# Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale / ASE

Adresă: Str. Caderea Bastiliei nr. 2-10 / Piata Romana nr. 6, Sector 1, Cartierul Dorobanți, București
An construcție: 1926
Tip ansamblu: Educaționale
Tip clădire: 2-5 niveluri
Stil arhitectural: Neoclasic
Monument istoric: clasa B
Etichete: arhitectura, arhitect, modernist, artdeco, patrimoniu, monument istoric, risc seismic

## Descriere
Palatul Academiei de Comerț (azi ASE): Clădirea Ion Angelescu sau „Bastiliei”, Strada Căderea Bastiliei nr. 2-10. Aici se află, printre altele: Aula Magna (la parter), Sala de lectură „Victor Slăvescu”, Sala de lectură „Paul Bran”

## Articol
Palatul de Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale

Întemeierea instituției: de la proiect legislativ la primele cursuri (1912–1926)

Premisele legislative și comisia de înființare (1859–1912): Ideea unui învățământ economic superior de stat în România nu a apărut brusc în 1913, ci s-a conturat progresiv de-a lungul a câteva decenii, pe fondul modernizării accelerate a statului român și al recunoașterii tot mai largi că emanciparea economică a națiunii presupune formarea unor specialiști cu pregătire universitară de specialitate. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza arăta, într-un mesaj din decembrie 1859, că starea de atunci a României și viitorul ei cer numaidecât o facultate de știință economică și administrativă, precum și o facultate de știință agronomică, industrială și comercială. Legea P.P. Carp din 1893, privind reorganizarea învățământului comercial, nu a prevăzut înființarea învățământului superior de specialitate, dar a introdus în programele facultăților de drept discipline din domeniul economic, constituind un prim pas formal în direcția recunoașterii economiei ca disciplină universitară distinctă.

Constituirea efectivă a unui cadru instituțional propriu a devenit posibilă abia în 1912, când, la inițiativa lui Nicolae D. Xenopol — fratele istoricului A.D. Xenopol și ministru al Industriei și Comerțului —, s-a format la 22 octombrie 1912 o comisie însărcinată să pregătească proiectul de lege pentru înființarea unei Academii Comerciale. Din comisie făceau parte, printre alții: Stanislas Cihoschi, profesor la Școala de Științe de Stat, considerat unul dintre inițiatorii legii; Ion Răducanu; M. Brătilă, directorul Școlii Superioare de Comerț din București; G.I. Juvara, directorul Comerțului din Ministerul Comerțului și Industriei; D. Hagi-Teodoru, președintele Camerei de Comerț și Industrie din București; Ch.D. Stoicovici, secretarul aceleiași camere; D. Comșa, fost director la Banca Națională; Aristide Blank, directorul Băncii Marmorosch Blank & Co.; Gheorghe Tașcă; Anton Davidoglu și alții. Ion Răducanu consemnează în memoriile sale că în 1912, în urma colaborării sale cu revista condusă de Nicolae Xenopol, Le mouvement économique, i-a sugerat acestuia înzestrarea învățământului economic cu o instituție universitară proprie.

Adoptarea legii și înființarea oficială a AISCI (1913)

Proiectul elaborat de comisie a parcurs procedura legislativă în primele luni ale anului 1913. La 20 februarie 1913, Senatul României a dezbătut și adoptat proiectul de Lege pentru înființarea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale. La 20 martie 1913, proiectul a fost adoptat și de Camera Deputaților, iar la 3 aprilie 1913 Senatul a aprobat definitiv legea, cu anumite modificări aduse de Cameră. La 6 aprilie 1913 — dată devenită ziua oficială a ASE —, Regele Carol I al României a promulgat Legea de înființare a instituției prin Decretul Regal nr. 2978, publicat în Monitorul Oficial nr. 12 din 13 aprilie 1913. Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București — abreviată AISCI — a fost astfel constituită ca primă instituție de învățământ economic superior din România, subordonată Ministerului Industriei și Comerțului. La 1 septembrie 1913 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 128 primul Regulament pentru organizarea și administrarea AISCI.

Structura academică inițială prevedea trei secțiuni de specializare: comerț, bancă și asigurări; industrie; administrație economică-consulară. Din iunie până în noiembrie 1913 au fost angajați profesorii necesari desfășurării cursurilor primului an de studiu. Printre primii profesori și conferențiari se numărau Eugen Ludwig — chimist, licențiat în farmacie și doctor al Universității din Viena, titular al Catedrei de Fizică și chimie industrială aplicată —, Stanislas Cihoschi, Benone Mirinescu, Gheorghe Tașcă, Spiridon Iacobescu, Dumitru R. Ioaniților și Konrad Richter. Instituția a început să funcționeze efectiv la 15/28 septembrie 1913. Ceremonia festivă de inaugurare a cursurilor a avut loc la 1 noiembrie 1913, în Amfiteatrul clădirii închiriate de pe Calea Victoriei, cuvântul de deschidere revenindu-i primului rector, prof. dr. Anton Davidoglu, care a definit vocația instituției cu cuvintele: Această Academie trebuie să devină un focar în jurul căruia să se concentreze și de care să depindă întreaga activitate economică.

Primul rector: Anton Davidoglu și primii ani de activitate (1913–1918)

Anton Davidoglu (1876–1958), matematician de reputație internațională și doctor al Universității din Paris, a condus AISCI în calitate de prim rector în perioada 1913–1918. Personalitate de prim rang a vieții academice românești, Davidoglu a definit standardele intelectuale ale noii instituții și a susținut în cadrul Academiei cursuri de specializare în teoria și tehnica asigurărilor, domeniu în care a fost pionier în România. A fost inițiatorul cercetărilor românești în domeniul ecuațiilor diferențiale ordinare și cu derivate parțiale. În primul an universitar, 1913–1914, s-au înscris 698 de studenți — alte surse indică cifra de 700 —, dintre care doar 210 au trecut în anul al doilea, o selecție drastică care reflecta exigențele academice ale instituției. În anul următor numărul înscrierilor a scăzut la 200, ajungând la minimum de 20 de studenți în crunt anul universitar 1916–1917, marcat de intrarea României în Primul Război Mondial.

