# Palatul Elena Kretzulescu (Cretzulescu) Adresă: Str. Stirbei Voda nr. 39, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București An construcție: 1902 Tip ansamblu: Case/Vile Tip clădire: 2-5 niveluri Stil arhitectural: Eclectic Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Palatul Elena Kretzulescu, Strada Știrbei Vodă nr. 39, Sector 1, București, construit între 1902 și 1904 după planurile arhitectului Petre Antonescu pentru Elena Kretzulescu, pe locul casei boierești Văcărescu–Kretzulescu, la nordul Grădinii Cișmigiu; reședință eclectică cu repertoriu neogotic, sediu al Muzeului de Artă Veche Religioasă (1931–1945) și al CEPES UNESCO (1972–2011). ## Articol Palatul Elena Kretzulescu Mahalaua Fântâna Boului, Strada Știrbei Vodă și Grădina Cișmigiu Palatul Elena Kretzulescu se află pe Strada Știrbei Vodă nr. 39, în Sectorul 1 al Bucureștiului, pe latura de nord a Grădinii Cișmigiu. Locul aparținea vechii mahalale Fântâna Boului, una dintre așezările formate la marginea de nord a orașului după deschiderea, în 1692, a Podului Mogoșoaiei. Spre 1720, orașul ajunsese până la locul de casă dăruit de Constantin Brâncoveanu fiicei sale Safta și ginerelui său, Iordache Crețulescu. La vest de acesta, pe terenul în pantă orientat spre sud, spre balta formată de numeroasele izvoare ale Cișmigiului, exista încă din secolul al XVII-lea o așezare de gospodari grupați în jurul unei surse de apă unde își adăpau vitele, numită „Fântâna Boului”. Numele s-a extins apoi asupra întregii mahalale și asupra bisericii ei, cunoscută mai târziu ca Biserica Popa Tatu. Mahalaua avea case mici înconjurate de livezi și vii, cu vedere spre baltă. Aici își aveau viile și casele de odihnă negustori din Lipscani, meseriași și slujbași ai domniei. Pe la 1798, mahalaua număra 86 de case, iar în 1810 avea 123 de case, locuite de aproximativ 506 persoane. Statistica din 1831 consemna 109 case, cu 120 de familii, între care 13 familii de boieri, precum și o fabrică de testemeluri la „Șipotul Fântânilor” și două prese de ulei. La vest se întindea Mahalaua Schitu Măgureanu, formată în jurul bisericii ridicate între 1750 și 1760 de logofătul Constantin Văcărescu și de ginerele său, Mihai Cantacuzino. Aceiași boieri stăpâneau în secolul al XVIII-lea terenurile de la nord de baltă, pe care se va ridica, peste un secol și jumătate, palatul. Balta și Grădina Cișmigiu Balta Cișmigiului este pomenită încă din 1671, când negustorul Gheorghe Dura a lăsat-o mănăstirii Sărindar. În 1845, domnitorul Gheorghe Bibescu a instituit o comisie pentru asanarea ei, iar lucrările de amenajare a unei grădini publice au fost încredințate peisagistului german Carl Friedrich Wilhelm Meyer, autorul Grădinii Kiseleff. Grădina Cișmigiu a fost inaugurată în 1854. Intrarea principală se făcea atunci pe latura de est, printr-o alee care o lega de strada Știrbei Vodă, aflată încă pe vechiul ei traseu. Pe latura de nord, spre strada Știrbei Vodă, grădina era mărginită de proprietăți particulare cu grădini întinse, ale familiilor Florescu, Assan, Kretzulescu și Manu, care coborau până la lac și făceau imposibilă o intrare dinspre nord. Documentele Primăriei din 1900 și 1904 menționau aici „grădina doamnei Crețulescu”. Această vecinătate a hotărât destinul proprietății Kretzulescu: casa se afla pe malul înalt, deasupra lacului, iar parcul ei continua, fără o limită vizibilă, peisajul grădinii publice. Legarea Cișmigiului de strada Știrbei Vodă a fost discutată timp de decenii și s-a realizat abia după 1927, pe terenul fostului parc al palatului. Strada Știrbei Vodă Strada s-a format din vechea uliță a Cișmigiului și a primit numele domnitorului Barbu Știrbei, care a domnit în Țara Românească la mijlocul secolului al XIX-lea. Traseul inițial cobora spre sud și urca apoi pe lângă Teatrul Național; acest segment a fost păstrat sub numele de strada Câmpineanu, iar strada Știrbei Vodă a primit un traseu nou, mai drept, spre vest. Planul de aliniere aprobat în 1896 a impus retragerea fronturilor de pe stradă, iar un nou plan, aprobat în august 1914, a prevăzut lărgirea ei, realizată cu greu, prin numeroase exproprieri negociate îndelung. În 1860, în lista proprietarilor care trebuiau să plătească Primăriei pietruirea străzii, apăreau Iancu Crețulescu, la nr. 55–53, și, mai încolo, Costache Crețulescu, urmat de Th. Assan și de generalul Florescu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, zona a căpătat un aspect pregnant urban, cu parcele mai mici și case construite sub influența eclectismului occidental. Proprietățile de la nordul Cișmigiului, cu terenuri ample și case boierești, au rămas însă excepția care păstra ceva din aspectul mahalalei de altădată. Vecinii palatului Planul cadastral al Bucureștiului, întocmit între 1895 și 1899, consemna pe latura de sud a străzii, spre Cișmigiu, proprietățile principesei Alina Știrbei (nr. 35), a lui Theodor Assan (nr. 37), a Elenei Kretzulescu (nr. 39) și a familiei Populeanu (nr. 41), urmate de alte case, până la biserica Schitu Măgureanu. Casa Assan, o casă boierească a secolului al XIX-lea, se remarca prin decorația discretă în stucatură; ulterior a devenit sediul Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică, iar o parte a grădinii ei a fost inclusă în Cișmigiu. Casa Populeanu, de la vest, era o construcție parter din 1883, cu fațada proiectată de arhitectul Joseph Exner, reprezentativă pentru casa bucureșteană a clasei de mijloc. În anunțurile judiciare din 1923–1925, imobilul de la nr. 39 se învecina la dreapta cu proprietatea doamnei Popilian, la stânga cu proprietatea Sabinei Cantacuzino, în care se afla Conservatorul de muzică, iar în fund cu Grădina Cișmigiu. Astăzi, palatul se află într-o zonă centrală cu funcțiuni de învățământ și cultură, în vecinătatea Ateneului Român, a fostului Palat Regal (Muzeul Național de Artă), a Bibliotecii Centrale Universitare, a Colegiului Național „Sfântul Sava”, a Universității Naționale de Muzică și a Ministerului Educației. Casa veche Văcărescu–Kretzulescu (secolul al XVIII-lea – 1902) Proprietatea Cantacuzino–Văcărescu Palatul de astăzi nu a fost ridicat pe un teren liber, ci a înglobat o casă boierească mult mai veche. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, întreaga zonă de la nordul bălții Cișmigiului aparținea banului Mihai Cantacuzino, căsătorit cu Ilinca Văcărescu. Tot el a terminat de construit în 1760 Biserica Vovidenia, numită mai târziu Schitu Măgureanu, începută în 1756 de socrul său, logofătul Constantin Văcărescu. Plecând în Rusia în 1775, Mihai Cantacuzino amintea cu regret că lăsase în țară șase case de piatră, dintre care două în București, fiecare cu câte o biserică. La plecare, Mihai Cantacuzino a cedat vornicului Radu Văcărescu, fratele socrului său, „locul ce-l are în Fântâna Boului, de pre lângă viile boierilor Crețulești”. Înainte de îndesirea locuirii prin lotizarea terenurilor, exista aici, așadar, o reședință boierească a familiei Văcărescu, cu o biserică ctitorită de același neam. Proprietatea a trecut ulterior în familia Kretzulescu prin paharnicul Constantin Kretzulescu, a cărui mamă, Maria, era fiica lui Mihai Cantacuzino. De la paharnic, casa a ajuns la fiii săi, Ion și Constantin, care și-au împărțit-o astfel încât fiecare să aibă propria locuință: Constantin, tatăl Elenei Kretzulescu, la răsărit, iar Ion la apus. Istoria acestei ramuri a familiei este prezentată pe larg în monografia „Familia Crețulescu / Kretzulescu”. Casa pe planurile secolului al XIX-lea Planul Bucureștiului întocmit în 1846–1847 de maiorul Rudolf Borroczyn consemnează aici „casele și locul cocoanei Anica Văcărescu Căminăreasa”. Silueta clădirii principale are formă dreptunghiulară, cu un decroș pe latura de nord, ceea ce amintește de conturul unei case boierești cu foișor spre uliță. Casa se afla pe malul înalt, deasupra bălții Cișmigiu, având în preajmă clădirile destinate gospodăriei. Era o casă „de piatră”, adică, în limbajul epocii, o construcție din zidărie trainică de cărămidă, legată de peisaj prin tradiționalul foișor. A doua ediție a planului Borroczyn, din 1852, păstrează nemodificate siluetele clădirilor, dar terenul este mai restrâns, iar proprietarul s-a schimbat: acum figurează C. Kretzulescu, între vecinii J. Florescu și M. Filipescu, cu proprietatea Schlatter la sud, spre grădină. Planul lui Jung din 1856 arată casele Kretzulescu de pe ulița Știrbei Vodă, la nord de Cișmigiu. O hartă din 1871 notează la această adresă Curtea de Conturi; în acea perioadă, averea Elenei Kretzulescu, rămasă orfană, era administrată de o epitropie a familiei, iar casa, nelocuită de mica proprietară aflată la școală, a fost închiriată. Fotografia lui Ludwig Angerer În colecția Muzeului Municipiului București se păstrează o fotografie realizată în 1854 de Ludwig Angerer, farmacist militar în armata austriacă de ocupație, care avea să devină fotograful oficial al Curții imperiale de la Viena. Fotografia, intitulată „Cișmigiul”, arată un luciu de apă, un pod de lemn între o insuliță și mal și, în spatele copacilor, o clădire amplă cu parter și etaj. Construcția pare ridicată în două etape: partea din stânga, mai veche, are o fațadă masivă, cu goluri rare, o ușă în arcadă la parter și o fereastră circulară la etaj, iar traveea centrală este ușor decroșată și încheiată cu un fronton dreptunghiular. Decorația, în stucatură alb pe alb, are influențe neogotice, asemănătoare