# Palatul Vama Poștei Adresă: Str. Lipscani nr. 2 / Str. Mihai Voda nr. 6, Sector 5, Cartierul Centrul Vechi (turistic), București An construcție: 1914 Tip ansamblu: Publice și administrative Tip clădire: 2-5 niveluri Stil arhitectural: Neoromânesc Monument istoric: clasa B Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Palatul Vama Poștei din București, ridicat între 1914 și 1926 pe strada Lipscani nr. 1, în cotul Dâmboviței, după planurile arhitectului Statie Ciortan, arhitect-șef al Ministerului de Finanțe, este un monument reprezentativ al stilului neoromânesc. Destinat vămuirii trimiterilor poștale internaționale, a fost ocupat de Securitate între 1948 și 1989, apoi de Ministerul de Interne, iar astăzi adăpostește sediul central al Inspectoratului General al Poliției Române. ## Articol Palatul Vama Poștei Palatul Vama Poștei se află în centrul istoric al Bucureștiului, în sectorul 5, pe terenul delimitat de străzile Lipscani, Ion Brezoianu, Mihai Vodă și Anghel Saligny, chiar în cotul pe care Dâmbovița îl descrie în dreptul Pieței Națiunile Unite, înainte de a-și continua cursul spre sud-est. Adresa sub care clădirea apare cel mai frecvent în surse este strada Lipscani nr. 1; fiind un edificiu care ocupă un întreg front de teren, cu fațade pe mai multe străzi, el este consemnat și cu adresele strada Mihai Vodă nr. 6 - adresa actuală a Inspectoratului General al Poliției Române —, respectiv colțul cu strada Anghel Saligny nr. 2. Aceste variante nu reprezintă o contradicție documentară, ci reflectă poziția de colț a clădirii și modificările succesive ale nomenclaturii stradale din zonă. Locul poartă o încărcătură topografică veche. Aici se afla odinioară Podul Mihai Vodă, care traversa Dâmbovița și făcea legătura dintre malul stâng al râului și Dealul Mihai Vodă — cunoscut și sub numele de Dealul Spirei sau Dealul Arsenalului —, pe care se înălța mănăstirea Mihai Vodă, ctitoria lui Mihai Viteazul de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Denumirea străzii Mihai Vodă, pe care palatul își are astăzi adresa oficială, păstrează memoria acestei legături. Regularizarea cursului Dâmboviței, realizată în anii 1880, a fixat malurile râului în forma pe care o cunoaștem astăzi și a transformat splaiurile în artere urbane propriu-zise, pregătind terenul pentru edificiile publice care aveau să se ridice în deceniile următoare pe ambele maluri. Amplasamentul nu a fost ales întâmplător. La numai câteva sute de metri spre nord-est, pe Calea Victoriei, funcționa Palatul Poștelor, ridicat între 1894 și 1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu și devenit ulterior sediul Muzeului Național de Istorie a României. Vama Poștei era asociată funcțional Poștei Centrale, iar apropierea fizică dintre cele două instituții — poșta care primea și distribuia trimiterile, vama care le controla și le taxa pe cele sosite din străinătate — corespundea unei logici administrative directe. În imediata vecinătate a terenului se afla și Piața Anticarilor, reper comercial al zonei, consemnat în sursele care descriu perimetrul construcției. Contextul arhitectural al împrejurimilor s-a conturat în același interval istoric. Pe malul opus al Dâmboviței se ridicase Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, proiectat de arhitectul Petre Antonescu și devenit ulterior sediul Primăriei Municipiului București — edificiu cu care Vama Poștei este în mod constant comparată în literatura de specialitate, ambele aparținând stilului neoromânesc monumental aplicat programelor administrative. Ceva mai departe, pe Calea Victoriei, Palatul Casei de Economii și Consemnațiuni, inaugurat în 1900, completa seria marilor sedii instituționale grupate în jurul acestui segment al râului. Vama Poștei s-a integrat astfel într-un ansamblu urban în care statul român își concentra, la începutul secolului al XX-lea, edificiile reprezentative ale administrației centrale. Secolul al XX-lea a modificat radical vecinătatea sudică a clădirii. Demolările din anii 1980, legate de șantierul Centrului Civic, au dus la nivelarea Dealului Mihai Vodă: biserica mănăstirii Mihai Vodă a fost translatată pe o distanță de aproximativ 