# Palatul Costache Grigore Suțu (Sutzu) Adresă: Bd. Ion C. Bratianu nr. 2, Sector 3, Cartierul Centrul Vechi (turistic), București An construcție: 1835 Tip ansamblu: Case/Vile Tip clădire: 1-2 niveluri Stil arhitectural: Eclectic Monument istoric: clasa A Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Palatul Suțu a fost ridicat de marele Postelnic Costache Suțu la 1835, arhitecți fiind Johan Veit și Conrad Schwinek. Holul a fost modelat și decorat de Carol Storck în 1862. Între 1932 și 1942 a găzduit sediul băncii Chrissoveloni. Astăzi este sediul Muzeului Municipiului București. ## Articol Palatul Suțu Palatul Suțu ocupă un loc privilegiat în istoria urbană a Bucureștiului, nu doar prin poziția sa centrală, la intersecția unor artere devenite ulterior esențiale, ci și prin forța simbolică pe care a dobândit-o de-a lungul aproape a două secole. Ridicat într-o epocă în care orașul păstra încă aspectul unui „oraș-grădină”, cu vii, livezi și case joase, edificiul a reprezentat o ruptură de scară, stil și ambiție. În evocarea amplă și minuțioasă a lui Emanoil Hagi-Mosco, palatul apare ca un reper arhitectural, dar și ca scena unei lumi aristocratice ajunse la apogeu înainte de a dispărea. Terenul pe care s-a ridicat clădirea făcea parte dintr-o veche proprietate cantacuzinească, transmisă prin alianțe succesive către familia Racoviță și apoi, prin zestrea Roxandrei Racoviță, către Costache Suțu. Această filiație explică amplasarea reședinței în mahalaua Colței, într-o zonă asociată vechilor familii boierești. Planurile orașului din 1852 și 1871 indică nu doar existența palatului actual, ci și a unor construcții anterioare, probabil vechea casă Racoviță, situată mai retras în curte. Noua clădire nu pare să fi fost o simplă adaptare a unei case mai vechi, ci o construcție concepută de la început ca palat urban, cu o concepție unitară și ambițioasă. Construcția a avut loc între 1833 și 1835, sub coordonarea arhitecților Conrad Schwink și Johann Veit. Caracterul arhitectural este pronunțat apusean. Fațadele sunt riguros simetrice, iar prezența celor patru turnuri la colțuri conferă ansamblului un aer de castel urban, neobișnuit în Bucureștiul acelei epoci. Intrarea principală este amplă și înaltă, protejată ulterior de o marchiză generoasă. Ferestrele mari, cu oberlichturi ogivale, contrastează cu deschiderile modeste ale caselor tradiționale românești. Spatele clădirii, orientat spre grădină, este tratat cu aceeași grijă ca fațada principală, fapt rar întâlnit la reședințele locale. Interiorul impresionează prin amploare și organizare. Holul central, de aproximativ 12 metri pe 12, este nucleul compozițional al parterului. Din el pornește scara monumentală de stejar, care la jumătate se desparte în două rampe simetrice, conducând către etaj. Deasupra, luminatorul de proporții considerabile, decorat cu stucaturi colorate și aurite, creează un efect de fast și verticalitate. O oglindă monumentală amplasată pe peretele scării amplifică spațiul și reflectă mișcarea invitaților în serile de bal. Bustul Irinei Suțu, sculptat de Karl Storck și plasat deasupra oglinzii, introduce o notă personală, aproape intimă, într-un cadru dominat de ceremonial. La etaj se aflau cele două mari saloane – cunoscute drept „salonul roșu” și „salonul galben” – destinate recepțiilor. Mobilierul, tapițeriile și oglinzile aduse de la Viena și din Franța completau imaginea unei reședințe perfect sincronizate cu gustul occidental. Sufrageria de la parter, cu tavan din bârne aparente și stucaturi viu colorate, se deschidea prin uși ample către grădină. Turnurile erau integrate parțial în volumul clădirii, iar zidurile interioare aveau trasee ovale, soluție tehnică și estetică de mare rafinament. Grădina, vastă și atent amenajată, era parte esențială a ansamblului. Havuzul din față, figurinele de porțelan reprezentând gnomi și păunii care se plimbau printre ronduri