Războiul a întrerupt grav activitatea AISCI. În 1917, cursurile au fost suspendate, o parte dintre studenți și profesori refugiindu-se la Iași, în timp ce Anton Davidoglu însuși s-a refugiat la Sankt Petersburg. La București au rămas câțiva profesori — Eugen Ludwig, Emil M. Brancovici, Constantin Bungetianu, Eugen Porn și Ion Tutuc —, care au asigurat continuitatea minimă a activității academice în condițiile ocupației germane. Primii licențiați ai AISCI au absolvit în 1918: doi în sesiunea de vară și șapte în sesiunea de toamnă. Mandatul lui Anton Davidoglu ca rector s-a încheiat în februarie 1918, când a fost desemnat în funcție profesorul Eugen Ludwig, care a condus instituția în perioada 1918–1919. Eugen Ludwig (1866–1927), licențiat în farmacie și doctor al Universității din Viena, a coordonat activitatea AISCI cu studenții rămași la București în timpul ocupației, publicând și prima Dare de seamă a Rectoratului AISCI, pe anii 1913–1918.

Rectorii Stanislas Cihoschi și Ion N. Angelescu. Funcționarea pe Calea Victoriei (1919–1926)

După Eugen Ludwig, funcția de rector a fost preluată în februarie 1919 de profesorul Stanislas Cihoschi, care a condus AISCI până în 1924. Stanislas Cihoschi fusese unul dintre membrii fondatori ai comisiei din 1912 și unul dintre cei mai activi promotori ai legii de înființare. Lui îi succedă Ion N. Angelescu, confirmat rector prin Decretul Regal nr. 574/1924, pe o perioadă de cinci ani. Ion N. Angelescu (1884–1929) a reprezentat cel mai important factor de decizie pentru proiectul construirii Palatului AISCI și a dovedit, potrivit documentelor epocii, două mari virtuți: arta de a conduce proiectul și știința de a colecta fonduri. El a reușit să adune, înainte de începerea construcției, suma de 12.000.000 lei de la Camerele de Comerț și Industrie din România, de la Uniunea acestora și de la întreprinderi comerciale și industriale, la care s-au adăugat donații de materiale de construcție — ciment, ipsos, fier — din partea marilor producători industriali ai vremii.

Pe toată perioada 1913–1926, AISCI a funcționat într-un spațiu închiriat pe Calea Victoriei nr. 102, în apropierea Bibliotecii Centrale Universitare — pe locul unde se află astăzi parcarea de la Ateneul Român. Condițiile de spațiu erau insuficiente pentru o instituție cu ambiții universitare clare, iar nevoia unui palat propriu a constituit prioritatea instituțională constantă a tuturor rectorilor din această perioadă. Corpul profesoral a crescut de la 7 profesori în 1913 la 45 în 1938, incluzând în rândul său personalități de prim rang ale vieții intelectuale și academice românești: Virgil Madgearu — economist și om politic, titular al Catedrei de Economie politică —, Victor Slăvescu — economist —, Gheorghe Tașcă, Ion Răducanu, Spiridon Iacobescu, Dumitru R. Ioaniților, Andrei Rădulescu — jurist care va deveni ulterior președinte al Academiei Române (1946–1948) —, iar din 15 decembrie 1931, Nicolae Iorga, angajat la Catedra de Istorie Generală cu dezvoltări asupra Istoriei Contemporane și Istoriei Diplomatice. La 18 aprilie 1924 a fost înregistrat primul doctor al AISCI, în persoana lui Iosif Gârbacea.

Construcția Palatului: arhitecți, etape, finanțare (1922–1941)

Decizia construirii și echipa de arhitecți

Nevoia unui sediu propriu pentru Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale era resimțită încă de la primii ani de funcționare pe Calea Victoriei nr. 102. Rectorul Ion N. Angelescu, confirmat în funcție prin Decretul Regal nr. 574/1924, și-a asumat proiectul construirii Palatului ca prioritate absolută a mandatului său. Înainte de începerea lucrărilor, a reușit să adune suma de 12.000.000 lei de la Camerele de Comerț și Industrie din România, de la Uniunea acestora și de la întreprinderi comerciale și industriale — un efort de colectare de fonduri privat, fără sprijin direct de la bugetul de stat, remarcabil pentru dimensiunile sale. La această sumă s-au adăugat donații de materiale: Academia a primit ciment gratuit de la producătorii industriali, plătind doar transportul, economia rezultată ridicându-se la 2.754.594,60 lei; economii similare s-au obținut la ipsos (44.660 lei) și la alte materiale, totalizând 364.000 lei în facilități acordate de furnizori.

Autorizația de construcție pentru Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale a fost solicitată la 19 septembrie 1923, pe terenul din Piața Lascăr Catargiu — actuala Piață Romană — colț cu strada Cometa (actuala stradă Căderea Bastiliei). Inițial, Academia semnase în 1922 contractul pentru realizarea planurilor și a construcției cu profesorul Grigore P. Cerkez; acesta, fiind bolnav, l-a delegat pe Edmond Van Saanen-Algi. Contractul cu ambii arhitecți a fost semnat la 18 martie 1924. Arhitectul de control al construcției a fost desemnat Arghir Culina (1883–1972). Suprafața construcției inițiale era de 2.421 m.p., iar autorizația a fost emisă la 22 mai 1924. De la 14 aprilie 1924 se făcuse anunțul public prin care se invitau antreprenorii să studieze planurile și documentația la biroul arhitectului Van Saanen-Algi din str. Biserica Enei nr. 11bis.

Licitația pentru construcție și antreprenorul Grigore G. Cerkez

La 24 aprilie 1924 s-a organizat licitația pentru construcția clădirii, din comisie făcând parte cei trei arhitecți — Grigore Cerkez, Edmond Van Saanen-Algi și Arghir Culina — precum și conducerea instituției. A fost aleasă oferta arhitectului-antreprenor Grigore G. Cerkez, cu care s-a semnat contractul la 2 mai 1924. Licitația a stârnit la vremea sa controverse, considerată de unii trucată datorită relației dintre arhitectul proiectului, Grigore P. Cerkez, și arhitectul-constructor adjudecat, Grigore G. Cerkez — similaritatea numelor sugerând o legătură de rudenie. Primele lucrări de săpături au început la 4 mai 1924. La 8 iulie 1925 a avut loc licitația pentru lucrările de tencuieli, din comisie făcând parte din nou Arghir Culina și Edmond Van Saanen-Algi, alături de conducerea instituției. Cu toate că oferta antreprenorului Tiberiu Eremia a fost cea mai scăzută, la intervenția lui Grigore G. Cerkez s-a amânat semnarea contractului, organizându-se o nouă licitație, pe 29 iulie 1925, câștigată tot de Cerkez.