300 de metri spre est, pentru a fi ascunsă între blocuri, iar Palatul Arhivelor Statului și celelalte construcții ale ansamblului monastic au fost dărâmate. Pe locul dealului nivelat a apărut, la începutul anilor 1990, Parcul Izvor. Palatul Vama Poștei a supraviețuit acestor transformări și a rămas unul dintre puținele repere arhitecturale antebelice și interbelice păstrate în acest segment al malului Dâmboviței. O ultimă transformare a vecinătății imediate s-a produs în 2009, când spațiul verde din fața clădirii — fostul Parc Brezoianu, aflat la intersecția străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu și Lipscani — a devenit amplasamentul Memorialului Victimelor Holocaustului din România, ansamblu sculptural realizat de artistul Peter Jacobi. Acest episod, care a legat definitiv adresa palatului de topografia memorială a Bucureștiului, este tratat pe larg în capitolul 6 al prezentei monografii. Construcția palatului, 1914–1926 Decizia de a ridica un sediu propriu pentru vama poștei din București a venit într-un moment în care traficul poștal internațional al României creștea constant, iar formalitățile vamale aplicate trimiterilor sosite din străinătate necesitau spații specializate de depozitare, control și lucru cu publicul. Administrația vămilor funcționa în subordinea Ministerului de Finanțe, iar proiectarea noului edificiu a revenit arhitectului Statie Ciortan, care ocupa funcția de arhitect-șef și director al Direcției Tehnice din acest minister. În această calitate, Ciortan a proiectat de-a lungul carierei numeroase sedii ale administrațiilor financiare ale statului, precum și mai multe clădiri de vămi în țară, Vama Poștei din capitală fiind cea mai amplă și mai reprezentativă lucrare din această din urmă categorie. Lucrările au început în anul 1914, pe terenul din cotul Dâmboviței delimitat de străzile Lipscani, Ion Brezoianu și Mihai Vodă și de Piața Anticarilor, în imediata apropiere a Palatului Poștelor de pe Calea Victoriei, de care instituția era legată funcțional. Programul cerea o construcție de mari dimensiuni, capabilă să adăpostească atât birourile administrative, cât și spațiile de manipulare și verificare a coletelor, iar Ciortan a conceput un edificiu monumental în stil neoromânesc, tratat cu aceeași ambiție reprezentativă ca marile sedii ministeriale ale epocii. Șantierul a fost întrerupt de Primul Război Mondial. După intrarea României în război, în august 1916, și ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale, la sfârșitul aceluiași an, lucrările au stagnat pe întreaga durată a ocupației, între 1916 și 1918. Construcția rămasă neterminată a traversat astfel anii războiului în stadiul atins înainte de evacuarea administrației românești la Iași, împărtășind soarta mai multor șantiere publice bucureștene blocate de conflagrație. Lucrările au fost reluate la începutul anilor 1920, în condițiile economice dificile ale reconstrucției postbelice, și au fost duse la capăt în 1926, când edificiul a fost dat în folosință. Intervalul total de execuție, de douăsprezece ani, reflectă așadar nu o dificultate de șantier propriu-zisă, ci suprapunerea construcției peste cezura războiului și peste anii de refacere care i-au urmat. La momentul inaugurării, Vama Poștei se număra printre cele mai mari clădiri administrative ridicate în Bucureștiul primului deceniu interbelic. Recunoașterea profesională a lucrării a venit imediat: interioarele clădirii au fost publicate în revista Arhitectura în anul 1926, chiar anul dării în folosință, ceea ce atestă interesul breslei pentru acest program neobișnuit — un edificiu vamal tratat la nivelul de reprezentare al unui palat administrativ. Publicarea în principala revistă de arhitectură a țării a consacrat Vama Poștei drept una dintre operele majore ale lui Statie Ciortan, alături de Palatul Monitorului Oficial și al Imprimeriei Statului de pe Bulevardul Elisabeta. O precizare de rigoare documentară se impune: sursele accesibile nu consemnează antrepriza care a executat lucrările, costurile construcției, etapele intermediare ale șantierului și nici data exactă a recepției generale. Aceste date ar putea fi recuperate din