# Piața Amzei

Adresă: Str. Piata Amzei nr. 13, Sector 1, Cartierul Piața Victoriei - Romană, București
An construcție: 1841
Tip ansamblu: Piețe
Tip clădire: fǎrǎ
Stil arhitectural: fǎrǎ
Risc seismic: fǎrǎ
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Piața Amzei, situată în sectorul 1 al Bucureștiului, între Calea Victoriei și bulevardul General Gheorghe Magheru, este una dintre cele mai vechi piețe agroalimentare ale capitalei, înființată în 1841 pe proprietatea familiei Neculești. Ansamblul cuprinde Palatul Galben (arhitect Nicu Georgescu, 1935–1937), Biserica Amzei (arhitect Alexandru Săvulescu, 1898–1901, monument istoric) și hala comercială actuală (arhitect Andrei Fenyo, 2008–2012). Spațiu urban în curs de regenerare culturală.

## Articol
Piața Amzei

Piața Amzei este situată în municipiul București, sectorul 1, în perimetrul central al orașului, între Calea Victoriei la vest și bulevardul General Gheorghe Magheru la est. Adresa oficială a ansamblului este Piața Amzei nr. 13, sector 1, București, aceasta corespunzând imobilului Palatului Galben — fosta Primărie a Sectorului Galben, clădire care domină și articulează spațiul public al pieței. Suprafața totală a pieței este de 3.595,5 mp, din care 2.675,4 mp suprafață construită.

Delimitare și repere topografice

Perimetrul pieței și al zonei adiacente este delimitat de patru artere: Calea Victoriei la vest (principala axă istorică nord-sud a Bucureștiului, fosta Cale a Mogoșoaiei), bulevardul General Gheorghe Magheru la est, strada Biserica Amzei la nord și strada Piața Amzei la sud, aceasta din urmă făcând legătura între cele două artere principale. Zona mai este accesibilă și prin strada Mendeleev, care constituie, în contextul evenimentelor pietonale, singurul traseu auto în perimetru.

Piața este situată la distanță pietonală de aproximativ 200 de metri față de Piața Romană la nord și de aproximativ 600 de metri față de Piața Revoluției la sud, plasând-o în una dintre cele mai dense zone comerciale, culturale și administrative ale capitalei. Raportul față de Calea Victoriei — artera istorică pe care se înșiruie Palatul Regal, Ateneul Român și Palatul CEC — conferă pieței o poziție de mare centralitate urbană.

Statut administrativ și patrimonial

Piața Amzei se află în administrarea Primăriei Sectorului 1 al municipiului București. Imobilul din Piața Amzei nr. 13 — Palatul Galben, construit între 1935 și 1937 după planurile arhitectului Nicu Georgescu — este clădire cu valoare arhitecturală recunoscută, reprezentativă pentru stilul Art Deco interbelic bucureștean. Ansamblul pieței include, de asemenea, Biserica Amzei (hramul Sfântul Nicolae, formă actuală 1898–1901, arhitect Alexandru Săvulescu), monument istoric, și hala comercială actuală, construită în mai multe etape între 2008 și 2012, cu o investiție de 13 milioane de euro.

Instituții și funcțiuni prezente în ansamblu

La data documentării, în perimetrul Pieței Amzei funcționează sau sunt adăpostite în clădirile ansamblului următoarele instituții și entități: Teatrul Ion Creangă (în clădirea Palatului Galben), UNITER — Uniunea Teatrală din România, ateliere ale Uniunii Artiștilor Plastici din România, Muzeul Național al Literaturii Române (în proximitate), Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 (Piața Amzei nr. 13, intrare dinspre Teatrul Ion Creangă), precum și spații comerciale, cafenele și terase la parterul clădirilor perimetrale. Hala comercială este destinată oficial comerțului agroalimentar, deși funcționarea sa în această calitate a fost constant contestată de riverani și de specialiști în urbanism.

Poziția în rețeaua urbană a Bucureștiului

Piața Amzei ocupă o poziție de interfață între două mari artere de circulație și două zone cu funcționalități diferite ale centrului Bucureștiului: la vest, zona administrativă și culturală a Căii Victoriei; la est, zona comercială și de servicii a bulevardului Magheru. Această poziție intermediară a determinat, de-a lungul istoriei, caracterul mixt al pieței — spațiu comercial de proximitate, dar și nod instituțional, cultural și comunitar. Înființată în 1841, Piața Amzei este una dintre cele mai vechi piețe agroalimentare ale capitalei care s-au menținut, cu transformări succesive, până în prezent pe același amplasament.

Originea numelui și primele atestări

Proprietatea Neculeștilor și întemeierea pieței (1841)

Terenul pe care s-a constituit Piața Amzei a aparținut, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, familiei Neculești, o veche familie boierească ce deținea cea mai mare parte a proprietăților situate între Calea Victoriei (numită până în 1878 Podul Mogoșoaiei) și bulevardul care urma să devină, în deceniile următoare, bulevardul General Gheorghe Magheru. În 1841 a fost înființată pe acest loc Piața Mică — denumire sub care spațiul comercial a funcționat inițial, spre deosebire de Piața Mare din sudul orașului (actuala Piață a Unirii). Piața Mică reprezenta al doilea pol comercial major al Bucureștiului, organizat în proximitatea imediată a axei principale de circulație a orașului.

Polcovnicul Nicolae Dărăscu și vistiernicul Amza Năescu

Denumirea de Piața Amzei derivă din aceea a Bisericii Amzei, ctitorie ridicată la începutul secolului al XIX-lea în imediata vecinătate a spațiului comercial. Istoria ctitoriei este legată de două personalități ale epocii: polcovnicul (colonelul) Nicolae Dărăscu și nepotul său, Amza Năescu, al doilea vistier al Țării Românești.

Prin testament, în 1807, polcovnicul Nicolae Dărăscu a lăsat moștenire nepotului său Amza Năescu un fond destinat construirii unui lăcaș de cult în centrul Bucureștiului, pe un teren aflat la mică distanță de Podul Mogoșoaiei. Amza Năescu a împlinit voința testamentară a unchiului său, ridicând, împreună cu Dimitrie și Dionisie Dârjescu, prima biserică pe acest amplasament. Cheltuielile au depășit cu mult suma moștenită, vistiernicul Năescu investind, potrivit surselor istorice, întreaga agoniseală a familiei sale, inclusiv zestrea soției sale Dobrița, pentru finalizarea construcției. Edificiul a fost sfințit în 1810, cu hramul Sfântul Nicolae. Era o construcție modestă, de dimensiuni mici, cu o singură turlă.

După moartea lui Amza Năescu, recunoștința comunității de enoriași a consacrat lăcașului de cult denumirea de Biserica Amzei, după prenumele ctitorului principal, nume purtat de biserică și de întreaga zonă până în prezent. De la prima biserică se păstrează pomelnicul, ale cărui slove sunt săpate pe o lespede de piatră aflată astăzi în curtea bisericii, pe latura nordică. Anterior anului 1832, în jurul bisericii funcționau chilii în care era organizată o școală cu două clase pentru începători, semnalată de istoricul Nicolae Iorga.

Formarea toponimului și transferul numelui asupra pieței

Mecanismul prin care numele Bisericii Amzei a devenit și numele pieței este unul tipic pentru nomenclatorul urban al Bucureștiului din secolul al XIX-lea: spațiile comerciale deschise în proximitatea unor monumente de referință preluau, în uzul popular și ulterior în cel oficial, denumirea acelui monument. Piața Mică, întemeiată în 1841 pe proprietatea Neculeștilor, se afla practic adosată terenului Bisericii Amzei, ctitorită cu trei decenii mai devreme. Transferul de denumire s-a produs gradual, prin uz curent, consolidând în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Piața Amzei ca denumire oficială și populară a spațiului comercial. Această denumire s-a menținut neîntrerupt până în prezent, în ciuda tuturor transformărilor urbanistice prin care a trecut ansamblul.

