Piața Alexandru Lahovari
Piața Alexandru Lahovari poartă numele omului politic conservator Alexandru Lahovari (1841–1897), ministru al afacerilor străine al României la sfârșitul secolului al XIX-lea. Denumirea a fost atribuită pieței după ridicarea, în anul 1901, a statuii dedicate acestuia, amplasată chiar în centrul spațiului public. În uzul curent, atât în documente vechi, cât și în vorbirea locuitorilor, piața apare frecvent și sub forma „Piața Lahovary”, variantă ortografică a numelui de familie, folosită alternativ cu forma actuală, oficială, „Lahovari”. Ambele forme desemnează aceeași familie boierească munteană, ai cărei membri au ocupat funcții importante în statul român modern. De-a lungul secolului XX, numele pieței a suferit mai multe schimbări, impuse de contextul politic. În perioada regimului comunist, spațiul a purtat pentru o vreme numele Piața Kuibîșev, apoi Piața Cosmonauților, denumiri care au înlocuit temporar referirea la personalitatea conservatoare. După 1989, piața a redobândit numele istoric, Piața Alexandru Lahovari, revenire care a marcat și reașezarea în atenția publică a statuii omului politic, aflată din nou în centrul spațiului.
Piața Alexandru Lahovari este situată în sectorul 1 al municipiului București, în zona Romană–Dorobanți, una dintre zonele rezidențiale de prestigiu dezvoltate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Piața se află pe traseul Bulevardului Dacia, la mică distanță de Piața Romană și de Calea Dorobanților, într-o zonă în care s-au ridicat, în epocă, numeroase reședințe particulare aparținând unor familii boierești și unor personalități ale vieții publice și economice românești. Zona din jurul pieței a păstrat, în bună măsură, caracterul rezidențial al perioadei de formare, cu clădiri ridicate în stiluri variate, de la neoclasicismul francez la stilul neoromânesc. Piața funcționează astăzi ca nod de circulație urbană, dar rămâne totodată un reper istoric și arhitectural al Bucureștiului de la începutul secolului XX, marcat de prezența statuii lui Alexandru Lahovari și de clădirile de patrimoniu aflate în vecinătatea sa imediată.
Alexandru Lahovari
Alexandru Lahovari s-a născut la 16 august 1841, la București, într-o familie boierească originară din județul Vâlcea, cu rădăcini pe linie paternă în comunitatea grecească stabilită în Țara Românească. Tatăl său, Nicolae Lahovari, a fost prefect și parlamentar, iar mama, Eufrosina, provenea dintr-o familie de boieri olteni. Alexandru a avut doi frați, Iacob și Ion, ambii cu cariere militare și politice importante în statul român din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, familia Lahovari numărându-se printre cele mai influente familii ale vieții publice românești din acea perioadă. Educația sa a început în țară, cu preceptori particulari, după care, în anul 1855, a fost înscris la prestigiosul liceu „Louis-le-Grand” din Paris. A urmat apoi studii de drept la Universitatea din Paris, obținând licența în 1862 și doctoratul în drept în 1865, cu o teză despre dreptul de proprietate în epoca romană. Formația juridică franceză avea să îi marcheze atât cariera în magistratură, cât și retorica folosită ulterior în viața politică și parlamentară.
Carieră politică
Alexandru Lahovari a intrat în magistratură ca procuror, în 1865, iar în 1866 a fost ales deputat de Vâlcea. A ocupat funcția de ministru al Justiției în 1870, sub guvernul Manolache Costache Epureanu, și din nou între 1873 și 1876, sub Lascăr Catargiu. Între 1888 și 1889 a fost ministru al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, iar între 1889 și 1895 a deținut, cu unele întreruperi, portofoliul Afacerilor Străine. A fost, de asemenea, deputat și senator conservator între 1870 și 1895, fiind considerat unul dintre membrii fondatori și unul dintre pilonii de bază ai Partidului Conservator. Ca ministru de externe, Lahovari a gestionat probleme sensibile ale politicii externe românești, printre care chestiunea navigației pe Dunăre și raporturile României cu Marile Puteri. A fost apreciat drept unul dintre cei mai capabili oratori ai epocii, regele Carol I considerându-l, alături de Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei doi miniștri de externe cu adevărat valoroși ai țării. A murit la Paris, la 4 martie 1897, la vârsta de 55 de ani, moartea sa fiind resimțită cu regret în presa și în viața politică a vremii.
