# Palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun

Adresă: Str. Constantin D. Stahi nr. 5-7, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București
An construcție: 1901
Tip ansamblu: Case/Vile
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Eclectic
Monument istoric: clasa B
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Nunțiatura Apostolică a fost ridicată în 1901 de Arhiepiscopul de București Francisc Xaveriu de Hornstein, preot elvețian, cu bani din partea țării sale și cu o subvenție din partea Regelui Carol I. Proiectul arhitectural a aparținut arhitectului L. Magni. In 1950, în timpul comunismului, reprezentantul pontifical a trebuit să părăsească România,  Reprezentanța Pontificală în România fiind redeschisă oficial abia pe 5 noiembrie 1992.

## Articol
Palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun

Palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun, situat pe strada Pictor Constantin Stahi nr. 5-7 (fostă strada Esculap), sectorul 1, București, monument istoric cu cod LMI B-II-m-A-19725, a fost inaugurat în 1901 după planurile arhitectului italian Giulio Magni, la comanda arhiepiscopului Franz Xaver von Hornstein. Construit în stil eclectic monumental, cu elemente neoromanice și neogotice, edificiul a fost reședință arhiepiscopală, iar din 1925, sediul Nunțiaturii Apostolice în România.

Palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun se află în București, pe strada Pictor Constantin Stahi nr. 5-7, în sectorul 1, la codul poștal 010187. Adresa istorică a imobilului a fost strada Esculap, denumire schimbată ulterior în cea actuală, care poartă numele pictorului Constantin Stahi. Edificiul este înscris în Lista Monumentelor Istorice sub codul B-II-m-A-19725. În prezent adăpostește sediul Nunțiaturii Apostolice în România — reprezentanța diplomatică a Sfântului Scaun pe lângă autoritățile române — precum și reședința nunțiului apostolic.

Nunțiatura Apostolică îndeplinește, în raporturile bilaterale, rolul de ambasadă a statului Vatican. Din anul 2003, nunțiul acreditat la București este acreditat totodată și în Republica Moldova. De la 1 ianuarie 1998, în conformitate cu o cutumă a dreptului internațional reintrodusă prin decizia guvernului de la acea dată, nunțiul apostolic deține și calitatea de decan al corpului diplomatic acreditat în România. Din punct de vedere al încadrării urbane, palatul se ridică în imediata vecinătate a Parcului Cișmigiu și a Bisericii Schitu Măgureanu, în apropierea intersecției dintre strada Pictor Constantin Stahi și Bulevardul Schitu Măgureanu. Amplasamentul, pe malul lacului Cișmigiu, a fost ales la sfârșitul secolului al XIX-lea tocmai pentru poziționarea sa relativ apropiată de Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”.

Inaugurat în anul 1901, edificiul a fost proiectat de arhitectul italian Giulio Magni (1859-1930), la comanda arhiepiscopului romano-catolic de București Franz Xaver von Hornstein (1840-1905), care l-a destinat inițial propriei reședințe arhiepiscopale. Placheta de monument istoric fixată pe fațadă îl încadrează stilistic drept o construcție în stil eclectic tratat monumental, cu elemente neoromanice și neogotice. Funcțiunea imobilului s-a modificat de-a lungul timpului: reședință a arhiepiscopilor romano-catolici de București în primul sfert de veac al existenței sale, sediu al Nunțiaturii Apostolice și proprietate a Sfântului Scaun ulterior, imobil preluat de statul comunist între 1950 și 1989, iar după restituire — din nou sediu diplomatic al Sfântului Scaun.

Contextul edificării

Arhiepiscopia Romano-Catolică de București a fost înființată la 27 aprilie 1883 de papa Leon al XIII-lea, prin breva apostolică Praecipuum munus, care a ridicat Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de arhiepiscopie, separându-l de Episcopia de Nicopole. Înființarea fusese solicitată de guvernul român, tratativele fiind purtate de Ion Bălăceanu, ministrul României la Viena, și a stârnit o oarecare opoziție în presa vremii și din partea Bisericii Ortodoxe Române. Primul titular al arhidiecezei a fost Mons. Ignazio Felice Paoli, din Congregația Pasioniștilor, între ale cărui realizări se numără ridicarea Catedralei „Sfântul Iosif” (finalizată în 1884) și deschiderea primului seminar pentru formarea clerului diecezan.

Cu tot prestigiul instituției, reședința arhiepiscopilor romano-catolici — aflată pe Calea Călărașilor — rămânea o clădire modestă, considerată improprie rangului arhidiecezei. Potrivit relatărilor consemnate în istoricul Arhidiecezei, arhiepiscopul Ignazio Paoli plănuise încă o reședință nouă, în vecinătatea catedralei, iar în vremea arhiepiscopului Otto Zardetti (1894-1895) se hotărâse o modificare a vechii reședințe. S-a renunțat însă la această soluție, apreciindu-se drept inutilă cheltuirea unor sume pentru un imobil fără viitor, în favoarea ridicării unei clădiri pe măsura numelui arhiepiscopiei.

Realizarea acestui proiect îndelung așteptat a revenit arhiepiscopului Franz Xaver von Hornstein, numit în scaunul de București la 31 martie 1896. Locul ales pentru noul edificiu a fost pe malul lacului Cișmigiu, pe atunci strada Esculap, nu departe de Catedrala „Sfântul Iosif”. Planurile vastului și impunătorului imobil au fost întocmite de arhitectul Giulio Magni, iar lucrările au fost inițiate în anul 1900, edificiul fiind dat în folosință în anul următor, 1901.

Finanțarea construcției

Ridicarea palatului s-a asigurat, în bună parte, din fonduri provenite din Elveția — țara de origine a arhiepiscopului von Hornstein, care primise în acest scop o sumă semnificativă de bani — și printr-o subvenție acordată de regele Carol I al României. Prezența mai multor prelați elvețieni în fruntea arhidiecezei bucureștene la sfârșitul secolului al XIX-lea, respectiv Otto Zardetti, administratorul apostolic Dominic Jaquet și, în fine, Franz Xaver von Hornstein, explică în parte canalul prin care s-a putut asigura această finanțare externă. Contribuția regală se înscrie în raporturile constant favorabile pe care Carol I le-a întreținut cu ierarhia romano-catolică din capitală.

Edificarea palatului (1900-1901)

Proiectarea și ridicarea palatului au fost încredințate arhitectului italian Giulio Magni, sosit la București în anul 1894 pentru a ocupa funcția de arhitect-șef al orașului. În cei aproximativ zece ani petrecuți în capitală (1894-1904), Magni a lucrat în cadrul Primăriei — la Direcțiunea Lucrărilor Tehnice — și al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, realizând aproape treizeci de edificii dintre cele mai variate. Printre lucrările sale bucureștene se numără Hala Traian, Școala comunală Mavrogheni (astăzi Școala nr. 11 „Heliade Rădulescu”), Antrepozitele Generale (împreună cu inginerul Anghel Saligny) și Seminarul Central Ortodox (în prezent Academia Tehnică Militară). Pentru întreaga sa activitate a fost decorat de Carol I cu ordinul „Coroana României”.

Comanda arhiepiscopului von Hornstein se înscrie astfel în seria proiectelor de anvergură pe care Magni le-a semnat pentru instituțiile bucureștene. Sursele îl consemnează în repertoriul lucrărilor arhitectului fie sub numele de Palatul Arhiepiscopiei Latine, fie sub cel de Palatul Nunțiaturii Apostolice. Lucrările au fost inițiate în anul 1900, imobilul fiind dat în folosință în anul 1901. Unele surse — între care fișa lucrărilor lui Magni — extind intervalul de execuție până în 1902; această neconcordanță privind anul finalizării este semnalată aici și reluată în capitolul de închidere.

Încadrarea stilistică

Placheta de monument istoric fixată pe fațadă încadrează edificiul în stil eclectic tratat monumental, cu elemente neoromanice și neogotice — formulare reluată identic în versiunile în limbile engleză și franceză ale plachetei. Această caracterizare corespunde manierei generale a lui Magni, ale cărui lucrări sunt în majoritate clasicizante și vădit eclectice, cu influențe neorenascentiste și neoclasice; câteva dintre realizările sale se înscriu însă și în arhitectura neoromânească, probabil ca urmare a colaborării cu arhitectul Ion Mincu.

La palatul de pe strada Esculap, tratarea monumentală a volumelor și repertoriul decorativ de sorginte medievală — neoromanic și neogotic — conferă construcției un caracter distinct în peisajul rezidențial al epocii. Amploarea imobilului, descris de contemporani drept „vast și impunător”, marca ambiția arhidiecezei de a dispune de o reședință pe măsura rangului său, în contrast cu modesta clădire anterioară din Calea Călărașilor.

Descrierea arhitecturală

Documentarea arhitecturală detaliată a edificiului este limitată de statutul său actual de reședință diplomatică cu acces restricționat; sursele publice consultate oferă, în principal, încadrarea stilistică de pe placheta de monument istoric și câteva descrieri sumare. Potrivit acestora, tratarea monumentală în manieră eclectică se traduce printr-o compoziție în care fiecare corp al clădirii este tratat individual, reliefând un anumit registru stilistic — trăsătură caracteristică arhitecturii eclectice.

Elementul dominant al compoziției îl constituie corpul central, de plan hexagonal, încheiat cu o cupolă. Sub cupolă este amplasată o statuie a Fecioarei Maria, însoțită de mai multe rozete gotice — elemente care corespund registrului neogotic menționat pe placheta monumentului. Volumele diferențiate și repertoriul decorativ de sorginte medievală conferă ansamblului aspectul „vast și impunător” consemnat de contemporani.

La exterior, fațadele sunt tratate în tonuri de ocru, cu ancadramente deschise la ferestre și paramente lucrate în relief, iar incinta este delimitată de o împrejmuire din fier forjat. În spatele palatului se află o grădină de mici dimensiuni; ansamblul — palatul împreună cu grădinile de pe fosta stradă Esculap — a fost restituit ca atare Sfântului Scaun după 1990.

În curtea imobilului se găsesc și elemente comemorative de dată recentă, între care un bust din bronz al papei Ioan Paul al II-lea și un mozaic cu deviza pontificatului său, „Totus Tuus”, aplicate pe peretele clădirii; acestea sunt tratate în capitolul dedicat perioadei contemporane. Distribuția interioară și detaliile de plan nu figurează în sursele publice consultate, motiv pentru care descrierea de față se limitează la elementele exterioare și la caracterizarea stilistică documentată. Această insuficiență a datelor este reluată în capitolul de închidere.

De la reședință arhiepiscopală la sediul Nunțiaturii (1905-1925)

La moartea arhiepiscopului von Hornstein, survenită la 3 iunie 1905 la Évian-les-Bains, în Franța, scaunul de București a fost preluat de arhiepiscopul Raymund Netzhammer, călugăr benedictin, care a păstorit arhidieceza între 1905 și 1924. În tot acest răstimp, palatul de pe strada Esculap a continuat să servească drept reședință a arhiepiscopilor romano-catolici de București.

Arestarea protopopului Ioan Bălan (1916)

Un episod semnificativ din istoria imobilului s-a consumat la 27 august 1916, ziua intrării României în Primul Război Mondial. Din locuința sa aflată în palat a fost arestat protopopul greco-catolic de București Ioan Bălan, sub acuzația de spionaj în favoarea Austro-Ungariei. La arestare a fost de față arhiepiscopul Netzhammer, care a relatat episodul în memoriile sale. Referatul întocmit după percheziție consemna doar o carte poștală de la consulatul austro-ungar prin care Bălan era invitat să se prezinte, fără indicarea motivului, celelalte înscrisuri neconținând nimic de interes pentru Siguranța Statului. În pofida protestelor unor intelectuali adresate primului-ministru, Bălan a fost trimis în lagărul de la Huși.

La 3 septembrie 1916, regele Ferdinand a venit personal la reședința episcopală din strada Esculap, transmițându-i arhiepiscopului Netzhammer nedumerirea sa față de această arestare; arhiepiscopul a apreciat că Bălan devenise victima intrigilor lui Vasile Lucaciu, presupunere împărtășită de rege.

Ioan Bălan (1880-1959), consacrat episcop greco-catolic de Lugoj în 1936, avea să fie din nou arestat la 28 octombrie 1948, în valul de reprimare a Bisericii Române Unite; figurează, sub numele „Ioan Bălan”, între episcopii greco-catolici depuși în septembrie 1948 în studiul consacrat Nunțiaturii Apostolice din anii 1948-1950. A fost beatificat la Blaj, la 2 iunie 2019, de papa Francisc, între cei șapte episcopi greco-catolici martiri. Biografia sa leagă astfel arestarea din 1916, petrecută chiar în acest edificiu, de persecuția anticatolică din 1948, împotriva căreia avea să acționeze instituția pe care palatul urma să o găzduiască.

Cedarea către Sfântul Scaun și noul Palat Arhiepiscopal

Nunțiatura Apostolică în România fusese înființată în anul 1920 de papa Benedict al XV-lea, primii nunți fiind găzduiți în alte imobile. Schimbarea de funcțiune a palatului de pe strada Esculap s-a produs sub arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar, numit în scaunul de București în decembrie 1924. Cu consimțământul conducerii Catedralei și al Consiliului Administrativ Arhidiecezan, Cisar a propus papei Pius al XI-lea cedarea palatului construit de Hornstein ca sediu al Nunțiaturii Apostolice și proprietate a Sfântului Scaun. În schimb, arhidieceza a primit fondurile necesare pentru ridicarea actualului Palat Arhiepiscopal, în vecinătatea Catedralei „Sfântul Iosif”, clădire finalizată și sfințită la 21 decembrie 1926.

Cele mai multe surse fixează anul 1925 drept moment al transformării imobilului în sediu al Nunțiaturii Apostolice, în timp ce o sursă indică anul 1922; procesul propriu-zis de cedare se leagă de finalizarea, în 1926, a noii reședințe arhiepiscopale. Această neconcordanță de datare este semnalată aici și reluată în capitolul de închidere.

Nunțiatura Apostolică: instituția și sediul (1920-1950)

Stabilirea relațiilor diplomatice și Concordatul

Până la stabilirea relațiilor diplomatice dintre România și Sfântul Scaun, arhiepiscopii romano-catolici de București au îndeplinit și funcția de reprezentanți ai Suveranului Pontif pe lângă autoritățile române. Relațiile bilaterale au fost stabilite în anul 1920, când papa Benedict al XV-lea a înființat Nunțiatura Apostolică în România; la 12 iunie 1920, primul ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, Dimitrie Penescu, și-a prezentat scrisorile de acreditare la Vatican.

Tratativele pentru încheierea unui Concordat între statul român și Vatican au început tot în anul 1920, la solicitarea Sfântului Scaun. Concordatul, care reglementa raporturile bilaterale, a fost semnat la 10 mai 1927, la Roma, în timpul mandatului celui de-al doilea nunțiu apostolic, Angelo Maria Dolci, și ratificat de Parlamentul României la 29 mai 1929. Acest cadru juridic avea să fie denunțat unilateral de autoritățile comuniste în 1948, aspect tratat în capitolul următor.

Șirul nunților (1920-1950)

La conducerea Nunțiaturii Apostolice s-au succedat, în perioada interbelică și până la ruperea relațiilor, arhiepiscopii Francesco Marmaggi (1920-1923), Angelo Maria Dolci (1923-1933), Valerio Valeri (1933-1936) și Andrea Cassulo (1936-1946), toți de origine italiană. Începând din a doua jumătate a deceniului al treilea, odată cu cedarea palatului de pe strada Esculap către Sfântul Scaun, instituția și-a desfășurat activitatea în acest edificiu, devenit proprietate a Sfântului Scaun.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, nunțiu apostolic era Andrea Cassulo, aflat în funcție din 10 noiembrie 1936. În urma procesului mareșalului Ion Antonescu și a evocării numelui nunțiului în cursul acestuia, Ministerul român de Externe i-a cerut lui Cassulo, la 11 mai 1946, să părăsească țara; guvernul a întârziat în mod deliberat acceptarea succesorului său, cu intenția de a paraliza activitatea nunțiaturii.

Succesorul desemnat a fost Gerald Patrick O’Hara, cetățean american născut la 4 mai 1895 la Scranton, în statul Pennsylvania, hirotonit preot în 1920 și numit episcop de Savannah în 1935. Cassulo anunța, la 13 februarie 1947, că de la 19 februarie 1947 conducerea nunțiaturii îi revine lui O’Hara, în calitate de însărcinat cu afaceri. Acesta și-a prezentat scrisorile de acreditare abia la 14 mai 1948, în plină ofensivă anticatolică a regimului comunist. Activitatea sa la București, dominată de opoziția față de persecuția Bisericii Catolice, este tratată în capitolul următor.

Persecuția anticatolică și expulzarea (1948-1950)

Anul 1948 a marcat începutul persecuției sistematice a Bisericii Catolice de ambele rituri din România. Principalul instrument de intervenție al Nunțiaturii Apostolice în raporturile cu puterea comunistă l-au constituit notele verbale adresate Ministerului Afacerilor Externe. Reconstituirea de față se sprijină pe studiul lui Ovidiu Bozgan consacrat Nunțiaturii Apostolice din România în anii 1948-1950, întemeiat pe documentele Arhivei Ministerului Afacerilor Externe.

Anul 1948: denunțarea Concordatului și legile cultelor

Ofensiva legislativă a debutat la 2 martie 1948, printr-o lege care impunea ierarhiei cultelor o nouă formulă de jurământ față de Republica Populară Română — atingere directă a prevederilor concordatare, întrucât formula jurământului episcopilor catolici era inclusă în Concordat. La 6 martie a fost publicat proiectul de constituție, care afecta o serie de drepturi garantate Bisericii Catolice. Nunțiul O’Hara a protestat prin repetate note verbale, susținând că prevederile Concordatului prevalează asupra legislației interne.

Momentul decisiv l-a constituit denunțarea unilaterală a Concordatului din 1927: decizia, datată 17 iulie 1948, a fost publicată în „Monitorul Oficial” din 19 iulie 1948, prin Decretul nr. 151, fără respectarea preavizului de șase luni prevăzut de articolul 23 al Concordatului. Nunțiatura a protestat la 23 iulie, contestând validitatea actului. La începutul lunii august 1948 au fost promulgate două acte cu impact decisiv asupra vieții religioase: legea pentru reforma învățământului (3 august), care interzicea cultelor întreținerea de școli, și legea pentru regimul general al cultelor religioase (4 august), ale cărei articole contraveneau canoanelor Bisericii Catolice. O’Hara a formulat obiecții detaliate, avertizând că, pe baza unor articole, guvernul putea ajunge să declare Biserica Catolică ilegală.

Persecuția a intrat într-o nouă etapă în septembrie 1948, când episcopatul catolic a fost depus prin decizii ale autorităților. La 17 septembrie 1948 a fost adoptat decretul care reducea numărul diecezelor catolice; concomitent au fost depuși episcopii Valeriu Traian Frențiu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Alexandru Theodor Cisar și Augustin Pacha. Ultimul act al suprimării Bisericii Române Unite l-a constituit Decretul 358 din 1 decembrie 1948, prin care aceasta înceta să mai existe, iar bunurile ei — cu excepția bisericilor și a averilor parohiale — treceau în proprietatea statului.

Anul 1949: represiunea catolicismului de rit latin

În 1949 ofensiva guvernului a vizat catolicismul de rit latin, arestarea liderilor fiind prefațată de campanii de presă vehemente. La 21 iunie 1949 a fost arestat episcopul de Alba-Iulia, Aron Marton, iar la 26 iunie, la Popești-Leordeni, episcopul de Iași și administrator apostolic al arhiepiscopiei de București, Anton Durcovici. La 27 iunie, nunțiul O’Hara a protestat, remarcând dispariția ultimei urme de toleranță pentru cei circa 2.500.000 de catolici din țară.

La 29 iulie 1949, Consiliul de Miniștri a decis interzicerea a 15 ordine și congregații religioase, prin Hotărârea 810, publicată în „Monitorul Oficial” la 1 august — măsură care a dus la desființarea monahismului catolic. Nunțiatura a protestat, ca și împotriva deportărilor de călugărițe din congregațiile foste greco-catolice. De la sfârșitul anului 1949, relațiile dintre Ministerul Afacerilor Externe și Nunțiatura Apostolică au fost întrerupte, partea română refuzând orice contact cu diplomații Sfântului Scaun.