Contextul urban al întemeierii: poziția față de Podul Mogoșoaiei

La data întemeierii pieței, în 1841, Podul Mogoșoaiei — artera principală a Bucureștiului, pietruită cu bârne de lemn și pavată cu piatră din 1842, redenumită Calea Victoriei în 1878, după Războiul de Independență — constituia principalul ax comercial, administrativ și social al orașului. Piața Amzei a fost concepută de la bun început ca o extensie comercială a acestei artere, captând fluxul de clienți din zona nordică a centrului. Poziția sa intermediară, între Podul Mogoșoaiei și viitorul bulevard Magheru, îi conferea vocația unui spațiu de tranzit și aprovizionare pentru un cartier în rapidă dezvoltare, populat cu case boierești, prăvălii și instituții publice. Această vocație comercială de proximitate, definită încă din 1841, a determinat caracterul și istoria pieței pentru aproape două secole.

Conexiuni memoriale: Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu

Zona Pieței Amzei este legată și de memoria unor personalități ale literaturii române. Casa scriitorului Ioan Slavici s-a aflat în față față de locul unde urma să se ridice Teatrul Ion Creangă; acolo l-a găzduit Slavici o perioadă pe Mihai Eminescu, fapt marcat printr-o placă memorială. De asemenea, în blocul de pe latura pieței dinspre Calea Victoriei se află apartamentul în care a locuit poetul Nichita Stănescu, și acesta marcat cu o placă. Aceste conexiuni confirmă rolul zonei Amzei ca spațiu de viață urbană pentru intelectualitatea și lumea artistică a Bucureștiului, dincolo de funcția sa comercială de bază.

Halele din fier forjat și sticlă (1872)

Alexis Godillot și contextul contractului

În 1872 au fost construite halele Pieței Amzei după proiectul antreprenorului francez Alexis Godillot. Godillot era, la acea dată, principalul furnizor de infrastructură comercială metalică pentru statul român, executând în aceeași perioadă hale similare în București, Craiova și Iași. Contractul inițial fusese comisionat în vremea lui Alexandru Ioan Cuza și generase o datorie a statului român față de firma franceză, care a produs un scandal diplomatic de amploare, soluționat, conform surselor de epocă, pe parcursul a două guverne și al unui suveran nou. Execuția efectivă a contractului a fost realizată de inginerul Alfred Berthon, care a colaborat la rândul său cu tânărul arhitect olandez Joseph Schiffeleers (1850–1919), cel care urma să devină, în deceniile următoare, unul dintre arhitecții cei mai prolifici ai Bucureștiului modern, autorul Spitalului Colțea din capitală.

Tipologia halelor: modelul parizian

Halele ridicate de Godillot la București se înscriu în tipologia pavilionului comercial din fontă, fier forjat și sticlă, larg răspândită în Europa occidentală în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu modelul de referință în Halele Baltard din Paris (1854–1870, arhitect Victor Baltard), construcții care au revoluționat organizarea comerțului urban și care au inspirat explicit proiectele Godillot. Această tipologie combina structura portantă metalică — mai ușoară și mai rapidă de executat decât zidăria — cu panourile de sticlă care asigurau iluminat natural difuz, ventilație și o estetică industrială de factură modernistă. Introducerea sa la București a reprezentat un transfer tehnologic și estetic major, cu totul diferit față de tipologia prăvăliei de paiantă sau a caselor negustorești care dominau piețele românești la mijlocul secolului al XIX-lea.

Godillot realizase anterior, tot pentru București, Hala Ghica (demolată în anii 1930) și Hala Mare din Piața Mare (actuala Piața Unirii), aceasta din urmă demolată în 1986 pentru realizarea Centrului Civic. Ansamblul halelor sale a reprezentat, în ansamblu, prima infrastructură comercială modernă, standardizată și durabilă a Bucureștiului, eliminând improvizațiile de lemn și paiantă ale piețelor anterioare.

Organizarea comercială a pieței în a doua jumătate a sec. XIX

Piața Amzei, în forma definită de halele Godillot, era organizată pe trei laturi, structura comercială cuprinzând, conform datelor documentare ale epocii: 19 prăvălii de precupeți din paiantă acoperite cu olane, 16 măcelării, o cârciumă, o covăcerie și o gheretă destinată vânzării pâinii. Spațiile se închiriau prin licitație publică, asigurând administrației locale un venit regulat. Piața era unicul pol comercial alimentar al zonei de nord a centrului Bucureștiului până în 1898, moment de la care au apărut în vecinătate alte prăvălii și structuri comerciale. Hala metalică a fost obiectul unor adaptări și îmbunătățiri constructive continue între 1872 și 1886, pe măsura extinderii activității comerciale și a creșterii demografice a zonei.

Piața Amzei ca reper al vieții urbane la sfârșitul sec. XIX

Prin dimensiunile sale, prin varietatea ofertei comerciale și prin poziția față de principalele artere ale orașului, Piața Amzei a funcționat în ultima treime a secolului al XIX-lea ca cel mai important vad comercial al cartierului dintre Calea Victoriei și bulevardul Magheru. Spațiul era animat zilnic de precupeți, măcelari, negustori de pâine și clienți din mahalalele nordice ale orașului. Spre deosebire de Piața Mare (Halele Centrale), orientată spre aprovizionarea en-gros a orașului, Piața Amzei a rămas, de la întemeierea sa, o piață de cartier, cu o legătură directă și constantă cu locuitorii din proximitate. Acest caracter de proximitate și de sociabilitate urbană cotidiană a definit identitatea Pieței Amzei de-a lungul întregii sale istorii și a alimentat nostalgia față de funcția sa comercială tradițională în toate dezbaterile ulterioare privind reconversia spațiului.

Biserica Amzei — reper arhitectural al pieței

Prima biserică: 1807–1810, incendiu 1846, reconstrucție 1875

Prima biserică ridicată pe amplasamentul actual a fost construită între 1807 și 1810, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, din fondurile polcovnicului Nicolae Dărăscu, prin osteneala vistiernicului Amza Năescu și a lui Dimitrie și Dionisie Dârjescu. Edificiul era de dimensiuni reduse, cu o singură turlă, și adăpostea anterior anului 1832 un corp de chilii în care funcționa o școală cu două clase pentru începători, semnalată de istoricul Nicolae Iorga. În 1846, biserica a fost distrusă de un incendiu, urmând o restaurare de proporții. Cu prilejul unor reparații ulterioare, în 1875, au fost adăugate două turle din lemn și tablă, iar în curtea bisericii a fost ridicată o fântână din piatră sculptată de Ioan C. Petrescu. Acest edificiu refăcut a funcționat până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când comunitatea parohială, în creștere demografică semnificativă, a decis demolarea sa și construirea unui lăcaș cu totul nou.

Decizia de reconstruire și echipa de proiect (1898)

Inițiativa demolării vechii construcții și ridicării unui edificiu nou, de amploare, a aparținut preotului iconom stavrofor Ilie Teodorescu, parohul bisericii, care a acționat în calitate de coordonator al lucrărilor și a atras în proiect ctitorii Grigore Gălășescu și Petre Bărbulescu, proprietari de imobile cunoscuți în zona centrală a Capitalei. Proiectul arhitectural a fost elaborat de Alexandru Săvulescu în colaborare cu arhitectul polonez Siegfrid Kofczinsky (Zigfried Kofschinscky). Săvulescu era, la acea dată, unul dintre cei mai importanți arhitecți activi în România, autor al Palatului Poștelor și Telegrafului din București (1894–1900, în colaborare cu același Kofczinsky) și al Palatului Comunal din Buzău (1896–1904). Kofczinsky participase anterior la proiectarea Castelului Peleș din Sinaia. Lucrările au început în iulie 1898 și au fost conduse, în execuție, de constructorul D. Dobrescu.

