator Beller, fostă Șosea Herăstrău. Tot în acei ani se lucra la infrastructura zonei: din 1933 Prelungirea Dorobanților figura printre străzile propuse pentru pavare, cu 840 m de asfalt carosabil și 500 m de trotuar, iar în 1935 se dădeau în întreprindere lucrările de pavare cu piatră cioplită de granit. Forma pieței — un scuar definit printr-o rază de aliniere — este așadar rezultatul unei decizii urbanistice interbelice, menită să dea coerență unei zone aflate în plină construcție, la marginea de nord a capitalei.
Confederația Balcanică, Berlinul și Dorobanții: istoria unui nume
Într-un interval relativ scurt, piața a purtat mai multe nume, fiecare cu amprenta contextului politic al epocii. În perioada interbelică ea a fost cunoscută drept Piața Confederației Balcanice, denumire care trimite la apropierea diplomatică dintre statele sud-est europene din acei ani — seria conferințelor balcanice desfășurate între 1930 și 1933, dintre care a treia a avut loc chiar la București, în octombrie 1932, și Antanta Balcanică semnată în 1934, efort la care România a avut o contribuție de prim-plan.
Sub presiunea schimbărilor politice din anii celui de-al Doilea Război Mondial, o serie de străzi și piețe din capitală au primit nume de oameni politici și de localități germane; astfel, în Planul Municipiului București din 1943, Piața Confederației Balcanice apare cu numele de Piața Berlin, în vreme ce vecina Piață Jianu devenea Piața Adolf Hitler. După război, denumirile de conjunctură au fost abandonate, iar piața s-a fixat sub numele care i-a rămas până astăzi, acela de Piața Dorobanți, preluat de la artera pe care o marchează — Calea Dorobanților, botezată la rândul ei în 1878, în amintirea trupelor de dorobanți care se acoperiseră de glorie în Războiul de Independență.
Cadrul construit și viața pieței
Spre deosebire de tronsonul istoric al Căii Dorobanților, dinspre Piața Lahovari, unde se păstrează case-vilă și mici palate ridicate la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea de arhitecți precum Louis Blanc, Paul Gottereau sau Ion D. Berindei, segmentul din jurul pieței s-a construit mai târziu, cu precădere în anii ’30 și ’40, prin imobile de raport și vile interbelice care închid scuarul. În scuarul pieței a fost amplasată, între 1965 și 1997, copia statuii Lupa Capitolina, monument prezentat pe larg într-o monografie dedicată; atât de puternic s-a legat statuia de acest loc încât, multă vreme după mutarea ei, localnicii au continuat să numească piațeta „la lupoaică”.
Dincolo de intersecția cu Șoseaua Ștefan cel Mare, aspectul zonei s-a schimbat radical în deceniile comuniste: multe clădiri vechi, unele cu valoare de monument, au fost demolate în anii construcției de blocuri, iar pe unele segmente s-au ridicat, în perioada 1974–1976, blocuri de locuințe cu peste opt etaje, neutre și lipsite de valoare arhitecturală. În jurul pieței a funcționat vreme îndelungată un centru agroalimentar, reper de cartier cu tarabe, crâșme și aprovizionare adusă cândva cu căruțele, care a dat locului un caracter viu, în contrast cu eleganța caselor din jur. După 1990, zona și-a păstrat statutul rezidențial căutat, dar și-a schimbat parțial înfățișarea prin construcții înalte precum hotelul Dorobanți, în timp ce piața agroalimentară și-a pierdut din însemnătate, fiind redeschisă recent, în 2026, ca piață a producătorilor locali.
Discrepanțe și incertitudini documentare
Sursa tipărită principală (Burlacu și Ștefăniță, 2002) asociază amplasarea în piață a statuii „Lupoaica Romei” cu anul 1906; în realitate, 1906 este anul donației și al primei amplasări, în Parcul Carol I, în vreme ce aducerea statuii în scuarul din Piața Dorobanți este atestată abia în 1965, cu plecarea din 1997. Diferența provine dintr-o comprimare a cronologiei în sursa citată. Documentele urbanistice consemnează denumirea de Piața Confederației Balcanice fără a explica explicit motivul alegerii ei; legătura cu mișcarea de apropiere balcanică din anii ’30 rămâne o interpretare plauzibilă, susținută de context, dar neconfirmată punctual de sursele consultate.
Personaje
- Petruța Burlacu și Cătălina Ștefăniță — autoarele studiului Scurt istoric al Căii Dorobanților (2002), sursa principală tipărită pentru istoricul arterei și al pieței, cu date privind parcelările, alinierile și succesiunea denumirilor.
- Cezara Mucenic — istoric și cercetătoare a arhitecturii bucureștene, autoare a studiului despre Casa Slătineanu din Calea Dorobanți, care documentează sectorizarea arterei și denumirile succesive ale pieței.
- E. Pinard — proprietar al terenului parcelat în 1935 în Calea Dorobanți, parcelare realizată cu respectarea razei de aliniere de 80 m stabilite pentru piață.
Bibliografie
- Petruța Burlacu, Cătălina Ștefăniță, Scurt istoric al Căii Dorobanților, în Materiale de istorie și muzeografie, vol. XVI (volum tipărit)
- Cezara Mucenic — Casa Slătineanu din Calea Dorobanți nr. 60 (Materiale de istorie și muzeografie, vol. XVII)
- Calea Dorobanților (Wikipedia)
- Statuia Lupoaicei din București (Wikipedia)
- Oana Marinache — Dorobanți, azi cartierul cu cele mai râvnite vile din București (B365.ro)