Procesul politic și expulzarea (1950)

Ruperea relațiilor diplomatice a fost pregătită printr-o manevră menită să discrediteze politic și moral papalitatea. Între 28 și 30 iunie 1950, autoritățile au regizat un proces politic public în care erau implicate atât Nunțiatura, cât și Legația Franței, acuzate de a fi constituit o vastă rețea de spionaj. Nicolae Popescu, șoferul nunțiului, a făcut declarații compromițătoare la adresa Nunțiaturii.

Drept consecință, la 4 iulie 1950 Ministerul Afacerilor Externe a cerut diplomaților Sfântului Scaun — Gerald Patrick O’Hara, Guido del Mestri (secretar al nunțiaturii din 1943) și John C. Kirk — să părăsească România în termen de trei zile. La 7 iulie 1950, cei trei diplomați pontificali au părăsit țara. Înainte de expulzare, O’Hara asigurase supraviețuirea ierarhiei catolice prin consacrări episcopale efectuate în mod clandestin. De remarcat că regimul de la București nu a avut curajul ruperii unilaterale a relațiilor diplomatice cu Sfântul Scaun, acestea fiind considerate, potrivit interpretărilor sale ulterioare, doar suspendate.

Soarta imobilului sub regimul comunist (1950-1989)

După plecarea diplomaților pontificali, la 7 iulie 1950, s-a pus problema atitudinii statului român față de imobilul nunțiaturii și de bunurile acestuia. Într-o notă redactată la Ministerul Afacerilor Externe la 11 iulie 1950 se considera că, după plecarea reprezentanților, guvernului îi revenea datoria de a asigura paza bunurilor aflate în localul fostei nunțiaturi — imobil care se bucura de imunitate diplomatică atât timp cât relațiile dintre România și Vatican nu erau rupte.

O sursă situează sediul Nunțiaturii Apostolice, la momentul închiderii din 1950, pe actuala stradă General Berthelot, distinct de „palatul episcopal de pe strada Esculap” preluat de stat, în divergență cu relatarea majoritară — inclusiv cu studiul documentar consacrat perioadei — care identifică imobilul de pe strada Esculap, astăzi Pictor Constantin Stahi, drept sediul nunțiaturii confiscat în 1950. Această neconcordanță este semnalată aici și reluată în capitolul de închidere.

Disputa asupra localului și rolul Legației Elveției

Soluția aleasă de Sfântul Scaun a fost încredințarea pazei imobilului Legației Elveției la București, care a cerut agrementul autorităților române printr-o notă din 12 iulie 1950. Partea română a respins însă această variantă: într-un referat din 18 iulie, redactat de consilierul juridic Manea Mănescu — viitor prim-ministru —, se propunea preluarea pazei imobilului de către guvern și refuzarea agrementului cerut de Legația elvețiană, întrucât forțarea lucrurilor ar fi echivalat cu o rupere oficială a relațiilor. Printr-un subterfugiu, Legația Elveției a fost eliminată din chestiunea apărării imobilului Sfântului Scaun.

Preluarea de către stat și folosirea imobilului

La 20 iulie 1950, forțele Ministerului de Interne au pătruns în localul nunțiaturii, arestând personalul care îi deservise pe diplomați. Până la 1 martie 1951, imobilul a fost folosit de direcția de protocol a Securității, după care a fost preluat de Ministerul Afacerilor Externe; potrivit unor relatări, clădirea a fost alocată tot structurilor „relațiilor externe”, respectiv informațiilor externe. Un referat din 27 iunie 1952 recunoștea din nou că relațiile diplomatice nu erau rupte, ci doar suspendate, și propunea folosirea localului pe baza decretului din 3 aprilie 1952 privind folosirea suprafeței locative — deci în temeiul legislației interne, fără a se aduce atingere dreptului de proprietate.

O chestiune nerezolvată până în 1989

În 1953, diplomatul Mircea Bălănescu cerea, în problema imobilului, avizul Direcției Tratate din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, care considera că imobilul nu putea fi utilizat de partea română și că trebuia predat Legației Elveției, conform dorinței proprietarului de drept. Aceeași opinie era exprimată într-o notă din 13 august 1956. Un document din 16 iunie 1956 consemna și varianta ca guvernul român să solicite, prin diplomatul elvețian, fie închirierea, fie cumpărarea imobilului nunțiaturii — chestiune complicată de faptul că aici fuseseră depuse obiecte de cult de către Institutul Sfântul Iosif și Institutul Sfânta Maria, revendicate la 14 noiembrie 1956 de superioara clauzurii Sfânta Agnes, Maria Kelz.

În realitate, din cauza rezervelor autorităților române, problema localului Nunțiaturii nu a fost rezolvată până la revoluția din decembrie 1989. Întreaga politică anticatolică dusă de liderii comuniști, ale cărei abuzuri — potrivit studiului citat — nu au fost egalate de celelalte state comuniste din Europa de Est, nu a permis încheierea unui acord cu Sfântul Scaun pe toată durata existenței regimului comunist la București.

Restituirea și redeschiderea (1989-prezent)

Restituirea și restaurarea (1989-1992)

Prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naționale a fost abrogat Decretul-lege 358/1948 și a fost recunoscută Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Relațiile diplomatice dintre România și Sfântul Scaun au fost reluate în luna mai a anului 1990, papa Ioan Paul al II-lea redeschizând Nunțiatura Apostolică în România. Ca urmare, palatul și grădinile de pe fosta stradă Esculap, în prezent Pictor Constantin Stahi, au fost restituite proprietarului de drept.

Palatul a fost restaurat, iar la 5 noiembrie 1992 în el a fost redeschis oficial sediul nunțiaturii, în prezența arhiepiscopului Jean-Louis Tauran — responsabil pentru relațiile cu statele în cadrul Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun, ridicat ulterior la rangul de cardinal. De la 1 ianuarie 1998, potrivit unei vechi cutume, nunțiul apostolic la București a redevenit decanul corpului diplomatic acreditat în România.

Vizitele papale și monumentele comemorative

În zilele de 7, 8 și 9 mai 1999, papa Ioan Paul al II-lea a efectuat o vizită în România — prima a unui Suveran Pontif într-o țară majoritar ortodoxă — la invitația Conferinței Episcopilor Catolici, a președintelui Emil Constantinescu, a primului-ministru Radu Vasile și a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Pe durata șederii sale, papa a fost găzduit în Palatul Nunțiaturii Apostolice. În amintirea acestei vizite, la 1 august 2011 a fost dezvelit un bust din bronz al papei Ioan Paul al II-lea, la intersecția străzii Pictor Constantin Stahi cu Bulevardul Schitu Măgureanu, operă a sculptorului sloven de origine bosniacă Mirsad Begić.

A doua vizită a unui Suveran Pontif în România a avut loc între 31 mai și 2 iunie 2019, când papa Francisc a fost, la rândul său, găzduit pentru două nopți în Palatul Nunțiaturii. La 16 iunie 2020, la un an de la vizită și cu prilejul împlinirii unui secol de la înființarea Nunțiaturii Apostolice, a fost dezvelit, pe Bulevardul Schitu Măgureanu, un bust din bronz al papei Francisc, realizat de sculptorul român Darie Dup. Pe peretele clădirii este aplicat, de asemenea, un mozaic cu deviza pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, „Totus Tuus”.

Statutul actual

În prezent, palatul de pe strada Pictor Constantin Stahi nr. 5-7 rămâne sediul Nunțiaturii Apostolice în România și reședința nunțiului apostolic. După redeschiderea din 1990, la conducerea nunțiaturii s-au succedat arhiepiscopii John Bukovsky (1990-1994), Janusz Bolonek (1995-1998), Jean-Claude Périsset (1998-2007), Francisco-Javier Lozano Sebastián (2007-2015) și Miguel Maury Buendía (2015-2023). Din 23 februarie 2024, nunțiu apostolic în România și Republica Moldova este arhiepiscopul Giampiero Gloder. Începând din anul 2003, nunțiul acreditat la București este acreditat totodată și în Republica Moldova.

Personaje

Giulio Magni (1859-1930)

Arhitect și critic de artă italian, născut la 1 noiembrie 1859 la Velletri și decedat la 16 februarie 1930 la Roma, provenit din familia istoricului de artă Basilio Magni. Sosit la București în 1894 ca arhitect-șef al orașului, a activat în capitală până în 1904, realizând aproape treizeci de edificii, între care Hala Traian, Palatul Arhiepiscopiei Latine — actualul Palat al Nunțiaturii Apostolice —, Școala comunală Mavrogheni, Antrepozitele Generale (împreună cu inginerul Anghel Saligny) și Seminarul Central Ortodox. Lucrările sale sunt în majoritate clasicizante și eclectice, cu unele accente neoromânești rezultate din colaborarea cu arhitectul Ion Mincu. A fost decorat cu ordinul „Coroana României”, iar după întoarcerea în Italia a contribuit la proiectarea palatului Accademia di Romania din Roma.

Franz Xaver von Hornstein (1840-1905)

Prelat de origine elvețiană, născut în 1840 la Porrentruy și decedat la 3 iunie 1905 la Évian-les-Bains, în Franța. A fost consilier la Conciliul Vatican I (1869-1870), iar la 31 martie 1896 a fost numit de papa Leon al XIII-lea arhiepiscop romano-catolic de București, funcție deținută până la moarte. S-a preocupat de dezvoltarea învățământului catolic — rechemarea Fraților Școlilor Creștine (1898) și deschiderea Institutului „Notre Dame de Sion” (1898) — și a inițiat, în anul 1900, construirea noului palat arhiepiscopal de pe strada Esculap, în calitate de comanditar al edificiului tratat în prezenta monografie.

Raymund Netzhammer (1862-1945)

Călugăr benedictin, arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 și 1924, succesor al lui von Hornstein. A locuit în palatul de pe strada Esculap și a fost martor al arestării protopopului Ioan Bălan, la 27 august 1916, precum și al vizitei regelui Ferdinand din 3 septembrie 1916, episoade pe care le-a consemnat în memoriile sale (Bischof in Rumänien, München, 1995), sursă de referință pentru istoria arhidiecezei din acea perioadă.

Alexandru Theodor Cisar (1880-1954)

Arhiepiscop romano-catolic de București din 12 decembrie 1924, ridicat la rangul de arhiepiscop-mitropolit la 5 iunie 1930. Sub păstorirea sa, palatul construit de Hornstein a fost cedat Sfântului Scaun ca sediu al Nunțiaturii Apostolice, arhidieceza primind în schimb fondurile pentru ridicarea actualului Palat Arhiepiscopal, sfințit la 21 decembrie 1926. În valul persecuției anticatolice a fost depus în 1948, revenind ulterior ca administrator apostolic; a decedat la 7 ianuarie 1954.

Gerald Patrick O’Hara (1895-1963)

Diplomat pontifical și episcop american, născut la 4 mai 1895 la Scranton, în statul Pennsylvania. Și-a finalizat studiile teologice la Roma (1918-1924), a fost hirotonit preot în 1920 și numit episcop de Savannah în 1935. Din 19 februarie 1947 a condus Nunțiatura Apostolică din București în calitate de însărcinat cu afaceri, prezentându-și scrisorile de acreditare la 14 mai 1948. A dus o susținută opoziție diplomatică față de persecuția anticatolică din 1948-1950, asigurând supraviețuirea ierarhiei catolice prin consacrări episcopale efectuate clandestin, și a fost expulzat din România la 7 iulie 1950.

Anton Durcovici (1888-1951)

Episcop romano-catolic, născut la 17 mai 1888 la Altenburg, în Austria, stabilit cu familia în România din 1895 și devenit cetățean român în 1930. A studiat la Roma, la Colegiul „De Propaganda Fide”, obținând doctoratul în teologie și filozofie în 1911, și a fost profesor, apoi rector, la seminarul și Academia teologică ale arhidiecezei de București; din 1935, vicar general al arhiepiscopiei. Numit episcop de Iași și instalat la 5 aprilie 1948, a fost arestat la 26 iunie 1949 la Popești-Leordeni și a murit în închisoarea de la Sighet, în noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951. A fost beatificat în anul 2014.

Ioan Bălan (1880-1959)

Prelat greco-catolic, născut la 12 februarie 1880 la Teiuș (județul Alba) și decedat la 4 august 1959 la București. Preot pentru credincioșii greco-catolici din București din 1909 și protopop din 1911, a fost arestat la 27 august 1916 — chiar din palatul arhiepiscopal de pe strada Esculap — sub acuzația de spionaj, și trimis în lagărul de la Huși. Consacrat episcop de Lugoj în 1936, a fost din nou arestat la 28 octombrie 1948, în valul de reprimare a Bisericii Române Unite, trecând prin Dragoslavele, Căldărușani și închisoarea de la Sighet. A fost beatificat la Blaj, la 2 iunie 2019, între cei șapte episcopi greco-catolici martiri.

Mirsad Begić (n. 1953)

Sculptor de origine bosniacă stabilit în Slovenia, născut în 1953, autor a numeroase monumente de for public și lucrări de artă sacrală. Este autorul bustului din bronz al papei Ioan Paul al II-lea, dezvelit la 1 august 2011 în apropierea sediului Nunțiaturii, la intersecția străzii Pictor Constantin Stahi cu Bulevardul Schitu Măgureanu.

Darie Dup

Sculptor român, autor al bustului din bronz al papei Francisc, dezvelit la 16 iunie 2020 pe Bulevardul Schitu Măgureanu, în amintirea vizitei Suveranului Pontif din 2019 și cu prilejul împlinirii unui secol de la înființarea Nunțiaturii Apostolice.

Ovidiu Bozgan

Istoric, cadru didactic la Facultatea de Istorie a Universității din București, specializat în istoria Bisericii și a raporturilor dintre România și Sfântul Scaun. Studiul său Nunțiatura Apostolică din România în anii 1948-1950 (2001), întemeiat pe documentele Arhivei Ministerului Afacerilor Externe, împreună cu volumul România versus Vatican. Persecuția catolicismului din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze (2000), constituie principala sursă documentară pentru reconstituirea persecuției anticatolice și a soartei imobilului în perioada 1948-1950.

*

Nunțiatura Apostolică, Strada Pictor Constantin Stahi

Clădirea Nunțiaturii Apostolice a fost construită ca reședință a arhiepiscopului romano-catolic de București, din inițiativa arhiepiscopului Xaverius von Hornstein. La 7 iulie 1900, arhitectul Giulio Magni a cerut Primăriei autorizația pentru construcția „Palatului Arhiepiscopatului latin” din strada Esculap (azi Pictor Stahi) nr. 5–7, chiar peste drum de Biserica Schitu Măgureanu. Clădirea amplă, amplasată conform aprobării cu fațada în curte, paralel cu alinierea, se înscrie în eclectismul academic, cu elemente preluate din Renașterea italiană și din gotic. Corpul central este marcat de o cupolă amplă, susținută de aripile laterale. Interiorul, bogat decorat cu stucaturi și pictură murală, servea atât locuirii, cât și reprezentării.

Capela a fost amplasată astfel încât să permită accesul atât din exterior, cât și direct din interior. Încăperea sobră are bolți în cruce și coloane scurte susținute pe console, cu altarul, inițial din lemn, iar din 1940 din marmură albă, ca element dominant, completat de icoanele Căii Crucii aduse din Slovacia. Prin înălțimea sa, palatul se integra în specificul zonei și în peisajul vegetal al vremii, fără să domine.