Descrierea arhitecturală a edificiului actual

Biserica Amzei, în forma sa actuală, este o clădire monumentală încadrată în stilul eclectic de școală academică franceză (Beaux-Arts), cu integrarea unor elemente neoromânești și neoarmenești. Planul este triconc, cu dimensiunile de 28,70 m lungime și 11–15,50 m lățime, cu pronaosul ușor supralărgit. Edificiul este construit pe un soclu masiv de piatră înalt de aproximativ doi metri deasupra nivelului solului, element care îi conferă zveltețe și monumentalitate și îl diferențiază vizual de clădirile comerciale din jur.

Acoperișul este prevăzut cu trei turle: o turlă mare peste naos, cu cupolă, și două turle mai mici pe antele pronaosului. Fațadele exterioare sunt tratate cu asize de cărămidă aparentă galbenă alternate cu zone tencuite, șiruri de ocnițe sub cornișă și brâuri bogat decorate dispuse median — elemente caracteristice arhitecturii neoromânești de la cumpăna secolelor XIX–XX. Ornamentația exterioară combină piatra cu cărămida într-un registru compoziți tipic pentru eclectismul academic al epocii Carol I.

Interiorul se remarcă prin înălțime accentuată și iluminat natural filtrat prin vitralii. Pictura interioară și cea a iconostasului au fost realizate de pictorul și profesorul italian Umberto Marchetti, în stil academic european, adaptată arhitecturii monumentale a edificiului. Proiectul de pictură fusese inițial disputat: o echipă alternativă formată din Ștefan Luchian, Constantin Artachino și Nicolae Grimani propusese un proiect concurent (1897–1900), care purtase semnătura de aprobare a arhitectului Săvulescu, dar execuția finală i-a fost atribuită lui Marchetti. Catapeteasma, amvonul și stranele din stejar au fost realizate de sculptorul Gheorghe Babic. Sfințirea bisericii a avut loc la 21 octombrie 1901, în vremea regelui Carol I și a reginei Elisabeta, cu adăugarea a două hramuri suplimentare față de cel originar: Sfinții Împărați Constantin și Elena și Buna Vestire. Ca obiect de cult valoros se păstrează un potir de argint donat de Nicolae Dărăscu.

Restaurarea picturii (2013–2022) și statutul de monument

Între 2013 și 2022, pictura originală a lui Umberto Marchetti a fost supusă unor ample lucrări de restaurare și conservare, finalizate la peste un secol de la execuția inițială. Biserica Amzei este clasificată monument istoric de patrimoniu național, înregistrată în Repertoriul Arheologic Național, adresa sa oficială fiind strada Biserica Amzei nr. 12, sector 1, București. Fostul preot paroh Ilie Teodorescu, inițiatorul reconstrucției din 1898, a fost ales ulterior Episcop al Tomisului în martie 1923, la reactivarea acelei episcopii, după ce servise ca preot de mir la Amzei timp de 28 de ani.

Conexiunea cu Mihai Eminescu

Un imobil din zona Bisericii Amzei, aparținând ctitorului Grigore Gălășescu și cumpărat ulterior de scriitorul Ioan Slavici, a fost locul în care poetul Mihai Eminescu a compus "Scrisorile" și poezia "Mai am un singur dor". Această legătură literară, atestată documentar, adaugă un strat suplimentar de memorie culturală unui spațiu urban deja încărcat de semnificații istorice și arhitecturale.

Perioada interbelică: Palatul Galben și reorganizarea pieței (1935–1937)

Contextul deciziei: modernizarea Bucureștiului și demolarea halelor Godillot

În cadrul procesului amplu de modernizare a Bucureștiului din perioada interbelică, administrația locală a luat, în anii 1930, decizia demolării halelor metalice ridicate de Alexis Godillot în 1872 și înlocuirii lor cu o clădire nouă, de factură modernă. Halele fuseseră considerate insalubre și necorespunzătoare standardelor urbanistice și igienice ale epocii. Primarul sectorului Galben, inginerul Ioan Săbăreanu, a ales să nu schimbe destinația centenară a Pieței Amzei ca centru comercial și alimentar, reorganizând însă ansamblul complet. Pe durata șantierului, piețarii au fost menținuți pe terenul adiacent Bisericii Amzei, în condiții provizorii, pentru a nu întrerupe activitatea comercială a zonei.

Palatul Primăriei Sectorului Galben — arhitectul Nicu Georgescu (1935–1937)

Edificiul ridicat pe amplasamentul halelor demolate — Palatul Primăriei Sectorului Galben, astăzi cunoscut popular ca Palatul Galben — a fost construit între 1935 și 1937 după planurile arhitectului Nicu Georgescu. Denumirea de Sector Galben corespundea organizării administrative a Bucureștiului din acea perioadă, în care sectoarele orașului erau identificate prin culori. Imobilul este localizat la adresa Piața Amzei nr. 13, sector 1 și ocupă poziția dominantă în ansamblul pieței, articulând spațiul urban și controlând vizual principalele perspective ale zonei.

Descrierea arhitecturală: modernism temperat cu influențe Art Deco

Din punct de vedere arhitectural, Palatul Galben marchează opțiunea administrației locale din anii 1930 pentru forme simplificate și compacte, de modernitate incontestabilă. Edificiul se remarcă printr-o plastică de modernism temperat, cu pregnante influențe Art Deco, vizibile cu precădere în tratamentul fațadelor exterioare. Curțile interioare, concepute ca pasaje traversante, prezintă un limbaj modernist mai accentuat, în timp ce interioarele au o expresivitate sobră, cu elemente Art Deco clare și materiale de calitate, bine conservate până în prezent. Deși imobilul nu este inclus în Lista Monumentelor Istorice, tema apelului de idei OAR București din 2025 îl caracterizează drept un exemplu arhitectural care merită să fie mai bine cunoscut de publicul larg, atât prin calitatea plastică, cât și prin unicitatea programului funcțional.

Programul funcțional: primul mixed-use building public al Bucureștiului

Cel mai inovator aspect al edificiului din 1935–1937 a fost concentrarea neobișnuită de funcțiuni urbane într-o singură clădire administrativă. Pe lângă spațiile uzuale ale unei primării — birouri, sală de consiliu, servicii pentru public, oficiul de stare civilă — clădirea a fost concepută ca un adevărat centru cultural și social al zonei, grupând în jurul celor două curți interioare: magazine, un teatru comunal, o bibliotecă publică, o judecătorie și serviciul financiar. Această multifuncționalitate — numită astăzi mixed-use building în limbajul de specialitate — a reprezentat, pentru contextul românesc al anilor 1930, un model administrativ și urbanistic de avangardă, care a plasat Piața Amzei în rândul celor mai animate centre publice ale Capitalei, după Piața Unirii.

La parterul clădirii, spațiile comerciale cu vitrină spre piață au reorganizat activitatea negustorească a zonei, integrând piețarii și comercianții într-un cadru construit coerent, în locul barăcilor și prăvăliilor improvizate din perioada anterioară. Configurația urbană a zonei a evoluat coerent între 1930 și 1980 prin ridicarea de imobile moderniste interbelice cu partere comerciale — proiectate de arhitecții G.M. Cantacuzino și V. Arion — și a unor blocuri postbelice cu magazine la parter, proiectate de arhitecții V. Iorga, Th. Iacoban, E. Cosmatu și M. Crohmalnic.

Piața Amzei ca al doilea centru comunitar al Capitalei

În perioada interbelică, Piața Amzei și clădirea Primăriei Galbene de la numărul 13 reprezentau, în percepția contemporanilor, a doua zonă din centrul Bucureștiului — după Piața Unirii — în care comunitatea se aduna, administra și socializa. Funcțiunile mixte ale clădirii — administrație, cultură, comerț, justiție — generau o frecventare continuă și diversă a spațiului, conferindu-i un caracter de hub civic activ, rar întâlnit la nivelul administrațiilor de sector din alte capitale europene ale epocii. Această perioadă (1935–1962), caracterizată de arhitecta Maria Duda ca piața reprezentativă, a constituit apogeul funcțional și urbanistic al ansamblului Pieței Amzei, înainte de transformările impuse de regimul comunist.

Perioada comunistă (1947–1989)

Preluarea administrativă după 1947: Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie

După proclamarea Republicii Populare Române pe 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea forțată a regelui Mihai I, aparatul administrativ al statului a fost reorganizat pe criterii ideologice și teritoriale noi. Palatul Galben din Piața Amzei — fosta Primărie a Sectorului Galben — a trecut sub administrația noului regim, devenind sediul Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie, denumire dată raionului după data abdicării regale. Clădirea a continuat să funcționeze ca centru administrativ de sector, păstrând în linii mari programul funcțional mixt din perioada interbelică, dar cu schimbări profunde în destinația spațiilor culturale și comerciale. Structura de conducere administrativă a imobilului a evoluat ulterior odată cu reorganizările teritoriale comuniste, ajungând să fie denominată Sfatul Popular al Sectorului 1 și, în final, cu denumirile uzuale ale administrației locale din ultimele decenii ale regimului.

Sala Studio a Teatrului Național București (1944–1973)

Un episod semnificativ al istoriei clădirii din Piața Amzei nr. 13 în perioada comunistă este legat de Teatrul Național București (TNB). Sediul inițial al TNB — clădirea ridicată în 1852 pe Calea Victoriei — fusese distrus în bombardamentele germane din august 1944. Teatrul a continuat să funcționeze în spații improvizate sau puse la dispoziție: sala Comedia (Majestic) de pe Calea Victoriei, sălile de festivități ale liceelor Sfântul Sava și Matei Basarab, Cercul Militar. Sala de teatru din clădirea Palatului Galben — teatrul comunal al Sectorului Galben, existent încă din faza interbelică a clădirii — a fost pusă la dispoziția TNB, devenind Sala Studio din Piața Amzei. Aceasta a funcționat ca scenă secundară a TNB pe parcursul anilor '50 și '60, până la inaugurarea noii clădiri TNB de la Piața Universității, în 1973. Funcționarea Sălii Studio a consolidat vocația culturală a Palatului Galben și a dat zonei Amzei o relevanță teatrală pe care o păstrează, sub alte forme, și în prezent.

Teatrul Ion Creangă: înființare (1964) și instalarea la Piața Amzei (1976)

Teatrul Ion Creangă a fost înființat în 1964, primul spectacol — Harap Alb, în regia lui Ion Lucian — având loc pe 24 decembrie 1964 la sediul inițial din Piața Lahovari. Teatrul a fost conceput ca instituție specializată în spectacole pentru copii și tineret. În 1976, Teatrul Ion Creangă și-a inaugurat noul sediu în clădirea din Piața Amzei nr. 13, instalându-se în Sala Mare care fusese anterior Sala Studio a TNB. Același an marchează debutul regizorului Cornel Todea pe scena teatrului, cu spectacolul Hocus Pocus și-o găleată, după A.E. Greidanus, cu scenografia lui Ion Dogar Marinescu și muzica lui Johnny Răducanu. De la instalarea sa la Piața Amzei, Teatrul Ion Creangă a devenit cel mai cunoscut teatru pentru copii din România, cu o prezență continuă — cu o singură întrerupere forțată de 15 ani cauzată de lucrările de consolidare — în această locație.

Piața agroalimentară în regim de stat

Pe durata regimului comunist, Piața Amzei a funcționat ca piață agroalimentară de stat, în cadrul sistemului de distribuție centralizat. Comercianții privați au fost eliminați treptat prin naționalizare și colectivizare, locul lor fiind luat de unitățile de desfacere ale cooperativelor de consum și ale întreprinderilor comerciale de stat. Activitatea comercială a zonei s-a redus și standardizat față de diversitatea interbelică, deși piața a continuat să funcționeze ca punct de aprovizionare pentru cartierul din jur. Magazinele perimetrale din clădire și-au păstrat funcția comercială, dar în formule specifice economiei planificate: prăvălii de stat cu sortiment limitat și cu program fix.

Palatul Galben în ultimele decenii comuniste

În intervalul 1962–1989, descris de arhitecta Maria Duda drept piața în derivă, ansamblul Pieței Amzei a intrat într-un proces treptat de diminuare funcțională. Documentul tema al apelului de idei OAR București din 2025 consemnează că Palatul Galben a funcționat și după instaurarea regimului comunist ca administrație locală — Sfat Popular în terminologia epocii — mai întâi a Raionului 30 Decembrie, redenumit ulterior Raionul I.V. Stalin, și ulterior a Sectorului 1, păstrând mixitatea funcțională: sală de spectacol (mai întâi Sala Studio TNB, apoi Teatrul Ion Creangă), magazine și spații administrative. Clădirea în sine a rămas nemodificată structural, iar calitatea materialelor originale din 1935–1937 s-a dovedit suficient de rezistentă pentru a traversa fără intervenții majore cele patru decenii de regim comunist.

Absența demolărilor: Piața Amzei față de sistematizarea comunistă

Spre deosebire de alte zone centrale ale Bucureștiului care au suferit demolări masive în cadrul programelor de sistematizare comunistă — Piața Unirii (Hala Unirii, demolată în 1986), Calea Victoriei, Uranus — Piața Amzei a scăpat în mare măsură de distrugeri structurale majore în această perioadă. Palatul Galben, Biserica Amzei și țesutul stradal adiacent au supraviețuit intacte. Această relativă ferice constituie azi patrimoniul arhitectural al zonei, exploatat în toate proiectele de regenerare urbană lansate după 1990. Prețul supraviețuirii a fost, în schimb, degradarea funcțională progresivă a unui spațiu conceput în 1935 pentru a fi viu și multifuncțional, transformat treptat într-un ansamblu administrativ rigid, cu o piață agroalimentară de stat din ce în ce mai anostă.

După Revoluție: dezintegrare și transformări (1989–2011)

Privatizarea magazinelor perimetrale și schimbarea funcțiunilor

Imediat după căderea regimului comunist în decembrie 1989, Piața Amzei a intrat în faza pe care arhitecta Maria Duda — cercetătoare a evoluției spațiului urban al pieței — o caracterizează drept piața volantă (1989–2011). Procesul de privatizare rapidă și dezordonată a spațiilor comerciale din clădirea Palatului Galben și din perimetrul pieței a dus la fragmentarea și subdivizarea magazinelor existente în entități comerciale de mici dimensiuni, cu program prelungit sau non-stop. Zona a dobândit treptat un caracter de atractor nocturn: baruri, cluburi și discoteci s-au instalat în fostele spații culturale și comerciale ale clădirii, inclusiv în sala de spectacole care fusese anterior Sala Studio a TNB și ulterior Sala Mare a Teatrului Ion Creangă. Această reconversie a golit treptat clădirea de funcțiunile sale publice și culturale, vitrinele parterului fiind închise cu placaj, spațiile interioare segregate de traseele pietonale ale pieței.

Structura metalică provizorie și piețarii în parcări

Activitatea comercială agroalimentară tradițională a Pieței Amzei — rămasă fără infrastructura clădirii propriu-zise în urma schimbării funcțiunilor — a fost reorganizată prin instalarea unei structuri metalice provizorii cu etaj, ridicată în spațiul deschis al pieței. Această structură, nefinalizată decât parțial, a fost incapabilă să absoarbă întreaga activitate a piețarilor. Ca urmare, vânzătorii s-au mutat în parcările de pe laturile scurte ale clădirii principale, desfășurând activitatea în condiții precare, fără acoperire adecvată sau facilități comerciale corespunzătoare. Această situație de improvizație prelungită a dat caracterul haotic și nereprezentativ al pieței în anii 1990 și 2000, în contrast puternic cu ambiția urbanistică a ansamblului din 1935–1937.