Pe 15 iulie 1825 — dată consemnată astfel în documentele originale, probabil 1925 — s-a organizat o nouă licitație, pentru lucrările de feronerie ale clădirii Academiei Comerciale, din comisie făcând parte din nou arhitecții diriginți Culina și Van Saanen-Algi, de această dată contractul fiindu-i adjudecat firmei fraților I. & P. Lăzărescu. Diverse loturi de lucrări au fost atribuite prin licitații separate: lucrările de căprioreală, învelitoare la poduri și tinichigerie lui Grigore G. Cerkez; lucrările electrice, de telefonie și instalații Societății Mecano. Cimentul a fost obținut de la Uzinele de Fier ale Statului din Hunedoara, care, potrivit documentelor, nu au reușit să respecte întotdeauna termenele de livrare. Costul total al construcției a ajuns la 7.166.406 lei, la care s-au adăugat 5.947.475,70 lei pentru mobilier, onorariile arhitectului Van Saanen-Algi reprezentând 3% din cheltuielile de construcție, la care s-a adăugat 15% pentru mobilier.

Corpul 1: inaugurarea din 15 noiembrie 1926

Palatul Academiei — Corpul 1 — a fost finalizat și dat în folosință la 15 noiembrie 1926, după aproximativ doi ani și jumătate de lucrări. Clădirea era amplasată pe colțul Pieței Lascăr Catargiu cu strada Cometa, cu subsol, parter, două etaje și mansardă pe corpul principal de colț, și cu parter, trei etaje și mansardă pe zona amfiteatrelor din partea posterioară. Inaugurarea a reunit un auditoriu excepțional: patriarhul Miron Cristea, mitropoliții Moldovei și Ardealului, miniștri, generali, ambasadorii Statelor Unite, Italiei și Angliei, atașați comerciali, reprezentanții Palatului Regal, directori ai Băncii Naționale, profesori, arhitecți și ziariști. În discursul său la inaugurare, rectorul Ion N. Angelescu (1884–1929) a descris contribuția arhitectului: Ed. Van Saanen-Algi a căutat să întrupeze arta în formele plastice ale arhitecturii Palatului, insistând adesea mai mult asupra frumosului. Placa comemorativă instalată pe fațadă consemnează: Acest palat s-a ridicat sub augusta domnie a Regelui Ferdinand I, rector fiind Dl. Prof. Dr. I.N. Angelescu. Arhitecți diriginți: Prof. Gr. Cerkez și E. Van Saanen-Algi. Arhitect control: A. Culina. 1924–1926.

Pe frontispiciul clădirii nu a fost inscripționată denumirea universității. Potrivit comentariilor unor istorici de arhitectură, absența inscripției din fațadă reprezintă o decizie deliberată sau o omisiune care a rămas neschimbată de-a lungul deceniilor. În 1926, contextul mai larg al arhitecturii bucureștene consemna că imobilul modernist al turnului de 9 etaje din spatele corpului principal — parte a aceluiași ansamblu —, care ar fi fost mult mai șocant dacă ar fi fost amplasat direct în Piața Romană, a avut un impact vizual diminuat tocmai prin plasarea sa în spatele corpului neoclasic frontal. Aceeași apreciere din literatura de specialitate nota că imobilul cu turn putea fi considerat, prin soluțiile sale de fațadă modernă și pereți de sticlă, un deschizător de drumuri în peisajul capitalei, precedând ARO (1929–1935) și Palatul Telefoanelor (1931–1933). Primele cursuri în noua clădire au putut începe în semestrul al doilea al anului universitar 1926–1927.

Corpul 2, Corpul 3 și extinderile din 1935–1941

Extinderea ansamblului construit a continuat în două etape principale, după finalizarea Corpului 1. Corpul 2 — Clădirea Bibliotecii — a fost inaugurat în 1935, pe strada Cometa (actuala Căderea Bastiliei), în continuarea aripii Corpului 1. Proiectarea Corpului 2 a asigurat legătura arhitectonică cu primul corp, prin corespondența deschiderilor: două ferestre ale Corpului 1 au deveni trecere între cele două corpuri, sacrificând o fereastră și transformând-o în hol de trecere. La 12 iunie 1935, Societatea adjudecatară a construcției a fost declarată Ing. C.D. Moarcăș București, piatra fundamentală marcând începerea construcției Corpului 2 fiind pusă în același an. Corpul 3 — Clădirea Muzeului Comercial și Biroului Comercial — a fost proiectat în 1938 de Edmond Van Saanen-Algi, vechi colaborator al AISCI, și plasat pe strada Ion Gh. Duca, fostă Cometa și actuala Căderea Bastiliei nr. 2-10. Proiectul clădirii era gata în 1938, cu participarea — în faza de realizare — și a lui D. (Mitriță) Constantinescu și a inginerului N. Malaxa. Corpul 3 a fost dat în folosință în 1940, ulterior datele de finalizare variind între 1940 și 1947 în funcție de surse.

Palatul a fost extins în două etape și prin adăugarea unor aripi pe fosta stradă Cometa nr. 20–24: prima extensie a avut loc în 1935, cea de-a doua în 1940–1941. Planurile acestor extinderi au fost realizate de arhitecții Arghir Culina, E. Luzanschi și Virgil Dan Marinescu. În 1926, Primăria Capitalei obligase deja Consiliul de Administrație al Academiei să cumpere terenurile învecinate și să construiască până în strada Romană — actuala stradă Mihai Eminescu și o porțiune din Bulevardul Dacia — în armonie cu palatul ce se construia atunci, o solicitare de care, evident, nu s-a ținut seama. În 1930, Primăria constata existența unor construcții neautorizate de 2.817 m.p., care se refereau la imobilul căminului studențesc săraci și la clădirea tip zgârie-nori de pe actuala stradă Stanislav Cihoski. Toate aceste construcții, autorizate sau nu, au definit treptat silueta complexă a ansamblului arhitectural al AISCI din Piața Romană, sediu al Academiei de Studii Economice până în prezent.

Descrierea arhitecturală a Palatului: stilistică, volume, spații interioare

Stilul neoclasic și compoziția volumetrică a corpului principal

Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale — actualul sediu al Academiei de Studii Economice din București, situat în Piața Romană nr. 6 și Căderea Bastiliei nr. 2-10 — este clasificat prin plăcuța de monument istoric drept un edificiu în stil neoclasic, cu un volum de colț de secțiune circulară terminat cu o cupolă, care marchează intersecția dintre cele două corpuri principale. Fațadele sunt tratate monumental, efectul de amploare și sobrietate academică fiind sporit prin utilizarea coloanelor colosale — coloane care depășesc în înălțime un singur nivel, acoperind mai multe etaje —, element specific arhitecturii reprezentative de inspirație clasică europeană, înrudit cu tradițiile școlii Beaux-Arts pariziene. Corpul principal, cel de colț, ocupă intersecția Pieței Romane cu strada Căderea Bastiliei și concentrează elementele de reprezentare ale ansamblului: cupola, colonada și principalele spații ceremoniale interioare.

Clădirea construită între 1924 și 1926 — Corpul 1 — este compusă din mai multe volume cu regimuri de înălțime diferite. Corpul de colț din Piața Romană era prevăzut cu subsol, parter, două etaje și mansardă, fiind tratat stilistic în neoclasic cu elemente ale ordinului colosal, ceea ce conferă monumentalitate edificiului academic. Zona posterioară, a amfiteatrelor, are parter, trei etaje și mansardă. Plăcuța de monument istoric instalată pe fațadă descrie succint compoziția ca un edificiu cu volum de colț de secțiune circulară terminat cu o cupolă, care marchează intersecția. Frontispiciul nu poartă inscripționată denumirea universității — o absență consemnată de mai mulți cronicari ai construcției, care au rămas neschimbată de-a lungul deceniilor, spre deosebire de practica curentă a edificiilor universitare ale epocii. Arhitecții diriginți sunt menționați pe placa comemorativă: Prof. Gr. Cerkez și E. Van Saanen-Algi, cu arhitectul de control A. Culina.

Turnul-zgârie-nori și dimensiunea modernistă a ansamblului

Dincolo de fațada principală neoclasică, ansamblul AISCI cuprindea și o construcție modernă de mari dimensiuni amplasată în spatele corpului principal: un turn cu nouă etaje și două mezanine, măsurând 44 de metri înălțime, conceput cu fațade moderne și pereți de sticlă. Sursa de inspirație pentru acest corp a fost, potrivit unei scrisori din 29 octombrie 1925 adresate de Van Saanen-Algi prietenului său Marc Brillaud de Laujardière (1889–1973), călătoria arhitectului la New York în 1914 și impresia profundă pe care i-au făcut-o zgârie-norii americani, cu fațadele lor de sticlă inspirate din vitraliile gotice, a căror rezolvare arhitecturală Van Saanen-Algi a găsit-o abia în Bucureștiul anului 1925. În aceeași scrisoare, arhitectul relata că lucra intens la turnul-scară, care urcase de la 31,6 m la 41,5 m în faza aceea de proiect și că realizase deja 297 de planuri și 129 de detalii.

Amplasarea corpului cu turn în spatele clădirii principale neoclasice a diminuat considerabil impactul vizual șocant pe care l-ar fi produs construcția, dacă ar fi fost poziționată direct în Piața Romană. Istoricii de arhitectură ai epocii au remarcat că imobilul modernist al lui Van Saanen-Algi — cu fațadele sale moderne și cu pereții de sticlă — poate fi considerat deschizător de drumuri în peisajul capitalei, precedând imobilul ARO de pe Bulevardul I.I.C. Brătianu, datorat echipei de arhitecți Horia și Ion Creangă și Lucia Dumbrăveanu, proiectat și realizat în perioada 1929–1935, și Palatul Telefoanelor, ridicat între 1931 și 1933. Primele imobile moderniste ale atelierului fraților Marcel și Iuliu Iancu au apărut în perioada 1926–1927, aproximativ simultan cu finalizarea construcției AISCI, confirmând că turnul Van Saanen-Algi se înscria în avangarda arhitecturii moderniste bucureștene a deceniului al treilea.

Aula Magna: cupola, holul de intrare și fresca Ceciliei Cuțescu-Storck

Principalul spațiu interior al Palatului, Aula Magna, este organizat în jurul cupolei care marchează volumul de colț al clădirii și constituie elementul arhitectural cel mai recognoscibil al ansamblului. În arhiva lui Van Saanen-Algi se găsesc desenele volumului de colț, ale cupolei și ale holului de intrare în aulă, dovada că aceste elemente îi aparțin ca proiect. Fotografiile de epocă cu lucrările în aulă, realizate în perioada de construcție, surprind spațiul intern al cupolei în faza finisajelor, confirmând ambițiile spațiale ale arhitectului: o sală de mari dimensiuni cu arcuri, registre suprapuse și luminator central. Inaugurarea din 15 noiembrie 1926 a reunit, conform ziarelor vremii, un auditoriu care a făcut neîncăpătoare Aula Magna — semn că spațiul, oricât de generos față de vechea clădire de pe Calea Victoriei, era totuși insuficient pentru dimensiunile ceremonierii oficiale.