celor de la Palatul Suțu, construit în 1832. Aripa din dreapta, mai nouă, se deschide spre peisaj prin ferestre mari dreptunghiulare și un balcon cu grilaj de fier forjat. Unitatea ansamblului este dată de același decor cu denticuli la cornișă și de deschiderile în arc ale golurilor de la parter. În extrema dreaptă apare un corp masiv cu balcon, sub care se află porticul de intrare. În planul următor se disting alte clădiri, dintre care una încheiată cu o cupolă, iar în depărtare turla bisericii Popa Tatu. Comparând fotografia cu planul Borroczyn, contemporan, autorii lucrării dedicate palatului consideră că imaginea înfățișează casele Văcărescu, devenite ulterior Kretzulescu, și parcul lor de la nordul Cișmigiului. Reparațiile din 1862–1863 În mai–iunie 1862, Ion Kretzulescu a făcut reparații importante la casa sa de pe strada Știrbei Vodă, cu arhitectul Luigi Lipizer, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți care lucrau atunci în București. Originar din Dalmația, Lipizer devenise renumit prin construirea casei Librecht–Filipescu de pe strada Dionisie Lupu (azi Casa Universitarilor), în stil neogotic, și a propriei case de pe strada Spătarului. Ca mulți arhitecți ai epocii, accepta și lucrări modeste, fiind des solicitat pentru „modernizarea” caselor vechi. Listele de cheltuieli semnate de Lipizer în mai și iunie 1863 oferă detalii despre casă. Aceasta avea un foișor sau o loggie, căci s-a reparat învelitoarea de olane a balconului. Camerele aveau sobe, refăcute cu olănașe și cu mici rozete de ghips, iar la repararea tavanelor s-a folosit mult ipsos, probabil pentru ornamente. S-au reparat ulucile de lemn ale împrejmuirii și porțile grădinii. Lucrarea ilustrează curentul de înnoire de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care formele tradiționale se amestecau cu cele aduse de moda franceză. Chiriașii: Nicolae Kretzulescu și colonelul Lahovary Omul politic și diplomatul dr. Nicolae Kretzulescu, vărul tatălui Elenei, a locuit o vreme în această casă, mult mai impunătoare decât casa familiei sale de pe strada Romană. În iarna 1868–1869, la întoarcerea dintr-o călătorie în Egipt, a adus cu el mumia unui preot al zeului Amon din Teba, datată în jurul anului 1600 înainte de Hristos. Sarcofagul a fost deschis în casa de pe strada Știrbei Vodă, în prezența domnitorului Carol I, iar mumia a fost dăruită Muzeului de Antichități. În 1876, Nicolae Kretzulescu, care plătea chirie epitropiei, a executat lucrări curente: reparații la sobe, uși și cancelarie, la grajd și la scările de piatră din grădină. Casa a fost închiriată apoi colonelului Iacob (Jacques) Lahovary, viitorul soț al Elenei Kretzulescu. În 1880, acesta a apelat la arhitectul și inginerul Grigore P. Cerkez pentru a reface grajdurile proprietății. Grigore Cerkez (1850–1927), unul dintre arhitecții care au marcat evoluția arhitecturii bucureștene la sfârșitul secolului al XIX-lea, are pagină proprie pe platforma INDEX; intervenția sa la Știrbei Vodă nr. 39, aparent minoră, este prima lucrare de arhitectură documentată la casa Elenei Kretzulescu. Pe planul cadastral din 1895–1899, casa veche a Elenei Kretzulescu apare între proprietatea Assan, la est, și proprietățile Populeanu și Manu, la vest. O fotografie din 1901 arată spatele vechii case, înainte de începerea reconstrucției. Pivnița boltită a casei vechi În 1902, Elena Kretzulescu a cerut aprobarea pentru transformarea radicală a vechii case, descrisă în actele Primăriei drept un corp de case de zid, solid, cu două caturi, retras în curte la peste opt metri de aliniere. Lucrarea a fost declarată „reparațiune”, practică obișnuită care permitea plata unor taxe mai mici decât pentru o construcție nouă. Clădirea veche a dispărut aproape în întregime din vedere, dar o parte a ei s-a păstrat în fundațiile palatului. În subsolul actual, cercetarea zidurilor a pus în evidență o boltă cilindrică susținută de un amplu arc în plin cintru, orientat est–vest, cu o deschidere de 5 m și o lățime de 0,75 m, care susține o pivniță adâncă de circa 6 m. Bolta și arcul sunt construite din cărămidă îngustă, cu dimensiunile de 27 × 13 × 8 cm, cu rosturi de 2,5 cm și mortar cu profil convex, ceea ce arată că inițial beciul avea zidăria de cărămidă aparentă. Pivnița avea probabil două sau trei travee și se întindea sub întreaga clădire veche. Petre Antonescu a păstrat acest nucleu și i-a adăugat un subsol nou, acoperit cu bolțișoare sprijinite pe grinzi metalice, după moda epocii. Datorită adâncimii mari, subsolul a putut fi împărțit în două niveluri. Amploarea arcului lasă să se întrevadă dimensiunile impresionante ale vechii case boierești. Comanditara și șantierul (1902–1904) Elena Kretzulescu, proprietara Elena (Hélène) C. Kretzulescu (1857–1930) era fiica lui Constandin C. Kretzulescu și a Mariei Filipescu și nepoata, după mamă, a marelui logofăt Alexandru Filipescu-Drăjneanul, de la care a moștenit moșia Drajna. Născută la Paris și rămasă orfană de tată în 1865, a moștenit casele de pe Strada Știrbei Vodă nr. 39, în care s-a instalat în 1877, la majorat. A fost căsătorită cu colonelul, apoi generalul Iacob Lahovary, cu generalul Panait Warthiadi și, la sfârșitul vieții, cu George de Roma, dar și-a păstrat întotdeauna numele de Kretzulescu. Biografia ei și istoria familiei sunt prezentate în monografia „Familia Crețulescu / Kretzulescu”. Elena Kretzulescu nu a fost o persoană publică; a dus o viață retrasă, împărțită între reședința de lângă Cișmigiu, moșia Drajna și Paris. Educată în spirit francez, a dorit, la începutul secolului XX, să transforme vechea casă moștenită într-o reședință conformă gustului epocii. În cererile adresate Primăriei, ea numea lucrarea „o importantă construcțiune”. Actele de arhivă ale Serviciului Tehnic al Primăriei permit reconstituirea pas cu pas a șantierului, desfășurat între mai 1902 și primăvara anului 1904. 18 mai 1902: oprirea lucrărilor Istoria șantierului începe cu un incident. La 18 mai 1902, arhitectul-inspector al Serviciului Tehnic al Primăriei a fost informat că la Știrbei Vodă nr. 39 se executau lucrări fără autorizație. Primarul Procopie Dumitrescu (aprilie 1901 – noiembrie 1902) i-a cerut prefectului poliției Capitalei „oprirea lucrărilor de reparații și construcții ce se făceau în curtea caselor nr. 39, str. Știrbei Vodă, proprietate Kretzulescu, nefiind autorizate”. În aceeași zi, proprietara a depus la Primărie o cerere, semnată Helene Kretzulescu, pentru a clădi un corp de dependințe cu grajd, remiză, bucătărie și odăi de servitori, pe locul curții de serviciu de lângă parc, pentru a dărâma vechile dependințe, cu excepția pavilionului portarului, și pentru a prelungi grilajul de fier de la stradă până la acest pavilion, deoarece bucata de zid rămasă „produce un efect dizgrațios spre stradă”. Între 28 mai și 11 iunie 1902, cererea a fost analizată de referenții Serviciului Tehnic. Peter Paul Peretz a acceptat reconstruirea dependințelor, cu obligația de a dărâma clădirile vechi, care erau crăpate, dar a cerut ca noul grilaj să fie așezat pe noua aliniere a străzii și ca pavilionul portarului, care ieșea din aliniere, să fie demolat. Proprietara a contestat aplicarea pe teren a planului de aliniere, iar șeful secției Alinieri, inspectorul Al. C. Popescu, a refăcut măsurătorile, conform planului aprobat în 1896. Pentru proprietatea Kretzulescu era vorba de o retragere variabilă, între 0,60 și 3 m, adică de cedarea către domeniul public a circa 20 mp de teren, fără despăgubire, considerată o obligație cetățenească. Planurile au fost avizate de arhitectul Ștefan Ciocârlan, iar la 11 iunie 1902 antreprenorul Rogero Raimondi a primit autorizația. „Reparațiune și transformare radicală” Abia primită autorizația pentru anexe, proprietara a cerut schimbări mult mai mari. La 28 iulie 1902, ea a solicitat autorizația „pentru a face o reparațiune și transformare radicală a caselor mele conform planurilor aici anexate”. Planurile poartă semnătura arhitectului proiectant, Petre Antonescu. Referatul Primăriei consemna că doamna Kretzulescu dorea să transforme corpul de case cu două caturi, retras în curte la peste 8 m de aliniere, și să-i adauge o construcție nouă în spate, spre Cișmigiu. Casa fiind de zid și solidă, cererea a fost aprobată la 31 iulie de Peter Paul Peretz, iar autorizația a fost eliberată la 7 august 1902. Autorizația cerea ca părțile noi să fie bine legate de corpul vechi, să fie executate în zidărie masivă cu mortar de var, var hidraulic sau ciment și ca deasupra zidurilor existente să fie adăugat un cat. Taxele s-au calculat pentru reparația radicală a casei cu două caturi, pentru 353 mp de construcție nouă cu un cat și pentru 168 mp de construcție nouă cu două caturi. Cifrele arată amploarea intervenției: vechea casă devenea doar nucleul unei clădiri mult mai mari, extinse spre grădină. Aripa din 1903 și încheierea lucrărilor La 18 iulie 1903, Elena Kretzulescu a cerut din nou autorizație, pentru „adăugarea în partea stângă a fațadei de la stradă a caselor mele a unei aripi de clădire compusă dintr-o odae la parter și alta la etaj” și pentru schimbarea cornișelor tuturor zidurilor dinspre stradă, „pentru a le conforma noului stil ce am dat casei”. Referentul Peretz a propus ca lucrarea să fie taxată ca o construcție nouă. Autorizația a fost eliberată abia la 1 octombrie 1903 și prevedea ca partea nouă să fie construită „la fel cu colțul clădirii din