# Palatul Cantacuzino Adresă: Calea Victoriei nr. 141, Sector 1, Cartierul Centru - Cișmigiu, București An construcție: 1902 Tip ansamblu: Case/Vile Tip clădire: 2-5 niveluri Stil arhitectural: Eclectic Monument istoric: clasa A Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic ## Descriere Palatul Cantacuzino adăpostește azi Muzeul Național George Enescu. Costrucția, care îmbină armonios elemente de stil rococo și neoclasic francez cu elemente de stil art-nouveau, este datorată arhitectului I. D. Berindey. [...] Palatul are interioare bogat decorate cu picturi murale, bronzuri de artă, tablouri de familie ale Cantacuzinilor. ## Articol Palatul Cantacuzino – Muzeul Național „George Enescu”, Calea Victoriei nr. 141, București Palatul Cantacuzino este una dintre cele mai spectaculoase și mai elegante reședințe din București, o capodoperă a arhitectului Ion D. Berindey, construită între anii 1901–1903 pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit „Nababul”. Reprezintă apogeul arhitecturii Belle Époque românești și o sinteză desăvârșită între stilurile Neoclasic, Rococo și Art Nouveau, fiind astăzi sediul Muzeului Național „George Enescu” și al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Palatul a fost ridicat la începutul secolului XX, în plină perioadă de modernizare a Capitalei, ca reședință principală a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost prim-ministru, primar al Bucureștiului și lider al Partidului Conservator. Supranumit „Nababul” pentru imensa sa avere, Cantacuzino a dorit o construcție care să reflecte prestigiul și fastul familiei sale, alegându-l pe arhitectul Ion D. Berindey pentru proiectul noului palat din Calea Victoriei, la intersecția cu strada Frumoasă. Lucrările au început în 1901 și s-au încheiat în 1903. Arhitectul Berindey a colaborat cu artiști de marcă ai vremii: sculptorii Emil Wilhelm Becker și Frederic Storck, pictorii George Demetrescu Mirea și Nicolae Vermont, precum și decoratorii Paul Focșeneanu și Franz Jansen. Rezultatul a fost o reședință somptuoasă, cu o fațadă monumentală și interioare de o bogăție decorativă impresionantă. După moartea Nababului, în 1913, palatul a revenit fiului său, Mihail G. Cantacuzino, și soției acestuia, Maria (Maruca) Rosetti-Tescanu. După moartea prematură a lui Mihail, în 1929, Maruca s-a recăsătorit în 1937 cu marele compozitor George Enescu. Cuplul Enescu a locuit în casa din spatele palatului, construită inițial pentru administrația clădirii, între anii 1945–1946. După moartea compozitorului, în 1955, Maruca Enescu a donat prin testament palatul și toate anexele statului român, dorind ca ele să devină un muzeu dedicat memoriei lui George Enescu. Din 1956, ansamblul adăpostește Muzeul Național „George Enescu”, una dintre cele mai importante instituții de cultură din România, iar o parte a clădirilor anexe găzduiesc Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România. Arhitectură și stil Palatul Cantacuzino este o capodoperă a stilului Belle Époque bucureștean, un echilibru perfect între monumentalitatea neoclasică și delicatețea ornamentației Art Nouveau. Fațada principală este dominată de o poartă grandioasă, protejată de o copertină din fier forjat și sticlă, considerată una dintre cele mai frumoase lucrări de gen din România. Deasupra intrării tronează blazonul familiei Cantacuzino, încadrat de volute și decorații florale. Fațadele laterale sunt tratate cu sobrietate academică, echilibrând bogăția decorativă a intrării. Arhitectul Berindey a combinat armonios structura clasică a planului cu accentele curbilinii ale stilului Art Nouveau, obținând un ansamblu de o grație rară și o coerență stilistică remarcabilă. Interiorul palatului este la fel de spectaculos: un hol central impunător, luminat natural printr-o cupolă din sticlă, pereți și plafoane decorate cu fresce de George Demetrescu Mirea, parchet din esențe prețioase de lemn de trandafir și nuc, mobilier sculptat, candelabre de bronz aurit, vitralii, oglinzi și draperii grele din catifea. În aripa stângă a clădirii se află fostul birou al Nababului, decorat cu lemn masiv și lambriuri sculptate, iar în aripa dreaptă se găsește sufrageria somptuoasă, unde s-a păstrat masa originală a familiei Cantacuzino. Sala de concerte, cu cupola pictată de Mirea, este una dintre cele mai spectaculoase încăperi ale palatului, remarcabilă prin acustică și rafinament. Istorie recentă și funcțiune culturală După instaurarea regimului comunist, clădirea a fost salvată de la degradare datorită valorii sale patrimoniale și a fost transformată, potrivit dorinței Marucăi Enescu, în Muzeul Național „George Enescu”, inaugurat oficial în 1956. Muzeul adăpostește astăzi o bogată colecție de obiecte personale ale compozitorului, partituri, manuscrise, corespondență, instrumente muzicale, fotografii, documente și mobilier original. În același timp, spațiile sale au devenit un loc emblematic pentru concerte de cameră, conferințe și expoziții dedicate muzicii și patrimoniului cultural românesc. În perioada postbelică, palatul a fost restaurat și consolidat de mai multe ori, în special după cutremurele din 1977 și 1986, iar între 2005 și 2007 s-au realizat ample lucrări