compuneau un decor aproape teatral. În spate se afla un ceas solar cu dispozitiv pirotehnic: la amiază, razele soarelui aprindeau praful de pușcă dintr-un mic tun, anunțând ora. Îngrăditura de fier forjat, cu porți monumentale decorate cu un soare susținut de doi lei aurii, sublinia statutul proprietarilor. Iluminarea cu gaz aerian, instalată printre primele în București, transforma palatul într-un spectacol nocturn: pe balcoane și pe porți ardeau șiruri de flăcări, iar mulțimea se aduna să admire strălucirea. Sub Costache Suțu, palatul a fost expresia ambiției unei familii dornice de afirmare. Sub Grigore și Irina Suțu, el a devenit centrul vieții mondene bucureștene. Recepțiile de duminică, seratele din timpul carnavalului și marile baluri – dintre care cel din 30 ianuarie, onomastica lui Grigore, era cel mai prestigios – reuneau diplomați, ofițeri, politicieni și reprezentanți ai vechilor familii. Domnitorii participau adesea, iar ceremonialul era riguros: gazda cobora fără mănuși pentru a întâmpina perechea domnească, urcând apoi scara cu un candelabru aprins. Atmosfera interioară era dominată de muzică, de eleganța toaletelor și de jocul oglinzilor care multiplicau imaginea invitaților. În timpul balurilor costumate, fotografiile realizate atunci circulau până la Viena, mărturie a ecoului social al acestor evenimente. Casa Suțu era percepută drept un teren neutru, unde adversarii politici puteau coexista sub umbrela etichetei aristocratice. Portretul soților Suțu completează imaginea clădirii. Grigore, de statură scundă dar atent la apariție, purta pălărie înaltă și mănuși albe; Irina, cultivată și poliglotă, supraveghea cu discreție buna desfășurare a seratelor. Echipajul lor, cu landou vienez, vizitiu în livrea și arnăut în costum oriental, adăuga o notă de fast aproape exotic. Toate aceste elemente – arhitectura, iluminatul, ceremonialul, stilul de viață – compuneau o imagine coerentă a unei elite care își afirma identitatea prin reprezentare publică. După moartea Irinei în 1891 și a lui Grigore în 1893, fără descendenți direcți, palatul a trecut la rudele din ramura grecească a familiei. Secolul XX a adus schimbări de destinație: sedii bancare, instituții, în cele din urmă preluarea de către autorități și transformarea în Muzeul Municipiului București. Multe dintre elementele decorative au fost distruse sau alterate, dar restaurările ulterioare au încercat să redea imaginea inițială. În paginile sale, Emanoil Hagi-Mosco fixează nu doar cronologia unei clădiri, ci și pulsul unei epoci. Palatul Suțu devine astfel mai mult decât un monument arhitectural: este martorul unei lumi în care prestigiul social, gustul occidental și ritualul convivial se împleteau într-un spectacol continuu. Supraviețuirea sa, într-un oraș adesea nemilos cu propriul trecut, conferă prezentului un rar privilegiu: acela de a păși într-un spațiu unde memoria aristocratică a Bucureștiului încă respiră. Palatul Palatul Suțu, așa cum se desprinde din textul integral, este o reședință urbană de mari dimensiuni, concepută încă de la început ca un palat occidental într-un oraș care păstra încă trăsături orientale și provinciale. Ridicat între 1833 și 1835 la inițiativa lui Costache Suțu, după planurile arhitecților Conrad Schwink și Johann Veit, edificiul marchează una dintre primele afirmări clare ale arhitecturii de inspirație apuseană în București. Clădirea este amplasată pe un teren vast, provenit din vechi proprietăți boierești, iar concepția sa nu este aceea a unei case tradiționale dezvoltate în timp, ci a unui ansamblu unitar, gândit simetric și monumental. Fațadele sunt tratate riguros, cu o compoziție echilibrată și cu deschideri ample. Ferestrele mari, prevăzute cu oberlichturi ogivale, constituiau o noutate pentru epocă, în contrast cu golurile modeste ale caselor românești obișnuite. Intrarea principală este largă și înaltă, accentuând caracterul