dreapta”, astfel încât fațada spre stradă să devină simetrică. Lucrările au continuat în iarnă. Într-o cerere din primăvara anului 1904, proprietara explica: „toamna trecută fiind foarte scurtă, nu am putut sfârși importanta construcțiune ce am ridicat”. Referatul din 23 februarie 1904 consemna că mai rămăseseră de executat montarea parchetului, scara principală de la intrare și tencuielile, iar autorizația era valabilă până la 15 mai 1904. Antreprenorul lucrărilor era acum C. Bucholtz. Construcția a fost astfel încheiată în prima jumătate a anului 1904. Anexele și personalul casei Primul demers constructiv, cel care a declanșat conflictul cu Primăria, a privit anexele. Prin autorizația din iunie 1902 s-a aprobat refacerea clădirii dependințelor, cu grajd, remiză și camere pentru servitori, construcție importantă, având în vedere numărul mare al celor care deserveau casa: menajera, vizitiul, bucătarul și bucătăreasa, doi grădinari, rândașul, feciorul în casă, spălătoreasa, două servitoare și „sergentul” de pază. Planul anexelor, întocmit de Petre Antonescu în 1902, a fost executat în 1903–1904. Ulterior, o parte din grajdurile vechi a fost transformată în locuință de portar, iar stâlpii grilajului de la stradă și-au schimbat stilul, „pentru a se pune în concordanță cu noile case”. Autorizația din septembrie 1903 cerea din nou ca pavilionul portarului să fie adus pe noua aliniere, lucrare neexecutată până atunci. Anexele, mult mai întinse inițial decât astăzi, au fost tratate în același ton volumetric și decorativ cu reședința. Actele de autorizare arată că șantierul s-a desfășurat între mai 1902 și primăvara anului 1904. Lista Monumentelor Istorice datează clădirea în 1903, iar unele ghiduri, între care cel al Silviei Colfescu, indică intervalul 1902–1906. În 2003, palatul și-a sărbătorit centenarul. Concepția arhitecturală Arhitectul Petre Antonescu Petre Antonescu (1873–1965) a obținut diploma de arhitect la École des Beaux-Arts din Paris în 1899 și a devenit, din 1900, profesor onorific, iar din 1903 profesor titular la Școala Superioară de Arhitectură din București. Prima sa lucrare a fost pavilionul Monopolurilor Statului din sectorul românesc al Expoziției Universale de la Paris (1900). Palatul Kretzulescu a fost prima sa lucrare importantă și prima concepută în stil eclectic; din 1904, cu casele Mavrodin de pe strada Puțul cu Plopi și reședința lui Ion I. C. Brătianu de pe strada Biserica Amzei, a devenit unul dintre promotorii stilului neoromânesc. Între lucrările sale majore se numără Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1906–1910), azi Primăria Generală a Capitalei, situat chiar în fața intrării de sud a Cișmigiului, Banca Marmorosch Blank și Arcul de Triumf. Arhitectul are pagină proprie pe platforma INDEX. În primii ani de carieră, Petre Antonescu a mai realizat și alte reședințe în stil eclectic de influență franceză, la cererea comanditarilor: casele Alexandru Marghiloman, Constantin Geblescu, Dinu Brătianu și Anton Enescu din București și casa Pleșia din Craiova. Mai târziu a revenit rar la acest limbaj, de exemplu la casa Sturdza de pe strada Polonă (cca 1910–1912) și la clădirile Cazinoului și Hotelului Palace din Sinaia (1913–1914), unde eclectismul este dominat de motive Art Nouveau. Palatul de pe Strada Știrbei Vodă rămâne însă cea mai cunoscută lucrare a sa din această categorie. Opțiunea stilistică Palatul a fost proiectat într-un moment de răscruce pentru arhitect. În 1903, Petre Antonescu condamna în revista Literatură și artă română „corupțiunea și promiscuitatea de stiluri” ale arhitecturii urbane și pleda pentru întoarcerea la tradițiile arhitecturii vechi românești. În același timp, la Știrbei Vodă nr. 39, el trebuia să răspundă dorinței comanditarei, educată în spirit francez, pentru care, ca pentru mulți proprietari bogați ai epocii, „stilul francez” se confunda cu imaginea Parisului. Rezultatul este o reședință a eclectismului academic, care satisfăcea idealul de frumos al protipendadei bucureștene prin amploarea spațiilor și bogăția decorației exterioare și interioare. Repertoriul volumetric și decorativ al clădirii este inspirat din formele neogotice, dar dispus într-o viziune clasicizantă, cu simetrie, ritm regulat al golurilor și cornișe puternice. Turnulețele, acoperișurile înalte de ardezie cu creste ornamentale, lucarnele bogat decorate și pinaclele evocă castelele Renașterii franceze, iar mansardele amintesc de arhitectura celui de-al Doilea Imperiu. De aceea, sursele descriu palatul diferit: neogotic, neorenascentist francez sau eclectic cu influențe baroce. La bătrânețe, prezentându-și opera într-o carte apărută în 1963, Petre Antonescu a încadrat lucrările sale eclectice în „arhitectura clasică”, confuzie explicabilă pentru un fost elev al școlii de Beaux-Arts, pentru care regula academică era regula clasică. Adaptarea la teren Terenul pe care se ridica vechea casă prezintă o pantă pronunțată, care coboară de la stradă spre Cișmigiu. Diferența de nivel dintre latura de nord și cea de sud a palatului este de aproape un etaj. Arhitectul a folosit această declivitate pentru a amenaja, spre grădină, un adevărat parter, situat la nivelul pivnițelor dinspre stradă. Pivnița veche a fost înglobată în cea nouă, extinsă sub întreaga construcție, unele ziduri fiind dublate. Aici au fost amenajate bucătăria, spațiile tehnice și pivnițele. În memoriul său, Petre Antonescu explica faptul că etajarea și deschiderea largă spre grădină a apartamentelor orientate în această direcție au dictat arhitectura părții noi, adăugate și suprapuse peste vechile case. La nivelul terasei dinspre grădină, corespunzător pivnițelor din față, s-a amenajat o sufragerie de vară cu un fumoar alăturat. Pentru o orientare cât mai largă spre soare și spre liniștea grădinii, s-au amenajat două rânduri de terase, începând de la nivelul lacului care mărginea terenul, iar în continuarea lor se deschideau rampe, scări, balcoane și loggii. Partiul parterului Parterul propriu-zis, destinat apartamentului de recepție, s-a păstrat aproape neschimbat față de proiectul inițial. Planul urmează, în esență, schema vechii case românești: intrarea se face printr-un vestibul într-o galerie centrală, care traversează casa până la deschiderea spre grădină, cu camerele dispuse pe stânga și pe dreapta. Noutatea constă în împărțirea acestui spațiu central, numit acum, în limbajul vremii, hol, prin diferențe de nivel, iar ultima lui parte, spre grădină, a primit funcțiunea de birou cu bibliotecă. Spre răsărit, unde se întindea parcul, se succed un salonaș și cel mai amplu spațiu al casei, salonul cu seră, adică grădina de iarnă, preluată din planul casei occidentale. Salonul se deschide spre sud către o loggie din care se coboară direct în grădină. Inițial, sera era încadrată de două turnulețe, unul spre grădină, cu scara spre pod, și altul spre nord, cu un vestibul și o ieșire secundară. Dorința proprietarei de a mări numărul de încăperi l-a obligat pe arhitect să renunțe la turnul de nord, păstrând doar turnulețul de sud, care echilibrează turnul central al rezalitului. Aripa de vest, spre curtea dependințelor, cuprindea sufrageria și dormitorul. Conform planului tradițional, sufrageria, spațiu de reprezentare, ar fi trebuit să fie spre stradă, iar dormitorul spre grădină, așa cum indica arhitectul în prezentarea operei sale. Planul depus la Primărie și schița întocmită la procesul Kretzulescu–Sotiriu arată însă că proprietara a inversat cele două funcțiuni: sufrageria, cu oficiul, mai mică, era spre grădină, iar dormitorul, mai mare, și budoarul se aflau spre stradă. Dispunerea confirmă firea gazdei, care nu era amatoare să primească mulți oaspeți. Etajul și mansarda Etajul a fost realizat tot în două etape. În 1902, nivelul superior era ocupat numai parțial: o parte era pod, deasupra salonului de la parter, mai înalt, iar cealaltă cuprindea un apartament dispus în jurul holului central. Accesul se făcea pe două scări, scara principală, care pornește din holul parterului, și o scară secundară, care permitea comunicarea directă cu exteriorul. Ulterior, extinderea etajului a transformat mansarda de pe latura de răsărit într-o cameră la care se ajunge din holul etajului printr-o scăriță cu balconaș. Deasupra ei se păstrează podul, sub acoperișul înalt, de tip „imperial”. Fiecare spațiu interior a primit un tratament decorativ propriu: lambriuri, tavane casetate sau cu stucatură alb pe alb, suprafețe de lemn aparent. Pe lângă încăperile principale apar spații secundare cu personalitate aparte, create mai ales prin bovindoul transformat în turnuleț de colț în consolă, amintire a vechii case bucureștene, și prin nișele destinate obiectelor decorative. Descrierea arhitecturală a exteriorului Volumetria generală Palatul Kretzulescu este o clădire izolată, retrasă de la frontul Străzii Știrbei Vodă în spatele unei mici grădini de fațadă și al unui grilaj de fier. Regimul de înălțime este, spre stradă, demisol, parter înalt, etaj și mansardă, iar spre grădină, datorită pantei terenului, se adaugă încă un nivel, cel al parterului dinspre parc. Volumul principal are formă aproximativ dreptunghiulară, cu latura lungă spre stradă, și este animat de rezalite, turnulețe și decroșuri care diferă de la o fațadă la alta. Fațadele sunt tencuite și zugrăvite în culoarea fildeșului, cu ornamente în stucatură de aceeași culoare, ceea ce dă clădirii