fondurile Ministerului de Finanțe păstrate la D.A.N.I.C., precum și din presa și publicațiile de specialitate ale epocii, și rămân un deziderat pentru o cercetare arhivistică viitoare. Arhitectura Palatul Vama Poștei aparține stilului neoromânesc, curentul național întemeiat la sfârșitul secolului al XIX-lea de Ion Mincu și dezvoltat de generațiile următoare de arhitecți români. Statie Ciortan s-a format la Școala de Arhitectură din București, absolvită în 1904, avându-i ca profesori pe Ion Mincu și pe Ermil Pangrati, cărora literatura de specialitate le atribuie orientarea sa către stilul neoromânesc — înțeles ca încercare de a formula o arhitectură cu specific național, adaptată însă exigențelor funcționale moderne. Ciortan face parte din generația care a preluat vocabularul stilistic elaborat de Mincu la scara caselor și a programelor mici și l-a aplicat marilor edificii publice ale statului. Vama Poștei ilustrează varianta monumentală a stilului, practicată în epocă la sediile administrației centrale. Comparația constantă din literatura de specialitate este cu Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, proiectat de Petre Antonescu și devenit sediul Primăriei Capitalei, aflat pe malul opus al Dâmboviței: cele două edificii, ridicate în același climat cultural, exprimă aceeași ambiție a statului român de a-și reprezenta instituțiile prin formele arhitecturii naționale. Faptul că un program strict utilitar — o vamă — a primit tratamentul de reprezentare al unui palat administrativ este el însuși semnificativ pentru statutul pe care arhitectura publică îl avea în România primelor decenii ale secolului al XX-lea. Clădirea ocupă întregul front al terenului dintre străzile Lipscani, Ion Brezoianu, Mihai Vodă și Anghel Saligny, cu fațade desfășurate pe mai multe străzi și cu tratarea accentuată a colțurilor, specifică parcelelor de acest tip. Fațadele utilizează repertoriul decorativ caracteristic neoromânescului monumental, inspirat din arhitectura veche muntenească și în special din cea brâncovenească: arcade în plin cintru, motivul logiei, ancadramente și elemente sculptate în piatră, registre orizontale marcate de brâie și o cornișă amplă sub acoperișul înalt. Se cuvine precizat că sursele accesibile nu oferă un releveu sau o descriere arhitecturală sistematică a fațadelor, astfel încât caracterizarea de mai sus rămâne una de încadrare stilistică generală, nu un inventar decorativ exhaustiv. Despre interioare, sursele sunt ceva mai generoase. Parterul cuprindea spațiile de lucru cu publicul și de manipulare a trimiterilor, iar la etaj se află un atrium — elementul cel mai spectaculos al clădirii, menționat în mod repetat de cei care au avut acces în edificiu. Interioarele au fost publicate în revista Arhitectura în anul 1926, iar relatările prilejuite de deschiderea excepțională pentru public din 2022 au consemnat că ele se păstrează surprinzător de bine, în ciuda numeroaselor instituții care s-au succedat în clădire timp de un secol. În ansamblul operei lui Statie Ciortan, Vama Poștei ocupă primul loc, alături de Palatul Monitorului Oficial și al Imprimeriei Statului de pe Bulevardul Elisabeta, astăzi sediul Arhivelor Naționale ale României. Cele două lucrări majore îl arată pe Ciortan ca pe un arhitect al programelor de stat, capabil să organizeze funcțiuni complexe — tipărire, depozitare, vămuire — în edificii de ținută monumentală, și explică poziția sa în viața profesională a epocii, încununată de președinția Societății Arhitecților din România între 1929 și 1932. Datele tehnice ale construcției — sistemul structural, suprafețele construite și desfășurate, numărul exact de niveluri, materialele de execuție — nu sunt consemnate în sursele accesibile online. Recuperarea lor ar presupune consultarea dosarelor de autorizație și a documentației tehnice din arhive, precum și a articolului din revista Arhitectura din 1926, și rămâne, alături de datele de șantier semnalate în capitolul precedent, un obiectiv pentru cercetarea viitoare. Funcțiunea de vamă a Poștei Vama poștei este, prin definiție, o instituție de intersecție: punctul în care administrația poștală și administrația