Degradarea Palatului Galben și pierderea identității culturale

Pe fondul privatizărilor și al schimbărilor de funcțiune, Palatul Galben — sediul administrativ al sectorului, dar și cadru al unor funcțiuni culturale și sociale esențiale — a intrat într-un proces de degradare identitară accelerată. Funcțiunile administrative au supraviețuit parțial, clădirea adăpostind în continuare servicii ale Primăriei Sectorului 1, dar spațiile culturale au fost eliminate sau convertite în entități comerciale. Fațadele au suferit intervenții necontrolate, iar imaginea urbană a ansamblului a pierdut coerența interbelică. Teatrul Ion Creangă, silit să abandoneze Sala Mare din cauza necesității unor lucrări de consolidare a clădirii, a intrat și el într-o perioadă de pribegie prin diverse spații ale Bucureștiului, timp de aproape 15 ani, până la redeschiderea Sălii Mari în ianuarie 2024.

Tentativa de concesionare din 2020: nicio ofertă

Un prim demers formal de ieșire din blocajul funcțional al Pieței Amzei a fost tentativa de concesionare a serviciilor de administrare a pieței, lansată în 2020. Procedura de atribuire a eșuat complet: nicio ofertă nu a fost depusă de niciun potențial concesionar. Eșecul licitației din 2020 a relevat atât lipsa de atractivitate a formulei propuse — concesionar unic, surse de venit limitate la tarifele comerciale, investiții pe cheltuiala concesionarului pe o durată de maximum 20 de ani — cât și incertitudinile legate de statutul juridic și funcțional al ansamblului. Conform documentelor Primăriei Sectorului 1 de la acea dată, pentru reluarea procedurii era necesară refacerea studiului de fundamentare a deciziei de concesionare, cu luarea în considerare a posibilității de refuncționalizare a spațiilor imobilului.

Dispariția pieței agroalimentare tradiționale

Pe parcursul acestei perioade, activitatea comercială agroalimentară a Pieței Amzei s-a redus drastic. Piețarii care vânduseră legume, fructe, flori, pește și produse tradiționale pe parcursul generațiilor s-au relocat treptat spre piețele Matache și Domenii, singura prezență comercială tradițională rămasă în zonă fiind câțiva florari și câteva chioșcuri cu produse artizanale. Acest exod al piețarilor a constituit principala sursă de nemulțumire a riveranilor și a alimentat toate dezbaterile ulterioare privind identitatea și funcțiunea Pieței Amzei: spațiul a încetat, în fapt, să fie o piață agroalimentară funcțională cu mult înainte de orice intervenție urbanistică formală.

Bilanțul perioadei 1989–2011

La capătul a peste două decenii de tranziție necontrolată, Piața Amzei prezenta în 2011 un tablou urban consistent negativ: un ansamblu cu valoare arhitecturală recunoscută (Palatul Galben, Biserica Amzei) dar lipsit de coerență funcțională; o structură metalică provizorie nefinalizată, degradată și inestetic; comercianți ambulanți în parcări; spații culturale transformate în baruri; și o funcție comercială agroalimentară practic dispărută. Aceasta era situația de la care au pornit toate proiectele de regenerare urbană lansate după 2011, când demolarea structurii metalice și inițierea unui concurs de arhitectură pentru o nouă hală au marcat începutul unui nou capitol — controversat la rândul său — în istoria pieței.

Noua hală și controversele (2007–2012)

Concursul de arhitectură din 2007: Primăria Sectorului 1 și OAR

În 2007, Primăria Sectorului 1 a organizat, în parteneriat cu Ordinul Arhitecților din România (OAR), un concurs de soluții pentru reamenajarea Pieței Amzei și construcția unei noi hale agroalimentare. Concursul a urmărit rezolvarea simultană a mai multor probleme: înlocuirea structurii metalice provizorii și degradate ridicată după 1989, reconfigurarea pietonală a spațiului exterior al pieței și dotarea noii hale cu standarde tehnice și igienice moderne. Câștigătorul concursului a fost arhitectul Andrei Fenyo, cu proiectul intitulat Piața Amzei în șase piețe — o propunere care articula funcțiunile comerciale, spațiile publice exterioare și circulațiile pietonale în șase zone complementare distincte.

Proiectul câștigător: "Piața Amzei în șase piețe"

Conform declarațiilor arhitectului Andrei Fenyo la momentul anunțării rezultatelor, proiectul urmărea transformarea Pieței Amzei într-un spațiu public de întâlnire, de loisir și de comerț, nu exclusiv o piață agroalimentară. Planul prevedea: o hală agroalimentară de aproximativ 2.000 mp situată parțial sub Teatrul Ion Creangă, o parcare subterană pentru comercianți și angajați cu 49 de locuri, zonă amplă de depozitare și igienizare, food court, spații cu utilizare multiplă la parter și etaj, pasaje laterale traversante, alei și terase în spațiul exterior. Accesul auto urma să fie restricționat, singurul traseu pentru vehicule rămânând strada Christian Tell. Proiectul prevedea, conform caietului de sarcini al concursului, și pietonalizarea integrală a platoului exterior al pieței, element care nu a fost implementat.

Într-un interviu acordat în 2007, arhitectul Fenyo descria proiectul ca pe "cel mai bun compromis" dintre opțiunile concurente — recunoscând că alt proiect participant "arăta mai mult ca o piață", dar că viziunea sa câștigase prin modul în care rezolva relațiile cu funcțiunile existente și cu exteriorul.

Execuția: 2008–2012, investiție de 13 milioane de euro

Lucrările de construcție a noii hale au început în 2008 și au fost finalizate în 2012, desfășurându-se în mai multe etape. Investiția totală realizată de Primăria Sectorului 1 a fost de 13 milioane de euro, echivalentul a aproximativ 50 milioane de lei la cursul perioadei. Imobilul rezultat are o suprafață totală de 3.595,5 mp (din care 2.675,4 mp suprafață construită) și un regim de înălțime de 2S+P+1E (două subsoluri, parter și un etaj). Pe durata șantierului — o perioadă de aproximativ patru ani — piețarii au fost relocați inițial în corturi provizorii și târguri sporadice, pentru ca ulterior marea lor majoritate să migreze definitiv spre piețele Matache și Domenii, rămânând în Piața Amzei doar florarii și câteva chioșcuri de produse tradiționale.

Implementarea incompletă: ce nu s-a realizat din proiect

Finalizarea lucrărilor în 2012 nu a însemnat și punerea în funcțiune a halei în parametrii proiectați. Arhitecta Maria Duda — care a studiat în profunzime evoluția Pieței Amzei — constată că proiectul a fost implementat fără pietonalizarea prevăzută inițial în caietul de sarcini al concursului și că, la încheierea șantierului, noua clădire nu a fost niciodată pusă în exploatare cu ansamblul său: parcarea subterană, zona amplă de depozitare și igienizare, food court-ul și spațiile cu utilizare multiplă de la parter și etaj au rămas neutilizate sau subutilizate. Ezitarea administrativă în activarea acestor funcțiuni a contribuit la izolarea spațială a noii hale, la lipsa de încredere a publicului în viziunea arhitecturală propusă și, decisiv, la întreruperea ecosistemului de relații și tabieturi al publicului cu comercianții care emigraseră deja din zonă în timpul șantierului.

Reacțiile specialiștilor și ale publicului

Noua hală a generat o controversă susținută în mediile de specialitate și în presa de arhitectură. Principalele critici au vizat: absența pietonalizării promise, incapacitatea administrativă de a gestiona și activa funcțiunile proiectate, ruptura față de caracterul comercial tradițional al locului și transformarea pieței dintr-un spațiu viu de proximitate într-o zonă de tranzit fără personalitate. Reconfigurarea spațială a platoului exterior — care a lăsat o porțiune importantă excavată și neamenajată pentru o perioadă îndelungată — a accentuat percepția negativă a intervenției. Situl publicației de arhitectură Bucureștii Vechi și Noi consemna că, deși piața a fost reconfigurată și refuncționalizată, "nimic nu amintea de vechile hale și de caracterul comercial tradițional al acestei zone" și că "istoria s-a șters aproape în întregime".