aspectul unei construcții de piatră albă. Silueta palatului este dominată de acoperiș. Deasupra unei cornișe puternice se ridică mansarde înalte de ardezie, cu pante frânte, din care se desprind un turn central, două pavilioane de colț cu acoperișuri în formă de trunchi de piramidă și, spre grădină, un turnuleț cu flèche ascuțită. Crestele ornamentale de pe coame, pinaclele, girueta și sculpturile de la colțuri completează o siluetă pitorească, gândită pentru a fi văzută atât de pe stradă, cât și de departe, din Cișmigiu. Fațada principală, spre Strada Știrbei Vodă Fațada spre stradă este compusă simetric, pe cinci registre verticale: un rezalit central, două travei intermediare cu câte două ferestre și două pavilioane de colț ușor ieșite în relief. Simetria este rezultatul aripii adăugate în 1903 în partea stângă, construită „la fel cu colțul clădirii din dreapta”. Golurile sunt dreptunghiulare, mari, cu ancadramente simple și cu panouri decorative sub ferestrele etajului; ritmul lor regulat tinde spre echilibru și armonie, iar decorația este concentrată la ancadramente și la cornișă. Parterul și etajul sunt despărțite de un brâu profilat, iar sub cornișa etajului se desfășoară un brâu de mici arcaturi oarbe, motiv de origine medievală care leagă toate fațadele. Rezalitul central, mai îngust și puternic decroșat, conține intrarea principală, iar la etaj două ferestre în arc, grupate, încadrate de panouri cu reliefuri vegetale. Deasupra cornișei, rezalitul se continuă cu o lucarnă monumentală, cu coloane angajate, arc semicircular și fronton bogat profilat, încoronată de o mică arcadă, totul integrat în acoperișul piramidal al turnului central. La extremitatea dreaptă a fațadei, parterul are o fereastră mare în arc, așezată într-un volum ușor ieșit în consolă, sub un fronton curb cu decor în formă de scoică; în stânga, colțul clădirii este marcat de un turnuleț cilindric în consolă, cu acoperiș conic de ardezie, care amintește de bovindoul caselor bucureștene. Ferestrele de la parter, plasate în volume în relief, au fost descrise de autorii lucrării dedicate palatului ca o amintire de bovindou și de balcon închis. Acoperișul Acoperișul este elementul cel mai spectaculos al palatului. Mansardele sunt învelite cu plăci de ardezie gri-închis, așezate în rânduri regulate, iar partea superioară a acoperișurilor este acoperită cu tablă de zinc. Pe frontul spre stradă se deschid lucarne cu ferestre în arc, încadrate de ancadramente profilate și încoronate de frontoane curbe, sub mici acoperișuri în două ape, cu capete decorative. Pavilioanele de colț au acoperișuri înalte, în formă de trunchi de piramidă, cu mici lucarne cu acoperiș conic pe fiecare latură, încheiate de creste de tablă ornamentală traforată și de pinacle cu fleuroane. Turnul central este încoronat de o creastă asemănătoare, de o lanternă și de o tijă cu girueta. Ornamentele metalice de pe coame, executate din zinc și aramă, sunt o lucrare remarcabilă de tinichigerie artistică; în 1937, tehnicianul Comisiunii Monumentelor Istorice cerea ca la reparații „să nu se strice ornamentele care constituie o frumoasă lucrare în arta tinichigeriei”. La colțurile acoperișului sunt așezate sculpturi reprezentând himere și figuri fantastice, care accentuează caracterul medievalizant al compoziției. Coșurile înalte de fum, inițial numeroase, au fost afectate de cutremurele din 1940 și 1977; după 1977 s-a păstrat doar coșul central. Intrarea principală Intrarea principală se află în axul rezalitului central, la capătul unei scări exterioare de câteva trepte, de marmură albă, încadrată de parapete masive de piatră. Deasupra ei se întinde o copertină amplă, de fier forjat și sticlă, cu profil curb, sprijinită pe console metalice în formă de dragoni înaripați și încoronată de un ornament de fier forjat cu un scut și un fleuron. Sub copertină atârnă un felinar de fier cu geamuri. Copertina, piesă de feronerie artistică de influență Art Nouveau, este unul dintre elementele cele mai cunoscute ale clădirii. Portalul este alcătuit dintr-o ușă dublă de lemn masiv, în arc, cu traforuri sculptate în partea superioară și cu panouri vitrate protejate de grilaje de fier forjat. Ancadramentul portalului este format din pilaștri decorați cu reliefuri vegetale fine, în spiritul Renașterii franceze, și dintr-o arhivoltă cu frunze de acant, încununată de un antablament profilat. De o parte și de alta a intrării, volumul rezalitului este flancat de mici turnulețe cu acoperișuri de ardezie. Deasupra copertinei, între ferestrele etajului, se află panouri cu decor sculptat în relief. Fațadele spre curte și spre fostul parc Fațadele dinspre sud și est, spre fostul parc și spre Cișmigiu, au un caracter mai liber și mai pitoresc decât fațada principală. Aici, arhitectul a accentuat varietatea soluțiilor: loggii, balcoane, scări spre grădină, o arcadă masivă prin care parterul dinspre parc comunica cu exteriorul și turnulețe care întregesc jocul volumelor. Cel mai expresiv element este un grup de trei ferestre înalte, în plin cintru, despărțite de colonete cu capiteluri, sub o arhivoltă continuă care urmărește conturul arcelor; în timpanele dintre arce se află medalioane sculptate, iar deasupra se ridică un fronton cu contur curb, în trepte. Pe colțul dinspre grădină, un turnuleț cilindric în consolă, sprijinit pe un cul-de-lampe cu inele succesive, are ferestre înguste pe două niveluri. La parter se află un balcon cu balustradă de piatră, sprijinit pe console, iar pe latura de sud se ridică turnulețul păstrat din proiectul inițial, cu o flèche octogonală de ardezie, încheiată cu un lanternou și cu un vârf ascuțit. Ferestrele mari ale salonului se deschid spre o terasă cu balustradă din baluștri de piatră. Turnurile și acoperișurile cu volume variate dau acestei laturi un aer de înălțare și de ușurință a maselor. Sera Pe latura de est, în continuarea salonului principal, se află sera, grădina de iarnă a palatului. Este un volum semicircular, cu structură de fier vopsită în verde, cu ferestre înalte încheiate în arc și împărțite de montanți subțiri, așezat pe un soclu masiv de zidărie, tencuit și profilat, cu mici ferestre cu grilaje ce luminează subsolul. Acoperișul serei este o calotă din tablă fălțuită, cu nervuri radiale, iar deasupra lui se află o terasă mărginită de un parapet metalic. Sera a fost gândită ca o prelungire vitrată a salonului, cu care comunica printr-o arcatură amplă. În 1972, cele două spații au fost despărțite prin cabinele de traducere simultană ale sălii de conferințe, iar la restaurarea din 2001 s-a eliminat compartimentarea și s-a refăcut legătura dintre spațiul închis al salonului și spațiul vitrat al serei. Imaginea serei, cu geamurile strălucind spre peluză, a devenit una dintre cele mai cunoscute ale palatului. Curtea, anexele și împrejmuirea Curtea de serviciu, situată pe latura de vest, este pavată cu calupuri de culoare roșiatică; în anunțurile din anii 1920, curtea era descrisă ca „pavată cu piatră cubică”. Aici se păstrează un pavilion-anexă cu două niveluri, tratat în același limbaj decorativ ca palatul: fațada principală are un fronton curb, o fereastră în arc la etaj, o ușă dublă de lemn sub o mică marchiză de lemn în două ape și un acoperiș de ardezie cu o tijă decorativă. Anexele, cândva mult mai întinse, cu grajd, remiză și camere pentru servitori, s-au păstrat doar în parte. Spre stradă, proprietatea este închisă de un grilaj de fier forjat, cu motive de volute și spirale, așezat pe un soclu de zidărie, între stâlpi masivi de zidărie tencuită, cu capace profilate. Poarta pietonală și poarta de acces auto sunt tratate în același stil. Starea actuală Fotografiile recente arată o clădire care și-a păstrat integritatea volumetrică și majoritatea elementelor decorative: acoperișul de ardezie cu crestele metalice, copertina de la intrare, ușa sculptată, sera și ancadramentele ferestrelor. În același timp, sunt vizibile semnele lipsei de întreținere: tencuieli exfoliate și pete de umezeală pe fațade, ancadramente cu zugrăveala căzută, tabla serei degradată și vegetație spontană crescută lângă ziduri, pe terase și în curte. Fațada spre stradă este cea mai bine păstrată, în timp ce laturile dinspre fostul parc și curtea de serviciu sunt invadate de vegetație, iar pavajul curții este acoperit pe alocuri de resturi. Palatul nu este deschis publicului. Interioarele, grădina și anexele Interioarele în descrierile oficiale din anii 1920 Cea mai detaliată descriere a proprietății din timpul Elenei Kretzulescu provine din anunțurile de licitație publicate în Monitorul Oficial în decembrie 1923 și în aprilie 1925. Imobilul era descris drept o construcție mare de zid masiv, un palat cu subsol, parter și etaj, întreg „mare și o construcție solidă”. La subsol se afla instalația de calorifer, într-o cameră mare împărțită în altele mai mici, precum și trei camere și un antreu pentru servitori, văruite și pardosite cu scânduri; antreul avea spre grădină nouă trepte de marmură. La parter se aflau două saloane mari, un antreu mare, care avea la intrarea dinspre stradă șase trepte de marmură albă și o marchiză, un dormitor, o baie și o sufragerie, toate parchetate și cu pereții vopsiți în ulei, precum și o seră de sticlă pentru flori. La etaj erau trei camere, fiecare cu un mic antreu, care dădeau într-un antreu mare. Acoperișul era de ardezie și în cea mai mare parte de zinc, cu mai multe