vamală se întâlnesc pentru controlul și taxarea trimiterilor sosite din străinătate. Scrisorile, pachetele mici și coletele poștale internaționale intrau în țară prin rețeaua poștală, dar conținutul lor cădea sub incidența legislației vamale, astfel încât statul a trebuit să organizeze un serviciu specializat care să verifice trimiterile, să calculeze și să încaseze taxele datorate și să elibereze apoi corespondența și coletele către destinatari. Este o coincidență administrativă grăitoare faptul că, la organizarea Ministerului de Finanțe al României unite, în 1862, printre direcțiile ministerului figurau deopotrivă Direcția Vămilor și Direcția Poștelor: cele două administrații, despărțite ulterior, aveau să se reîntâlnească tocmai în instituția vămii poștei. Cadrul poștal modern al României s-a constituit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Legea de organizare a serviciului poștal promulgată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865, iar la 9 octombrie 1874, la Berna, România a devenit membru fondator al Uniunii Poștale Generale — din 1878 Uniunea Poștală Universală —, actul constitutiv fiind semnat, din partea țării, de George Lahovary, directorul general al Poștelor și Telegrafului. Statele semnatare au trecut la aplicarea prevederilor convenției de la 1 iulie 1875. Apartenența la uniune a integrat România în circuitul poștal mondial și a standardizat regimul trimiterilor internaționale, ceea ce a antrenat o creștere susținută a volumului de corespondență și de colete externe. În 1893, serviciului poștal și telegrafic i s-a adăugat cel telefonic, sub sigla PTT, iar între 1894 și 1900 s-a construit Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei, după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu — sediul central al administrației poștale, de care vama poștei era legată funcțional și în vecinătatea căruia avea să fie amplasată. Pe versantul vamal, administrația românească a vămilor a funcționat în subordinea Ministerului de Finanțe de-a lungul întregii perioade care ne interesează aici. Creșterea schimburilor comerciale și a traficului poștal internațional de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a făcut ca vămuirea trimiterilor poștale să devină o activitate de volum, care nu mai putea fi adăpostită în spații improvizate. După Marea Unire din 1918, extinderea teritoriului și a populației României a amplificat suplimentar fluxurile poștale externe, astfel încât finalizarea, în 1926, a unui sediu propriu de mari dimensiuni pentru vama poștei din capitală răspundea unei nevoi reale a administrației interbelice. În clădirea de pe strada Lipscani nr. 1, vama poștei reunea funcțiunile specifice acestui tip de instituție: primirea trimiterilor internaționale sosite prin Poșta Centrală, depozitarea lor până la îndeplinirea formalităților, controlul conținutului, calcularea și încasarea taxelor vamale și lucrul cu publicul venit să își ridice coletele. Trebuie însă precizat, cu rigoarea cuvenită, că sursele accesibile nu păstrează date concrete despre funcționarea internă a instituției în perioada interbelică — organigrama, efectivele de personal, volumele de trafic prelucrate, regulamentele de serviciu —, astfel încât descrierea de mai sus se întemeiază pe natura generală a programului, nu pe documente de arhivă publicate. Fondurile Ministerului de Finanțe și ale Direcției Generale PTT păstrate la D.A.N.I.C. rămân sursa probabilă pentru reconstituirea acestor aspecte. Funcțiunea de vamă a poștei a părăsit clădirea odată cu preluarea acesteia de către aparatul represiv al statului, după 1948, episod tratat în capitolul următor. Instituția în sine a supraviețuit însă și funcționează până astăzi în forme moderne: trimiterile extracomunitare sosite în România trec prin Biroul de Schimb Internațional București și prin Biroul Vamal de Interior Poștă, iar destinatarii își ridică trimiterile nevămuite de la oficiile poștale cu asistență vamală — exact mecanismul instituțional pentru care fusese conceput palatul din cotul Dâmboviței. Numele clădirii păstrează astfel memoria unei funcțiuni care, deși mutată din zidurile ei de peste șapte decenii, continuă