reprezentativ al reședinței. Un element distinctiv îl reprezintă cele patru turnuri amplasate la colțuri, care conferă edificiului un aer de castel urban. Acestea nu sunt simple adaosuri decorative, ci sunt integrate parțial în volumul construcției, contribuind la dinamica siluetei. Fațada dinspre grădină este tratată cu aceeași atenție ca cea principală, fapt neobișnuit pentru arhitectura locală a epocii, unde spatele casei era adesea neglijat. Planul interior este organizat în jurul unui hol central de aproximativ 12 metri pe 12 metri, un spațiu de mari proporții care servește drept nucleu al circulației. Din acest hol pornește o scară monumentală de stejar, care se desparte în două rampe la jumătatea traseului, conducând către etaj. Deasupra, un luminator amplu, cu stucaturi colorate și aurite, asigură iluminarea zenitală și accentuează verticalitatea spațiului. O oglindă de mari dimensiuni, amplasată pe peretele scării, amplifică percepția volumului și creează un efect de profunzime. La etaj se află marile saloane destinate recepțiilor, cunoscute drept „salonul roșu” și „salonul galben”. Aceste încăperi sunt concepute pentru a găzdui un număr mare de invitați și sunt decorate într-un stil somptuos, cu oglinzi, mobilier de inspirație vieneză și franceză și policandre masive. Organizarea spațiului permitea circulația fluidă între saloane, în acord cu cerințele balurilor și seratelor. Parterul includea o sufragerie amplă, cu tavan din bârne aparente și decorații colorate, deschisă către grădină prin uși largi. Turnurile adăposteau spații secundare, iar unele dintre zidurile interioare aveau trasee ovale, soluție care adăuga un plus de rafinament planimetric. Grădina reprezenta o componentă esențială a ansamblului. În fața palatului se afla un havuz, iar aleile erau ornamentate cu figurine decorative. În partea din spate exista un ceas solar prevăzut cu un mic mecanism pirotehnic. Întreg domeniul era împrejmuit cu un gard de fier forjat, prevăzut cu porți monumentale decorate cu elemente heraldice. Iluminarea cu gaz aerian, atât în interior, cât și la exterior, sublinia caracterul modern al clădirii și accentua efectul scenic al fațadei în timpul recepțiilor. Ansamblul se caracterizează prin monumentalitate, simetrie și influențe vest-europene clare, adaptate însă contextului bucureștean. Palatul Suțu apare astfel ca una dintre primele manifestări coerente ale arhitecturii aristocratice moderne în Capitală, marcând trecerea de la casa boierească tradițională la reședința urbană de reprezentare, concepută ca spațiu al vieții mondene și al afirmării statutului social. Personajele Palatul Suțu nu poate fi înțeles fără familia care l-a creat și l-a animat timp de peste jumătate de secol. Clădirea este, în fond, expresia unei genealogii, a unor ambiții sociale și a unui stil de viață care au marcat profund Bucureștiul secolului al XIX-lea. Originea proprietății este legată de vechile familii boierești Cantacuzino și Racoviță. Terenul făcea parte dintr-o întinsă moșie cantacuzinească, transmisă prin alianțe către Racovițești. Prin căsătoria Roxandrei Racoviță cu Costache Suțu, proprietatea a intrat în patrimoniul Suțuleștilor, familie de origine grecească, relativ recent afirmată în Țările Române, dar ambițioasă și bine conectată politic. Costache Suțu – fondatorul palatului Costache Suțu (1799–1875) este figura centrală a primei generații legate de palat. Inteligent, ambițios, cu o cultură solidă pentru epoca sa, el a ocupat funcții importante: mare postelnic în Moldova la doar 21 de ani, președinte al Curții de Apel din București, mare logofăt al Dreptății și apoi ministru al Justiției. Personalitatea lui era însă complexă și contradictorie. Implicat în viața politică agitată a epocii, a fost șters de pe lista alegătorilor la alegerea domnitorului din 1842, fiind considerat „străin”, deși era mare proprietar și bine integrat în societate. Ulterior, s-a amestecat într-un complot împotriva lui Gheorghe Bibescu. Mai târziu, în timpul domniei lui Cuza, a adoptat o poziție vehementă împotriva reformelor acestuia, cerând chiar intervenția otomană – gest care arată natura sa impulsivă și orgolioasă. Viața sa privată a fost la fel de tumultuoasă. Căsătorit foarte tânăr, a avut atât copii legitimi, cât și copii naturali recunoscuți în familie. După moartea soției, a risipit o parte din avere, fapt care l-a determinat pe fiul său Grigore să ceară punerea lui sub interdicție pentru protejarea patrimoniului. Cu toate aceste excese, Costache rămâne creatorul palatului, simbol al dorinței sale de afirmare socială și de ancorare în modernitatea occidentală. Grigore și Irina Suțu – cuplul emblematic Dacă tatăl a ridicat clădirea, fiul Grigore Suțu (1819–1893) și soția sa Irina Hagi-Mosco (1830–1891) au transformat palatul într-un centru al vieții mondene bucureștene. Grigore era de statură mică, extrem de atent la apariția sa, purtând pălărie înaltă și mănuși albe chiar și în interior. Curtenitor, manierat, dar și capricios și uneori violent în izbucniri, el era în același timp gazda desăvârșită. Primea invitații în capul scării monumentale și supraveghea cu strictețe ceremonialul. Era senator de Brăila și un personaj cunoscut în cercurile aristocratice din București, Paris și Atena. Irina, provenită din familia Hagi-Mosco, era educată în spirit occidental, vorbitoare fluentă de franceză, germană, italiană și greacă. Cultivată, energică și atentă la detalii, ea era adevăratul suflet al recepțiilor. Nu rămânea niciodată pasivă în salon, ci se ocupa personal ca fiecare invitat să fie integrat, să aibă partener de dans, să nu existe nemulțumiri. Deși cuplul era nepotrivit fizic – ea înaltă, el foarte scund – relația lor era solidă, bazată pe complementaritate și afecțiune. Moartea Irinei a fost urmată, la doar doi ani, de cea a lui Grigore, semn al unei legături profunde. Cuplul nu a avut copii, iar aceasta a fost marea lor tristețe. Rudele și moștenitorii După moartea lui Grigore, palatul a trecut în patrimoniul nepotului său Constantin Suțu, fiul Smarandei Suțu (soră a lui Grigore) și al lui Dimitrie Suțu din ramura grecească stabilită la Atena. Constantin, fost ofițer în Grecia, a continuat o vreme tradiția socială a casei, dar fără strălucirea generației anterioare. Fiul său, Grigore Suțu (1878–1916), ofițer de cavalerie, a murit tragic înecat în Balta Albă. Ultimul proprietar a fost Constantin Suțu, care a vândut palatul C.E.C.-ului în 1942 și a părăsit țara. Personaje secundare și universul palatului Palatul nu era doar al familiei, ci al unui întreg univers de personaje pitorești: Soliman, tânărul arap adus din Constantinopol, îmbrăcat în costum oriental, care cobora din landou pentru a ajuta stăpânii; Iancu, vizitiul în livrea, figură emblematică a echipajului somptuos; Arnăutul albanez, paznic în costum tradițional, simbol al prestigiului oriental încă prezent în mentalitatea epocii;Membri ai protipendadei bucureștene: Lahovary, Cantacuzino, Ghica, Oteteleșanu, Hagi-Mosco, toți prezenți la balurile și seratele de la palat. Casa Suțu era un teren neutru unde se întâlneau politicieni din tabere opuse, diplomați, militari, artiști și muzicieni. În saloanele sale au concertat artiști, s-au organizat serate literare și baluri costumate devenite legendare. O familie între Orient și Occident Familia Suțu ilustrează tranziția elitei românești de la modelul fanariot-oriental la cel occidental modern. Echipajul cu arnăut și arap coexistă cu iluminatul cu gaz, oglinzile de Saint-Gobain și mobilierul vienez. Ambițiile politice, orgoliile genealogice și fastul social se împletesc cu modernizarea urbană și cu apropierea de modelul francez. În esență, palatul reflectă perfect familia: impunător, occidental ca formă, dar încă purtând ecouri ale unui trecut oriental; sofisticat, dar și teatral; stabil