turnuri, care îi dădeau „un aspect deosebit”. Spre curte, palatul avea un balcon-terasă și o scară de piatră care ducea într-unul dintre saloanele de la parter, iar ferestrele aveau balcoane sau grilaje de fier. Clădirea avea canalizare, apă și electricitate. Interioarele în amintirea anului 1933 O imagine a interioarelor din vremea proprietarei a fost publicată de F. Chessaru în articolul „Odată și acum. Palatul Kretzulescu”, apărut în Ilustrațiunea Română la 8 martie 1933. Din holul larg se intra în saloanele din jur sau se urca pe o scară de nuc masiv la etaj, unde, scria autorul, „capriciul unui arhitect pătimaș lăsase în fiecare colț de zid o surpriză”. Gobeline uriașe acopereau câte un perete întreg, covoarele erau numeroase, pereții erau tapetați cu mătase, iar plafoanele erau considerate cea mai de seamă bogăție a interiorului, „cu încrustări și auriri în care Renașterea își da mâna cu Bizanțul”. Interioarele erau pline de argintărie levantină, portrete de boieri cu caftane, bibelouri, figurine și ceasornice, „de la pendula grea de stejar până la jucăria fină a porțelanului de Saxa”, iar mobila și sfeșnicele erau în stil Empire. Salonul cu vitralii se deschidea spre două șiruri de lalele din grădină. Descrierea, scrisă la câțiva ani după plecarea proprietarei, are un ton evocator, dar confirmă bogăția decorației interioare: lambriuri, tavane casetate și stucaturi, pe care restaurările din 1977 și 2001 au urmărit să le păstreze sau să le refacă după desenul inițial. Parcul de două hectare Palatul era înconjurat de un parc de aproape două hectare, care cobora în terase până la lacul Cișmigiului. Anunțurile din 1923–1925 descriu o curte în formă de amfiteatru, plantată cu arbori seculari aranjați în formă de parc, alei cu pietriș și o curte pavată cu piatră cubică, despărțite de parc printr-un grilaj de fier. În fața casei, un mic grilaj de fier împrejmuia un grup de brazi înalți și un bazin de ciment pentru apă, iar în spatele palatului se afla un lac, un bazin betonat. În 1924, proprietara a pus o parte din parc la dispoziția Societății de Horticultură din România, care a ținut aici, duminica dimineața, un ciclu de douăsprezece conferințe practice de grădinărit, gratuite pentru public. Articolul din 1933 completează imaginea: alei care șerpuiau prin gazon și plantații savante, brazi deși care creau luminișuri neașteptate, un bazin în fundul grădinii și o grotă artificială, cu un scoc, „a cărei sălbăticie fusese cu artă prezentată de meșterul adus special din Germania”. Copiii care treceau spre școlile din apropiere vedeau un pavilion în miniatură, ascuns în iederă, cu pitici de piatră tolăniți în iarbă. În iunie 1927, după vânzarea palatului, grădina iluminată a găzduit serbarea și serata Societății „Principele Mircea”, cu prânz, bufete și distracții. Anexele Anunțurile din Monitorul Oficial descriu și anexele construite în 1902–1904. La dreapta intrării se afla casa portarului, cu două camere și un antreu, acoperită cu zinc. Alături, pe același aliniament, era o clădire cu parter și etaj, cu câte două camere și o sală pe fiecare nivel și cu o pivniță mare cu două intrări, una pentru vin și alta pentru lemne. De acest corp era lipit un grajd de zid împărțit în două, o parte pentru cai și alta pentru trăsuri. La stânga intrării se afla un mic pavilion de iarnă, de zid, cu turnuri, acoperit cu ardezie și zinc, cu o cameră la parter și alta la etaj, iar mai la stânga o florărie, o seră de zid cu traverse înguste de fier, scânduri și geamuri. Proprietatea era închisă la stradă de un grilaj de fier cu stâlpi de zid. După 1927, o parte a anexelor a fost demolată, iar dependințele de pe latura spre biserica Schitu Măgureanu au trecut în administrarea Primăriei. Reședința privată (1904–1927) Viața în palat Timp de peste două decenii, palatul a fost reședința Elenei Kretzulescu. Proprietara nu participa la viața mondenă a Bucureștiului și își împărțea timpul între casa de lângă Cișmigiu, moșia Drajna din Prahova, unde avea un conac, și călătoriile la Paris. În anuarele de adrese ale orașului, la Strada Știrbei Vodă nr. 39 figura constant ca proprietară doamna Elena sau Hélène Kretzulescu, care, fapt rar în epocă, nu a purtat niciodată numele soților. Casa era deservită de un personal numeros, de la menajeră și vizitiu până la grădinari, bucătari și paznic. Aici a locuit Elena Kretzulescu împreună cu al doilea soț, generalul Panait Warthiadi, mort în februarie 1911, și cu fiul lor, Dumitru Kretzulescu-Warthiadi, care avea un meditator. Anunțurile din presă menționează la aceeași adresă, în diferiți ani, și alte persoane, precum arendașul N. Ionescu (1890), Iosif Moldoveanu (1902) sau I. G. Sinacher (1919). Tot de aici, proprietara își administra moșiile: anunțuri din 1895 ofereau spre arendare moșiile Berceni și Corlătești de lângă Ploiești, cu adresa „la proprietar, strada Știrbei-Vodă nr. 39”. Exproprierile din 1912 În 1912, proprietatea a fost afectată de două exproprieri pentru cauză de utilitate publică. Prin sentința Tribunalului Ilfov din 11 mai 1912 au fost expropriați din imobilul de la nr. 39 1.504 mp de teren, o seră de zid de 62,50 mp, o seră de flori de 54 mp, 19 m de zid de împrejmuire la fund, 16 m de zid la față și 26 m de uluci și plantații. Este probabil că exproprierea privea partea de sud a grădinii, spre Cișmigiu. O a doua sentință, din 30 octombrie 1912, pronunțată în urma deciziei Consiliului comunal din 10 august 1912, a expropriat o fâșie de 25,50 mp de teren și 12 m de împrejmuire și plantații, pentru alinierea străzii. Porțiunea expropriată în 1912 a fost exceptată ulterior din toate anunțurile de vânzare a imobilului. Furtul din 1914 La 27 august 1914, în timp ce proprietara se afla la moșia Drajna, din casa de bani a palatului au dispărut bani și bijuterii de o valoare considerabilă. Elena Kretzulescu l-a acuzat pe arhitectul Hristu Sotiriu, un intim al casei, autorul palatului ei de la Drajna. Pentru judecători s-a desenat dispunerea încăperilor de la parter, dormitorul și budoarul dinspre stradă, în care se produsese „marele furt”. Sotiriu a fost achitat în lipsă de probe, iar procesul, judecat în apel în 1915, a fost unul dintre scandalurile judiciare ale epocii. Lucrarea dedicată palatului datează furtul în septembrie 1911, după moartea generalului Warthiadi, în timp ce presa vremii indică ziua de 27 august 1914 și judecarea cauzei în 1914–1915. Detaliile procesului sunt prezentate în monografia „Familia Crețulescu / Kretzulescu”. Datoriile și licitațiile (1922–1925) După Primul Război Mondial, în care proprietara a rămas în Bucureștiul ocupat, reforma agrară i-a redus considerabil moșiile, iar veniturile nu au mai acoperit cheltuielile și datoriile. În 1922, Elena Kretzulescu și-a majorat creditul la Casa Rurală, garantat cu palatul, iar Banca Generală a Țării Românești a obținut urmărirea veniturilor imobilului. În 1923 s-au scos la licitație, la domiciliul ei, bunuri mobile, între care două vase mari de porțelan pentru flori, iar palatul a fost ipotecat și la Banca de Scont a României. Prin sentința din 1923, confirmată în 1924, averea ei a fost pusă sub supravegherea unui consilier judiciar, Alexandru Panaitescu. Creditorii, între care Casa Rurală, Banca de Scont, Banca de Credit Român, Banca Românească și bancherul I. D. Benzal, au cerut în mai multe rânduri vânzarea palatului la licitație publică, cu termene fixate pentru 10 martie 1924, 26 mai 1925 și 7 decembrie 1925. În 1925, presa anunța că „palatul d-nei Elena Crețulescu (azi soția d-lui George de Roma) din str. Știrbei-Vodă a fost scos din nou în vânzare”. Anunțurile de licitație sunt și sursa celei mai detaliate descrieri a proprietății din acea perioadă. Vânzarea din 1927 În 1927, Elena Kretzulescu a fost nevoită să vândă palatul, grevat de mari ipoteci. În ședința Consiliului comunal general al Municipiului București din 25 februarie 1927, consilierul dr. I. Costinescu a susținut cumpărarea, cu argumentul că imobilul, care avea fațada spre strada Știrbei Vodă și fundul „în marele parc spre Cișmigiu”, ar permite deschiderea unei intrări în grădina publică dinspre nord: „Grădina am încorpora-o la Cișmigiu, iar clădirea ne-ar servi fie pentru a o vinde, fie pentru a face o instituție culturală”. Palatul a fost cumpărat de Casa Grădinilor Publice din București, care a preluat și ultimele rate ale datoriilor. Printr-o convenție încheiată cu bancherul I. D. Benzal, garanția acestuia a fost restrânsă la imobilul din Strada Știrbei Vodă. În același an, presa anunța intenția primarului Anibal Teodorescu de a instala în palat Muzeul și Biblioteca comunală a Bucureștiului, cu o secție istorică, una religioasă și una etnografică, palatul fiind socotit, „încadrat de parcul măreț al Cișmigiului”, potrivit pentru o instituție educativă. Proiectul nu s-a realizat. Elena Kretzulescu s-a mutat într-o casă de pe strada Gheorghe Gr. Cantacuzino și a murit în 1930. Parcul intră în Cișmigiu Odată cu vânzarea, parcul palatului a fost încorporat în Grădina Cișmigiu. În 1932, municipalitatea a înlăturat grilajul care despărțea grădina palatului de cea publică. Articolul din 1933 descria starea de tranziție a fostului parc: un gard de sârmă ghimpată, bazinul secat, fierăria demontată, cărămizi scoase din zidul dinspre grădina publică, alei întrerupte de mocirle și buruieni în locul lalelelor. Pavilionul cu pitici fusese demolat, iar fațada palatului