Aula Magna a primit, între 1932 și 1933, cel mai important element de artă decorativă al ansamblului: fresca Ceciliei Cuțescu-Storck intitulată Istoria comerțului românesc, cunoscută și ca Istoria negoțului românesc. Consiliul de Administrație al AISCI a aprobat, în ședința sa din 5 iulie 1932, oferta doamnei Cecilia Cuțescu-Storck pentru executarea picturii murale din fundalul aulei, cu suma de 200.000 lei. Lucrarea a fost începută la 5 iulie 1932 și finalizată la 15 noiembrie 1933, recepția oficială a frescei având loc la 12 decembrie 1933. Cecilia Cuțescu-Storck (n. 14 martie 1879, cătunul Râul Vadului, comuna Câineni, județul Vâlcea — d. 29 octombrie 1969, București) studiase pictura la München (1897–1899) și Paris (1899–1906), fusese prima femeie din Europa numită profesor la o academie de artă și era, la data comenzii, una dintre cele mai importante personalități ale vieții artistice românești interbelice. Fresca reprezintă un reper major al artei murale românești din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Statutul de monument istoric și silueta actuală a ansamblului

Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale este înscris în Lista Monumentelor Istorice a Municipiului București ca monument protejat. Plăcuța de monument istoric instalată pe fațadă cuprinde o scurtă descriere arhitecturală și date privind construcția: Edificiu în stil neoclasic, cu un volum de colț de secțiune circulară terminat cu o cupolă, care marchează intersecția dintre cele două corpuri. Fațadele sunt tratate monumental, efectul fiind sporit de utilizarea coloanelor colosale. Textul comemorativ inscripționat pe aceeași placă consemnează: Acest palat s-a ridicat sub augusta domnie a Regelui Ferdinand I, rector fiind Dl. Prof. Dr. I.N. Angelescu. Arhitecți diriginți: Prof. Gr. Cerkez și E. Van Saanen-Algi. Arhitect control: A. Culina. 1924–1926. Conform ziarelor de la inaugurare, ceremonia solemnă a inclus, pe lângă discursurile oficiale, și un meniu emblematic pentru fastul epocii: aperitive, șalău à la russe, sos maioneză, vol-au-vent cu ciuperci, mazăre franceză în unt, piept de curcan, salate de sezon, pepene, înghețate, asortiment de fructe, cafea, vin Drăgășani vechi, șampanie Rhein și ape minerale.

Silueta actuală a ansamblului din Piața Romană și Căderea Bastiliei integrează toate cele trei corpuri construite între 1924 și 1941, completate cu extinderi și modernizări ulterioare. Complexul a dobândit de-a lungul deceniilor și alte funcțiuni interioare cu valoare patrimonială, incluzând Sala de lectură Victor Slăvescu, Sala de lectură Paul Bran, Galeria de artă contemporană Cecilia Cuțescu-Storck — cu intrarea din strada Căderea Bastiliei — și spații de muzeu și arhivă. Tradiția locului merită menționată: potrivit istoricului literar Augustin Z.N. Pop, pe terenul pe care s-a construit Palatul Academiei s-ar fi aflat grădina cu plopii fără soț ai poetului Mihai Eminescu, întrucât pe strada Cometa — actuala Căderea Bastiliei — locuia Cleopatra Poenaru-Lecca, fiica pictorului Lecca și nepoata lui Ion Luca Caragiale, de care poetul era îndrăgostit, iubire neconsumată evocată și în notele lui Titu Maiorescu din 22 septembrie 1880.

Academia de Studii Economice în comunism și în epoca contemporană

Reformele comuniste și succesiunea de denumiri (1947–1967)

Instalarea regimului comunist în România după abdicarea Regelui Mihai I din 30 decembrie 1947 a produs transformări radicale în structura, denumirea și conținutul programatic al instituției. Primul pas a fost fuzionarea, prin Legea nr. 299 din 7 august 1947, a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale cu Academia de Studii Cooperatiste, rezultând Academia de Științe Comerciale și Cooperatiste, cu două facultăți: Facultatea de Științe Comerciale și Facultatea de Științe Cooperatiste, ambele cu durata studiilor de patru ani. Această formă a funcționat extrem de puțin, deoarece reforma generală a învățământului, concretizată prin Decretul nr. 175 din 3 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, a restructurat din temelii întregul sistem universitar după modelul sovietic. Academia de Științe Comerciale și Cooperatiste a fost transformată în Institutul de Științe Economice și Planificare — abreviat ISEP —, o denumire care reflecta cu fidelitate noua orientare politico-economică: economia planificată centralizat, după modelul URSS.

Reforma din 1948 a adus modificări profunde nu doar în denumire, ci și în conținutul academic și în statutul profesorilor. Institutul a pierdut dreptul de organizare a doctoratului, recuperat abia în 1950, dar adoptând modelul sovietic: persoanele care urmau pregătirea doctorală se numeau aspiranzi, iar cei care își finalizau cu succes teza deveneau candidați în științe — nu doctori, în terminologia clasică universitară. ISEP a avut inițial trei facultăți: Economie generală (4 ani), Planificare și administrație economică (3 ani) și Finanțe (3 ani). Destinul profesorilor AISCI din perioada interbelică, care refuzaseră colaborarea cu noile autorități sau fuseseră declarați indezirabili din punct de vedere ideologic, a fost sever: Victor Slăvescu și Ion Răducanu au fost arestați și condamnați la ani grei de detenție, li s-au retras titlurile științifice obținute la Halle și Berlin, au fost excluși din Academia Română și nu au mai revenit în învățământ după eliberare. Gheorghe Tașcă, rector al AISCI și membru corespondent al Academiei Române, a suferit o soartă similară. O parte dintre profesori au trecut prin închisoarea de la Sighet, care a servit regimului comunist pentru detenția intelectualilor și oamenilor politici.

Anul 1952 a adus un nou episod simbolic al sovietizării: Institutul de Științe Economice și Planificare a primit denumirea V.I. Lenin — Vladimir Ilici Lenin —, un gest de omagiu față de fondatorul statului sovietic, practic obligatoriu în instituțiile universitare ale blocului comunist est-european. În 1957, durata studiilor la zi a devenit cinci ani pentru toate facultățile, consolidând pregătirea academică. În 1958, instituția și-a schimbat din nou denumirea, de această dată în Institutul de Științe Economice — abreviat ISE —, renunțând la referința la planificare, dar menținând caracterul de institut tehnic, nu de academie. În 1951 fusese introdusă educația fizică și sportul ca disciplină obligatorie în planurile de învățământ, iar din 1951–1952 se introducea și învățământul fără frecvență, extinzând accesul la educație economică pentru muncitorii și funcționarii care nu puteau urma cursurile de zi.

Revenirea la tradiția academică: denumirea ASE și restructurările postbelice (1967–1989)

Începând cu anul universitar 1967–1968, instituția și-a recăpătat denumirea de Academie, devenind Academia de Studii Economice din București — ASE —, denumire păstrată până în prezent. Schimbarea nu era pur formală: în contextul desprinderii parțiale a României din orbita sovietică inițiate de Nicolae Ceaușescu după 1965, redescoperirea tradiției instituționale proprii și renunțarea la modelul de institut tehnic sovietic reprezentau un semnal de revenire la vocația europeană a învățământului economic românesc. Procesul de învățământ era structurat în 1967–1968 pe șase facultăți, dintre care una era Facultatea de Economia Producției, cu două secții: Economia industriei și Economia agriculturii. Din 1968–1969 a fost introdus învățământul seral, extinzând posibilitățile de acces la educație, iar din 1971 au apărut cursurile postuniversitare.

Deceniile comuniste au marcat ASE prin supunerea conținuturilor academice imperativelor ideologice ale partidului, prin epurarea bibliografiei de referințe la economiști occidentali, prin impunerea economiei politice marxist-leniniste ca disciplină centrală, și prin subordonarea cercetării nevoilor planului de stat. Cu toate acestea, instituția a menținut un corp profesoral de valoare și a format generații de economiști care, după 1989, au constituit nucleul reformei economice românești. Mugur Isărescu, viitor guvernator al Băncii Naționale a României — funcție pe care o deține neîntrerupt din 1990 —, a absolvit Facultatea de Comerț a ASE în 1971 și a revenit în instituție ca profesor de finanțe în 1996, devenind ulterior și membru fondator al Asociației Alumni ASE. Pe 27 noiembrie 1940, în plină perioadă a regimului Antonescu și a dominației legionare, doi profesori ai instituției — Virgil Traian N. Madgearu, asasinat în pădurea Snagov, și Nicolae Iorga, asasinat în pădurea Strejnic de lângă Ploiești — au căzut victime ale terorii legionare, un episod tragic care face parte din memoria instituțională a ASE.

ASE după 1989: restructurare, expansiune și recunoaștere internațională

Revoluția din decembrie 1989 a deschis pentru ASE o perioadă de restructurare radicală, orientată spre economia de piață și spre standardele academice occidentale. Începând cu 1990, facultățile și-au redefinit programele de studiu, eliminând disciplinele ideologice și introducând cursuri de marketing, management, finanțe internaționale, drept comercial și informatică economică, în acord cu cerințele unui sistem economic deschis. În 1991 a fost introdus învățământul de lungă și scurtă durată (colegii); în 1993, structura modulară a studiilor; în 1994–1995, studiile aprofundate de un an după licență; în 1997, ASE a fost recunoscută ca Instituție Organizatoare de Doctorat. Din 1998–1999 a fost lansat Învățământul Economic Deschis la Distanță, o formă de studiu flexibilă care a extins considerabil accesul la programele ASE dincolo de București. Reforma Bologna, adoptată în 2005, a restructurat studiile universitare în trei cicluri: licență (3 ani), masterat și doctorat, conform standardului european.

ASE este astăzi cea mai mare universitate cu profil economic din România și una dintre cele mai importante din Europa de Sud-Est. Instituția număra, la începutul anului universitar 2023–2024, peste 23.000 de studenți înscriși în toate programele universitare — licență, masterat și doctorat —, an universitar care a debutat cu un număr record de peste 10.000 de boboci admiși la toate nivelurile. Oferta academică cuprinde 35 de programe de licență în limbile română, engleză, franceză și germană, peste 70 de programe de masterat și 10 programe de doctorat în domeniile fundamentale ale științelor economice și dreptului. ASE ocupă locul I în România în clasamentele Times Higher Education World University Rankings pentru al cincilea an consecutiv (ediția 2024) și se situează în top 600 la nivel mondial, cu poziții de 351–400 în subdomeniul Economie și Econometrie și 501–550 în subdomeniul Business și Management. Instituția colaborează cu universități de prestigiu din toată lumea prin programul Erasmus și prin acorduri bilaterale, și găzduiește 24 de centre de cercetare recunoscute și aprobate de Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior.

Campusul și patrimoniul imobiliar actual

ASE dispune în prezent de un campus extins, compus din nouă clădiri destinate activității didactice și administrative, concentrate în cea mai mare parte în zona Pieței Romane. Palatul principal — Clădirea Ion N. Angelescu, sediul Rectoratului, cu adresa Piața Romană nr. 6 și Căderea Bastiliei nr. 2-10, sectorul 1 —, reprezintă inima instituțională a campusului și găzduiește Aula Magna, biblioteca principală, rectoratul și o parte din facultăți. Celelalte clădiri sunt răspândite în zona centrală a Bucureștiului: Bulevardul Dacia nr. 41 — aflat la momentul redactării în renovare —; Calea Dorobanților nr. 15-17, care adăpostește sala de lectură CSIE; strada Mihai Moxa nr. 5-7, sediul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic și al Cantinei Moxa; Calea Griviței nr. 2-2A, sectorul 1, cod poștal 010731, care găzduiește una dintre facultăți. La acestea se adaugă complexul de cămine studențești, care asigură cazarea studenților din afara Bucureștiului.

Suprafața totală a spațiului universitar propriu al ASE depășește 164.000 de metri pătrați, distribuiți în 33 de clădiri — cifra totală incluzând și căminele, sălile de sport și alte dotări auxiliare —, potrivit datelor publicate în documentele de autoevaluare instituțională. Această infrastructură este completată de un Club Sportiv Universitar propriu (CSU ASE), de o Galerie de artă contemporană Cecilia Cuțescu-Storck — cu intrarea din strada Căderea Bastiliei —, de biblioteca universitară și de spații de cercetare dedicate celor 24 de centre de cercetare active. Patrimoniul artistic al instituției include fresca Istoria comerțului românesc de Cecilia Cuțescu-Storck din Aula Magna (1932–1933) și frescele Geneza și Feerie realizate de Sabin Bălaș în Sala de lectură Victor Slăvescu. ASE este clasificată oficial în categoria universităților de cercetare avansată și educație din România și ocupă, la nivel național și regional, poziția de lider necontestat al învățământului superior cu profil economic.