în ziduri, dar traversat de pasiuni, rivalități și orgolii. Odată cu dispariția generației Grigore și Irina Suțu, nu s-a stins doar o familie, ci o întreagă lume aristocratică, pe care palatul a păstrat-o în memorie mult după ce viața mondenă s-a mutat în alte spații și alte epoci. (sinteză din capitolul Palatul Suțu și cei care l-au locuit, din volumul lui Emanoil Hagi-Mosco) * Palatul Suțu a fost ridicat de marele Postelnic Costache Suțu la 1835, arhitecți fiind Johan Veit și Conrad Schwinek. Holul a fost modelat și decorat de Carol Storck în 1862. Între 1932 și 1942 a găzduit sediul băncii Chrissoveloni. Astăzi este sediul Muzeului Municipiului București. * Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București funcționează într-una din cele mai vechi și mai frumoase clădiri care se păstrează în centrul orașului, casa familiei Șuțu, care a dat țării domnitori și mari dregători. În acest palat aveau loc, în secolul al XIX-lea, cele mai somptuoase recepții din Capitală, la care participa toată protipendada bucureșteana. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, clădirea a adăpostit sediul Băncii Chrissovelloni. Casa a fost construită între 1832-1834 după planurile arhitecților austrieci Witold și Konrad Schwink. Clădirea, de stil compozit, are elemente de neogotic fericit îmbinate cu elemente neoclasice. Palatul a fost renovat în mai multe rânduri; cele mai importante lucrări s-au executat în 1862 și între anii 1957-1958. Decorația interioară este opera sculptorului Karl Storck (1826-1887). Interiorul păstrează intacte multe dintre elementele de decor originale. (Extras din: Colfescu, Silvia - București: ghid turistic, istoric, artistic, București, Vremea, 2009) * Stema de pe poarta Palatului Șuțu – o precizare heraldică: Cele două porți ale Palatului Șuțu din București – sediul Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București – sunt încununate de câte un soare susținut de doi lei rampanți. Pe lângă deosebita valoare decorativă a acestei reprezentări, semnificația ei heraldică pare a nu fi fost încă relevată până în prezent: este vorba de stema familiei boierești Racoviță, căreia îi aparținea Ruxandra Racoviță, soția marelui postelnic Costache Grigore Suțu, constructorul palatului. Această stemă este reprodusă în albumele heraldice ale lui Emanoil Hagi-Mosco și Dan Cernovodeanu. Blazonul Racoviță de la Palatul Suțu constituie pandantul celui al Suțeștilor, reprezentat pe fațada clădirii. Importanța stemei Racoviță vine din faptul că Ruxandra Racoviță (†1866) adusese ca zestre proprietatea pe care s-a zidit actualul palat. Această proprietate provenea, după cum se știe, de la strămoșul său, hatmanul Dumitrașcu Racoviță, ginerele spătarului Mihai Cantacuzino, și mai sus – prin Cantacuzini – de la Matei Basarab. (Mihai Sorin Rădulescu) Referințe: - ARHITECȚI SPRE ȘI DINSPRE ROMÂNIA PÂNĂ ÎN 1940 - [Nazen Ștefania Peligrad, Casa Suțu, palatul și fantomele sale, Editura Vremea, București, 2024] (volum tipărit) - monografie - [Oana Marinache, Paul Gottereau, un regal în arhitectură. Editura Istoria Artei, 2017] (volum tipărit) - [Emanoil Hagi-Mosco, BUCUREȘTI, amintirile unui oraș, Editura Fundației Culturale Române, 1995] (volum tipărit) - Casa Suțu. Palatul și fantomele sale (sinteză a monografiei de Nazen Ștefania Peligrad) - Oameni care au construit Bucureștiul: Paul Gottereau - Buildings by Paul Gottereau (Wikimedia Commons) - Paul Gottereau - comentariu critic - Paul Gottereau - critical review - Paul Gottereau - București (Arhiva de Arhitectură) - Arhitecti francezi care au lucrat in Romania in epoca moderna August 2023: ## Specialiști **Arhitectură:** Johann Veit (remodelare în 1862); Conrad Schwinek (plan inițial 1833); Paul Gottereau (reparații și adaos seră, 1886) **Artist:** Emil Wilhelm Becker (decorațiuni fațadă) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/palatul-sutu-ion-c-bratianu-2