de restaurare care au redat clădirii strălucirea originală. Palatul Cantacuzino este unul dintre cele mai importante repere arhitecturale ale Căii Victoriei și un simbol al Bucureștiului de început de secol XX. Prin monumentalitatea sa, calitatea execuției și eleganța detaliilor, clădirea ilustrează aspirația unei epoci care a dorit să transforme capitala României într-un „Micul Paris”. Deopotrivă reședință aristocratică, monument de arhitectură și spațiu de memorie culturală, Palatul Cantacuzino concentrează în sine povestea aristocrației românești, a artei Belle Époque și a moștenirii muzicale a lui George Enescu. Fișă tehnică: - Denumire : Palatul Cantacuzino (Muzeul Național „George Enescu”) - Adresă: Calea Victoriei nr. 141, sector 1, București - Anul construcției: 1901–1903 - Arhitect: Ion D. Berindey - Sculptori: Emil Wilhelm Becker, Frederic Storck - Pictori decoratori: George Demetrescu Mirea, Nicolae Vermont - Comanditar: Gheorghe Grigore Cantacuzino („Nababul”) - Beneficiari ulteriori: Mihail G. Cantacuzino și Maria (Maruca) Rosetti-Tescanu, ulterior George Enescu - Regim de înălțime: Subsol, parter înalt, etaj, mansardă parțială - Stil arhitectural: Neoclasic francez cu influențe rococo și Art Nouveau - Materiale: Zidărie portantă, piatră naturală, fier forjat, sticlă, lemn de esență nobilă, bronzuri aurite - Interioare: Picturi murale, mobilier sculptat, candelabre, vitralii, bronzuri de artă - Funcțiune actuală: Muzeu Național „George Enescu”; sediu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România - Monument istoric de importanță națională, Cod LMI: B-II-m-A-18984 - Intervenții și restaurări: 1956 (amenajare muzeală), 1977 (consolidare), 2005–2007 (restaurare completă) - Stare de conservare: restaurată integral, urmează să fie deschisă publicului - Semnificație urbană: Reper major al Căii Victoriei și al arhitecturii Belle Époque bucureștene - Destinație viitoare: Menținerea funcțiunii culturale și includerea în circuitul național al patrimoniului muzical și arhitectural * Palatul Cantacuzino adăpostește azi Muzeul Național George Enescu. Costrucția, care îmbină armonios elemente de stil rococo și neoclasic francez cu elemente de stil art-nouveau, este datorată arhitectului I. D. Berindey. [...] Palatul are interioare bogat decorate cu picturi murale, bronzuri de artă, tablouri de familie ale Cantacuzinilor. Se păstrează și piese de mobilier. Remarcabile sunt sala de concerte, a cărei cupolă e pictată de Mirea, și încăperea din stânga intrării, în care a fost biroul proprietarului. În sufrageria somptuoasă se mai găsește încă marea masă care a aparținut familiei Cantacuzino. (Extras din: Colfescu, Silvia - București: ghid turistic, istoric, artistic, București, Vremea, 2009) * Palatul Cantacuzino, acum Muzeul George Enescu, este una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti, cu somptuoasa sa intrare, umbrită de imensa copertină în cel mai autentic stil Art Nouveau. Construit între anii 1901-1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, denumit Nababul (fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator), palatul s-a realizat după proiectele arhitectului Ioan D. Berindei. După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu). Aceasta, după decesul prematur al soţului, se va recăsători în 1937 cu George Enescu. Cuplul Enescu a locuit, între 1945-1946, în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe muzeului dedicat memoriei compozitorului. Din anul 1956, aici funcţionează Muzeul Naţional "George Enescu" şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. (SCRIBD) Referințe: - Palatul Cantacuzino – Muzeul Național „George Enescu” (Vatra MCP) - Muzeul Național „George Enescu” – site oficial (Muzeul Național „George Enescu”) - Palatul Cantacuzino – povestea celui mai frumos palat din București (Igloo) - Digi24 – Palatul Cantacuzino și viața Marucăi Enescu (Digi24) - Wikipedia – Palatul Cantacuzino (București) (Wikipedia) - Calea Victoriei 2: De la Piaţa Revoluţiei la Piaţa Victoriei - [Silvia Colfescu – București: ghid turistic, istoric, artistic, Editura Vremea, 2009] Mai 2024: August 2018: ChatGPT despre stilul arhitectural al Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei 141: The Cantacuzino Palace, situated at 141 Calea Victoriei in Bucharest, is a masterpiece of early 20th-century architecture, designed by the renowned architect Ion D. Berindey and completed in 1902. This edifice stands as a significant testament to the architectural transition that occurred during this period, showcasing a fusion of styles that highlights both historic and modernist influences. The palace's design is an excellent example of the French Beaux-Arts architectural style, characterized by its grandeur, symmetry, and intricate details. At first glance, the Cantacuzino Palace exudes an aura of opulence and sophistication. The facade is richly adorned with sculptural details, which is typical of the Beaux-Arts tradition. The central entrance is marked by an elaborate wrought iron and glass canopy, which not only serves as a functional element but also enhances the overall aesthetic appeal of the building. The canopy, with its intricate ironwork, is a nod to the Art Nouveau movement, which was gaining popularity at the time. The use of glass in the canopy adds a sense of lightness and transparency, contrasting with the solid, imposing structure of the palace. Above the entrance, the facade features a prominent balcony supported by intricately carved brackets. This balcony is framed by pilasters and topped with a balustrade, which is another characteristic element of the Beaux-Arts style. The central window on the second floor is accentuated by an ornate pediment, further emphasizing the importance of the central axis in the building's design. The windows themselves are tall and narrow, with arched tops that contribute to the verticality of the facade. The upper part of the facade is richly decorated with sculptural elements, including allegorical figures and intricate floral motifs. These sculptures add a dynamic quality to the building, creating a play of light and shadow that enhances the visual complexity of the facade. The roofline is adorned with a series of dormer windows, each topped with a decorative pediment. These dormers not only provide additional light to the attic space but also add to the vertical emphasis of the building's design. One of the most striking features of the Cantacuzino Palace is its use of sculptural groups to embellish the facade. The sculptures flanking the central window depict mythological figures, which were a common theme in Beaux-Arts architecture. These sculptures not only serve a decorative purpose but also convey a sense of grandeur and cultural refinement. The attention to detail in these sculptural elements is remarkable, showcasing the craftsmanship and artistic talent of the period. The side wings of the palace are slightly set back from the central block, creating a sense of depth and perspective. This arrangement also allows for the inclusion of secondary entrances, which are less ornate but still in keeping with the overall architectural style. The facades of the side wings are simpler than the central block, with fewer decorative elements, but they still feature the same high-quality craftsmanship and attention to detail. The ground floor of the palace is distinguished by its rusticated stonework, which provides a solid and durable base for the building. This rustication continues around the corners of the building, creating a sense of continuity and cohesion. The upper floors are faced with smooth stone, which contrasts with the textured surface of the ground floor and enhances the visual impact of the facade. The roof of the Cantacuzino Palace is covered with slate tiles, a typical roofing material for Beaux-Arts buildings. The steeply pitched roof and the use of dormer windows are characteristic features of this architectural style. The roofline is further embellished with decorative elements, including finials and cresting, which add to the overall ornate appearance of the building. The interior of the Cantacuzino Palace is equally impressive, with lavishly decorated rooms that reflect the opulence of the exterior. The entrance hall features a grand staircase with a wrought iron balustrade, which is another example of the Art Nouveau influence. The rooms are adorned with elaborate plasterwork, gilded moldings, and richly patterned wallpapers. The ceilings are decorated with frescoes and chandeliers, adding to the luxurious atmosphere of the interior. The Cantacuzino Palace also incorporates elements of the Rococo style, particularly in its interior decoration. The Rococo influence is evident in the use of asymmetrical forms, intricate carvings, and a preference for light, pastel colors. This blend of Beaux-Arts and Rococo styles creates a unique and harmonious interior that reflects the eclectic tastes of the early 20th century. In addition to its architectural and artistic significance, the Cantacuzino Palace has a rich historical background. It was originally built for Gheorghe Grigore Cantacuzino, a prominent Romanian politician and philanthropist. The palace later became the residence of George Enescu, Romania's most famous composer, and is now home to the George Enescu Museum. This historical context adds to the cultural value of the building and makes it an important landmark in Bucharest. In conclusion, the Cantacuzino Palace is a stunning example of early 20th-century architecture that successfully blends elements of the Beaux-Arts, Art Nouveau, and Rococo styles. Its richly decorated facade, intricate sculptural details, and lavish interior reflect the opulence and sophistication of the period. The palace's historical significance and its association with prominent figures in Romanian history further enhance its cultural importance. Today, the Cantacuzino Palace stands as a testament to the architectural and artistic achievements of the early 20th century and remains one of Bucharest's most cherished landmarks. ## Specialiști **Arhitectură:** Ion D. Berindey; Alexandru Baucher (colaborator); Nicolae Vlădescu (restaurare și reamenajare, după 1990) **Artist:** Emil Wilhelm Becker (decorațiunile sculpturale, 1922) Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/palatul-cantacuzino