Personaje

- Nicolae D. Xenopol, în calitate de ministru al Industriei și Comerțului, a inițiat la 22 octombrie 1912 comisia însărcinată cu pregătirea proiectului de lege pentru înființarea unei Academii Comerciale, actul care a dus la constituirea AISCI.
- Stanislas Cihoschi a fost unul dintre membrii fondatori ai comisiei din 1912 și unul dintre cei mai activi promotori ai legii de înființare, considerat printre inițiatorii ei. A predat la AISCI încă din primul an și a condus instituția ca rector în perioada 1919–1924.
- Ion Răducanu i-a sugerat lui Nicolae Xenopol, în 1912, înzestrarea învățământului economic cu o instituție universitară proprie și a fost ulterior profesor al AISCI, titular în corpul academic interbelic.
- Anton Davidoglu a fost primul rector al AISCI (1913–1918), a definit standardele intelectuale ale noii instituții și a rostit cuvântul de deschidere la ceremonia de inaugurare a cursurilor din 1 noiembrie 1913. A susținut cursuri de teoria și tehnica asigurărilor.
- Eugen Ludwig a fost titular al Catedrei de Fizică și chimie industrială aplicată, s-a numărat printre primii profesori angajați și a condus instituția ca rector în perioada 1918–1919, asigurând continuitatea activității în timpul ocupației și publicând prima Dare de seamă a Rectoratului AISCI (1913–1918).
- Ion N. Angelescu, rector confirmat prin Decretul Regal nr. 574/1924, a fost principalul factor de decizie pentru construirea Palatului AISCI. A colectat, înainte de începerea lucrărilor, 12.000.000 lei de la Camerele de Comerț și Industrie, de la Uniunea acestora și de la întreprinderi, plus donații de materiale, a condus proiectul construcției și a vorbit la inaugurarea Corpului 1 din 15 noiembrie 1926. Clădirea principală poartă astăzi numele său.
- Grigore P. Cerkez a semnat în 1922 contractul pentru realizarea planurilor și a construcției Palatului; fiind bolnav, l-a delegat pe Edmond Van Saanen-Algi. Figurează pe placa comemorativă a clădirii ca arhitect diriginte.
- Edmond Van Saanen-Algi a fost arhitectul principal al Palatului, autor al proiectului corpului de colț, al cupolei, al holului de intrare în aulă și al turnului-zgârie-nori din spatele corpului principal. A proiectat ulterior și Corpul 3 (1938). Figurează pe placa comemorativă ca arhitect diriginte.
- Arghir Culina a fost desemnat arhitect de control al construcției Palatului, a participat la comisiile de licitație și figurează pe placa comemorativă ca arhitect de control. A colaborat la planurile extinderilor ulterioare.
- Grigore G. Cerkez a fost arhitectul-antreprenor adjudecat pentru construcția clădirii (contract la 2 mai 1924) și i-au fost atribuite loturi de lucrări suplimentare (căprioreală, învelitoare, tinichigerie).
- Cecilia Cuțescu-Storck a realizat, între 5 iulie 1932 și 15 noiembrie 1933, fresca din Aula Magna intitulată Istoria comerțului românesc (Istoria negoțului românesc), principalul element de artă decorativă al ansamblului. Galeria de artă contemporană a instituției îi poartă numele.
- Sabin Bălașa a realizat frescele Geneza și Feerie din Sala de lectură Victor Slăvescu.
- C.D. Moarcăș a fost inginerul-constructor căruia i-a fost adjudecată, în 1935, construcția Corpului 2 (Clădirea Bibliotecii).
- D. (Mitriță) Constantinescu și inginerul N. Malaxa au participat la faza de realizare a Corpului 3 (Clădirea Muzeului Comercial și Biroului Comercial), proiectat de Van Saanen-Algi.
- Frații I. & P. Lăzărescu au executat lucrările de feronerie ale clădirii Academiei.
- Cleopatra Alifanti a condus colectivul de proiectanți al extinderilor postbelice ale ASE: corpul dinspre Bulevardul Dacia (1955) și corpul dinspre Calea Dorobanților (1968), concepute în spirit funcționalist ca ansamblu unitar.
- E. Luzanschi și Virgil Dan Marinescu au realizat, alături de Arghir Culina, planurile extinderilor Palatului de pe fosta stradă Cometa (1935 și 1940–1941).
- Nicolae Șt. Noica este autorul volumului dedicat Palatului Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și personalităților din lumea constructorilor săi (Editura Vremea, 2014), sursă documentară de referință pentru istoria construcției.
- Ion Gh. Roșca a coordonat volumul de istorie a Palatului AISCI și a oamenilor săi (Editura ASE, 2010) și lucrarea privind rectorii ASE, contribuții documentare esențiale pentru reconstituirea istoriei instituției.
- Oana Marinache a recuperat și documentat biografia și opera arhitectului Edmond Van Saanen-Algi în mai multe volume de istoria arhitecturii, readucând în atenție autorul principal al Palatului.

*

O clădire care va determina schimbări semnificative în profilul funcțional al zonei este cea a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, definitivată în anii 1926 de arhitecții Grigore Cerchez și Edmond van Saanen-Algy. Ansamblul, nefinalizat în forma proiectată, ce trebuia să se încheie cu un corp simetric, ocupa zona de nord-est a Pieței Romane, dezvoltându-se pe un teren de dimensiuni apreciabile. Față de perioada anterioară, zona nu mai este una exclusiv rezidențială, funcțiunea principală com­binându-se cu cele specifice sectorului terțiar, unde spațiile comerciale și sediile firmelor ocupă aproape în întregime zona parterului, situație vizibilă în special de-a lungul bulevardului Tache Ionescu, Dacia și Piața Lahovary. Apariția Academiei Comerciale în Piața Romană va contribui în egală măsură la modificarea specificului zonei, conturându-se un pol urban cu caracteristici din ce în ce mai bine precizate.

Modificări consistente privind țesutul urban au apărut în zonă în momentul în care s-a hotărât extinderea Academiei de Studii Economice cu un corp de clădire orientat spre Bd. Dacia. Discursul urbanistic și ar­hitectural, puternic susținut de contextul politic al epocii, a determinat intervenții de amploare care au dus la sistematizarea unui teren generos cuprins între bulevardul Dacia, strada Cihoschi și Calea Dorobanților. Vechile case, unele dintre ele importante pentru trecutul orașului, au fost demolate pentru a face loc unui velum prismatic masiv, retras față de aliniamentul bulevardului, având o suprafață desfășurată de aproxima­tiv 15.000 mp. Volumul construit în 1955 a fost extins în 1968, cu un corp orientat spre Calea Dorobanților, care se încadrează în aceleași caracteristici. În liniile aceluiași tip de urbanism, în deceniul opt al secolului trecut, a fost finalizat hotelul Dorobanți, configurând împreună cu cele două corpuri ale Academiei de Științe Economice un ansamblu specific epocii.