să facă parte din viața administrativă curentă a țării. De la Securitate la Poliția Română, 1948–prezent Instaurarea regimului comunist a schimbat radical destinul clădirii. În 1948, primul an al Republicii Populare Române, vechea Direcție Generală a Poliției de Siguranță — serviciul de informații al perioadei monarhice — a fost înlocuită cu Direcția Generală a Securității Poporului, înființată oficial prin Decretul nr. 221 din august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale și redenumită, în 1951, Direcția Generală a Securității Statului. Noua structură, rămasă în istorie sub numele generic de Securitate, a primit în folosință mai multe clădiri din București, printre care și fosta Vamă a Poștei din cotul Dâmboviței, unde a funcționat până în 1989. Funcțiunea vamală pentru care fusese construit palatul a fost, în consecință, mutată în alte spații ale administrației poștale și vamale. Sursele accesibile nu precizează ce direcții sau servicii ale Securității au funcționat concret în clădire de-a lungul celor patru decenii, după cum nu consemnează nici eventualele amenajări interioare făcute de noul ocupant — aspecte care ar merita lămurite prin cercetarea arhivelor C.N.S.A.S. și ale Ministerului de Interne. Cert este că includerea palatului în patrimoniul imobiliar al aparatului represiv l-a scos complet din circuitul public: clădirea concepută pentru lucrul cu publicul — destinatari veniți să își ridice coletele — a devenit, pentru mai bine de patru decenii, unul dintre edificiile închise și păzite ale Bucureștiului, parte a topografiei instituționale a regimului. După căderea regimului comunist în decembrie 1989 și desființarea Securității, clădirea a rămas în patrimoniul structurilor de interne. La începutul anilor 1990 a devenit sediul Ministerului Afacerilor Interne, care a funcționat aici până în 2006, când s-a mutat în fostul sediu al Senatului din Piața Revoluției — clădirea care adăpostise, înainte de 1989, Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Spre finalul anilor 2000, în palatul din cotul Dâmboviței s-a stabilit Inspectoratul General al Poliției Române, care își are și astăzi sediul central aici, la adresa strada Mihai Vodă nr. 6. Un episod aparte s-a petrecut în iunie 2022, când, cu ocazia aniversării a 200 de ani de la înființarea Poliției Române (1822–2022), clădirea a fost deschisă publicului timp de două zile — o premieră pentru un edificiu altfel inaccesibil vizitatorilor. Relatările prilejuite de acest eveniment au adus în atenția publică starea bună de conservare a interioarelor, în frunte cu atriumul de la etaj, și au relansat discuția despre valorificarea culturală a monumentului: s-a propus, între altele, transformarea parterului și a atriumului într-un muzeu al Poliției Române, deschis permanent publicului, propunere rămasă deocamdată fără urmări concrete. Privită în ansamblu, succesiunea ocupanților — vamă a poștei, Securitate, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliției Române — face din acest palat un caz rar de continuitate administrativă pe același amplasament, dar și un exemplu al modului în care destinația unei clădiri publice poate aluneca, în funcție de regimul politic, de la serviciul către cetățean la supravegherea acestuia și înapoi către o instituție a ordinii publice. Această stratificare istorică, încă puțin cercetată, constituie unul dintre argumentele cele mai puternice pentru studierea și deschiderea monumentului. Vecinătatea memorială și statutul actual Cea mai importantă transformare recentă a vecinătății palatului este amenajarea, în fața sa, a Memorialului Victimelor Holocaustului din România. Inițiativa a aparținut Ministerului Culturii și Cultelor și a fost lansată în 2005, ca urmare a recomandărilor Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, prezidată de Elie Wiesel, și a consultărilor cu Federația Comunităților Evreiești din România și cu supraviețuitori ai Holocaustului. În urma unui concurs internațional de creație plastică organizat în 2006, proiectul câștigător a fost cel al sculptorului Peter Jacobi, iar ansamblul a fost inaugurat la 8 octombrie 2009, sub înaltul patronaj al