Prima tentativă de concesionare din 2013: niciun ofertant

La scurt timp după finalizarea lucrărilor, în 2013, Primăria Sectorului 1 a lansat o primă tentativă de concesionare a noii hale, invocând insuficiența personalului din Administrația Piețelor pentru a gestiona obiectivul. Condiția propusă — concesionare pe 35 de ani pentru o redevență de circa 28.000 euro/lună, cu o valoare estimată a concesiunii de aproximativ 117 milioane de euro — nu a atras niciun ofertant. Eșecul repetat al tentativelor de concesionare (2013 și 2020) a confirmat că formula de exploatare a noii hale nu era viabilă în condițiile administrative și de piață propuse, contribuind la perpetuarea blocajului funcțional al Pieței Amzei.

Proiecte de regenerare urbană (2021–2025)

Proiectul Clotilde Armand (2021): hub cultural și pol al gastronomiei autohtone

În iunie 2021, primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, a pus în dezbatere publică un proiect de transformare a Pieței Amzei într-un hub cultural și pol al gastronomiei autohtone. Proiectul prevedea concesionarea pieței pe o perioadă de maximum 20 de ani unui operator privat, care urma să finanțeze integral lucrările de amenajare și să recupereze investiția exclusiv din tarifele comerciale și din exploatarea spațiilor închiriate. Singura sursă de venituri a concesionarului ar fi urmat să fie activitatea comercială, fără nicio subvenție publică. Precedentul eșec al concesionării din 2020 — când nicio ofertă nu fusese depusă — a umbrit credibilitatea noului demers, care a rămas în faza de dezbatere publică fără a se materializa într-un contract.

Proiectul AMZEI / Cartierul Creativ / The Institute (2023–2024)

Un demers de altă natură — cultural și de activare urbană, nu administrativ — a fost lansat în iunie 2023 de organizația The Institute prin inițiativa Cartierul Creativ, în parteneriat cu Primăria Sectorului 1, Primăria Municipiului București (prin ARCUB) și Banca Transilvania ca sponsor principal. Proiectul — denumit AMZEI — și-a propus generarea unei destinații culturale în Piața Amzei prin activarea economiei creative locale și prin consultare publică, analizând și pilotând scenarii posibile de regenerare a spațiului.

Concret, proiectul a deschis în piață spațiul expozițional Amzei Creative Corner, care a găzduit zeci de expoziții, instalații, workshop-uri și târguri de-a lungul anilor 2023 și 2024. Arhitecta Maria Duda, din cadrul echipei BAZA. Deschidem Orașul, a realizat o cercetare istorică aprofundată a evoluției Pieței Amzei — Straturi de Amzei (1846–2023+) — publicată în revista e-zeppelin, care a reconstruit cronologia spațiului pe etape tipologice și a generat expoziția Atunci și Acum în cadrul Amzei Creative Corner. Proiectul AMZEI face parte din strategia de microzonare a Cartierului Creativ, care identifică cinci zone de dezvoltare strategică în centrul Bucureștiului, Piața Amzei constituind prima și cea mai avansată dintre acestea.

Apelul de idei OAR București + Primăria Sectorului 1 (2025): "Un centru pentru noi începuturi"

Pe 23 aprilie 2025, Filiala București a Ordinului Arhitecților din România (OAR), în parteneriat cu Primăria Sectorului 1, a lansat apelul de idei "Un centru pentru noi începuturi" — un concurs concurențial-creativ organizat în cadrul Anualei de Arhitectură București 2025. Apelul a vizat refuncționalizarea și amenajarea minimală a cinci spații interioare din imobilul Piața Amzei nr. 13 (Palatul Galben), în scopul transformării sale în Centrul de Inovare Urbană Piața Amzei. Termenul limită de predare a proiectelor a fost 21 mai 2025, jurizarea s-a desfășurat între 23 și 26 mai 2025, iar câștigătorul a fost anunțat pe 27 mai 2025. Au fost înscrise 21 de propuneri arhitecturale.

Premiul I a fost acordat echipei studio Alt.corp (arh. Alexandru-Cristian Beșliu, arh. Octavian Bârsan, arh. Cosmin O. Gălățianu, arh. Cosmin Georgescu, arh. Andrei Theodor Ioniță). Premiul II — arh. Anca Diana Popescu și arh. Sorin Vladimir Popescu (atelierform.eu). Premiul III — arh. Ruben Pintea, cu colaboratorii arh. Alexandru Ambrosa și arh. Dragoș Andrei-Măzărîanu. Apelul nu a garantat achiziționarea serviciilor de proiectare sau implementarea proiectului câștigător, ci a urmărit identificarea celui mai adecvat concept de refuncționalizare.

Expoziția deGALBEN și redeschiderea simbolică a Palatului Galben (iulie 2024)

Pe 24 iulie 2024, clădirea Palatului Galben din Piața Amzei nr. 13 a fost redeschisă simbolic publicului prin vernisajul expoziției deGALBEN — un eveniment preview al propunerilor arhitecturale din apelul de idei, organizat de The Institute în parteneriat cu OAR București, cu sprijinul studioului Alt.corp. Evenimentul a reunit arhitecți, reprezentanți ai administrației locale, membri ai comunității creative și cetățeni. Spațiul expozițional a fost denumit în cadrul proiectului Sala pașilor pierduți și urmează să fie transformat într-un centru destinat expozițiilor, evenimentelor și dialogului cultural, în cadrul viitorului Centru de Inovare Urbană.

Piața Amzei — Scenă Urbană și Străzi Deschise (2025)

În cadrul proiectului Străzi Deschise — București, Promenadă Urbană, organizat de Primăria Municipiului București prin ARCUB, Piața Amzei a fost inclusă în traseul pietonal și a găzduit evenimentul Piața Amzei — Scenă Urbană. În perioada 18–31 august 2025, zona a fost complet închisă traficului rutier, cu restricții 24 de ore din 24 pe tronsonul Piața Amzei (între Calea Victoriei și breteaua estică), strada Christian Tell (între str. Biserica Amzei și Piața Amzei) și strada Biserica Amzei (între Calea Victoriei și str. Christian Tell). Accesul a rămas permis exclusiv riveranilor și persoanelor cu dizabilități.

Controversele: petiția riveranilor și dilema piață versus muzeu

Toate proiectele de regenerare culturală a Pieței Amzei au generat o tensiune recurentă și nerezolvată între viziunea administrației și a actorilor culturali — care văd spațiul ca destinație culturală, creativă și turistică — și nevoile cotidiene ale riveranilor, care solicită o piață agroalimentară zilnică funcțională. O petiție semnată de locuitorii din perimetrul delimitat de str. Mendeleev, str. Biserica Amzei, Calea Victoriei și str. Piața Amzei, transmisă Primăriei Capitalei, Primăriei Sectorului 1, Poliției Locale și Poliției Rutiere în 2025, formulează acuzația directă: "Contrar promisiunii electorale, ați transformat Piața AMZEI în MUZEU! Acesta nu este pentru rezidenți. Este pentru musafiri." Semnatarii mai menționează că subsolul (-1) al noii hale este neutilizat și a ajuns adăpost pentru persoanele fără locuință, că piețele volante periodice instalate pe trotuar sunt ineficiente și perturbatoare, și că trei primari succesivi au promis o piață agroalimentară zilnică fără a o materializa.

Această tensiune între reconversia culturală și funcția de proximitate constituie miza centrală a oricărui proiect de viitor pentru Piața Amzei. Ea reflectă un conflict mai larg, prezent în numeroase spații publice centrale ale capitalelor europene: cine beneficiază de regenerarea urbană — comunitatea de cartier sau publicul larg și industria creativă?