fusese „amputată”, cu un scuar și o ieșire spre stradă. Deschiderea Cișmigiului spre strada Știrbei Vodă a fost discutată în mai multe variante, de la prelungirea străzii Puțul cu Plopi printre proprietățile Assan și Kretzulescu (1911) până la proiectul unei piețe la intersecția cu strada Câmpineanu, propus de peisagistul Friedrich Rebhuhn. În final, terenurile neconstruite ale fostelor proprietăți Kretzulescu, Assan și Florescu–Știrbei au fost incluse în parc, iar intrarea s-a deschis la limita dintre fostele proprietăți Kretzulescu și Assan, folosind probabil aleile care coborau spre lac din grădina palatului. Sediu de instituții publice (1928–1945) Președinția Consiliului de Miniștri și lucrările din 1928 După cumpărarea de către Casa Grădinilor Publice, palatul a primit o funcțiune administrativă. În 1928, guvernul a deschis un credit extraordinar „pentru plata lucrărilor de refacerea și amenajarea noului local al Președinției Consiliului din strada Știrbei-Vodă No. 39”. Lucrările de adaptare din 1928 sunt legate de numele arhitectului Duiliu Marcu (1885–1966), absolvent al École des Beaux-Arts din Paris, care avea să devină unul dintre principalii arhitecți ai perioadei interbelice, autor, între altele, al Palatului Victoria, actualul sediu al Guvernului, și al clădirii Academiei Militare; arhitectul are pagină proprie pe platforma INDEX. În articolul din 1933, F. Chessaru descria transformarea palatului: cu trei ani în urmă, clădirea găzduise o direcție generală a unui minister, mobila veche fusese scoasă și înlocuită cu birouri de brad, biroul directorului general fusese instalat în cel mai spațios dintre saloane, rafturile cu dosare deterioraseră tapetul scump, iar parchetul se stricase sub pașii solicitanților. Autorul saluta, în schimb, sosirea, cu un an înainte, a colecțiilor de artă veche, care au adus palatului o destinație mai potrivită. Muzeul de Artă Veche Religioasă (1931–1945) Destinul cultural al palatului a fost hotărât de Nicolae Iorga, care a cumulat în 1931 funcțiile de președinte al Consiliului de Miniștri (aprilie 1931 – mai 1932), ministru al Instrucțiunii, Cultelor și Artelor și președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice. În ședința din 20 octombrie 1931, Consiliul de Miniștri a aprobat ca folosința imobilului Kretzulescu, proprietate a statului, să fie cedată Comisiunii Monumentelor Istorice pentru serviciile sale și pentru Muzeul de Artă Veche Religioasă. Două zile mai târziu, un decret regal a trecut imobilul asupra Ministerului Instrucțiunii, Cultelor și Artelor, care a preluat și achitarea ultimei rate a datoriei ce grevase palatul. Mutarea colecțiilor începuse încă din aprilie 1931, cu piese provenite de la Muzeul Național de Antichități, Muzeul Etnografic, Muzeul de Artă Națională și din mai multe biserici. În 1931, presa anunța că secțiunea de artă bisericească românească a Muzeului Național de Antichități era deschisă publicului, joia și duminica, „în noul local din strada Știrbei Vodă nr. 39 (Casa Crețulescu)”. Colecțiile Comisiunii, adunate din 1907 și expuse din 1910 în sediul acesteia de pe strada General Berthelot, s-au alăturat celor ale Muzeului de Artă Religioasă, înființat în 1864 în cadrul Muzeului Național de Antichități. Conducerea muzeului a revenit profesorului Victor Brătulescu, secretar-director al Comisiunii. Muzeul expunea obiecte de cult, podoabe provenite din săpături arheologice și din necropole, piese identificate de Comisiune în lăcașuri de cult, dar ieșite din uz. Un loc special îl ocupau frescele desprinse de la Mănăstirea Curtea de Argeș în timpul restaurării conduse de arhitectul francez André Lecomte du Noüy. Se adăugau tâmple de biserică, jilțuri domnești, strane, perdele de altar, aere, tipărituri și cărți bisericești, icoane și pietre de mormânt. După al Doilea Război Mondial, colecția a devenit baza secției de artă medievală a Muzeului Național de Artă al României, din fostul Palat Regal. Reparațiile din anii 1930 În primii treizeci de ani de existență, palatul nu pare să fi cunoscut reparații importante, fiind bine construit. Uzura s-a accentuat după ce a devenit sediu administrativ. În 1932 a trebuit rezolvată delimitarea curții muzeului, după ce municipalitatea înlăturase grilajul dintre fostul parc și Cișmigiu. Principala preocupare a fost acoperișul, atât de variat ca formă, prin care apa de ploaie punea în pericol piesele muzeului. O ofertă din noiembrie 1935 a unui meseriaș specializat în învelitori și ornamente de zinc și aramă prevedea repararea învelitorii de zinc, refacerea șorțurilor de la mansarde, înlocuirea geamurilor luminatoarelor și a plăcilor de ardezie sparte și repararea jgheaburilor. În 1937, cu sprijinul Ministerului de Interne și al Primăriei Capitalei, au început lucrările de reparații. Devizul întocmit de conductorul arhitect Vasile Moisescu, tehnicianul Comisiunii, cerea ca tencuielile să fie curățate, nu înlocuite, ca reparațiile să se facă identic cu existentul și ca „să se respecte în totul vechea arhitectură și decorație exterioară”. Personalul Comisiunii trata astfel clădirea ca pe un monument istoric, deși aceasta nu întrunea încă, legal, condițiile de vechime. În 1937 s-au reparat fațadele, iar în 1938 interioarele; tot atunci, curtea muzeului a fost îngrădită cu grilajul vechi, așezat pe un soclu de beton tencuit, iar devizul prevedea și un lapidariu pentru pietrele cu inscripții. Adăpostul antiaerian În perspectiva războiului, statul a prevăzut construirea de adăposturi antiaeriene pentru oameni și pentru bunurile culturale. În 1936 s-a deschis un credit extraordinar pentru construirea unui adăpost betonat în subsolul Muzeului de Artă Religioasă, proiectat de Serviciul Tehnic al Comisiunii cu sprijinul specialiștilor Ministerului Apărării Naționale. Lipsa fondurilor a amânat lucrarea, până când ministrul de Interne, Armand Călinescu, care trecea zilnic prin fața palatului, a acordat un ajutor pentru construirea adăpostului de beton armat, „în vederea păstrării obiectelor de preț ale Muzeului de Artă Religioasă și ale Comisiunii Monumentelor Istorice în caz de atac aerian”. Adăpostul a fost amenajat în pivnița rămasă de la vechea casă, favorizat de adâncimea mare a acesteia. Autorizația de construire a fost eliberată la 22 noiembrie 1939 de Primăria sectorului IV Verde, iar lucrarea a fost executată în lunile următoare. Încăperea a fost folosită ulterior drept „camera tezaurului” a Comisiunii. Cutremurul din 1940 și anii războiului Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a fisurat zidurile palatului și a afectat mai ales partea ornamentală: frontonul principal a fost avariat, iar coșurile înalte au căzut. Chiar a doua zi, Vasile Moisescu a examinat clădirea și a propus demolarea coșurilor și a frontonului principal, refacerea zidăriei „după planurile și formele existente” și legarea pereților cu tiranți. La 20 noiembrie 1940, arhitectul Horia Teodoru, din Serviciul Tehnic al Comisiunii, a cerut ca arhitectul Petre Antonescu, „autorul monumentului”, să-și dea avizul. La 28 noiembrie 1940, președintele Comisiunii, Nicolae Iorga, a fost asasinat; succesorul său a fost Alexandru Lapedatu. În 1941, lipsa fondurilor a agravat starea clădirii: o sârmă ghimpată separa Cișmigiul de curtea muzeului, luminatoarele și geamurile mansardelor au fost vopsite pentru camuflaj, caloriferul nu mai funcționa, iar instalația electrică era periculoasă. După intrarea României în război, la 22 iunie 1941, cele două saloane mari și holul au fost atribuite Societății Naționale de Cruce Roșie, deși legea muzeelor interzicea instalarea altor instituții în localurile muzeelor. Lucrările de reparații după cutremur au fost executate în regie proprie de Comisiune din august 1942 și s-au încheiat în primăvara anului 1943. Bombardamentele din 1944 Palatul se afla într-o zonă periculoasă, între sediul Ministerului Apărării Naționale și Statul Major al Armatei, situat chiar pe strada Știrbei Vodă, în apropierea Radiodifuziunii. Bombardamentele aviației aliate începute la 4 aprilie 1944 și atacul aviației germane asupra centrului orașului de după 23 august 1944 nu l-au lovit direct, dar numeroase bombe au căzut în imediata apropiere, pe străzile din jur și mai ales în Cișmigiu. La 13 octombrie 1944, arhitectul Horia Teodoru a întocmit primul deviz de reparații. Geamurile sparte de suflul exploziilor au fost înlocuite până la 8 ianuarie 1945, iar apoi s-a refăcut acoperișul. Pe latura dinspre Cișmigiu, ardezia smulsă a fost înlocuită cu tablă galvanizată, ardezia fiind de negăsit în acei ani, iar restul acoperișului de ardezie a fost revizuit de maistrul tinichigiu Alexandru Neagu. Cu aceste lucrări s-a încheiat perioada în care palatul a fost îngrijit de Comisiunea Monumentelor Istorice ca un adevărat monument. De la Ministerul Artelor la CEPES și până astăzi (1945–prezent) Ministerul Artelor și desființarea muzeului La 6 martie 1945 s-a instalat guvernul condus de dr. Petru Groza, iar la noul Minister al Artelor a fost numit filosoful Mihai Ralea. Pentru sediul ministerului a fost ales palatul de pe Strada Știrbei Vodă. Victor Brătulescu, director-secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, a încercat să apere destinația muzeală a clădirii, invocând legea muzeelor, potrivit căreia nicio instituție nu se putea instala, nici măcar provizoriu, în localul unui muzeu. În ședința Comisiunii din 7 aprilie 1945, ministrul