Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București
Clădirea Colegiului Național „Mihai Viteazul” se află pe Bulevardul Pache Protopopescu 62, în Sectorul 2, și este înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice. În documentele oficiale de patrimoniu, datarea este trecută generic „începutul secolului XX”, confirmând caracterul de monument al ansamblului școlar de pe Pache. Pe scurt, instituția de învățământ se constituie în 1865 și capătă autonomie în 1867; războiul din 1916–1918 îi întrerupe activitatea; 1921 marchează piatra de temelie pe Pache Protopopescu; 1928 — terminarea corpului principal; 1937 — finalizarea sălii de festivități; în Al Doilea Război Mondial clădirea devine spital de campanie; după 1948 urmează reorganizări, iar în 1969 reapare denumirea „Mihai Viteazul”; în 2011 se consemnează restaurare.
Geneza școlii și căutarea unui sediu propriu (1865–1918)
Instituția își începe viața în 1865, prin desprinderea a două clase din supraaglomeratul „Sf. Sava”. În 1867, prin decretul lui Carol I, gimnaziul capătă statut legal sub numele „Mihai cel Mare”. Urmează decenii în care elevii și profesorii se mută între mai multe adrese ale Capitalei — de la străzi centrale precum Polonă, Academiei sau Știrbei Vodă —, iar în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial școala este evacuată, cursurile suspendându-se. Această „odisee” a spațiilor explică de ce, pentru generații întregi, obiectivul major devine ridicarea unui sediu propriu. Relatarea oficială a colegiului surprinde fidel această istorie a începuturilor.
Ridicarea clădirii de pe Pache Protopopescu (1921–1928)
După primul război, proiectul unui sediu nou se materializează pe terenul ministerului, la marginea vechiului cartier Iancului. Piatra de temelie se pune în 1921, iar corpul principal e finalizat în 1928 — anul e înscris chiar în mozaicul de la intrare și e reținut în cronologiile presei. În linii mari, lucrările majore se încheie în circa patru ani, dar amenajările și dotările continuă până la sfârșitul deceniului. Cronologia este atestată atât de pagina de istorie a colegiului, cât și de materiale și sinteze istorice.
Interbelicul târziu: completări, sală de festivități și viață culturală (anii 1930)
În 1937 este finalizată marea sală de festivități a colegiului (o veritabilă sală de teatru), spațiu care devine un reper pentru evenimente școlare și culturale. O fișă tehnică ulterioară indică o capacitate de aprox. 450 de locuri și scenă de 40 mp, confirmând vocația publică a spațiului. De asemenea, în cursul anului școlar 1936-1937, mai exact pe 20 iulie 1937 în ziua Pogorârii Sfântului Duh, a avut loc un eveniment deosebit în viața liceului: târnosirea paraclisului cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, odată cu inaugurarea sălii de festivități, care va purta numele de Amfiteatrul „Dr. Constantin Angelescu”, ctitor dar și fost elev al liceului. Întreaga clădire și Paraclisul au fost executate după planurile Arhitectului Inspector General N. Stănescu, arhitectul diriginte.
Război, tranziții și schimbări de regim (anii 1940–1960)
În Al Doilea Război Mondial, clădirea se transformă în spital de campanie; la finele conflagrației, o găsim trecător adăpostind legația germană „în drum spre judecată” — episoade care apar în narațiunea oficială a colegiului. După 1948, școala trece prin reorganizări, redenumiri și mutări temporare; capela de la etajul I este desființată ca funcțiune, iar sala de festivități suferă un incendiu în contextul frământărilor de început ale „democrației populare”. În 1969, numele „Mihai Viteazul” revine oficial, într-o formulă teoretică pe două secții (real și uman).
Restaurări și prezent (după 1990)
După 1990, clădirea este întreținută și modernizată în etape, iar o restaurare notată în 2011 apare în fișa enciclopedică a monumentului. În paralel, școala capătă statutul de Colegiu Național (1996) și își consolidează reputația academică, dar „sediul de pe Pache” rămâne constantul imaginarului absolvenților.
Stil arhitectural, volumetrie și detalii
Sursele oficiale inventariază clădirea ca monument de început de secol XX, fără a indica explicit numele arhitectului. În materialele accesibile public online (LMI, istoric CNMV, sinteze de presă) nu este menționat proiectantul; dacă există o atribuire arhivistică precisă, ea nu este ușor accesibilă în surse deschise.