Clădirile și monumentele ansamblului

Palatul Galben — Piața Amzei nr. 13 (arhitect Nicu Georgescu, 1935–1937)

Imobilul de la Piața Amzei nr. 13, cunoscut popular ca Palatul Galben sau Primăria Galbenă, este clădirea dominantă a ansamblului. Construit între 1935 și 1937 după planurile arhitectului Nicu Georgescu, în stilul modernismului temperat cu influențe Art Deco, imobilul adăpostește în prezent: Sala Mare a Teatrului Ion Creangă (intrare dinspre piață), Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 (DGITL) (intrare dinspre Teatrul Ion Creangă), și diverse spații comerciale, cafenele și spații expoziționale la parter. Clădirea dispune de două curți interioare concepute ca pasaje traversante, cu limbaj modernist accentuat, și de interioare cu o expresivitate sobră, materiale de calitate originale din epoca construcției și elemente Art Deco bine conservate. Deși nu este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice, valoarea sa arhitecturală este recunoscută în documentele OAR București din 2025, care o califică drept un exemplu arhitectural care merită să fie mai bine cunoscut de publicul larg.

Hala comercială actuală (arhitect Andrei Fenyo, 2008–2012)

Hala agroalimentară actuală a Pieței Amzei a fost construită în mai multe etape între 2008 și 2012, pe baza proiectului câștigător al concursului organizat de Primăria Sectorului 1 în parteneriat cu OAR în 2007. Autorul proiectului — intitulat Piața Amzei în șase piețe — este arhitectul Andrei Fenyo. Imobilul are o suprafață totală de 3.595,5 mp (2.675,4 mp suprafață construită), regim de înălțime 2S+P+1E și include o parcare subterană cu 49 de locuri destinată comercianților și angajaților. Investiția totală a fost de 13 milioane de euro. Clădirea este dedicată funcțiunii comerciale agroalimentare, însă spațiile sale — inclusiv subsolul, food court-ul proiectat și spațiile de utilizare multiplă — nu au fost niciodată puse în exploatare cu programul funcțional integral prevăzut în proiect. Hala găzduiește periodic târguri, evenimente și piețe volante, dar nu funcționează ca piață agroalimentară zilnică.

Biserica Amzei — str. Biserica Amzei nr. 12 (arhitect Alexandru Săvulescu, 1898–1901)

Situată pe strada Biserica Amzei nr. 12, sector 1, Biserica Amzei este monument istoric de patrimoniu național, clasificată în Repertoriul Arheologic Național. Edificiul actual a fost construit între 1898 și 1901 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu în colaborare cu arhitectul polonez Siegfrid Kofczinsky, pe amplasamentul primei biserici (1807–1810) distruse de incendiu în 1846. Edificiul are plan triconc (28,70 × 11–15,50 m), trei turle, soclu de piatră de 2 m, stil eclectic Beaux-Arts cu elemente neoromânești și neoarmenești. Constructor: D. Dobrescu. Pictură interioară și iconostas: Umberto Marchetti. Catapeteasmă și mobilier din stejar: Gheorghe Babic. Hramurile: Sfântul Ierarh Nicolae, Buna Vestire și Sfinții Împărați Constantin și Elena. Sfințire: 21 octombrie 1901, în prezența regelui Carol I. Restaurare pictură: 2013–2022. Sala Mică a Teatrului Ion Creangă se află în imediata vecinătate, la strada Biserica Amzei nr. 21–23.

Teatrul Ion Creangă — Sala Mare: Piața Amzei nr. 13 / Sala Mică: str. Biserica Amzei nr. 21–23

Teatrul Ion Creangă a fost înființat la 4 mai 1965, la inițiativa actorului Ion Lucian, ca primul teatru din România cu repertoriu dedicat exclusiv publicului tânăr. Este instituție în subordinea Primăriei Municipiului București. Teatrul dispune de două sedii: Sala Mare la Piața Amzei nr. 13 (în clădirea Palatului Galben), și Sala Mică la strada Biserica Amzei nr. 21–23. Sediul administrativ se află la str. General Constantin Budișteanu nr. 24. Sala Mare a fost preluată de autoritățile locale în 2009 pentru lucrări de consolidare, reabilitare și modernizare — blocate repetat timp de circa 14 ani — și redeschisă oficial pe 15 ianuarie 2024, de Ziua Culturii Naționale, în prezența primarului general Nicușor Dan. Directorul teatrului este, din decembrie 2018, Petre-Gabriel Coveșeanu.

UNITER — Uniunea Teatrală din România

Uniunea Teatrală din România (UNITER) are sediul în zona Pieței Amzei. Organizația a fost fondată la 19 februarie 1990 și desfășoară activitate de reprezentare și promovare a teatrului românesc pe plan intern și internațional, organizând anual Gala Premiilor UNITER, cel mai important eveniment de premiere al teatrului românesc. UNITER a inițiat parteneriate cu instituții teatrale britanice și europene începând cu 1991, inclusiv turneul Royal National Theatre la București (1991, 1992). Proximitatea față de Teatrul Ion Creangă și față de principalele instituții culturale ale zonei conferă prezenței UNITER în Piața Amzei o coerență instituțională culturală.

Muzeul Național al Literaturii Române — str. Nicolae Crețulescu nr. 8

Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) este situat la strada Nicolae Crețulescu nr. 8, sector 1, în imediata proximitate a Pieței Amzei. Înființat în 1957 la inițiativa directorului fondator academician D. Panaitescu-Perpessicius, muzeul deține peste 300.000 de piese organizate în aproximativ 300 de colecții (sec. XV–XX): manuscrise ale scriitorilor români (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu) și ale unor scriitori străini (Marcel Proust, Thomas Mann, Paul Valéry, Giovanni Papini, Giuseppe Ungaretti), cărți vechi și rare, documente istorico-literare, lucrări de artă plastică, periodice, fotografii, înregistrări audio-video. Sediul din str. Nicolae Crețulescu nr. 8 — o clădire care a aparținut generalului Leon Mavrocordat — a fost inaugurat la 21 martie 2017, după o perioadă de pribegie cauzată de retrocedarea fostei reședințe (Casa Scarlat Kretzulescu, bd. Dacia nr. 12, retrocedată în 2007). Muzeul a obținut în 2021 Premiul DASA al Fundației European Museum Academy.

Atelierele Uniunii Artiștilor Plastici și ansamblul stradal

Zona Pieței Amzei adăpostește și ateliere ale Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAP), confirmând caracterul de enclavă culturală și artistică al zonei, care a atras de-a lungul timpului instituții și personalități din domenii diverse. Ansamblul stradal al zonei — cu imobile moderniste interbelice cu partere comerciale (arh. G.M. Cantacuzino, V. Arion), blocuri postbelice cu magazine la parter (arh. V. Iorga, Th. Iacoban, E. Cosmatu, M. Crohmalnic) și străzi secundare cu case interbelice în stil eclectic și modernist — constituie un context arhitectural coerent, evoluat organic între 1930 și 1980, care definește caracterul urban specific al Pieței Amzei față de alte spații publice centrale ale Bucureștiului.