Ralea a declarat că instalarea ministerului era provizorie, iar Comisiunii i se vor rezerva mai multe încăperi. În realitate, Comisiunii i-au rămas doar două încăperi: „camera tezaurului”, fostul adăpost antiaerian din subsol, și o cameră la etaj, unde au fost depozitate o parte din obiectele expuse. Sculpturile în lemn și alte piese au fost duse la Stavropoleos și la Muzeul Național Carol I. Între 7 și 27 aprilie 1945, Muzeul de Artă Veche Religioasă a încetat practic să existe, iar printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri publicat în Monitorul Oficial la 31 mai 1945, Ministerul Artelor a devenit proprietarul palatului. Tot în 1945, Ministerul Artelor, prin direcția arhitecturii și urbanisticii de la Strada Știrbei Vodă nr. 39, anunța concursul public pentru proiectul reconstrucției Teatrului Național din București, distrus în bombardamentul din august 1944. Anii administrativi (1946–1972) În iulie 1946, ministerul a cerut eliberarea pivniței de ultimele obiecte ale muzeului, pentru a amenaja o cantină pentru angajați la subsolul clădirii; piesele au fost depozitate în subsolul Ministerului Cultelor, iar în februarie 1947 alte 46 de lăzi au fost transportate la Curtea de Argeș. În 1948, Comisiunea Monumentelor Istorice a fost transformată într-un serviciu al Ministerului Artelor și Informațiilor, iar în 1951 a fost desființată. Ministerul Artelor a fost, la rândul său, transformat în 1950 în Comitetul pentru Artă. În anii următori, palatul a fost sediul mai multor instituții administrative; unele surse menționează între ele Consiliul Central al Sindicatelor. Lipsit de funcțiunea culturală, el nu a fost inclus în prima listă oficială a monumentelor din 1955. Calitatea de monument a fost propusă abia în anii 1980, în listele provizorii, niciodată validate, în care clădirea figura doar ca „casă, început de secol XX, cunoscută sub denumirea casa Crețulescu, arh. Petre Antonescu”. Centrul European UNESCO pentru Învățământul Superior (1972–2011) În 1972, palatul a reintrat în administrarea Ministerului Învățământului și a devenit sediul Centrului European UNESCO pentru Învățământul Superior (CEPES). Inaugurarea a avut loc la 21 septembrie 1972, în prezența directorului general al UNESCO, René Maheu, a lui Nicolae Ceaușescu, a președintelui Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer, și a ministrului Educației și Învățământului, Mircea Malița, iar săptămânalul Contemporanul a publicat pe prima pagină o fotografie a palatului. Prin noua funcțiune, clădirea a căpătat o semnificație internațională. Pentru noua destinație, clădirea a fost supusă unei restaurări funcționale, realizate de biroul de arhitectură al Ministerului Învățământului, șef de proiect arhitectul Petre Swoboda. S-au executat lucrări de consolidare și finisaje de calitate, care au pus în valoare decorația palatului. În schimb, fosta sufragerie, transformată în sală de conferințe, a fost despărțită de sera care o continua, prin cabinele de traducere simultană, iar o cameră din aripa dreaptă a fost compartimentată pentru birouri. Cutremurul din 1977 Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat din nou palatul. Structura de rezistență, consolidată în 1943–1945 și în 1972, a rezistat, dar coșurile înalte, neancorate solid la reparațiile anterioare, s-au prăbușit, au deteriorat grav învelitoarea de ardezie și au distrus luminatorul scării centrale. Scara principală s-a prăbușit, iar masa de cărămidă a coșurilor, căzută spre interior, a desprins stucatura tavanelor de la etaj. Lucrările de refacere au început imediat. Scara a fost reconstruită cu toate elementele decorative, fragmentele de stucatură căzute au fost recuperate și reintegrate, iar părțile distruse au fost completate după desenul inițial. S-a renunțat la coșurile nefuncționale din anii 1930, când încălzirea cu lemne fusese înlocuită cu încălzirea centrală, păstrându-se doar coșul central. Palatul a redevenit un loc de reuniuni, dar cu acces limitat, potrivit restricțiilor vremii. La 11 ianuarie 1990, la sediul CEPES din palat, Sorin Dumitrescu a ținut o conferință de presă pentru ziariștii români și străini. Restaurarea din 2001 și centenarul În 2001, palatul a beneficiat de o restaurare atentă, care a urmărit, la exterior și la interior, revenirea la aspectul inițial și punerea în valoare a spațiilor celor mai interesante. Fosta sufragerie a fost reunită cu sera prin eliminarea compartimentării din 1972, iar arcatura care leagă cele două încăperi a fost scoasă la lumină, refăcând succesiunea dintre spațiul închis și spațiul vitrat. În 2003, la centenar, palatul se afla într-una dintre cele mai bune stări din istoria sa și era deschis tuturor celor interesați de domeniul învățământului superior. Clădirea este astăzi monument istoric de arhitectură de importanță locală, înscris în Lista Monumentelor Istorice sub denumirea „Casa Krețulescu”, cu datarea 1903. Starea actuală Centrul European UNESCO pentru Învățământul Superior și-a încetat activitatea la București în 2011. Palatul a rămas în proprietatea Ministerului Educației, dar nu și-a mai găsit o funcțiune pe măsura valorii sale și nu poate fi vizitat. În 2021, autorii lucrării dedicate palatului constatau că acesta devenise din nou, „pentru un timp limitat”, un simbol al orașului, „astăzi iar pierdut”. Fotografiile recente arată o clădire care și-a păstrat silueta și decorația, dar care suferă de lipsa întreținerii: fațade cu tencuieli exfoliate, sera degradată, curtea și terasele invadate de vegetație. La peste 120 de ani de la construire, Palatul Elena Kretzulescu rămâne una dintre cele mai reprezentative reședințe eclectice ale Bucureștiului de la începutul secolului XX și un reper al peisajului de la nordul Grădinii Cișmigiu. Personaje - Mihai Cantacuzino (1723–1793) – ban, istoric; stăpânea în secolul al XVIII-lea terenurile de la nordul bălții Cișmigiului; a terminat Biserica Schitu Măgureanu (1760). - Anica Văcărescu – „cocoana Anica Văcărescu Căminăreasa”, proprietara casei vechi pe planul Borroczyn din 1846–1847. - Constandin (Costache) C. Kretzulescu (m. 1865) – proprietarul caselor de pe Strada Știrbei Vodă nr. 39; tatăl Elenei Kretzulescu. - Ion (Iancu) Kretzulescu (m. 1871) – fratele lui Constandin, proprietar al casei vecine; a comandat reparațiile din 1862–1863. - Luigi Lipizer – arhitect de origine dalmată; a condus reparațiile casei lui Ion Kretzulescu (1862–1863). - Nicolae A. Kretzulescu (1812–1900) – medic, prim-ministru, diplomat; chiriaș al casei; aici a fost deschis, în 1869, sarcofagul mumiei aduse din Egipt. - Iacob (Jacques) Lahovary (1846–1907) – general, ministru de Război și de Externe; chiriaș, apoi primul soț al Elenei Kretzulescu. - Grigore P. Cerkez (1850–1927) – arhitect și inginer; a refăcut grajdurile proprietății în 1880. - Elena (Hélène) C. Kretzulescu (1857–1930) – proprietara și comanditara palatului (1902–1904); a vândut proprietatea în 1927. - Panait Warthiadi (1847–1911) – general; al doilea soț al Elenei Kretzulescu. - George de Roma – al treilea soț al Elenei Kretzulescu, menționat în actele din 1925. - Petre Antonescu (1873–1965) – arhitect; autorul palatului (1902–1904), prima sa lucrare importantă. - Peter Paul Peretz – referent al Serviciului Tehnic al Primăriei; a avizat autorizațiile din 1902–1903. - Ștefan Ciocârlan – arhitect al Primăriei; a avizat planurile anexelor (1902). - Rogero Raimondi și C. Bucholtz – antreprenorii lucrărilor din 1902 și 1903–1904. - Procopie Dumitrescu – primar al Capitalei (1901–1902); a dispus oprirea lucrărilor neautorizate la 18 mai 1902. - Hristu Sotiriu – arhitect; acuzat de furtul din casa de bani a palatului (1914) și achitat. - Alexandru Panaitescu – consilier judiciar al averii Elenei Kretzulescu (1923–1927). - I. Costinescu – consilier municipal; a susținut cumpărarea palatului de către municipalitate (1927). - Anibal Teodorescu – primar al Capitalei; a propus instalarea în palat a Muzeului și Bibliotecii comunale (1927). - Duiliu Marcu (1885–1966) – arhitect; lucrările de amenajare din 1928 pentru Președinția Consiliului de Miniștri. - F. Chessaru – publicist; autorul articolului „Odată și acum. Palatul Kretzulescu” (1933). - Nicolae Iorga (1871–1940) – istoric, prim-ministru, președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice; a hotărât instalarea Muzeului de Artă Veche Religioasă (1931). - Victor Brătulescu – secretar-director al Comisiunii Monumentelor Istorice; conducătorul muzeului și apărătorul destinației sale culturale. - Vasile Moisescu – conductor arhitect al Comisiunii; autorul devizelor de reparații din 1937 și 1940. - Horia Teodoru – arhitect al Serviciului Tehnic al Comisiunii; a coordonat reparațiile din 1940 și 1944–1945. - Armand Călinescu (1893–1939) – ministru de Interne; a sprijinit construirea adăpostului antiaerian din subsol. - Alexandru Lapedatu – președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice după 1940. - Mihai Ralea – ministru al Artelor (1945–1946); a instalat ministerul în palat. - Petre Swoboda – arhitect; șeful proiectului de restaurare și amenajare pentru CEPES (1972). - René Maheu – director general al UNESCO; a inaugurat CEPES la 21 septembrie 1972. Referințe: - Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021 - Cătălina Opaschi, Doamne din familiile Kretzulescu-Lahovary, martore ale istoriei moderne a României. Contribuții documentare, în „Cercetări