Din punct de vedere stilistic, clădirea se poate încadra, prin proporții și decor, în familia Neoromânească interbelică: benzi orizontale de cărămidă aparentă alternate cu tencuială albă, ferestre în arc în plin cintru cu chenare „dințate” policrome, logii și grupări de ferestre trilobate pe rezalite, streașină lată sub acoperișul în două ape, tiraj vertical marcat la colțuri — toate trăsături recurente ale limbajului lansat de școala lui Ion Mincu și rafinat de discipolii săi în arhitectura publică dintre războaie.
Planimetric, ansamblul are un corp principal aliniat la bulevard, articulat cu aripi perpendiculare spre curtea interioară; rezalitul median de pe fațada principală subliniază intrarea mare în arc și balconul de deasupra, iar în curte se percepe un volum mai înalt, cu ferestre grupate în registru tripartit — o compoziție clasică pentru marile licee bucureștene ale perioadei.
Clădirea de pe Bulevardul Pache Protopopescu 62, finalizată în 1928, aparține unei etape de maturitate a stilului Neoromânesc, caracteristică anilor 1920. Este un moment în care arhitectura publică românească își afirmă deplin identitatea națională, desprinzându-se de eclectismul de secol XIX, dar păstrând o anumită disciplină academică în compoziție și volumetrie.
Fațada principală, ritmată de benzi orizontale de cărămidă aparentă alternând cu tencuială albă, reia motive specifice arhitecturii brâncovenești și medievale muntenești, reinterpretate într-o cheie rațională, sobră, potrivită unei instituții de învățământ. Arcele în plin cintru de deasupra ferestrelor, cornișa lată sub acoperiș și ancadramentele simple, fără stucaturi excesive, sunt elemente tipice Neoromânescului din deceniul al treilea al secolului XX.
Compoziția de ansamblu este simetrică și echilibrată, cu un corp central ușor ieșit în rezalit, marcat de intrarea principală monumentală, încadrată de un arc semicircular amplu și de o poartă din lemn masiv decorată cu fier forjat. Această poartă, în care apar inițialele LMV, este un exemplu rafinat al decorului geometric folosit în arhitectura publică a anilor ’20, încă tributară desenului meșteșugăresc al artei aplicate, dar înainte de apariția tendințelor moderniste propriu-zise.
Decorația discretă a fațadelor – medalioanele rombice dintre ferestre, cu monograma „MV” și motive vegetale stilizate – este tipică spiritului Neoromânesc oficial din perioada interbelică timpurie: un ornament cu valoare simbolică, derivat din heraldica și decorul lăcașurilor vechi românești, adaptat la un program laic și educațional.
Acoperișul în patru ape, cu lucarne simetrice și streașină largă din lemn aparent, întărește impresia de filiație cu arhitectura tradițională de inspirație vernaculară, dar tratată într-o manieră urbană, ordonată. Toate aceste elemente – ritmul fațadei, simetria compoziției, sobrietatea volumetrică – apropie clădirea de alte edificii școlare bucureștene din aceeași perioadă, precum liceele „Gheorghe Lazăr” sau „Spiru Haret”.
Prin urmare, construcția liceului „Mihai Viteazul” poate fi încadrată în stilul Neoromânesc, cu tendințe academizante, reprezentativ pentru arhitectura publică a anilor 1920 din București: un limbaj național consolidat, echilibrat între tradiție și rigoare, fără influențe moderniste ulterioare.
*
Ridicarea clădirii Liceului Mihai Viteazul a început pe 15 mai 1921 și a fost finalizată în 1928. Ministerul Instrucțiunii Publice din acea vreme cumpărase un teren de 6,000 mp în vederea ridicării noii clădiri. Liceul a fost construit în vremea regelui Carol al II lea prin grija deosebită a doi creștini vrednici, adevărați patrioți: Ioan I. Roman, directorul liceului și Dr. Constantin Angelescu, ministrul Educației Naționale. Clădirea a fost realizată din banii alocați de Ministerul Educației Naționale prin ministrul Constantin Angelescu și din autogospodărirea școlii, anume din taxele percepute. În cursul anului școlar 1936-1937, mai exact pe 20 iulie 1937 în ziua Pogorârii Sfântului Duh, a avut loc un eveniment deosebit în viața liceului: târnosirea paraclisului cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și inaugurarea sălii de festivități, care va purta numele de Amfiteatrul „Dr. Constantin Angelescu”, ctitor dar și fost elev al liceului. Întreaga clădire și Paraclisul au fost executate după planurile Arhitectului Inspector General N. Stănescu, arhitectul diriginte. (informație preluată de pe http://paginadefolos.blogspot.ro - site eliminat între timp)
Referințe:
2021:
