# Palatul Mitropolitan / Reședința Patriarhală

Adresă: Aleea Dealul Mitropoliei nr. 25, Sector 4, Cartierul Parcul Carol, București
An construcție: 1930
Tip ansamblu: Case/Vile
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Neoromânesc
Monument istoric: clasa A
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Reședința Patriarhală, cunoscută inițial ca Palatul Mitropolitan, este clădirea care a servit timp de secole drept locuință a mitropoliților Țării Românești și, ulterior, a patriarhilor României. Originile acestei clădiri se află în complexul monastic ridicat în secolele XVII–XVIII, când Mitropolia era organizată ca mănăstire fortificată. În această perioadă au fost construite chiliile și clădirile administrative ale ansamblului.

## Articol
Ansamblul patriarhal de pe Dealul Mitropoliei este compus din mai multe clădiri istorice și administrative ridicate în jurul vechii mănăstiri „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, întemeiată în secolul al XVII-lea de Constantin Șerban Basarab. Complexul actual include catedrala, palatele patriarhale și mai multe corpuri administrative provenite din chiliile mănăstirii sau construite ulterior pentru Patriarhie.

Dealul Mitropoliei reprezintă unul dintre cele mai importante locuri istorice și simbolice ale Bucureștiului. Aici s-a format, începând din secolul al XVII-lea, centrul religios al Țării Românești, iar ulterior unul dintre principalele spații ale vieții politice românești. Ansamblul arhitectural de pe deal reunește mai multe clădiri ridicate în epoci diferite, dar integrate într-un complex unitar care reflectă evoluția istorică a instituțiilor religioase și politice ale statului român.

În jurul Catedralei Patriarhale s-a dezvoltat inițial mănăstirea Mitropoliei, compusă din biserică, paraclis, chilii și reședința mitropolitului. După instaurarea statului modern român și dezvoltarea instituțiilor parlamentare, o parte a terenului din incinta mănăstirii a fost utilizată pentru construirea Palatului Camerei Deputaților, realizat la începutul secolului al XX-lea. Această clădire a devenit timp de aproape un secol sediul legislativului român, înainte de a fi transferată Patriarhiei Române.

Astăzi ansamblul istoric monumental de pe Dealul Mitropoliei este alcătuit din cinci clădiri principale: Catedrala Patriarhală, Paraclisul Patriarhal, Reședința Patriarhală (fostul Palat Mitropolitan), Palatul Patriarhiei (fostul Palat al Camerei Deputaților) și Turnul Clopotniță. Împreună, acestea formează unul dintre cele mai valoroase complexe monumentale ale Bucureștiului, atât prin importanța sa arhitecturală, cât și prin rolul său în istoria politică și spirituală a României.

Reședința Patriarhală (fostul Palat Mitropolitan)

Reședința Patriarhală, cunoscută inițial ca Palatul Mitropolitan, este clădirea care a servit timp de secole drept locuință a mitropoliților Țării Românești și, ulterior, a patriarhilor României. Originile acestei clădiri se află în complexul monastic ridicat în secolele XVII–XVIII, când Mitropolia era organizată ca mănăstire fortificată. În această perioadă au fost construite chiliile și clădirile administrative ale ansamblului.

În perioada interbelică, reședința a fost extinsă și modernizată. Între 1928 și 1931, arhitectul Gheorghe Simotta a realizat un amplu proiect de extindere, conceput în stil neoromânesc, inspirat din arhitectura brâncovenească. Noua aripă a reședinței a fost organizată în jurul unei curți interioare și includea săli de recepție, spații administrative și încăperi destinate activităților patriarhiei. Clădirea a aparținut permanent Bisericii și continuă să fie utilizată ca reședință oficială a Patriarhului României.

Extinderea Palatului Mitropolitan și intervenția arhitectului Gheorghe Simotta

În anii care au urmat instaurării Patriarhiei Române (1925), problema modernizării și extinderii reședinței mitropolitane de pe Dealul Mitropoliei a devenit tot mai presantă. Clădirea veche a reședinței, formată din corpuri construite și modificate succesiv încă din secolele XVII–XIX, era afectată de uzură și de intervenții improvizate realizate de-a lungul timpului. Spațiile erau insuficiente pentru nevoile administrative și reprezentative ale noii instituții patriarhale. La 25 mai 1923, Mitropolitul Primat Miron Cristea a adresat Ministerului Cultelor și Artelor o cerere oficială prin care propunea abandonarea reparațiilor fragmentare și realizarea unui proiect coerent pentru o reședință nouă, adaptată funcțiunilor moderne ale Patriarhiei. El sublinia că intervențiile succesive de întreținere nu făceau decât să prelungească starea precară a clădirii și solicita elaborarea unui plan sistematic pentru restaurarea și extinderea ansamblului.

Programul funcțional propus de Miron Cristea era amplu și reflecta nevoile unei instituții în plină dezvoltare. Se dorea lărgirea salonului de recepție, extinderea bibliotecii, amenajarea unor camere pentru oaspeți, spații pentru cancelarie și arhivă, birouri administrative, precum și locuințe pentru directorul monah și secretarul patriarhului. În primă fază au fost aprobate doar lucrări de consolidare și reparații ale clădirii existente. Acestea au fost executate sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice, pe baza expertizei inginerului Elie Radu, iar lucrările au fost realizate de antrepriza arhitectului Alexandru Popovici. Totuși, aceste intervenții nu rezolvau problema spațiilor insuficiente, astfel încât ideea extinderii a fost reluată câțiva ani mai târziu.

Apariția proiectului arhitectului Gheorghe Simotta

În anul 1926, Miron Cristea a revenit asupra proiectului și a prezentat Ministerului Cultelor și Artelor un plan de extindere elaborat de arhitectul Gheorghe Simotta. Patriarhul sublinia că starea reședinței era „rușinoasă” pentru demnitatea instituției și că era necesară construirea unei aripi noi care să completeze și să modernizeze ansamblul existent.

Proiectul conceput de Simotta urmărea două obiective principale: conservarea și restaurarea părților valoroase ale clădirii vechi și construirea unei aripi noi, adaptate funcțiunilor administrative și reprezentative ale Patriarhiei. Patriarhul menționa în corespondența sa că planul arhitectului „păstrează stilul vechii clădiri”, ceea ce era esențial pentru integrarea armonioasă a extinderii în ansamblul istoric.

Numirea lui Gheorghe Simotta ca proiectant nu a fost întâmplătoare. Arhitectul era deja familiarizat cu zona Dealului Mitropoliei, deoarece în 1922, împreună cu arhitectul Arghir Culina, realizase parcelarea terenurilor de pe versantul sudic al dealului, cunoscută astăzi sub numele de parcelarea Culina–Simotta. De asemenea, Simotta avea o proprietate în apropiere, pe Aleea Mitropoliei nr. 15, unde își construise locuința și atelierul de arhitectură.

Aprobarea proiectului și realizarea extinderii

După mai multe discuții și corespondențe administrative, proiectul intitulat „Proiect pentru mărirea reședinței patriarhale din București” a fost aprobat de Comisia Monumentelor Istorice la 4 mai 1928. Autorizația de construire a fost emisă de Primăria Sectorului III Albastru la 29 septembrie 1928. Lucrările au fost executate de antreprenorul inginer Aurel Ioanovici și s-au desfășurat în mai multe etape: 1928–1930 – construirea aripii noi a reședinței; 1930 – restaurarea aripii vechi; 1931 – realizarea legăturii între corpul vechi și cel nou. Prin aceste intervenții, ansamblul reședinței patriarhale a căpătat forma generală care se păstrează în mare parte și astăzi.

Caracteristicile arhitecturale ale extinderii

Noua aripă proiectată de Gheorghe Simotta a fost concepută în stil neoromânesc, inspirat din arhitectura brâncovenească, și a fost amplasată în afara primei incinte istorice a mănăstirii, pe pantele nordice și vestice ale dealului. Ansamblul este alcătuit dintr-o succesiune de volume fragmentate, cu acoperișuri individuale și cu o compoziție pitorească, specifică arhitecturii neoromânești interbelice. Fațadele sunt animate de logii, bovindouri, balcoane și arcade în plin cintru, care creează un ritm variat al volumelor. Elementul dominant al extinderii este turnul amplasat în colțul nord-vestic al clădirii, cu un regim de înălțime de parter și trei etaje, care marchează vizual ansamblul și valorifică poziția abruptă a terenului.

În plan, extinderea este organizată în jurul unei curți interioare, concepută ca un patio mănăstiresc. În centrul acestei curți se află un havuz decorativ cu statuia Sfântului Ioan Botezătorul copil, replică a sculpturii realizate de Paul Dubois în secolul al XIX-lea. Fațadele curții interioare sunt articulate prin arcade sprijinite pe coloane sculptate, inspirate din arhitectura bisericilor Stavropoleos și Văcărești. La nivelul etajului se desfășoară o galerie deschisă, acoperită cu bolți mănăstirești, care înconjoară curtea și amintește de tipologia arhitecturii monastice tradiționale. Detaliile decorative – ancadramentele ferestrelor, capitelurile coloanelor și parapetele scărilor – sunt inspirate din repertoriul brâncovenesc, dar reinterpretate într-o manieră modernă. Inițial, arhitectul intenționase realizarea acestor elemente din piatră naturală, însă din motive economice ele au fost executate din similipiatră.

Organizarea interioară și modificările ulterioare

În interior, legătura dintre corpul vechi și cel nou a fost realizată prin inserarea sălii sinodale, amenajată în spațiul unor încăperi existente. Cu această ocazie s-au pierdut unele structuri vechi – inclusiv un spațiu boltit cu cupolă pe pandantivi – însă pivnițele istorice acoperite cu bolți cilindrice din secolele XVII–XVIII au fost păstrate. Interioarele proiectate de Simotta reflectau stilul arhitecturii interbelice: plafoane casetate cu grinzi masive, lambriuri de lemn la semiînălțime, nișe boltite și uși masive sculptate. Sala sinodală era organizată prin arcade sprijinite pe coloane duble cu capiteluri bogat decorate. În deceniile următoare, o parte dintre aceste interioare au suferit transformări importante. Unele plafoane și decorații originale au fost înlocuite sau acoperite de intervenții ulterioare, iar anumite spații au fost remodelate prin placări cu marmură sau alte finisaje moderne, ceea ce a diminuat coerența ansamblului proiectat în anii 1930.

Semnificația intervenției lui Simotta

Extinderea realizată de Gheorghe Simotta reprezintă una dintre cele mai importante intervenții arhitecturale asupra ansamblului Patriarhiei Române din perioada interbelică. Prin proiectul său, arhitectul a reușit să integreze armonios construcția nouă în contextul istoric al Dealului Mitropoliei, păstrând elementele valoroase ale clădirii vechi și completând ansamblul într-un limbaj neoromânesc coerent. Această intervenție a contribuit decisiv la configurarea actuală a reședinței patriarhale și a consolidat caracterul monumental al ansamblului de pe Dealul Mitropoliei.

Dealului Mitropoliei. Geografia locului și însemnările documentare

Dealul Mitropoliei reprezintă una dintre colinele istorice ale Bucureștiului și un reper major al evoluției urbane a capitalei. Situat pe malul drept al Dâmboviței, în partea sudică a orașului vechi, dealul domina în trecut o zonă întinsă de lunci, terenuri mlăștinoase și grădini. În secolele XVII–XVIII, Bucureștiul era alcătuit din mai multe coline despărțite de văi și cursuri de apă secundare ale Dâmboviței, iar această colină se remarca prin poziția sa dominantă asupra orașului. Înainte de ridicarea complexului monastic, dealul era cunoscut sub numele de Dealul Podgorenilor, nume care sugera existența unor vii și plantații pe versanții săi. În prima jumătate a secolului al XVII-lea exista aici un mic schit de lemn, ridicat de un boier numit Oprea Iuzbașa, care a constituit nucleul religios al locului.

Transformarea decisivă a colinei într-un reper major al orașului are loc în timpul domniei lui Constantin Șerban Vodă, care între anii 1654 și 1658 a ridicat aici o mare mănăstire cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. Construcția era amplasată pe terasa superioară a dealului și domina împrejurimile, devenind rapid unul dintre cele mai vizibile monumente ale Bucureștiului. Un martor contemporan al construcției este Paul de Alep, care în 1657 descria noul lăcaș drept o biserică monumentală, aflată pe un deal înalt de unde se putea vedea întregul oraș. Biserica era inspirată de arhitectura mănăstirii de la Curtea de Argeș și avea o structură complexă cu turle și pridvor deschis. Prin această construcție, Dealul Podgorenilor a început să fie identificat tot mai mult cu noua mănăstire, devenind treptat cunoscut sub numele de Dealul Mitropoliei.

Stabilirea Mitropoliei la București

Un moment esențial în evoluția locului se produce în 1688, când voievodul Radu Leon decide ca mănăstirea ridicată de Constantin Șerban să devină sediul Mitropoliei Ungrovlahiei. Instituția Mitropoliei Țării Românești fusese recunoscută de Patriarhia Constantinopolului încă din anul 1359. De-a lungul timpului, sediul ei fusese mutat de mai multe ori: de la Câmpulung la Curtea de Argeș, apoi la Târgoviște și în cele din urmă la București.

În jurul bisericii mitropolitane s-a format un ansamblu monastic complex. Pe latura de vest a incintei a fost construit Palatul Mitropolitan, reședința mitropolitului, iar în apropiere Paraclisul Sfântul Gheorghe. Accesul în incintă se făcea printr-un foișor cu rol de clopotniță și poartă monumentală. Arhitectura bisericii urma tradiția bizantino-muntenească. Planul era de tip treflat, cu pronaos larg și cu un pridvor deschis sprijinit pe coloane. În interior, pronaosul era susținut de douăsprezece coloane simbolizând apostolii, iar turlele și decorația fațadelor aminteau de stilul brâncovenesc timpuriu. În această perioadă, mănăstirea devine centrul religios al Țării Românești, iar imaginea bisericii se contopește treptat cu imaginea colinei.

Intervențiile lui Constantin Brâncoveanu

La sfârșitul secolului al XVII-lea, domnitorul Constantin Brâncoveanu a realizat o serie de intervenții importante asupra ansamblului. În anul 1698 a fost construită o clopotniță monumentală pe latura estică a incintei, care a devenit noua poartă principală a mănăstirii. Această clopotniță avea un plan pătrat și un gang boltit de trecere, iar deasupra se afla camera clopotelor. Accesul se făcea printr-o scară îngustă săpată în grosimea zidurilor. În jurul ei au fost ridicate chilii și alte clădiri monastice, ceea ce a modificat organizarea spațiului. În epocă, mănăstirile aveau adesea și rol defensiv. De aceea ansamblul era înconjurat de ziduri și turnuri, formând o incintă fortificată.

Moșia Mitropoliei și mahalalele din jur

În 1688 a fost emis un document fundamental pentru istoria zonei, cunoscut sub numele de Ocolnica Mitropoliei. Acesta stabilea limitele proprietăților mitropolitane. Din descrierea hotarelor rezultă că moșia Mitropoliei era foarte întinsă și includea terenuri care ajungeau până la actualele artere Calea Rahovei, Bibescu Vodă și Calea Șerban Vodă. Proprietățile erau alcătuite din vii, grădini și terenuri agricole. În jurul dealului existau mai multe mahalale importante, precum Mahalaua Calicilor, Mahalaua Cărămidarilor și alte așezări periferice. Acestea erau populate de meșteșugari, negustori și agricultori. Zona avea încă un caracter rural și era dominată de grădini și terenuri virane.

Dealul Mitropoliei în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea

Primele reprezentări cartografice detaliate ale zonei apar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Un plan rusesc din 1770 prezintă Mitropolia ca pe o mănăstire fortificată cu două incinte și mai multe turnuri. Planurile topografilor austrieci Franz Purcel (1789) și Ferdinand Ernst (1791) arată clar poziția colinei în raport cu orașul. Partea de nord a Dâmboviței era deja dens construită, în timp ce zona Mitropoliei era încă periferică. Dealul era înconjurat de vii și livezi, iar accesul se făcea pe drumuri șerpuite. Cel mai important dintre acestea pornea din actuala stradă Bibescu Vodă.

Modernizarea urbană din secolul al XIX-lea: în secolul al XIX-lea Bucureștiul începe să se modernizeze, iar Dealul Mitropoliei este integrat tot mai mult în structura urbană a orașului. Un moment important este anul 1832, când guvernatorul rus Pavel Kiseleff dispune amenajarea unei promenade la poalele dealului. Aceasta devine una dintre primele zone de plimbare publică ale capitalei. În perioada 1834–1839 au fost realizate lucrări importante de restaurare a bisericii mitropolitane. Pridvorul a fost modificat, iar unele elemente arhitecturale au fost transformate. Planurile lui Arthur Rudolf Borroczyn din 1846 și 1852 arată o urbanizare mai accentuată a zonei. Apar noi străzi și parcele, iar incintele fortificate ale mănăstirii încep să dispară.

Transformările de la sfârșitul secolului al XIX-lea: în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, zona suferă transformări majore. Sunt trasate bulevarde noi, precum Bulevardul Maria (actualul Bulevard Regina Maria), iar terenurile din jur sunt parcelate. În apropiere apar primele fabrici, printre care Fabrica de bere Bragadiru și alte unități industriale. Zona devine mai urbanizată și mai dens construită. În incinta Mitropoliei se amenajează alei și spații verzi, iar accesul principal devine Aleea Mitropoliei.

Dealul Mitropoliei devine spațiu al puterii religioase și politice

Pe lângă rolul religios, Dealul Mitropoliei dobândește în secolul al XIX-lea și o funcție politică importantă. În incinta ansamblului funcționa Adunarea Obștească, instituția legislativă a Țării Românești. Aici au avut loc evenimente decisive pentru istoria României. În 1857 s-a desfășurat Adunarea ad-hoc a Țării Românești, care a votat unirea principatelor. În 1859, deputații reuniți pe Dealul Mitropoliei l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domnitor al Țării Românești, realizând astfel Unirea Principatelor. În 1866, noul domnitor Carol I a depus jurământul tot aici, consolidând rolul politic al locului.

În perioada interbelică au existat numeroase proiecte de reorganizare a dealului. Unele dintre ele propuneau demolarea unor clădiri vechi și construirea unor edificii noi. În această perioadă a fost construit Palatul Camerei Deputaților (actualul Palat al Patriarhiei), care a consolidat rolul politic al locului. Tot atunci au fost realizate cercetări arhitecturale și restaurări ale ansamblului, în special asupra bisericii și paraclisului.

Dealul Mitropoliei în epoca comunistă și după ea

După instaurarea regimului comunist, zona a rămas relativ stabilă din punct de vedere urbanistic. Denumirile străzilor au fost schimbate, iar Palatul Camerei Deputaților a devenit sediul Marii Adunări Naționale. În anii 1956–1962 au fost realizate lucrări importante de restaurare a ansamblului mitropolitan. Clopotnița lui Constantin Brâncoveanu a fost refăcută după cercetările arhitecților și istoricului Horia Teodoru. Restaurările au încercat să readucă monumentul cât mai aproape de forma sa originală din secolul al XVII-lea.

După 1989, ansamblul a redevenit unul dintre cele mai importante centre religioase ale României. Biserica mitropolitană a devenit Catedrala Patriarhală, iar palatul din apropiere este sediul Patriarhiei Române. Dealul Mitropoliei rămâne astăzi un loc simbolic pentru istoria Bucureștiului. Aici se intersectează memoria religioasă, istoria politică și evoluția urbanistică a orașului. Colina care odinioară domina o zonă de vii și grădini a devenit, de-a lungul secolelor, unul dintre spațiile definitorii ale capitalei României.

Alte clădiri istorice monumentale din Ansamblul Patriarhal

Catedrala Patriarhală

Catedrala Patriarhală este cea mai veche și cea mai importantă clădire a ansamblului de pe Dealul Mitropoliei. Ea a fost construită între anii 1656 și 1658, în timpul domniei lui Constantin Șerban Basarab, ca biserică a Mitropoliei Țării Românești. Edificiul a fost ridicat pe locul unei biserici mai vechi și a devenit centrul religios al ortodoxiei din capitală. De-a lungul secolelor, catedrala a suferit numeroase restaurări și transformări. În secolul al XIX-lea a fost restaurată de arhitectul André Lecomte du Noüy, iar la începutul secolului XX au fost realizate lucrări de refacere și consolidare conduse de Ion Mincu și alți arhitecți români.

Arhitectura bisericii se înscrie în tradiția stilului brâncovenesc, caracterizat prin proporții echilibrate, pridvoare cu coloane și decorații inspirate din repertoriul ornamental bizantin și balcanic. Turlele și silueta sa domină Dealul Mitropoliei și constituie unul dintre reperele vizuale ale centrului istoric al Bucureștiului. În anul 1925, odată cu înființarea Patriarhiei Române, biserica a devenit Catedrala Patriarhală, sediul spiritual al Bisericii Ortodoxe Române. Ea a rămas permanent în proprietatea Bisericii și continuă să fie unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult ale țării.

Paraclisul Patriarhal

Paraclisul Patriarhal, cunoscut și sub hramul Sfântului Gheorghe, face parte din vechiul ansamblu monastic al Mitropoliei. Construcția sa datează din secolul al XVII-lea și a fost destinată încă de la început slujbelor religioase desfășurate în cadrul mănăstirii. De dimensiuni mai reduse decât catedrala, paraclisul avea rolul unei biserici de serviciu, folosită pentru slujbe zilnice sau pentru comunitatea monahală care locuia în incinta Mitropoliei. De-a lungul timpului a fost restaurat și adaptat, dar și-a păstrat caracterul de lăcaș de cult al ansamblului patriarhal. Arhitectura sa se înscrie în tradiția stilului brâncovenesc, cu proporții echilibrate și cu elemente decorative inspirate din repertoriul arhitecturii religioase românești din secolele XVII–XVIII. Paraclisul a aparținut permanent Bisericii Ortodoxe Române și continuă să fie utilizat pentru slujbe religioase în cadrul complexului patriarhal.

Palatul Patriarhiei (fostul Palat al Adunărei Deputaților)

Palatul Patriarhiei este cea mai monumentală clădire civilă din ansamblul de pe Dealul Mitropoliei. Edificiul a fost construit între 1906 și 1916 ca sediu al Camerei Deputaților a României, fiind proiectat de arhitectul Dimitrie Maimarolu. Clădirea a fost concepută într-un stil academist de inspirație franceză, specific arhitecturii publice europene de la începutul secolului XX. Planul includea sala de ședințe a Camerei Deputaților, sala pașilor pierduți, birouri pentru deputați și spații administrative. După inaugurare, palatul a devenit unul dintre centrele vieții politice românești. Aici s-au desfășurat dezbaterile parlamentare ale perioadei monarhiei și ale României interbelice.

După instaurarea regimului comunist în 1948, clădirea a devenit sediul Marii Adunări Naționale, legislativul statului socialist. După Revoluția din 1989, palatul a fost folosit temporar de parlamentul democratic al României. În 1997, după mutarea Parlamentului în Palatul Parlamentului, clădirea a fost transferată Patriarhiei Române, devenind Palatul Patriarhiei. Astăzi aici se desfășoară ședințele Sfântului Sinod și ale Adunării Naționale Bisericești.

Turnul Clopotniță

Turnul Clopotniță marchează intrarea principală în incinta ansamblului patriarhal și reprezintă unul dintre cele mai recognoscibile elemente ale Dealului Mitropoliei. Construit în secolul al XVII-lea, turnul făcea parte din sistemul de acces al mănăstirii Mitropoliei. El avea atât rol practic, de susținere a clopotelor, cât și rol simbolic, marcând intrarea în spațiul sacru al complexului. De-a lungul timpului, turnul a fost restaurat și consolidat, dar și-a păstrat forma generală și funcția inițială. Arhitectura sa se înscrie în tradiția construcțiilor monastice din Țara Românească, cu un volum masiv și cu elemente decorative simple. Prin poziția sa dominantă la intrarea în incintă, turnul clopotniță contribuie la definirea siluetei ansamblului și la compoziția urbană a Dealului Mitropoliei.

Referințe

- [Nicolae Șt. Noica, Palatul Patriarhiei, Editura Cadmos, 2008] (volum tipărit)
- [Cristina Woinaroski, Simona Drăgan, Monica Croitoru-Tonciu, Un parcurs pe Dealul Mitropoliei și în împrejurimi, Editura Simetria, București, 2021] (volum tipărit)
- Ansamblul Patriarhal (Patriarhia Română)
- Dealul Patriarhiei (Enciclopedia României)
- Catedrala Patriarhală – Biserica Ortodoxă Română (Patriarhia Română)
- Catedrala Patriarhală „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (Arhiepiscopia Bucureștilor)
- Palatul Patriarhiei (Patriarhia Română)
- Dealul Mitropoliei (Wikipedia)
- Dealul Mitropoliei – Inima religioasă a României (Salut București)
- Romanian Patriarchal Cathedral (Wikipedia)
- Palatul Patriarhal – bijuteria istorică de pe Dealul Mitropoliei (Știrile ProTV)
- The Patriarchal Cathedral – Bucharest (Viaggi di Matt)
- București – Dealul Mitropoliei și împrejurimi (Excursiile Monicăi)

## Specialiști
**Arhitectură:** Gheorghe Simotta (extindere 1928-1931)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/palatul-mitropolitan