Arhitecții, inginerii și alți constructori ai Pieței

- Alexis Godillot — antreprenor și arhitect francez; autor al halelor de fier forjat și sticlă ale Pieței Amzei (1872), Halei Ghica și Halei Mari din Piața Mare (actuala Piață a Unirii). Contractul a fost executat de inginerul Alfred Berthon în colaborare cu arhitectul Joseph Schiffeleers (1850–1919), de origine olandeză, ulterior autor al Spitalului Colțea din București.
- Alexandru Săvulescu — arhitect român, reprezentant al eclectismului academic de școală franceză; autor al proiectului Bisericii Amzei (1898–1901) în colaborare cu Siegfrid Kofczinsky (Zigfried Kofschinscky), arhitect polonez, co-autor și al Palatului Poștelor și Telegrafului din București (1894–1900) și al Palatului Comunal din Buzău (1896–1904). Săvulescu a proiectat și clădirea actualului Muzeu Național de Istorie a României.
- Dobrescu — constructor al Bisericii Amzei (1898–1901).
- Nicu Georgescu — arhitect român; autor al Palatului Primăriei Sectorului Galben — Palatul Galben din Piața Amzei nr. 13 (1935–1937), în stil modernism temperat cu influențe Art Deco. Clădire emblematică pentru arhitectura administrativă interbelică a Bucureștiului.
- Umberto Marchetti — pictor și profesor italian; autor al picturii interioare și al iconostasului Bisericii Amzei (1898–1901), în stil academic european. Proiectul său a câștigat în fața propunerii alternative a echipei Ștefan Luchian — Constantin Artachino — Nicolae Grimani.
- Gheorghe Babic — sculptor; autor al catapeteasmei, amvonului și stranelor din stejar ale Bisericii Amzei (1898–1901).
- Ioan C. Petrescu — sculptor; autor al fântânii din piatră din curtea Bisericii Amzei, ridicată cu prilejul lucrărilor din 1875.
- Andrei Fenyo — arhitect român; câștigătorul concursului de soluții organizat de Primăria Sectorului 1 în parteneriat cu OAR în 2007, cu proiectul Piața Amzei în șase piețe. Autor al noii hale comerciale construite în perioada 2008–2012.
- M. Cantacuzino și V. Arion — autori ai imobilelor moderniste interbelice cu partere comerciale din zona Pieței Amzei, construite în contextul evoluției urbanistice coerente a zonei între 1930 și 1980.
- Iorga, Th. Iacoban, E. Cosmatu, M. Crohmalnic — autori ai blocurilor postbelice cu magazine la parter din perimetrul Pieței Amzei, parte din același ansamblu urbanistic omogen.
- Maria Duda — arhitectă, membră a echipei Deschidem Orașul; autoare a cercetării istorice Straturi de Amzei (1846–2023+) și coordonatoare a demersului de activare culturală a Pieței Amzei în cadrul proiectului AMZEI / Cartierul Creativ (2023–2024).
- Alexandru-Cristian Beșliu, Octavian Bârsan, Cosmin O. Gălățianu, Cosmin Georgescu, Andrei Theodor Ioniță (studio corp) — câștigătorii Premiului I al apelului de idei OAR București "Un centru pentru noi începuturi" (Anuala de Arhitectură București 2025), pentru refuncționalizarea a cinci spații interioare din Palatul Galben — Centrul de Inovare Urbană Piața Amzei.
- Anca Diana Popescu, Sorin Vladimir Popescu (eu) — Premiul II al aceluiași apel de idei OAR București 2025.
- Ruben Pintea, cu colaboratorii Alexandru Ambrosa și Dragoș Andrei-Măzărîanu — Premiul III al apelului de idei OAR București 2025.
- Ioana Pîrvu — Project Director Cartierul Creativ / The Institute; coordonatoare a proiectului de regenerare urbană AMZEI (2023–2024).
- Liana Popa — artistă; autoare a expoziției-instalație Amzei (Re)Aranjată. De la Bob la Farfurie, parte din demersul cultural #AranjatedeLiana, prezentată în cadrul proiectului AMZEI (2023).
- Nicolae Dărăscu — polcovnic (colonel); ctitor testamentar al primei Biserici Amzei prin fonduri lăsate moștenire în 1807.
- Amza Năescu — al doilea vistier al Țării Românești; nepos al polcovnicului Nicolae Dărăscu; ctitor principal al Bisericii Amzei (1807–1810), al cărei nume îl poartă de la moartea sa. A contribuit cu agoniseala proprie și cu zestrea soției Dobrița la finalizarea construcției.
- Ilie Teodorescu — preot iconom stavrofor, paroh; inițiatorul demolării vechii Biserici Amzei și al construirii edificiului actual (1898–1901); ales ulterior Episcop al Tomisului în 1923.
- Ioan Săbăreanu — inginer, primar al Sectorului Galben; inițiatorul demolării halelor Godillot și al construirii Palatului Galben (1935–1937).
- Ion Lucian — actor; fondatorul Teatrului Ion Creangă (4 mai 1965); regizorul primului spectacol al teatrului (Harap Alb, 24 decembrie 1964, Piața Lahovari).

Bibliografie

- *** Tema apelului de idei "Un centru pentru noi începuturi". Centrul de Inovare Urbană Piața Amzei, Anuala de Arhitectură București / OAR București / Primăria Sectorului 1, 2025 (volum tipărit)
- Duda, Maria, Straturi de Amzei (1846–2023+), Straturi de Amzei (1846–2023+) (e-zeppelin.ro)
- Duda, Maria, interviu: Cum se va transforma Piața Amzei de Romanian Design Week, Cum se va transforma Piața Amzei de Romanian Design Week (e-zeppelin.ro)
- Duda, Maria, interviu: "În Piața Amzei miroase a fructe și a flori galbene", "În Piața Amzei miroase a fructe și a flori galbene" (igloo.ro)
- Fenyo, Andrei, interviu: Piața Amzei se va transforma în loc de promenadă, Piața Amzei se va transforma în loc de promenadă (HotNews.ro)
- Piața Amzei (evoluție istorică), PIAȚA AMZEI (Bucureștii Vechi și Noi)
- Piața Amzei s-a schimbat radical în secolul 20, Piața Amzei s-a schimbat radical în secolul 20 (Bucureștii Vechi și Noi)
- Atunci și Acum: Biserica Amzei, Atunci și Acum: Biserica Amzei (Bucureștii Vechi și Noi)
- Atunci și Acum: Teatrul Ion Creangă, Atunci și Acum: Teatrul Ion Creangă (Bucureștii Vechi și Noi)
- Cum vrea Clotilde Armand să transforme Piața Amzei într-un hub cultural și pol al gastronomiei autohtone, Cum vrea Clotilde Armand să transforme Piața Amzei (HotNews.ro)
- Primăria Sectorului 1 vrea să concesioneze Piața Amzei pe 30 de ani, Primăria Sectorului 1 vrea să concesioneze Piața Amzei pe 30 de ani (HotNews.ro)
- Piața Amzei face primul pas spre viitor: expoziția deGALBEN, Piața Amzei face primul pas spre viitor: expoziția deGALBEN (Zile și Nopți)
- Palatul Galben revine în viața orașului – Piața Amzei își activează viitorul creativ, Palatul Galben revine în viața orașului (igloo.ro)
- Apel de idei "Un centru pentru noi începuturi" — Anuala de Arhitectură București 2025, Apel de idei "Un centru pentru noi începuturi" (anuala.ro / OAR București)
- Tema apelului de idei — document PDF, Tema apelului de idei — document PDF (anuala.ro / OAR București)
- AMZEI 2024: Un an de revitalizare urbană și efervescență creativă, AMZEI 2024: Un an de revitalizare urbană și efervescență creativă (iqads.ro)
- Cartierul Creativ și The Institute propun un demers de revitalizare a zonei Amzei, Cartierul Creativ și The Institute propun un demers de revitalizare a zonei Amzei (institute.ro)
- Ziduri retocmite la biserica din strada Amzei, Ziduri retocmite la biserica din strada Amzei (Arhiepiscopia Bucureștilor)
- Biserica Amzei, la ceas aniversar, Biserica Amzei, la ceas aniversar (Ziarul Lumina)
- Istoricul TNB, Istoricul TNB (tnb.ro)
- Teatrul Ion Creangă din București, șase decenii de istorie, Teatrul Ion Creangă din București, șase decenii de istorie (bucuresti.ro)
- Sala Mare a Teatrului Ion Creangă s-a redeschis după 15 ani, Sala Mare a Teatrului Ion Creangă s-a redeschis după 15 ani (culturaladuba.ro)
- Piața Amzei în subteran (proiect Andrei Fenyo), Piața Amzei în subteran (România Liberă)
- Locuitorii din Piața Amzei cer restricții — petiție riverani 2025, Locuitorii din Piața Amzei cer restricții (business24.ro)
- Muzeul Național al Literaturii Române — Wikipedia, Muzeul Național al Literaturii Române (Wikipedia)
- Cele 7 arte în zona Piața Amzei, Cele 7 arte în zona Piața Amzei (uap.ro)
- Piața Amzei, în Piața Amzei nu mai găsești forfota de altădată, În Piața Amzei nu mai găsești forfota de altădată (turismistoric.ro)

2019:

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/piata-amzei