președintelui României, Traian Băsescu, în ajunul Zilei Holocaustului din România, comemorată la 9 octombrie. Memorialul a fost construit pe o suprafață de 2.894 de metri pătrați din domeniul public al municipiului, pe locul unui fost spațiu verde — Parcul Brezoianu — aflat la intersecția străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu și Lipscani, iar costul lucrărilor, suportat de Ministerul Culturii, a fost de 17 milioane de lei. Ansamblul cuprinde o incintă memorială centrală, parțial îngropată, în care se coboară pe trepte și care adăpostește două instalații cu pietre de mormânt desacralizate provenite din cimitirele evreiești din Odessa și din București (strada Sevastopol), precum și cinci sculpturi dispuse în jurul incintei: Coloana Memorială, Via Dolorosa, Roata Romilor, Steaua lui David și Epitaf. Coloana Memorială, turnată în fontă, are o înălțime de 17 metri; o singură sursă îi atribuie o greutate de circa 18 tone, dată pe care o consemnăm ca atare, fără confirmare independentă. Memorialul cinstește memoria evreilor și romilor deportați sau uciși în anii regimului Antonescu. Amenajarea nu a fost lipsită de controverse: pentru eliberarea terenului au fost tăiați arborii bătrâni ai fostului parc — o sursă consemnează 32 de arbori —, ceea ce a stârnit protestele asociațiilor ecologiste. Cu privire la plantarea compensatorie, sursele diverg: una menționează condiția impusă de administrația municipală de a se planta de patru ori mai multe plante decât cele defrișate, alta vorbește despre plantarea, de către autorul memorialului, a de cinci ori mai mulți arbori în Parcul Izvor. Discrepanța, minoră dar reală, se semnalează aici fără a putea fi tranșată pe baza surselor accesibile. În privința statutului de patrimoniu al palatului, sursele accesibile impun două precizări de rigoare. Întâi, o sursă de popularizare afirmă că palatul „a fost declarat monument istoric în 1913” — afirmație vizibil problematică, de vreme ce construcția a început abia în 1914; este posibil ca informația să rezulte dintr-o confuzie cu legislația monumentelor istorice din epocă sau dintr-o eroare de preluare, și o consemnăm ca discrepanță nerezolvată. În al doilea rând, codul LMI exact sub care clădirea figurează în Lista monumentelor istorice nu a putut fi verificat în sursele disponibile online în momentul redactării; statutul de edificiu-monument este afirmat în mod constant în literatura despre clădire, dar identificarea poziției exacte din listă rămâne de confirmat prin consultarea directă a LMI în vigoare. Astăzi, palatul este sediul central al Inspectoratului General al Poliției Române și nu este vizitabil, cu excepția deschiderii de două zile din iunie 2022, evocată în capitolul precedent. Interioarele se păstrează în stare bună, iar clădirea își menține substanța arhitecturală originară, ceea ce o deosebește de multe monumente bucureștene afectate de intervenții succesive. Pledoariile publice pentru deschiderea măcar parțială a monumentului — parterul și atriumul — către vizitatori nu au fost, deocamdată, urmate de măsuri concrete. Privit dinspre Splaiul Independenței, palatul lui Statie Ciortan rămâne unul dintre cele mai coerente fronturi neoromânești ale Bucureștiului și, împreună cu memorialul din fața sa, alcătuiește astăzi un ansamblu urban cu o densitate istorică aparte: o clădire a administrației moderne interbelice, marcată de patru decenii de utilizare de către aparatul represiv comunist, veghind asupra unui loc de memorie dedicat victimelor statului român din anii celui de-al Doilea Război Mondial. Puține adrese bucureștene concentrează într-un spațiu atât de restrâns straturi atât de diferite ale istoriei secolului al XX-lea. Personaje - Statie Ciortan (1876–1940), autorul palatului, s-a născut în comuna Roșiuța, pe atunci în județul Mehedinți. A absolvit Școala de Arhitectură din București în 1904, formându-se sub îndrumarea lui Ion Mincu și a lui Ermil Pangrati, cărora le datorează orientarea către stilul neoromânesc. Ca arhitect-șef și director al Direcției Tehnice din Ministerul de Finanțe, a proiectat sedii ale administrațiilor financiare din București — pe străzile Popa Tatu (1917), Calea Moșilor (1930), bulevardul Ferdinand nr. 89 (1932), strada Bateriilor (1936) și strada 13 Septembrie — și din țară, la Ploiești (astăzi judecătorie) și Pitești (astăzi primărie), clădiri de vămi, antrepozitele din Botoșani, muzeul din Câmpulung Muscel, locuințe particulare, blocuri cu spații comerciale, grupuri de case pentru funcționari și casa de odihnă a Ministerului de Finanțe de la Predeal. Operele sale majore rămân Palatul Vama Poștei și Palatul Monitorului Oficial și al Imprimeriei Statului, astăzi sediul Arhivelor Naționale ale României. A fost profesor la Școala Superioară de Arhitectură din București, președinte al Societății Arhitecților din România (1929–1932) și decan al Corpului Arhitecților (1932–1940), fiind și un adept al conceptului de oraș-grădină. A fost căsătorit cu Caterina Ganciu, cu care a avut trei copii: Maria, Emil-Ionel și Georgeta-Filofteia. O parte dintre clădirile sale au fost demolate în perioada comunistă. - Ion Mincu (1852–1912), profesorul lui Ciortan, este întemeietorul stilului neoromânesc și figura fondatoare a școlii moderne de arhitectură românești; prin elevii săi, vocabularul pe care l-a elaborat a fost extins de la programele domestice la marile edificii publice, categorie din care face parte și Vama Poștei. - Ermil Pangrati (1864–1931), inginer și profesor, organizator al învățământului superior de arhitectură din România și director al Școlii de Arhitectură în anii formării lui Ciortan, este consemnat în literatura despre arhitect, alături de Mincu, ca mentor al acestuia. - Petre Antonescu (1873–1965), arhitectul Palatului Ministerului Lucrărilor Publice, astăzi Primăria Municipiului București, este autorul edificiului cu care Vama Poștei este cel mai des comparată; cele două clădiri definesc împreună imaginea neoromânească a acestui segment al malurilor Dâmboviței. - Alexandru Săvulescu (1847–1902), arhitectul Palatului Poștelor de pe Calea Victoriei (1894–1900), astăzi Muzeul Național de Istorie a României, a proiectat sediul central al administrației poștale de care Vama Poștei era legată funcțional. - George Lahovary, director general al Poștelor și Telegrafului, a semnat la Berna, la 9 octombrie 1874, actul prin care România a devenit membru fondator al Uniunii Poștale Generale, cadrul internațional care a standardizat regimul trimiterilor poștale externe — obiectul de activitate al vămii poștei. - Peter Jacobi (n. 1935), sculptor originar din România și stabilit în Germania, este autorul Memorialului Victimelor Holocaustului din România, ansamblul inaugurat în 2009 pe terenul din fața palatului, al cărui proiect a câștigat concursul internațional organizat de Ministerul Culturii în 2006. Referințe: - Palatul Vama Poștei (Wikipedia) - Palatul Vămii Poștei: o clădire emblematică din centrul istoric al Bucureștiului (Bucuresti City News) - Palatul Vama Poștei (merg.in) - La pas prin Sectorul 5. Povestea unui palat: De la Poștă, la Poliție (Cetateanul.net) - Statie Ciortan (Ordinul Arhitecților din România, Filiala Sibiu-Vâlcea) - Vama Poștei din București, str. Lipscani colț cu str. Anghel Saligny (Vatra MCP) - Departamentul Securității Statului (Wikipedia) - 65 de ani de la înființarea organelor de Securitate (IICCMER) - București, topografia terorii (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței) - Memorialul Holocaustului (București) (Wikipedia) - Memorialul Victimelor Holocaustului în România a fost inaugurat joi, în Capitală, Mihaela Helmis (Radio România Actualități) - Memorialul Holocaustului din România, inaugurat joi, în Capitală (Mediafax) - Memorialul Holocaustului (merg.in) - Poșta Română – 150 de ani de tradiție și modernitate (Romfilatelia) - Uniunea Poștală Universală, 150 de ani (Romfilatelia) - Mănăstirea Mihai Vodă (Wikipedia) - Statie Ciortan - IDentitate - Din portofoliul arhitectului Statie Ciortan - Statie Ciortan - Arhiva de Arhitectură - CIORTAN, Statie - META - Arhitectul Statie Ciortan a proiectat... (Cartierul Uranus) August 2023: ## Specialiști **Arhitectură:** Statie Ciortan **Artist:** Emil Wilhelm Becker (decorațiuni fațadă) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/palatul-vamii