Istoricul pieței
Ridicarea statuii
Ideea ridicării unui monument dedicat lui Alexandru Lahovari a apărut în anul 1899, la doi ani după moartea sa, într-un context în care personalitățile politice conservatoare erau frecvent comemorate prin statui amplasate în spații publice bucureștene. Comanda a fost încredințată sculptorului francez Marius Jean Antonin Mercié, iar turnarea în bronz a fost realizată într-o turnătorie din Franța. Statuia a ajuns la București în primăvara anului 1901 și a fost inaugurată oficial la 17 iunie 1901, moment care a marcat totodată atribuirea numelui „Lahovari” spațiului public din jurul monumentului. Statuia îl înfățișează pe Alexandru Lahovari cu mâna stângă întinsă, într-o poziție care sugerează rostirea unui discurs, evocând latura sa de orator recunoscut al vieții parlamentare. Soclul monumentului este decorat cu două figuri alegorice: una reprezentând fluviul Dunărea, în legătură cu un discurs susținut de Lahovari în 1881 pe tema navigației dunărene, și o a doua figură feminină, simbolizând România modernă sau agricultura, oferind o ramură de laur. Plăcile de bronz cu fragmente din discursurile sale, montate inițial pe soclu, au dispărut după 1947.
Schimbări de denumire și situația actuală
Denumirea inițială a pieței, Piața Lahovari, a fost păstrată până în perioada instaurării regimului comunist, când politica de redenumire a spațiului public urban a vizat eliminarea referințelor la personalități asociate partidelor politice istorice. A mai fost numită Piața Romană Mică în unele referințe istorice. Piața a purtat astfel, pentru o vreme, numele Piața Kuibîșev, în onoarea unui oficial sovietic, iar ulterior denumirea a fost schimbată în Piața Cosmonauților, în concordanță cu tematica dedicată cuceririi spațiului cosmic, promovată în epocă. După 1989, piața a redobândit denumirea istorică, Piața Alexandru Lahovari, iar statuia omului politic a rămas reperul central al spațiului. Astăzi, piața funcționează atât ca nod de circulație în zona Romană–Dorobanți, cât și ca spațiu cu valoare de patrimoniu istoric, păstrând legătura directă cu personalitatea căreia îi poartă numele și cu clădirile de epocă din vecinătatea sa imediată.
Imobilele din jurul pieței
Piața Alexandru Lahovari este mărginită de clădiri ridicate în etape succesive, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în anii 1920–1930, reflectând evoluția zonei dintr-un cartier de reședințe particulare într-un spațiu urban mixt, cu funcțiuni rezidențiale, instituționale și comerciale. Imobilele de patrimoniu din jurul pieței urmează să fie tratate pe larg, individual, în materiale separate; în continuare este oferită o scurtă enumerare a celor mai reprezentative, cu principalele date de identificare. Casa Assan, construită între 1906 și 1914 după proiectul arhitectului Ion D. Berindey, autor și al unor lucrări la Palatul Cantacuzino, a aparținut lui Bazil Assan, cunoscut drept primul român care a înconjurat globul pe mare. Clădirea, realizată în stil neoclasic francez, a intrat ulterior în patrimoniul Academiei Române, funcționând din 1945 ca Casa Oamenilor de Știință. Interiorul păstrează încăperi cu decorații originale, printre care Salonul Oglinzilor și al Candelabrelor și Camera Zodiacului.
La numărul 1 din piață se află o clădire construită între 1926 și 1929, după planurile arhitectului Lucian Theodosiu, destinată inițial funcționarilor Direcției Regiei Monopolurilor Statului și transformată ulterior în sediul Casei Autonome a Monopolurilor. Imobilul, cu parter, patru etaje și mansardă, a fost dotat la data construirii cu încălzire centrală și ascensoare, facilități moderne pentru perioada respectivă. La numărul 7 din piață funcționează în prezent sediul CREART – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București, instituție publică succesoare a unei structuri înființate în 1957. Alături de aceste clădiri, piața este mărginită și de alte imobile de locuit din aceeași perioadă istorică, unele păstrate în forma originală, altele modificate sau supraetajate în deceniile ulterioare.
Bibliografie
2023:
Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane, de organizare, conectare și interpretare a tuturor entităților care compun realitatea imobiliară, patrimonială și urbană. Este o arhitectură relațională care modelează orașul ca rețea.