numismatice”, XXIII–XXIV, Muzeul Național de Istorie a României, București, 2017–2018 - Silvia Colfescu, București: ghid turistic, istoric, artistic, Editura Vremea, București, 2009 - F. Chessaru, „Odată și acum. Palatul Kretzulescu”, în Ilustrațiunea Română, 8 martie 1933 - Antoaneta Dohotariu, „Ce secrete ascunde cea mai trufașă reședință boierească din București. Palatul Kretzulescu, emblema nerecunoscută a Capitalei”, b365.ro, 11 mai 2022 - Monitorul Oficial, 7 decembrie 1923 și 30 aprilie 1925 (anunțuri judiciare privind imobilul din Strada Știrbei Vodă nr. 39) - Contemporanul, 22 septembrie 1972 - Kretzulescu Palace (Wikipedia) - Bucarest/Centenaire – Le palais Cretulescu, une rêverie du XXe siècle (Le Petit Journal) - Apariție spectaculoasă în Bucureștiul cenușiu al anilor ’80: Palatul Kretzulescu (București Vechi și Noi) - Palatul Crețulescu – ce secrete ascunde misterioasa clădire de lângă Cișmigiu (Știrile ProTV) - Palatul Kretulescu Stirbey Voda 39, Monitorul Oficial 1926, 12 Decemvrie - Un monument și proprietarii săi - Palatul Elena Kretzulescu din București - Nicolae Kretzulescu, prim-ministrul care s-a încăpăţânat să predea medicina - Arhitect Duiliu Marcu - Semicentenar 1966-2016 (mențiune intervenție 1928) * Palatul Kretzulescu Palatul Kretzulescu se află pe strada Știrbei Vodă, la nordul Grădinii Cișmigiu, pe locul pe care planul cadastral al lui Rudolf Borroczyn din 1846 îl consemna ca proprietate a „cocoanei Anicuța Văcărească”. În secolul al XVIII-lea, documentele menționau în zonă „viile Crețuleștilor”. La mijlocul secolului al XIX-lea, aici se aflau proprietățile Kretzulescu: în 1860 locuiau pe stradă Iancu Crețulescu (nr. 55) și Costache Crețulescu, iar harta lui Pappazoglu din 1871 sugerează folosirea, la acea dată, a proprietăților Kretzulescu de pe strada Știrbei Vodă ca sediu al Curții de Conturi. Pe planul cadastral din 1895–1899, Elena Kretzulescu figura ca proprietar la nr. 39, între casele Assan (nr. 37) și Populeanu (nr. 41). Înaintașii ei, Gheorghe și Constantin Crețulescu, fuseseră elevi ai Școlii de la Sfântul Sava. Palatul a fost construit la începutul secolului al XX-lea de Elena (Helene) Kretzulescu, care îl considera „o importantă construcțiune”, cu un arhitect care a răspuns prin proiect ambițiilor clientei. Ca operă de arhitectură, palatul se înscrie în seria reședințelor de lux ale protipendadei bucureștene construite în stilul eclectismului academic și reprezintă o reușită a epocii, devenind un reper în această parte a orașului. A fost favorizat de vecinătatea Cișmigiului, al cărui peisaj s-a păstrat; în 1900 și 1904, documentele Primăriei menționau „grădina doamnei Crețulescu” la nordul parcului. Deschiderea Cișmigiului spre strada Știrbei Vodă s-a realizat la limita dintre fostele proprietăți Kretzulescu și Assan, folosind probabil aleile care coborau spre lac din grădina palatului. De-a lungul timpului, clădirea a fost locuință, muzeu și sediu de instituții culturale. Au existat și ani în care a fost tratată ca o clădire fără valoare artistică, cu compartimentări și recompartimentări distructive pentru concepția arhitecturală. Trecerea de la reședință privată la funcțiune publică culturală s-a dovedit în general benefică, iar instalarea Centrului European UNESCO pentru Învățământ Superior a fost o destinație potrivită. Modificarea statutului acestei instituții a dus însă la abandonarea clădirii, care nu și-a găsit încă un rost pe măsura valorii sale. În jurul palatului, zona a evoluat de la un cartier periferic, aproape exclusiv rezidențial, la un teritoriu central cu funcțiuni de învățământ, cultură, loisir și locuire, în vecinătatea Ateneului Român, a fostului Palat Regal (Muzeul Național de Artă), a Bibliotecii Centrale Universitare, a Colegiului Național „Sfântul Sava”, a Universității de Muzică și a Ministerului Educației. (extras din Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021) * Palatul cu o arhitectură complicată, în stilul Renașterii franceze, al familiei Kretzulescu. Spre parc, pe peluză, strălucesc geamurile serei, în care altădată se cultivau specii rare de plante. Palatul a fost ridicat între anii 1902-1906 după planurile arhitectului Petre Antonescu, înlocuind vechea casă a familiei, construită într-un stil mult mai sobru. Între cele doua războaie mondiale, casa a adăpostit Muzeul de Artă Religioasă. (extras din: Colfescu, Silvia - București: ghid turistic, istoric, artistic, București, Vremea, 2009) * Palatul Kretzulescu: Imobilul din Bucureşti, strada Ştirbey-Vodă No. 39, se compune din o curte mare şi mijloc şi mai spre poartă o construcţie mare de zid masiv, palat, având subsol, parter şi etaj. La subsol se află caloriferul instalat intr’o cameră mare despărţită în altele mai mici, aici se află şi trei camere şi un antreu pentru servitori, văruite şi pardosite cu scânduri, antreul are afară şi înspre grădiniţă 2 trepte de marmoră. La parter se află două saloane mari, un antreu mare, care ara la intrare spre stradă 6 trepte de marmoră aibă şi o marquiză, un dormitor, o baie, o sufragerie parchetate şi pereţii vopsiţi cu ulei, aci se afta o seră de sticlă servă pentru flori. La etaj se află 3 camere, are cate un mic antereu sau sală, zugrăvite şi pardosite cu scânduri. Imobilul acoperit cu ardezie şi cea mai mare parte cu zinc, acoperişul are mai multe turnări ceea ce ii dă un aspect deosebit. Imobilul are înspre curte un balcon terasă. La ferestre are balcoane sau grilaj de fier. Înspre curte se află o scară de piatră, care dă intr’unul din saloanele de la parter. Întregul imobil este mare şi o construcţie solidă. La intrare in imobil şi pe partea dreaptă se află o construcţie compusă din 2 camere şi un antreu văruite şi pardosite cu scânduri servă pentru portar, este acoperit cu zinc. Mai la e parte şi în rând cu aceasta sa află o altă construcţie parter şi etaj. La parter sunt 2 camere şi o sală liberă văruite şi pardosite cu scânduri, la etaj alte două camere pe o sală toate văruite şi pardosite cu scânduri, ia etaj alte două camere pe o sală toate văruite şi cu scânduri pe jos. Dedesubtul acestui imobil, o pivniţă mare cu două intrări, una pentru vin şi alta pentru lemne. Are trei despărţituri. Întreg imobilul acoperit cu zinc. Lipit de acest corp un grajd cu zid despărţit in două părţi servă unul pentru cai şi altul pentru trasări. Este acoperit ca zinc. La stânga de la intrare se află un pavilion mic de iarna făcut de zid şi cu turnuri acoperit cu ardezie şi cu zinc, are o cameră jos şi alta sus. Mai la stânga dela aceasta se află o florărie de zid sau o seră de flori făcută din zid şi traverse înguste de fier cu scanduri şi geamuri. Imobilul are la faţă grilaj de fier şi stâlpi de zid, curtea in formă de amfiteatru, are plantat pomi neroditori şi seculari, aranjaţi in formă de parc. In faţa imobilului are un grilaj mic de fier in care se află brazi înalți şi un bazin de ciment pentru apa. In spatele imobilului se află lac (bazin) betonat. In imobil se află canal, apă şi electricitate. Curtea pavată cu piatră cubică, iar in parte sunt alee cu pietriş. Parcul sau grădina este separat de curte prin grilaj de fier. Se învecincește la faţă cu strada, la dreapta cu doamna Pompilian, la stânga cu dna Sabina Cantacuzino, în care se află conservatorul de muzică şi in fund cu grădina Cişmigiului. Se menţionează că in imobilul vândut nu se mai cuprinde ci se exceptează porţiunea de teren prevăzută in hotărârea de expropriere cu No. 331/912 a tribunalului Ilfov, secţia II in suprafaţă de 1.500 mp, teren 62,50 mp, sera de zid 54 mp, sera de flori 19 ml, împrejmuirea de zid la fund 16 ml. Împrejmuirea de zid la faţă 26 ml, uluci şi plantaţii. (descriere din Monitorul Oficial 12 Decemvrie 1925, text marcat în fișier) * Palatul din strada Ştirbey Vodă nr. 39, construit între anii 1902 şi 1904, este prima lucrare importantă a arhitectului Petre Antonescu, care a ales pentru reşedinţa Elenei Kretzulescu – evident, la cererea comanditarei, educată în spiritul francez – stilul eclectic de influenţă franceză, predominante în decoraţia interioară şi exterioară a clădirii fiind elementele specifice neorenaşterii franceze, atât de la modă în acea epocă în rândul boierimii române. La începutul carierei sale, arhitectul Petre Antonescu a mai realizat şi alte reşedinţe în stil eclectic francez (casa Alexandru Marghiloman, casa Constantin Geblescu, casa Dinu Brătianu, casa Anton Enescu – toate în Bucureşti, casa Pleşia în Craiova), ulterior optând pentru realizarea unor impunătoare reşedinţe urbane în stil neoromânesc (casele Ionel Brătianu, casa Vintilă Brătianu, casa Oprea Soare, casa Ciru Iliescu, casa Nicolae Malaxa). Septembrie 2018: ## Specialiști **Arhitectură:** Luigi Ludovic Lipizer (reparațiile casei lui Ion Kretzulescu, 1862–1863); Grigore P. Cerkez (transformări grajduri, 1880); Petre Antonescu (reconstruire și extindere, 1902); Ștefan Ciocârlan (arhitect al Primăriei; a avizat planurile); Hristu Sotiriu (arhitect; acuzat de furtul din casa de bani, 1914); Duiliu Marcu (lucrări 1928); Vasile Moisescu (autorul devizelor de reparații din 1937 și 1940); Horia Teodoru (a coordonat reparațiile din 1940 și 1944–1945); Petre Swoboda (șeful proiectului de restaurare și amenajare pentru CEPES, 1972) **Construcții:** Rogero Raimondi (antreprenor, 1902); C. Bucholtz (antreprenor, 1902) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/palatul-kretzulescu-cretzulescu