Înființarea Nunțiaturii Apostolice în România, în 1920, odată cu stabilirea relațiilor diplomatice cu Vaticanul, a dus la schimbarea proprietarului: palatul a fost vândut Vaticanului în 1925. În timpul și după Al Doilea Război Mondial, Nunțiatura s-a implicat, prin intervenții la Comisia Aliată, în salvarea de la deportarea în Rusia a mii de cetățeni români de etnie germană, ceea ce a făcut-o indezirabilă pentru autoritățile sovietice. Sub presiunea acestora, autoritățile Republicii Populare Române au denunțat unilateral Concordatul cu Vaticanul (încheiat în 1927), l-au expulzat în 1950 pe nunțiul O'Hara, acuzat pe nedrept de spionaj, și au sigilat palatul. Abia în 1990, odată cu reluarea relațiilor diplomatice cu Vaticanul, clădirea a fost restaurată și și-a recăpătat funcția. (extras din Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021)

Nunțiatura Apostolică a fost ridicată în 1901 de Arhiepiscopul de București Francisc Xaveriu de Hornstein, preot elvețian, cu bani din partea țării sale și cu o subvenție din partea Regelui Carol I. Proiectul arhitectural a aparținut arhitectului L. Magni. In 1950, în timpul comunismului, reprezentantul pontifical a trebuit să părăsească România, Reprezentanța Pontificală în România fiind redeschisă oficial abia pe 5 noiembrie 1992. (Ioana G - Monumenteromania.ro)

*

„Prestigiul mare de care se bucura Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti era umbrit însă de mica reşedinţă din Calea Călăraşilor. Însuşi arhiepiscopul Ignazio Paoli visa o reşedinţă nouă în vecinătatea noii biserici catedrale, dar realizarea acestui imobil mult-aşteptat a rămas tot în sarcina arhiepiscopului Hornstein. Demult, încă de pe vremea arhiepiscopului Zardetti, se hotărâse o modificare la vechea reşedinţă, dar şi-au dat seama că în zadar se cheltuiesc sume pentru un imobil care nu are nici un viitor, toţi sperând la o clădire vrednică de numele Arhiepiscopiei. Locul ales a fost pe malul lacului Cişmigiu, nu departe de actuala biserică catedrală, pe atunci strada Esculap – azi strada pictor C. Stati. Planurile vastului şi impunătorului edificiu le-a lucrat acelaşi arhitect Magni, iar lucrările au fost iniţiate în anul 1900, în anul următor imobilul fiind dat în folosinţă.

Palatul Arhiepiscopal Romano-Catolic din București, str. Pictor Constantin Stahi, nr. 5-7, construit de Arhiepiscopul de București Franz Xavier von Hornstein (1896-1905) a devenit, după anul 1925, sediu al Nunțiaturii Apostolice la București, Vaticanul contribuind la zidirea actualului sediu al Arhiepiscopului de București de lângă Catedrala „Sfântul Iosif”. Cronologia clădirii:

- 1900–1901: Clădirea este construită ca reședință a Arhiepiscopului Romano-Catolic de București, la inițiativa arhiepiscopului Franz Xavier von Hornstein (episcop între 1896–1905). Funcțiunea inițială: locuință episcopală. Arhitect: Giulio Magni. Adresă istorică: strada Esculap, devenită ulterior str. Pictor Constantin Stahi.
- 1901–1925: Imobilul funcționează ca reședință arhiepiscopală, reflectând prestigiul crescând al Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București, care considera vechea reședință din Calea Călărașilor improprie statutului instituției.
- 1925: Clădirea devine sediul oficial al Nunțiaturii Apostolice la București. În paralel, Vaticanul contribuie financiar la edificarea noii reședințe a arhiepiscopului în vecinătatea Catedralei „Sfântul Iosif”, mutând astfel locuința episcopală din zona Cișmigiului.
- după 1925 – prezent: Funcțiune: Nunțiatura Apostolică (reprezentanța diplomatică a Sfântului Scaun).

Bibliografie

- Ovidiu Bozgan, Nunțiatura Apostolică din România în anii 1948-1950, în volumul Biserică, Putere, Societate. Studii și Documente (sub redacția Ovidiu Bozgan), Editura Universității din București, 2001 (volum tipărit).
- Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021
- Ovidiu Bozgan, România versus Vatican. Persecuția catolicismului din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, București, 2000 (volum tipărit).
- Raymund Netzhammer, Bischof in Rumänien, München, 1995 (volum tipărit).
- La Romania e la Santa Sede. Documenti diplomatici (a cura di Dumitru Preda), Roma, 2000 (volum tipărit).
- Palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun din București (Wikipedia).
- Palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun (monumente-istorice.ro).
- Giulio Magni (Wikipedia).
- MAGNI, Giulio (Metacult).
- Nunțiatura Apostolică în România (Wikipedia).
- Arhiepiscopi de București (Arhidieceza Romano-Catolică de București).
- 100 de ani de la înființarea Nunțiaturii Apostolice la București (Arhidieceza Romano-Catolică de București).
- Nunțiatura apostolică – Prezentare (Biserica Catolică).
- Fericitul Episcop Ioan Bălan (Episcopia Greco-Catolică de Oradea).
- Dezvelirea și binecuvântarea monumentului dedicat Papei Francisc (Episcopia Greco-Catolică de Oradea).

Mai 2024:

## Specialiști
**Arhitectură:** Giulio Magni

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/palatul-nuntiaturii-apostolice