Extinderea Academiei de Studii Economice a fost realizată în două etape, după proiectele făcute de un colectiv condus de arhitecta Cleopa­tra Alifanti. Prima extindere a fost făcută în 1955 printr-un volum masiv orientat spre bulevardul Dacia, cu o dispunere retrasă față de aliniamentul configurat în epocile anterioare. Intrarea principală a fost gândită spre bulevardul Dacia, beneficiind de un spațiu verde generos. Din punct de vedere al com­poziției arhitecturale, se observă liniile directoare ale curentului funcționalist. Treisprezece ani mai târ­ziu este finalizată o nouă extindere a Academiei, cu un nou corp poziționat spre Calea Dorobanților. Structura planului, compoziția fațadelor și rezolvările de detaliu continuă principiile aplicate de colectivul de proiectanți pentru corpul dinspre bulevardul Dacia, constituind un ansamblu cu o arhitectură unitară. (Petru Mortu - Studiu istorico-arhitectural I B-dul Dacia nr. 26, sector 1, București)

*

Palatul Academiei de Comerț, sau Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale („Clădirea Veche ASE”): Clădirea Ion Angelescu sau „Bastiliei”, Strada Căderea Bastiliei nr. 2-10. Aici se află, printre altele: Aula Magna (la parter), Sala de lectură „Victor Slăvescu”, Sala de lectură „Paul Bran”. Ansamblul de clădiri „Mihai Eminescu/ Comerț” (Bd. Dacia 41) și „Virgil Madgearu/ Cibernetică” (Calea Dorobanților 15-17) sunt „Clădirile Noi ASE”)

Referințe:

- Academia de Studii Economice din București (Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale / BCMI)
- Palatul ASE — Istoria Palatului AISCI și oamenii săi (100.ase.ro)
- Academia de Studii Economice din București — 110 ani de existență și excelență (rador.ro)
- Academia de Studii Economice din București — cronologie și istoric (100.ase.ro)
- Academia de Studii Economice din București — Wikipedia (Wikipedia)
- Clădirile ASE — ghid campus (ase.ro)
- Blocul AGIR, Bd Dacia 26 - studiu istoric
- Începuturile Bulevardului Lascăr Catargiu
- Elemente distincte ale bulevardului Lascăr Catargiu
- Bulevardul Lascăr Catargiu - arhiva de studii (Coordonare arhive online DITACP Prof. dr. arh. Anca Brătuleanu)
- Bulevardul Lascăr Catargiu – studiu de evoluție istorică a zonei
- O plimbare pe bulevardul Lascăr Catargiu: atmosferă relaxată, vile burgheze monumentale
- Sub ochii mei (Andrei Pippidi despre Bv. Lascăr Catargiu și strada Visarion)
- Istorioare bucureștene (Visarion și Lascăr Catargiu)
- Edmond Van Saanen-Algi, un nume uitat în arhitectura românească (Oana Marinache)
- The Architect Edmond Van Saanen-Algi
- [Oana Marinache, Arhitur, Bulevardul Colțea - Bulevardul Lascăr Catargiu, Editura Istoria Artei, 2019] (volum tipărit) (mențiune la pag. 6)
- [Oana Marinache, Gabriel Badea Păun, Edmond Van Saanen-Algi, de la Baletele rusești la Palatul Telefoanelor, Ed. Istoria Artei, 2015] (volum tipărit)
- [Nicolae Șt. Noica, Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și personalități din lumea constructorilor, Editura Vremea, București, 2014] (volum tipărit)
- [Ion Gh. Roșca (coord.), Istoria Palatului Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și oamenii săi, Editura ASE, București, 2010] (volum tipărit)
- [Ion Gh. Roșca, Liviu Bogdan Vlad, Rectorii Academiei de Studii Economice din București, ed. a 2-a, Editura ASE, București, 2023] (volum tipărit)
- [Ion Răducanu, Din amintirile unui septuagenar, Editura Enciclopedică, București, 2001] (volum tipărit)
- [Gabriel Badea-Păun, Oana Marinache, Edmond Van Saanen-Algi. De la Baletele rusești la Palatul Telefoanelor, Editura Istoria Artei, București, 2015] (volum tipărit)
- [Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale. Dare de seamă făcută de dr. Ion N. Angelescu, Rectorul Academiei, Consiliului de Administrație al Instituției, Tipografia Antonescu, str. Luterană nr. 18, București, 1926] (volum tipărit)
- [Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale — 20 de ani de activitate. 1913–1933. Privire critică, Institutul de Arte Grafice și Editură Tiparul Românesc S.A., București, 1933] (volum tipărit)
- [Oana Marinache, Cristofi Cerchez, un vechiu arhitect din București, Editura ACS, București, 2012] (volum tipărit)

Septembrie 2023:

## Specialiști
**Arhitectură:** Grigore P. Cerkez (semnatar al contractului pentru realizarea planurilor, 1922); Edmond van Saanen-Algi (arhitectul principal al Palatului); Arghir Culina (arhitect de control al construcției Palatului); Grigore G. Cerkez (arhitect-antreprenor); E. Luzanschi (planurile extinderilor de pe fosta stradă Cometa, 1935, 1940–1941); Dan Marinescu (planurile extinderilor de pe fosta stradă Cometa, 1935, 1940–1941); Cleopatra Alifanti (extinderile postbelice)
**Artist:** Cecilia Cuțescu-Storck (fresca din Aula Magna); Sabin Bălașa (frescele Geneza și Feerie din Sala de lectură Victor Slăvescu)
**Construcții:** C. D. Moarcăș (constructorul Corpului 2 - Clădirea Bibliotecii)
**Feronerie:** Frații I. & P. Lăzărescu (feroneria)

Sursă: https://www.propertyindex.ro/residential/palatul-academiei-comerciale-ase